SECŢIUNEA I

INTRODUCERE

Problema personalităţii umane constituie, actualmente, obiectul a

numeroase cercetări ştiinţifice în preocuparea de a descifra procesele psihice care
explică conduita umană, inclusiv comportamentul minorului infractor. Ideea
după care în centrul preocupărilor organelor judiciare trebuie să stea nu minorul
ca infractor, ci ca om, ca personalitate supusă transformării spre a identifica pe
baza unei asemenea analize căile cele mai eficiente de influenţare şi recuperare a
acestuia, este cu atât mai valoroasă cu cât delicvenţii minori se află încă în faza
de formare şi, deci, sunt deosebit de receptivi şi sensibili la acţiunile factorilor
din mediul social.
Necesitatea cunoaşterii personalităţii subiectului asupra căruia se
acţionează reeducativ are, în pedagogie, o lungă tradiţie. Dar, dacă ar fi justificat
să se ţină seama de particularităţile personalităţii minorului (legate de vârstă,
nivel de dezvoltare fizică şi psihică), în ce priveşte individualizarea legală şi
judiciară a sancţiunilor de drept penal, în egală măsură ar trebui avute în vedere
şi atunci când se desfăşoară procesul de modelare a delicventului minor şi de
pregătire a acestuia pentru a fi redat societăţii ca element util.
Reeducarea şi reintegrarea socială pot fi privite ca două faze ale
aceluiaşi proces de cunoaştere, puse în relaţii de interacţiune la nivelul
personalităţii în perspectiva orientării acestuia în direcţia în care şansele ei de
realizare sunt mai mari, iar dimensiunile de valorificare a posibilităţilor de care
dispune minorul sunt optime.
În cadrul codului penal, pe planul dreptului penal substanţial, există un
sistem special alcătuit din norme şi măsuri menite să prevină şi combată
criminalitatea juvenilă.
Sistemului special penal pentru minori îi corespund norme procedurale
specifice, adecvate, care vin să asigure realizarea scopurilor prevederilor penale,
crearea acestui cadru compus din reguli speciale fiind generată de situaţia
specială a minorului, de disponibilitatea sa psihico-fizică.
De precizat că, normele de procedură penală, cuprind prevederi speciale
referitoare atât la minorul inculpat, cât şi la minorul parte vătămată sau cel
chemat într-o altă calitate, să participe la proces.
Aceste prevederi speciale, pe lângă faptul că instituie garanţii procesuale
suplimentare, oferă şi posibilitatea examinării cât mai aprofundată a cauzelor cu
minori1.
Un rol important în derularea procesului penal pentru infractori minori l-
au avut Decretul nr. 218/1977 şi Legea nr. 59/1968.
După abrogarea acestor acte normative prin Legea nr. 104/1992,
concepţia referitoare la sancţionarea minorilor infractori, a revenit la forma
consacrată o dată cu adoptarea codului penal din 1969. Totodată, prevederile
cuprinse în cele două acte normative încetându-şi aplicabilitatea, au devenit din
nou aplicabile prevederile speciale cuprinse în capitolul “proceduri în cauzele cu
infractori minori”.
Astfel, art. 481 şi 482 c.p.p. cuprind prevederi referitoare la persoanele
chemate la organul de urmărire penală şi obligativitatea anchetei sociale
(efectuată de organul de urmărire penală sau instanţă), art. 483-486 c.p.p.,
reglementează probleme privind compunerea instanţei, persoanele chemate la
judecarea minorilor, desfăşurarea judecăţii, judecarea cauzelor cu mai mulţi
inculpaţi dintre care unii sunt minori.
Art. 493 c.p.p. cuprinde dispoziţii privind apelul şi recursul, iar art.487-
492 c.p.p., prevederi privind aplicarea sancţiunilor pronunţate de instanţă
(executarea mustrării, punerea în executare a libertăţii supravegheate, revocarea
şi înlocuirea libertăţii supravegheate, internarea minorului, schimbări privind
măsura internării, revocarea măsurilor luate faţă de minor).
Articolul 480 c.p.p., intitulat “dispoziţii generale”, prevede că urmărirea
şi judecarea infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi punerea în executare a
1
Obligativitatea anchetei sociale, posibilitatea chemării anumitor persoane la ascultarea minorului, oferă date
suplimentare pentru soluţionarea cauzei.

3
hotărârilor privitoare la aceştia, se face potrivit procedurii obişnuite, cu
completările şi derogările din acest capitol2.
Referitor la urmărirea penală în cazurile cu minori, acestea se desfăşoară
potrivit regulilor de competenţă şi procedură obişnuite. Deci, dispoziţiile
comune, cuprinse în codul de procedură pena1ă sunt aplicabile fazei de urmărire
penală, derogările fiind doar cele cuprinse în art.481 şi 482 c.p.p.
Pentru calitatea de învinuit sau de inculpat, problemele reglementate în
mod derogator, sunt cele referitoare la “persoanele chemate la organul de
urmărire penală” şi “ancheta socială”.
Codul cuprinde prevederi speciale pentru infractorii minori şi în materia
asistenţei juridice şi prezentării materialului de urmărire penală.

SECŢIUNEA II
URMĂRIREA PENALĂ ÎN CAUZELE CU INFRACTORI MINORI

1. Persoanele chemate la organul de urmărire penală

2
Spre deosebire, art. 466 c.p.p., prevede faptul că infracţiunile flagrante, se urmăresc şi se judecă potrivit
dispoziţiilor speciale, prevăzute în cap. II, care se completează cu celelalte dispoziţii ale codului.

4
 Articolul 48 1 c.p.p., prevede că, atunci când învinuitul sau inculpatul
este minor şi nu a împlinit 1 6 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului,
dacă organul de urmărire penală consideră necesar, citează pe delegatul
autorităţii tutelare precum şi pe părinţi, iar când este cazul, pe tutore, custode sau
persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se afla minorul.
Citarea persoanelor prevăzute la art.48 1 al. 1 c.p.p. este obligatorie la
prezentarea materia1ului de urmărire penală. Neprezentarea persoanelor legal
citate la efectuarea actelor arătate la art.48 1 al. 1 şi 2, nu împiedică efectuarea
acelor acte.
Deci, art. 481, al. 1, prevede că, dacă organul de urmărire penală
“consideră necesar” citează, pentru a fi prezenţi la audiere sau confruntare,
persoanele indicate (reprezentantul autorităţii tutelare precum şi părinţi, iar când
este cazul, pe tutore, custode sau persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia
se află minorul). Chemarea acestor persoane este facultativă, cel care hotărăşte
citarea fiind organul de urmărire penală.
Raţiunea pentru care pot fi chemate persoanele respective, o constituie
faptul că la ascultare sau confruntare, trebuie creat un cadru propice efectuării
unor declaraţii sincere, ori prezenţa persoanelor respective, poate contribui la
crearea acestui cadru3 . Luarea declaraţiilor şi efectuarea confruntărilor, atunci
când este cazul, se face potrivit normelor procedurale obişnuite.
Declaraţiile învinuitului şi inculpatului, constituie mijloc de probă în
sensul art. 64 c.p.p. şi pot servi la aflarea adevărului, numai în măsura în care
sunt coroborate cu fapte şi împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor
existente în cauză.
3
Considerăm că, citarea persoanelor prevăzute la art. 48 1 al. 1 c.p.p. se impune cu atât mai mult cu cât ascultarea
şi confruntarea, atunci când se face la sediul organului de urmărire penală, capătă un grad de oficialitate cu care
minorul nu este obişnuit, ceea ce ar putea inf1uenţa negativ calitatea declaraţiilor. Totodată, prevederile art. 69-
74 c.p.p., privind declaraţiile învinuitului şi inculpatului precum şi art. 87-88 c.p.p. referitoare la confruntare,
obligă pe minor la respectarea anumitor proceduri. De asemenea, el poate beneficia şi de anumite drepturi (dacă
cere, i se dă să citească el declaraţia, poate refuza să semneze declaraţia, dacă nu este de acord cu cele
consemnate, poate reveni asupra declaraţiei sau să facă completări) prezenţa persoanelor respective contribuind
atât la respectarea regulilor impuse, cât şi a drepturilor prevăzute de lege•

5
 Atenţia care trebuie acordată ascultării şi confruntării, este dată şi de
funcţiile pe care le are ca mijloc de probă, cât şi ca mijloc de apărare4.
În timpul audierii, pot apare situaţii legate de starea de moment a
minorului care pot compromite operaţiunea în sine, rolul persoanelor chemate,
fiind şi de a evita asemenea situaţii. Modul de ascultare presupune o concretizare
din partea învinuitului sau inculpatului minor a ceea ce cunoaşte (potrivit art.7 1-
72 c.p.p. acesta este lăsat mai întâi să declare tot ce ştie în cauză, după care i se
pun întrebări cu privire la fapta care formează obiectul cauzei şi învinuirea care i
se aduce. Un moment important, îl constituie propunerea de probe, moment 1a
care, cei citaţi, îl pot ajuta pe minor). Învinuitul sau inculpatul minor, nu este
obligat să relateze tot ceea ce ştie, acesta având dreptul şi nu obligaţia de a da
declaraţii.
În faza urmăririi penale, învinuitul este ascultat la începutul urmăririi
penale (art.70 şi art.232 c.p.p.), la sfârşitul urmăririi penale (art.255), iar
inculpatul, atunci când se dispune luarea măsurii arestării preventive (art.236
c.p.p.) continuarea cercetării după punerea în mişcare a acţiunii penale (art.237
c.p.p.) şi cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală.
Condiţia prevăzută de lege, pentru ca persoanele indicate în art.48 1 al. 1
c•p.p. să poată fi chemate de organul de cercetare penală la ascultare sau
confruntare, este ca învinuitul sau inculpatul minor, să nu fi împlinit vârsta de 16
ani.
După cum prevede textul, citarea este facultativă, organul de urmărire
penală fiind acela care, în funcţie de datele concrete va decide, citarea fiind
făcută dacă se “considera necesar”.
De exemplu, un argument care poate determina necitarea, îl constituie
păstrarea secretului privind datele existente în faza urmăririi penale5.
De cele mai multe ori, persoanele respective sunt citate întrucât pot oferi
4
I. Neagu, Drept procesual penal, partea generală, ediţia 1993, pag.268, I. Doltu, Declaraţiile învinuitului sau ale
inculpatului - mijloc de apărare în procesul penal, în Dreptul nr. 10-11/1994, pag. 78-79.
5
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, parte specială, vol. II, Editura Paideia, ediţia 1994, pag.457.

6
organului de urmărire penală date privind cauzele sau condiţiile care au
determinat sau favorizat comiterea infracţiunii6 care, ar fi greu să le afle din alte
surse.
Dacă aceste persoane, deşi citate legal, nu se prezintă, ascultarea sau
confruntarea se efectuează.
În cazul necitării, chiar dacă instanţa consideră că ar fi fost necesară
citarea nu poate sancţiona această omisiune deoarece ea poate fi acoperită, prin
citarea în faza judecăţii.
Considerăm criticabilă formularea art.481 al.3 c.p.p., potrivit căruia şi în
cazul prezentării materialului de urmărire pena1ă, neprezentarea persoanelor
citate nu împiedică efectuarea acestui act.
Mai ales în cazul părinţilor sau tutorelui, curatorului ori persoanei în
îngrijirea sau supravegherea căreia se afla, s-ar impune prezenţa obligatorie, şi
numai în situaţia în care, dintr-un motiv întemeiat prezenţa acestora nu este
posibilă, prezentarea materialului de urmărire penală, să se efectueze în absenţa
lor.
Prevederea de la art.481 al. 3 c.p.p. şi anume că neprezentarea
persoanelor legal citate nu împiedica prezentarea materialului de urmărire
penală, poate duce la diminuarea importanţei acestui moment.
Sub acest aspect sunt criticabile şi soluţiile date de instanţe care, în cazul
în care au constatat că organul de urmărire penală a efectuat prezentarea
urmăririi penale cu ignorarea prevederilor art.481 al. 2 c.p.p., au considerat că,
această omisiune a fost acoperită de însăşi instanţa de judecată, care a soluţionat
cauza cu citarea persoanelor prevăzute la art.483 al. 1 c.p.p.7
Aşa cum prevede art.250 al. 1 lit. c c.p.p. la prezentarea materialului de
urmărire pena1ă, inculpatul poate formula cereri noi sau face cereri
suplimentare, moment la care, prezenţa persoanelor a căror citare este obligatorie
6
V. Dongoroz ş.a., op.cit., pag.379.
7
T.S., dec.s.p. nr.819/6.02.1971, în C.D./1971, pag. 511-5l2.

7
poate fi foarte importantă. De exemplu, invocarea unor apărări sau formularea
unor cereri de aceste persoane poate influenţa decisiv soluţia dată de procuror în
faza urmăririi penale. Ori, afirmaţia că omisiunea citării persoanelor respective
de organul de urmărire penală la prezentarea materialului de urmărire penală este
acoperită prin citarea lor de instanţa de judecată, nu poate avea ca obiect şi
înlăturarea efectelor necitării, în faza urmăririi penale.
Pe de altă parte, având în vedere logica instituirii prevederilor privind
citarea persoanelor prevăzute la art. 481 al. 1 c.p.p. şi anume de a asigura, a crea
un cadru propice desfăşurării ascultării şi confruntării, ne întrebăm, de nu s-ar
putea prevede şi în cazul ascultării şi confruntării, citarea obligatorie.

2. Prezentarea materialului de urmărire penală

Prezentarea materialului de urmărire penală se efectuează potrivit

procedurii comune reglementată de art. 250-254 c.p.p., fără a exista reguli
derogatorii. Singura precizare, după cum s-a arătat şi anterior este prevăzută de
art.48 1 al.2 c.p.p.: citarea persoanelor prevăzute la al. 1 (delegatul autorităţii
tutelare, părinţi, iar când este cazul tutorele, custodele sau persoana în îngrijirea
ori supravegherea căreia se af1ă minorul) este obligatorie. Deci, dacă la ascultare
sau confruntare, în funcţie de datele concrete şi pentru bunul mers al cercetărilor,
organul de urmărire penală aprecia citarea persoanelor respective, în cazul
prezentării materialului de urmărire penală, citarea este obligatorie. Ca şi în
celălalt caz însă, neprezentarea persoanelor legal citate, nu împiedică efectuarea
actelor de urmărire respectiv prezentarea materialului de urmărire penală (art.48
1 al. 3 c.p.p.).
După cum s-a precizat, şi în cazul inculpatului minor, prezentarea
materialului de urmărire penală se efectuează conform procedurii comune,
reglementată de art. 250 - 254 c.p.p.
Fiind plasat către sfârşitul urmăririi penale, acest moment reprezintă o

8
importantă garanţie a dreptului la apărare, constituind totodată o obligaţie a
organului de cercetare penală de a întâlni direct pe inculpatul minor8.
Potrivit art. 250 c.p.p., după punerea în mişcare a acţiunii penale, dacă
au fost efectuate toate actele de urmărire, organul de cercetare penală cheamă pe
inculpat în faţa sa, aducându-i la cunoştinţă faptul că, are dreptul să ia în mod
direct cunoştinţă de materialul de urmărire penală, să cunoască încadrarea
juridică a faptei. După luarea la cunoştinţă a materialului de urmărire penală,
organul de cercetare penală îl întreabă dacă are cereri de formulat sau dacă
voieşte să facă declaraţii suplimentare.
Dacă, după acest moment s-au efectuat acte noi de urmărire sau se
consideră că trebuie schimbată încadrarea juridică, organul
de cercetare penală este obligat să prezinte din nou materialul de urmărire penală
(art.253 c.p.p.).
Văzând importanţa acestui moment în desfăşurarea urmăririi penale, se
înţelege de ce legiuitorul, a instituit obligaţia, şi nu facultatea, pentru organul de
urmărire penală de a cita persoanele prevăzute la art.481 al.1 c.p.p.
Legiuitorul a vrut să asigure toate garanţiile pentru ca urmărirea penală
să se efectueze cu o grijă deosebită, să fie asigurată o atmosferă cât mai
apropiată de cea obişnuită pentru minor, pentru a-l determina pe acesta, să facă
mărturisiri complete. Pe de altă parte, s-a avut în vedere şi faptul că prezenţa
persoanelor respective ar putea duce la lămurirea unor aspecte neevidenţiate
până atunci, sau că acestea, l-ar ajuta pe inculpatul minor în formularea de cereri
sau declaraţii noi în apărare.
Aşa cum este formulat textul, citarea persoanelor este cumulativă şi nu
alternativă (art. 481 al. 1 precizează că, organul de cercetare penală, citează pe
delegatul autorităţii tutelare, precum şi pe părinţi ...)9.

8
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, parte specială vol. II, Editura Paideia 1994, pag.73

9
Gh. Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1979,
pag.339.

9
 Referitor la aplicarea art.48 1 al 2 c.p.‚ au existat discuţii în interpretarea
acestui text, ceea ce a generat, la un moment dat şi o practică neunitară.
Una dintre situaţii a apărut atunci când, prezentarea materialului de
urmărire penală, s-a efectuat fără citarea persoanelor indicate la art.481 al.2
c.p.p., punându-se, evident, în discuţie, sancţiunea aplicabilă, faţă de precizarea
ca “obligatorie” a citării, cuprinsă de text.
Unele opinii au fost în sensul atragerii nulităţii actului de prezentarea
materialului de urmărire penală şi apoi restituirea cauzei procurorului, pentru
refacerea urmăririi penale, cu motivaţia că legea prevede expres obligativitatea
efectuării citării.
Cealaltă opinie a considerat că omisiunea citării, nu atrage sancţiunea
nulităţii actului, instanţa putând acoperi această neregulă, prin citarea în faza
cercetării judecătoreşti, în primă instanţă.
S-a considerat că cea de-a doua soluţie este legală, aceasta sprijinindu-se
pe interpretarea şi coroborarea textelor de lege incidente în materie10.
Motivarea care a fost dată acestei soluţii, s-a bazat pe faptul că, la o
atentă analiză şi interpretare a textelor de lege, neefectuarea citării care, într-
adevăr, este „obligatorie”, nu atrage sancţiunea nulităţii actului, art. 197 al 2 c.p.
p., necuprinzând această situaţie11.
Pe de altă parte, această omisiune poate fi înlăturată sau acoperită, în mai
multe moduri: în faza de urmărire penală, dacă persoanele interesate care
consideră că au fost vătămate în interesele lor legitime, constatând această
situaţie, pot introduce o plângere, potrivit art. 275 şi urm., la procurorul care
efectuează supravegherea cercetării penale, sau după caz, la procurorul ierarhic
superior. Pe această cale, până la finalizarea urmăririi penale omisiunea poate fi
înlăturată12.
10
Decizia de îndrumare a Plenului T.S., nr.3/1972, în C.D./1972, pag.27.
11
Ion Neagu, Lucia Moldovan. Îndreptar de practică judiciară în materie de drept procesual penal, Universitatea
Bucureşti, ediţia 1981, pag. 131.
12
Chiar şi din oficiu procurorul poate sesiza această situaţie, el putând restitui dosarul organului de cercetare
penală, în vederea efectuării citării.

10
 Dacă omisiunea nu este înlăturată în faza de urmărire penală şi este
sesizată în faza de judecată, invocarea ei nu poate atrage nulitate absolută a
actului de prezentarea materialului, întrucât aceasta poate fi acoperită de prima
instanţă; aceasta poate cita persoanele respective, pe care le va audia, obligaţie
pe care, de altfel o şi are conform art. 484 c.p.p.
În instanţă, persoanele respective au dreptul şi îndatorirea să dea
lămuriri, să formuleze cereri şi să prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce ar
urma să fie luate împotriva infractorul minor.
Totuşi, nerespectarea dispoziţiilor art. 48 1 al. 2 c.p.p., poate atrage
nulitatea actului, dar numai în condiţiile prevăzute de art. 197 al. 4 c.p.p., şi
anume, dacă se constată că anularea actului apare necesară pentru aflarea
adevărului şi pentru justa soluţionare a cauzei.
O altă discuţie, în aplicarea art. 481 c.p.p., a apărut în situaţia în care,
minorul a împlinit 16 ani, până la data prezentării materialului de urmărire
penală.
S-a decis că în această situaţie, nu mai este necesară citarea persoanelor
prevăzute la art. 48 1 al. 1, atât în cazul audierii sau confruntării, cât şi al
prezentării materialului de urmărire penală13.
Motivaţia soluţiei, este justificată de însăşi logica instituirii citării
persoanelor prevăzute de textul de lege: avându-se în vedere dezvoltarea psiho-
fizică a învinuitului sau inculpatului minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani,
prezenţa acestora reprezintă o garanţie în plus a desfăşurării în bune condiţii a
urmăririi penale. Ori, motivaţia nemaiexistând, minorul depăşind vârsta
prevăzută chiar în cursul desfăşurării urmăririi penale, obligaţia citării nu mai
subzistă.
O altă situaţie, apărută în practica instanţelor, care a avut iniţial
interpretări diferite, a fost aceea a neprezentării materialului de urmărire penală
inculpatului minor, în faza de urmărire penală.
13
T.S., secţia penală dec. 819/6 februarie 1971, în C.D./1971, pag.511.

11
 Potrivit art. 250 c.p.p., după punerea în mişcare a acţiunii penale, dacă
au fost efectuate toate actele de urmărire necesare, organul de urmărire penală
cheamă pe inculpat, prezentându-se materialul de urmărire penală.
Cu privire la prezentarea materialului de urmărire penală în general, cât
şi în cazul inculpatului minor, unele instanţe au considerat că neprezentarea
materialului de urmărire penală face necesară restituirea cauzei la procuror, în
vederea completării urmăririi penale, în sensul efectuării actului omis.
Alte instanţe însă, au considerat că omisiunea organului de urmărire
penală nu poate atrage sancţiunea nulităţii absolute.
În motivarea acestei soluţii, s-a arătat că, din procedura prezentării
materialului de urmărire penală, rezultă importanţa şi utilitatea acestui act în
asigurarea drepturilor procesuale ale inculpatului însă, dispoziţiile art. 250-254
c.p.p., care este sediul materiei, nu prevăd faptul că, neîndeplinirea acestui act,
duce la refacerea urmăririi penale14.
Totodată, nerespectarea acestor dispoziţii procedurale, nu constituie unul
din cazurile de nulitate, prevăzute de art. 197 al 2 c.p.p.
Pe de altă parte, dispoziţiile procedurale proprii fazei judecăţii, permit
suplinirea omisiunii organului de urmărire penală. În instanţă, inculpatul poate
studia dosarul, poate formula cereri, face declaraţii în apărarea sa, permiţând
realizarea drepturilor inculpatului în aceeaşi măsură, ca şi în cazul prezentării
materialului de urmărire penală15.
Totuşi, chiar dacă neprezentarea materialului de urmărire penală nu
poate fi sancţionată cu nulitatea absolută considerăm că, instanţa, în baza rolului
activ pe care trebuie să-l manifeste, poate să aprecieze repercursiunile pe care le-
a avut omisiunea înfăptuirii acestui act.
Chiar dacă dispoziţiile procedurale, în faza judecăţii, permit suplinirea
acestei omisiuni, nu se poate susţine că efectele administrării unor noi probe,
14
Plenul T.S., dec. de îndrumare 3/1972, CD/1972, pag.31.
15
Dispoziţiile art. 289, 294, 301 c.p.p. conferă inculpatului drepturile pe care le putea exercita şi în momentul
prezentării materialului de urmărire penală.

12
invocate cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală, pot fi mereu
aceleaşi cu efectele administrării lor, în faţa instanţei de judecată.
Este posibil ca, în urma cererilor noi formulate sau a declaraţiilor
suplimentare date de inculpat, drept pe care i-l conferă art. 250 al. 1 lit. c c.p.p.,
procurorul, cu ocazia rezolvării cauzei poate să-şi formeze o altă părere,
nedispunând sesizarea instanţei de judecată.
Dacă procurorul este cel care constată neefectuarea procedurii prevăzute
de art. 250 c.p.p., el poate restitui cauza, potrivit art. 265 c.p.p., în vederea
completării16.
Articolul 257 c.p.p., prevede şi o situaţie în care şi procurorul poate
prezenta materialul de urmărire penală şi anume când urmărirea penală este
terminată, fără punerea în mişcare a acţiunii penale: după primirea dosarului,
dacă consideră necesar, procurorul cheamă pe învinuit să îi prezinte materialul,
după procedura prevăzută la art. 250 şi urm. c.p.p..
Aceste prevederi procedurale au fost criticate fiind considerate
neconstituţionale întrucât contravin dispoziţiilor art. 24 din Constituţie conform
căruia dreptul la apărare este garantat. În tot cursul procesului, părţile au dreptul
să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu.
În conformitate cu art. 257 c.p.p., procurorul primind dosarul, cheamă pe
învinuit spre a-i prezenta materialul de urmărire penală numai dacă socoteşte
necesar, ceea ce presupune că trimiterea în judecată se poate efectua legal şi fără
înştiinţarea învinuitului, considerându-se că aducerea la cunoştinţă a învinuirii de
către organele de cercetare penală în temeiul art. 255 c.p.p. ar fi suficientă.
Dacă procurorul are numai latitudinea iar nu şi obligaţia chemării
învinuitului pentru a-i prezenta materialul de urmărire penală, înseamnă că cel
mai important moment al urmăririi penale şi anume trimiterea în judecată se
poate realiza fără ca învinuitul să fie înştiinţat de către procuror asupra învinuirii
ce i se aduce.
16
V. Dongoroz ş.a., vol.II, partea specială, pag. 379.

13
 În aceste condiţii învinuitul nu are posibilitatea să fie asistat de către un
apărător şi nici să dispună de timpul necesar pentru a-şi pregăti apărarea,
neavând cunoştinţă de soluţia dată de procuror în urma examinării materialului
primit de la organul de cercetare penală.
Faţă de aceste aspecte luând în considerare şi dispoziţiile art. 6 c.p.p.
care prevăd că dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului penal,
dispoziţia “dacă socoteşte necesar” din art.257 c.p.p. a fost declarată
neconstituţională întrucât este de natură să restrângă exercitarea dreptului la
apărare, contravenind prevederilor art. 24 din Constituţie.
În consecinţă procurorul primind dosarul înainte de a dispune trimiterea
în judecată are obligaţia iar nu latitudinea de a-l chema pe învinuit spre a-i
prezenta materialul de urmărire penală, urmând a se aplica în mod corespunzător
disp.art.250-254 c.p.p. (decizia nr.24 din 23 februarie 1999 a Curţii
Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial nr. 136/1999).
În cazul neprezentării materialului de urmărire penală, după cum s-a
arătat, în primă instanţă, inculpatul are posibilitatea exercitării drepturilor care,
practic, suplinesc neprezentarea materialului, omisiunea, în acest fel, putând fi
acoperită.
Situaţia este însă alta, în cazul inculpaţilor a căror asistenţă juridică este
obligatorie, aici incluzându-se şi inculpatul minor. În aceste cazuri, asistenţa
juridică fiind obligatorie la prezentarea materialului de urmărire penală,
neîndeplinirea acestei obligaţii atrage nulitatea absolută a actului, conform
art.197 al 2 şi 3. Cu atât mai mult această sancţiune este aplicabilă, atunci când
procedura de prezentarea materialului de urmărire penală, nu a fost îndeplinită.
Interpretarea dată, este motivată şi de faptul că, dacă ceilalţi inculpaţi au
posibilitatea să-şi asigure singuri apărarea, sau să consulte apărătorul, minorul,
datorită situaţiei sale speciale, este lipsit de posibilităţile normale, de care ar
trebui să uzeze17.
17
Plenul T.S., dec. îndrumare nr.3/1972, în C.D./1972, pag.32,33; N. Volonciu, Drept procesual penal, vol. II
partea specială, ediţia 1994, pag.459.

14
 3. Ancheta socială

Articolul 482 c.p.p. prevede obligativitatea anchetei sociale în cauzele

cu infractori minori, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, are
obligaţia să dispună efectuarea anchetei sociale.
Ancheta socială constă în strângerea de date, cu privire la purtarea pe
care minorul o are în mod obişnuit, la starea fizică şi mintală a acestuia, la
antecedentele sale, la condiţiile în care a crescut şi în care a trăit, la modul în
care părinţii, tutorele sau persoana în îngrijirea căreia se află minorul, îşi
îndeplineşte îndatoririle sale faţă de acesta şi în general cu privire la orice
elemente care pot servi la luarea unei măsuri sau la aplicarea unei sancţiuni faţă
de minor.
În articol, se precizează şi cine efectuează ancheta socială: persoane
desemnate de către autoritatea tutelară a consiliului local în a cărei rază
domiciliază minorul (art. 482, al. 3 c.p.p.).
După modul de reglementare a conţinutului anchetei sociale, rezultă că,
datele pe care aceasta le oferă, sunt de o importanţă deosebită, la luarea unor
măsuri sau la aplicarea unei sancţiuni, faţă de minor.
Referitor la natura acestui act, cu toate că este efectuat, aşa cum prevede
legea, de organe extrajudiciare, s-a considerat că îşi păstrează totuşi natura de act
procedural18.
Are această natură, întrucât organele care sunt abilitate să-l efectueze
sunt prevăzute de codul de procedură penală, conţinutul este definit tot aici, iar
finalitatea sa, contribuie la realizarea scopului procesului penal.
Deci, efectuarea, conţinutul şi finalitatea sunt date de norme
procedurale, având caracter obligatoriu pentru cei care o efectuează.
Totodată, analiza conţinutului este făcută de organele judiciare, servind
18
Gh. Theodoru, Lucia Moldovan, op.cit, pag. 339.

15
soluţiei finale, aceasta fiind motivată, printre altele şi pe datele oferite de ancheta
socială.
De asemenea, sancţiunile aplicabile, ca urmare a neefectuării sau
efectuării necuprinzătoare, sunt prevăzute de normele procedurale.
Având în vedere importanţa pe care o are ancheta socială în soluţionarea
cauzelor cu infractori minori, legiuitorul a sancţionat sever încălcarea
dispoziţiilor art.482 al. 1 c.p.p., neefectuarea acesteia atrăgând nulitatea absolută,
prevăzută expres de art. 197 al. 2,3 c.p.p.
În aplicarea art.482 c.p.p., divergenţe au apărut în interpretarea al. 1
‚ potrivit căruia ancheta socială se efectuează de “organul de urmărire penală
sau instanţa de judecată”.
O primă interpretare, constă în faptul că, neefectuarea anchetei sociale
de organul de urmărire penală nu ar fi sancţionată cu nulitatea prevăzută de art.
197 al. 2,3 c.p.p., întrucât această omisiune, poate fi acoperită de instanţă, legea
prevăzând şi pentru aceasta obligativitatea efectuării anchetei sociale.
Această interpretare nu a fost împărtăşită însă de practica judiciară şi
nici de literatura de specialitate, interpretarea acceptată fiind aceea că, obligaţia
de a dispune efectuarea anchetei sociale, o are organul de urmărire penală sau
instanţa, în etapa procesuală în care îi revine sarcina să hotărască asupra soartei
minorului.
Indicarea alternativă din text a fost determinată de crearea unei
formulări acoperitoare şi pentru infracţiunile pentru care plângerea prealabilă se
introduce direct la instanţa de judecată. In această situaţie, organul de urmărire
penală nefiind implicat, instanţa este aceea care trebuia să dispună efectuarea
anchetei sociale.
Pentru aceste motive, nerespectarea de către organul de urmărire penală
a obligaţiei efectuării anchetei sociale este sancţionată cu nulitatea absolută, ceea
ce are drept consecinţă, anularea actelor procesuale ulterioare, inclusiv a
rechizitoriului, instanţa urmând a dispune restituirea cauzei la procuror, în

16
vederea completării urmăririi penale. Deci, sancţiunea prevăzută de art. 197 al.2
şi 3, vizează şi cazul neefectuării anchetei sociale de organul de urmărire penală,
fără a-şi restrânge efectele numai pentru activitatea instanţei de judecată, aceasta
neputând înlătura omisiunea constatata19.
Ancheta socială, aşa cum este reglementată, constituie un act procesual
indispensabil pentru soluţionarea legală şi temeinică a cauzei, întrucât aceasta
oferă date despre minor, dezvoltarea lui fizică, psihică, intelectuală20.
Dispunerea efectuării anchetei sociale, atestată în formă scrisă, revine, în
exclusivitate organului investit cu instrumentarea cauzei, adică organului de
urmărire penală sau instanţei de judecată, atunci când a fost sesizată în mod
direct prin plângerea prealabilă.
Această rezolvare a fost criticată recent în literatura juridică numai în
ceea ce priveşte aspectul restituirii cauzei la procuror în vederea efectuării
anchetei sociale şi deci a reluării procesului din faza urmăririi penale21.
S-a arătat în această privinţă că, în general, o dată constatată nulitatea
unui act de urmărire penală, refacerea actului declarat nul nu incumbă, în afara
câtorva excepţii limitativ determinate, organului de urmărire penală care l-a
efectuat anterior fără respectarea dispoziţiilor procedurale, ci instanţei de
judecată. În sprijinul acestui punct de vedere se invocă faptul că deşi, în
principiu, atunci când este necesar, dar şi când legea o prevede cursul procesului
se poate întoarce la faze depăşite, care vor fi parcurse din nou, regula este că
procesul trebuie să se desfăşoare fluent, fără opriri, fără reveniri, pentru ca
soluţionarea să se facă cu operativitate. De asemenea, mai trebuie să se ţină
seama şi de principiul competenţei generale a instanţelor şi de dreptul de cenzură
a acestora, ceea ce conduce la concluzia că odată ce instanţa este competentă să
constate nulitatea unui act efectuat de organul de urmărire penală, normal este ca

19
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, parte specială, vol. II, Editura Paideia 1994, pag.458.
20
I. Neagu, L. Moldovan, Îndreptar de practică judiciară, Bucureşti, ediţia 1981, pag. 132.
21
A se vedea V. Papadopol, Neefectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori. Consecinţe în “Revista
de drept penal” nr. 3/1995, pag. 109.

17
tot instanţei să i se recunoască şi competenţa de a proceda la refacerea acelui
act22.
Un alt argument adus în sprijinul opiniei sus-menţionate s-ar deduce din
faptul că normele procedural penale prevăd în mod expres cazurile când instanţa
se poate dezinvesti şi trimite cauza la procuror. Întrucât refacerea actului anulat,
nu figurează printre cazurile expres prevăzute, refacerea sa este de competenţa
instanţei23.
În sfârşit, este invocat şi un argument de text dedus din prevederile art.
3859 alin. 1 pct. 7 cod procedură penală (introdus prin modificarea codului de
procedură penală prin Legea nr.45/1993) potrivit cărora hotărârea este supusă
casării când judecata s-a făcut fără efectuarea anchetei sociale în cauzele cu
infractori minori. Se arată că din interpretarea art. 385 alin. 1 cod procedură
penală se deduce că în cazul în care procesul penal pornit împotriva inculpatului
minor s-a judecat fără ca în cauză să se fi efectuat ancheta socială, obligaţie ce a
fost încălcată atât de organul de urmărire penală, cât şi de instanţă, hotărârea
pronunţată trebuie casată cu trimitere, pentru efectuarea anchetei sociale, la
instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată şi nu la procuror 24 . Se concluzionează
că prin efectuarea anchetei sociale în oricare din aceste două faze ale procesului
penal, urmărire penală şi judecată, obligaţia prevăzută de art. 482 alin. 1 cod
procedură penală este satisfăcută.
Fără să minimalizăm argumentele aduse în sprijinul acestui punct de
vedere, cărora, într-adevăr, trebuie să li se acorde toată atenţia, considerăm totuşi
că se poate exprima şi o altă opinie în legătură cu problema supusă analizei.
Este evident că ancheta socială, în cazul infracţiunilor comise de minori,
reprezintă un act indispensabil pentru soluţionarea legală şi temeinică a cauzelor
cu minori întrucât oferă date despre minori, dezvoltarea lui fizică, psihică,
intelectuală.
22
A se vedea, V. Papadopol, op. cit., pag.110.
23
Idem.
24
Idem

18
 Acest act deşi efectuat de un organ extrajudiciar are totuşi natura juridică
a unui act procedural25 întrucât, după cum s-a arătat anterior, organele care sunt
abilitate să-1 efectueze, sunt prevăzute de codul de procedură penală, conţinutul
său este definit tot aici şi contribuie la realizarea scopului procesului penal.
Deci, efectuarea, conţinutul şi finalitatea anchetei sociale sunt date de
norme procedurale, având totodată caracter obligatoriu pentru cei desemnaţi să o
efectueze, iar analiza conţinutului său este efectuată de organele judiciare, soluţia
finală fiind motivată, printre altele, şi pe datele oferite de el.
Este prevăzută şi sancţiunea pentru neefectuarea anchetei sociale şi
anume nulitatea absolută, conform art. 197 alin.2 şi 3 cod procedură penală.
Plenul fostului Tribunal Suprem, prin decizia de îndrumare nr. 3/1972, a
statuat că, nerespectarea de organul de urmărire penală a prevederilor art.482
alin. 1 cod procedură penală, duce la anularea actelor procedurale efectuate
ulterior, inclusiv a actului de sesizare a instanţei, ori, nulitatea absolută purtând
şi asupra actului de sesizare, considerăm că restituirea cauzei la procuror, în
vederea completării actelor de urmărire penală este absolut necesară, restituirea
fiind o consecinţă a constatării nulităţii actului respectiv. Deci, se impune
completarea actelor de urmărire penală şi întocmirea din nou a actului de
sesizare, cu respectarea dispoziţiilor art. 262-264 cod procedură penală, acte
procedurale pe care le poate întocmi numai organul de urmărire penală.
Nedispunerea restituirii cauzei pentru completarea urmăririi penale, şi,
deci reţinerea sa de către instanţă, ar oferi numai posibilitatea efectuării anchetei
sociale, instanţa neputându-se pronunţa cu privire la refacerea celorlalte acte
anulate, inclusiv a actului de sesizare, a cărui competenţă cade exclusiv în
sarcina procurorului.
Prin interpretarea dată dispoziţiilor art.482 a1in. 1 cod procedură penală,
în decizia de îndrumare nr.3/1972 a Plenului fostului Tribunalului Suprem, s-a
25
A se vedea Gr. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1979, pag. 339.

19
apreciat că obligaţia de a dispune efectuarea anchetei sociale revine organelor de
urmărire penală sau instanţei, în funcţie de etapa procesuală în care se af1ă cauza
şi când există obligaţia de a hotărî asupra situaţiei minorului infractor.
Rezolvarea cauzei de către procuror, în lipsa anchetei sociale, face ca soluţia
adoptată de acesta să nu fie luată în condiţiile prevăzute de lege (art.262 cod
procedură penală prevăd că procurorul, înainte de rezolvarea cauzei, trebuie să
constate că au fost respectate dispoziţiile legale care garantează af1area
adevărului şi că urmărirea penală este completă existând probe necesare şi legal
adminsitrate).
Considerăm că lipsa anchetei sociale în faza de urmărire penală (ca etapă
procesuală distinctă) duce la soluţionarea cauzei în absenţa datelor impuse de
lege, ceea ce echivalează cu încălcarea normelor legale imperative privind
desfăşurarea urmăririi penale, motiv pentru care este prevăzută şi sancţiunea
nulităţii cuprinsă în art. 197 alin.2 şi 3 cod procedură penală.
Soluţionarea cauzei de către instanţă, chiar dacă s-a dispus efectuarea
anchetei sociale în această fază, deci, fără a se restitui cauza la procuror pentru
completarea urmăririi penale, nu constituie o rezolvare acoperitoare întrucât
legea nu permite acest procedeu.
În ceea ce priveşte interpretarea dată art. 385 alin. 1 pct.7 cod procedură
penală, atragem atenţia că trebuiesc avute în vedere şi prevederile speciale
cuprinse în codul de procedură penală privind cauzele cu infractori minori.
Astfel, în art.493 cod procedură penală se precizează că art.483 - 489 se aplică în
mod corespunzător şi Ia judecata în instanţa de apel şi de recurs, în cauzele
privitoare. la infracţiuni săvârşite de minori. Deci, şi după noua reglementare a
căilor de atac în procesul penal (ca urmare a adoptării Legii nr.45/1993) s-a
intenţionat a fi păstrate vechile reglementări referitoare la aplicarea procedurilor
speciale în ceea ce priveşte desfăşurarea judecăţii, în cauzele cu infractori
minori. Aşa încât, operează în continuare prevederile art. 197 alin. 2 şi 3 cod
procedură penală care prevăd sancţiunea nulităţii absolute în cazul nerespectării

20
dispoziţiilor referitoare la obligativitatea efectuării anchetei sociale în condiţiile
art. 482 cod procedură penală26.
Deci, ancheta socială nu are caracterul numai al unei garanţii procesuale,
în sensul respectării drepturilor procesuale ale minorului, ci constituie un
element important, chiar necesar pentru stabilirea vinovăţiei şi sancţiunilor ce
trebuiesc aplicate.
Ancheta, pentru a corespunde funcţiunilor sale, trebuie să cuprindă date
cât mai complete, chiar de amănunt, folosirea unor termeni cu caracter general
sau formulări vagi, gen calificativ (comportare „bună”, este “bun” la învăţătură,
etc.) putând determina organul judiciar să ajungă la concluzii incorecte cu privire
la persoana minorului.
Trebuiesc clarificate mai ales datele referitoare la viaţa de familie. De
multe ori, în cuprinsul anchetei sociale se face precizarea că minorul provine
dintr-o “familie dezorganizată”. Folosirea acestei expresii, nu este însă
edificatoare, studiile efectuate stabilind că această situaţie nu constituie mereu o
cauză directă a delincvenţei minorilor27. Pe fondul acestei situaţii, lipsa
legăturilor afective între părinţi, sau între părinţi şi copiii, are drept urmare
stabilirea unor relaţii conflictuale în mediul familial.
Această destructurare familială, la care se adaugă incapacitatea
educativă, cuplată cu neîndeplinirea unor roluri educative elementare, poate
determina comportamentul antisocial al minorului.
Datele prezentate, trebuie să ajute organul de cercetare penală şi instanţa
să adopte măsura cea mai potrivită, pentru reeducarea minorului.
De aceea, cu toate că art. 482 al. 3 c.p.p. nu precizează decât că ancheta
socială o efectuează persoane desemnate de autoritatea tutelară, o mare
importanţă o are pregătirea profesională a acestor persoane, care să le permită, pe
26

În acest sens şi Anastasiu Crişu, “Reglementarea procedurii derogatoii în cauzele cu infractori minori cu privire
specială la interpretarea art.482 c.p.p.” în Revista “Dreptul” nr. 10/1996, pag. 131 - 133.

27
C. Bulai, G. Basiliade, I. Cornescu în “Unele cauze ale manifestărilor infracţionale în rândul minorilor şi
prevenirea acestora, RRD 11/72, pag.35.

21
de o parte înţelegerea la justa ei valoare a activităţii pe care o desfăşoară, iar pe
de altă parte să întocmească anchete sociale complete, folosind un limbaj
adecvat, sugestiv, care să ref1ecte realitatea28.
În unele cazuri se constată de instanţă că, ancheta socială efectuată în
timpul urmăririi penale este incompletă iar datele pe care le conţine nu sunt
suficiente, urmând ca instanţa să dispună completarea cu informaţiile pe care le
consideră necesare. Această situaţie nu poate fi sancţionată cu nulitatea
prevăzută de art. 197 al. 2 şi 3, întrucât textul de lege sancţionează numai
neefectuarea anchetei sociale.
Judecarea cauzei pe baza unor date incomplete, fără verificări serioase,
face ca instanţa să hotărască în necunoştinţă de cauză, soluţia pronunţată
neatingându-şi scopul29.
Nu poate fi considerată ca valabilă, o anchetă socială efectuată anterior
săvârşirii faptelor pentru care este cercetat inculpatul minor, ancheta ce a fost
efectuată şi folosită pentru internarea minorului într-o unitate de ocrotire30.
De asemenea, nu poate ţine loc de anchetă socială, fişa individuală ţinută
de organele de poliţie, întrucât nu cuprinde datele prevăzute de lege, ci numai
informaţii despre minor, necesare activităţii specifice desfăşurate de poliţie.
Nu poate fi primită aceeaşi anchetă socială, ori de câte ori s-a pornit o
nouă urmărire penală. Deci, ancheta socială folosită într-o cauză anterioară, nu
poate fi folosită într-o cauză nouă. Dacă s-ar admite această situaţie ar însemna
că, o singură anchetă, poate fi folosită pe toată perioada minoratului31.
În speţa respectivă, s-a depus un rezumat „anchetă socială” care nu era
altceva decât o copie a unei anchete sociale efectuate cu un an în urmă. Evident,
această anchetă socială nu conţinea date privind schimbările survenite în
comportarea minorului din ultima perioadă.

28
I. Neagu, op.cit..pag.678.
29
Dobrinescu, M. Diaconu, op.cit., pag. 125.
30
T.J. Sibiu, dec. pen. 150/1990, în Dreptul nr. 8/1992, pag. 86.
31
T.J. Sibiu, dec. pen. 108/1993, în dreptul nr. 8/1994, pag. 101.

22
 Obligaţia de a efectua ancheta socială subzistă şi în cazul în care, până la
sesizarea instanţei, inculpatul a devenit major‚ raţiunea menţinerii obligaţiei fiind
justificată de faptul că, datele la care se referă art. 482 c.p.p., sunt necesare
pentru corecta individualizare a sancţiunii ce se va aplica.
Şi în această situaţie, dacă se constată neefectuarea anchetei sociale de
instanţă, se impune restituirea cauzei la organul de urmărire penală, pentru
completarea urmăririi penale.

4. Asistenţa juridică

Dreptul de apărare în cadrul procesului penal, prin conţinutul său apare

ca un drept fundamental caracterizat printr-o poziţie firească, normală a
învinuitului sau inculpatului de a se disculpa faţă de învinuirile care i se aduc, de
a se opune sau de a-şi menţine punctul de vedere, faţă de pretenţiile ce se ridică
împotriva sa, de a arăta adevărul şi a cere respectarea sau restabilirea drepturilor
şi intereselor sale legale şi de a invoca protecţia legii32.
Realizarea acestui drept trebuie garantată întrucât, numai simpla lui
prevedere, nu duce automat la respectarea lui.
În această materie, s-a ajuns la concluzia că, dreptul la apărare este cu
atât mai bine asigurat, cu cât părţilor li se recunosc drepturile procesuale
necesare pentru a putea acţiona cu eficienţă în faţa organelor judiciare.
Garantarea dreptului de apărare, se face deci prin mijloace care să
asigure realizarea acestui drept, mijloace denumite garanţii procesual penale.
Garanţiile procesual penale sunt definite ca mijloace procesuale prevăzute de
lege care asigură ca drepturile acordate părţilor să fie pe deplin exercitate în
vederea apărării intereselor legale ale acestora.
Constituie mijloace de garantare a drepturilor acordate părţilor în proces,
impunerea obligaţiei pentru organele judiciare, de a face cunoscut părţilor,
32
O. Stoica. Rolul avocatului în realizarea dreptului de apărare al cetăţenilor, în R.R.D.3/1972, pag.106.

23
drepturile procesuale pe care le au şi de a le ajuta în exercitarea lor, respectarea
condiţiilor prevăzute de lege pentru valabilitatea unor acte procesuale, pentru a fi
evitată încălcarea drepturilor procesuale ale părţilor33.
Totodată, trebuiesc create premisele exercitării unui control integral şi
eficient pentru descoperirea încălcării drepturilor procesuale ale părţilor pe
parcursul întregului proces penal. Astfel, în activitatea lor de supravegherea
efectuării urmăririi penale procurorul poate infirma actele sau măsurile
procesuale nelegale - art. 220 c.p.p. - poate da dispoziţii în scris, motivat pentru
îndreptarea ilegalităţilor constatate. De asemenea, ca urmare a exercitării
dreptului la plângere împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală,
procurorul, sau după caz, procurorul ierarhic superior celui care a luat măsura
sau dat dispoziţia, rezolvă plângerea, cu luarea măsurilor pe care legea le
prevede, înlăturând vătămarea adusă intereselor petentului. Cu ocazia exercitării
căilor ordinare şi extraordinare de atac, se examinează şi măsurile luate de
instanţa de fond, privind respectarea dispoziţiilor legale care asigură realizarea
drepturilor procesual penale ale părţilor.
Eficienţa acestui control, este posibilă datorită existenţei unor prevederi
legale, care instituie sancţiuni în caz de încălcare a drepturilor procesuale
acordate părţilor.
Pe lângă faptul că se pot aplica sancţiuni disciplinare sau chiar penale
persoanelor vinovate, pentru încălcări grave constatate sunt prevăzute sancţiuni,
care constau în nulitatea actelor efectuate cu încălcarea drepturilor procesuale.
Astfel, art. 197 al. 1 c.p.p. prevede că, încălcarea dispoziţiilor legale care
reglementează desfăşurarea procesului penal, deci inclusiv cele care asigură
realizarea drepturilor procesuale ale părţilor, atrag nulitatea actului, atunci când
s-a produs o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea acelui act.
Această prevedere este o garanţie deosebit de importantă, întrucât
părţile, ca urmarea încălcării drepturilor pe care legea le recunoaşte, pot obţine
33
V Paşca, Exercitarea dreptului la apărare şi sancţionarea încălcării sale în Dreptul nr. 3/1995, pag.78.

24
anularea actului respectiv care le-a vătămat interesul legitim.
Garantarea dreptului de apărare, ca principiu fundamental al procesului
penal îşi are reglementarea în prevederile art. 6 c.p.p., care, în urma modificării
prin Legea nr.32/1990, are următorul cuprins.
Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte
părţi în tot cursul procesului penal.
În cursul procesului penal, organele judiciare sunt obligate să asigure
părţilor deplina exercitare a drepturilor procesuale în condiţiile prevăzute de lege
şi să administreze probele necesare în apărare.
Organele judiciare au obligaţia să încunoştiinţeze pe învinuit sau pe
inculpat despre fapta pentru care este învinuit, încadrarea juridică a acesteia şi
să-i asigure posibilitatea pregătirii şi exercitării apărării.
Orice parte are dreptul să fie asistată de apărător în tot cursul procesului
penal.
Organele judiciare au obligaţia să încunoştiinţeze pe învinuit sau
inculpat, înainte de a i se lua prima declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un
apărător, consemnându-se aceasta în procesul - verbal de ascultare. În condiţiile
şi în cazurile prevăzute de lege, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri
pentru asigurarea asistenţei juridice a învinuitului sau inculpatului, dacă acesta
nu are apărător ales.
De remarcat însă că dreptul de apărare, a dobândit o legitimitate
deosebită, prin prevederea sa în Constituţia adoptată în 1991. În cuprinsul art.24
se prevede că “Dreptul la apărare este garantat. In tot cursul procesului, părţile
au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu”.
Fiecare activitate care se desfăşoară în cadrul procesului penal, este
reglementată de norme procedurale, care conţin şi prevederi concrete, privind
garantarea dreptului de apărare.
Reglementarea actuală oferă posibilitatea exercitării dreptului de apărare
sub mai multe forme şi anume posibilitatea părţilor de a se apăra singure în

25
cursul procesului penal, obligaţia organelor judiciare ca din oficiu să aibă în
vedere aspecte favorabile părţilor implicate în cauza respectivă, precum şi
posibilitatea, iar uneori obligaţia acordării asistenţei juridice34.
Datorită dificultăţilor pe care le presupune exercitarea dreptului de
apărare, care este în multe cazuri, o activitate complexă ce impune cunoaşterea şi
folosirea garanţiilor prevăzute de lege, este necesară apelarea de către părţi, la
asistenţa juridică calificată.
În acest context, asistenţa juridică constituie calea prin care se asigură
realizarea deplină şi de bună calitate a drepturilor procesuale ale părţilor,
drepturile, fiind exercitate în locul părţilor de specialişti în domeniul juridic.
De aceea, privită sub acest aspect, ca instituţie care dă contur real
dreptului de apărare, asistenţa juridică este considerată o garanţie fundamentală,
de prim rang a dreptului de apărare.
Regula constă în faptul că, asistenţa juridică este facultativă, adică partea
beneficiază de serviciile apărătorului, numai dacă doreşte şi numai acolo unde
legea prevede în mod expres, asistenţa este obligatorie.
Asistenţa juridică în cadrul procesului pena1, este asigurată de persoane
calificate, care îşi desfăşoară activitatea în baza Legii nr. 51/1995 35‚ potrivit cu
care, în exercitarea profesiei, avocatul este independent şi se supune numai legii,
promovează şi apără drepturile şi libertăţile omului (art.2).
Legea prevede şi modalitatea de realizare a avocaturii: prin consultaţii şi
cereri cu caracter juridic, reprezentarea juridică în faţa organelor de justiţie, de
urmărire penală şi de notariat, redactarea de acte juridice etc. (art.3).
Capitolul V din lege, intitulat “asistenţa juridică”, indică modul concret
de acordare: baroul acordă asistenţă juridică în toate cazurile în care apărarea
este obligatorie potrivit legii, precum şi la cererea instanţelor de judecată, a
organelor de urmărire penală sau a organelor administraţiei publice locale în
34
I. Neagu, Drept pr. penal, partea generală, ediţia 1993, pag. 76.
35
Monitorul Oficial nr. 116/9.06.1995.

26
cazul în care acestea apreciază că persoanele se găsesc în imposibilitate vădită de
a plăti onorariul.
În cazuri de excepţie, dacă drepturile persoanei lipsite de mijloace
materiale ar fi prejudiciată, decanul baroului poate aproba acordarea de asistenţă
juridică gratuită (art.63).
Dacă principiul garantării dreptului de apărare este legiferat în codul de
procedură penală în art. 6, asistenţa juridică îşi are reglementarea, în titlul V,
capitolul I, intitulat “asistenţa juridică şi reprezentarea”.
Având în vedere că o garantare reală a dreptului de apărare, nu poate fi
realizată decât prin instituirea unor obligaţii clare pentru organele judiciare, prin
care să se impună respectarea acestui drept, modificările intervenite (Legea nr.
32/ 1 990) au acţionat mai ales în acest sens36.
Astfel, organele judiciare sunt obligate să asigure părţilor, deplina
exercitare a drepturilor procesuale, având obligaţia să-i aducă la cunoştinţă
învinuitului sau inculpatului, înainte de a i se lua prima declaraţie, dreptul de a fi
asistat de un apărător, fapt care se consemnează în procesul verbal de ascultare.
Pe lângă Legea nr. 51/1995 care defineşte practic locul şi rolul
avocatului în procesul penal, reglementări cuprinde şi codul de procedură penală
(art.171-174, 513-519), Constituţia (art.24), Legea nr.92/1992 (art.7, 8).
Dacă art. 171 al. 1 prevede că învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie
asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, alineatul 11
cuprinde referiri exprese privind asistenţa obligatorie, precizând că, aceasta este
obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, militar in termen, militar cu
termen redus, rezervist concentrat, elev al unei instituţii militare de învăţământ,
internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical-educativ ori când
este arestat, chiar în altă cauză.
Pentru faza judecăţii, la aceste cazuri, se mai adaugă încă două, şi anume
în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii
36
V. Paşca, Executarea dreptului la apărare şi sancţiunea încălcării sale în Dreptul, nr.3/1995, pag.78.

27
mai mare de 5 ani, sau când instanţa apreciază că, inculpatul nu şi-ar putea face
singur apărarea.
Este precizată şi poziţia apărătorului, în cadrul urmăririi penale: el are
dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula
cereri şi depune memorii (art. 172 al. 1 c.p.p.).
Aplicarea acestor prevederi în cazul minorului pentru care asistenţa
juridică este obligatorie, a generat întrebarea, dacă organele de urmărire penală,
trebuie să efectueze orice act de urmărire, numai în prezenţa apărătorului.
În caz afirmativ, efectuarea unui act indiferent care ar fi acesta, de
organele de urmărire penală, fără prezenţa apărătorului, ar atrage nulitatea
absolută. Plecând de aici, desfăşurarea urmăririi penale ar fi foarte mult
stânjenită. Spre deosebire de faza de judecată, unde prezenţa apărătorului practic
este posibilă la efectuarea tuturor actelor (fixarea de termene cunoscute cu mult
timp înainte, ce permite asigurarea prezenţei efective) urmărirea penală nu poate
avea o desfăşurare întru totul prestabilită, chiar din cauze obiective37.
Considerăm că, această interpretare, este motivată şi de precizarea din
finalul alineatului 1 al art. 172 c.p.p., coroborată cu alineatul 2 al aceluiaşi
articol: în art. 172 al. 1 c.p.p. se arată că lipsa apărătorului nu împiedică
efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost
încunoştinţat de data şi ora efectuării actului, iar al.2, prevede că, atunci când
asistenţa juridică este obligatorie - ca în cazul învinuitului şi inculpatului minor
-organul de urmărire penală va asigura prezenţa apărătorului la interogarea
inculpatului.
Pe lângă cazul prevăzut de art. 172 al. 2 c.p.p., organul de urmărire
penală trebuie să asigure prezenţa apărătorului, la prezentarea materialului de
urmărire penală, când contactul cu inculpatul este obligatoriu.
37
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, partea generală, vol I, Editura Paideia Bucureşti, pag. 210. Se arată
că, această poziţie excesivă, chiar rigidă, nu se regăseşte în alte legislaţii. De altfel, considerăm că, chiar în mod
obiectiv nu se pot realiza cerinţele acestei teze. Uneori, efectuarea unor acte de urmărire ca de exemplu cercetarea
la faţa locului, ridicarea de probe, percheziţii, ar fi practic paralizate de prezenţa obligatorie a apărătorului,
întrucât s-ar putea ca, la momentul respectiv, din diverse motive, acesta să fie indisponibil.

28
 În literatura de specialitate, asistenţa juridică obligatorie este tratată ca
un drept procesual al inculpatului, ce funcţionează ca o garanţie procesuala.
În cazul minorului, motivaţia a constituit-o lipsa de experienţă, ocrotirea
acestuia fiind pe primul plan, asistenţa juridică obligatorie fiind o garanţie a
preîntâmpinării unor erori judiciare38.
O problemă, apărută după adoptarea codului de procedură penală actual,
a fost generată de aplicarea dispoziţiilor art. 197 al 2 c.p.p., respectiv, care este
sancţiunea juridică a neîndeplinirii obligaţiei asistenţei juridice în faza de
urmărire penală.
Întrucât, iniţial practica a fost neunitară, considerându-se de unele
instanţe că asistenţa juridică obligatorie este prevăzută numai pentru faza de
judecată, prin decizia de îndrumare 3/1972 a fostului Tribunal Suprem, s-a
statuat că, nerespectarea dispoziţiilor procedurale referitoare la asistenţa
inculpatului minor, la prezentarea materialului de urmărire penală, este
sancţionată întotdeauna cu nulitate absolută şi atrage restituirea cauzei la
procuror în vederea refacerii actelor procesuale efectuate cu încălcarea legii.
Motivarea este dată însă într-o altă decizie a instanţei supreme,
nr.29/1970, în care se precizează că dispoziţiile art. 197 al 2, nu fac nici o
discriminare sub aspectul sancţionării cu nulitatea absolută, între faza urmăririi
penale şi cea a judecăţii, iar pe de altă parte, nerespectarea dispoziţiilor
procesuale privind asigurarea asistenţei juridice obligatorii în cursul urmăririi
penale, produce prejudicii care nu pot fi acoperite, ulterior, în faţa instanţei.
Potrivit art. 172 al. 1 c.p.p.: “lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea
actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost
încunoştinţat de data şi ora efectuării actului”.
În conţinutul textului nu se fac precizări cu privire la conţinutul
termenului de “dovadă” cât şi a modalităţii de “încunoştinţare” lăsând astfel loc
la interpretări diferite mai ales în cazul existenţei unor divergenţe, pe tema
38
I. Neagu, Drept procesual penal, partea general, ediţia 1992, pag. 147.

29
realizării acestor acte.
Termenul de “încunoştinţare”, ca modalitate a asigurării prezenţei
părţilor sau a altor persoane la activitatea procesuală mai este folosit în codul de
procedură penală (art. 58 al. 1, 2, art. 129 al.2, art. 402 al. 2). Însă faţă de citare
în ceea ce priveşte sancţionarea neprezentării, dacă în cazul citării, lipsa
nejustificată poate fi sancţionată, neprezentarea, în cazul încunoştinţării, nu este
sancţionată de lege.
În ceea ce priveşte “dovada” încunoştinţării, nu se indică o anumită
modalitate, motiv pentru care considerăm că se poate face sub orice formă, de
preferat scrisă, în care să se arate clar, fără echivoc cum s-a realizat
încunoştinţarea.
Considerăm că se impun unele precizări mai clare, în ceea ce priveşte
atât încunoştinţarea, cât şi dovada efectuării ei, tocmai în ideea eliminării unor
interpretări diferite. Aceste precizări se impun şi în ideea realizării unei egalităţi
în abordarea pe care legiuitorul a dat-o asigurării asistenţei juridice obligatorii în
faza urmăririi penale şi a judecăţii.
Remarca este îndreptăţită de faptul că, în faza judecăţii, dacă apărătorul
lipseşte şi nu poate fi înlocuit, cauza se amână. Ori, în faza urmăririi penale
efectuarea actelor de urmărire penală, este drept, cu excepţii, ca în cazul
ascultării inculpatului, poate fi realizată şi în cazul absenţei avocatului dacă
există dovada încunoştinţării sale.

5. Arestarea preventivă

Referitor la măsura arestării preventive în faza de urmărire penală,

aceasta poate fi luată şi faţă de infractorul minor, în sistemul actual nefăcându-se
nici o deosebire între învinuiţii sau inculpaţii minori şi cei majori39.
Întrucât nu există norme derogatorii în această materie, totuşi faţă de
39
Referitor la condiţiile care trebuiesc întrunite pentru a se lua măsura arestării preventive. A se vede A. Crişu,
“Arestarea preventivă. Condiţii” în Revista de drept penal nr. 2/1996, pag. 104-108.

30
modul de tratare a problemei infractorului minor, apar unele neconcordanţe.
Astfel, se pune problema aplicării pedepselor prevăzute de art. 100 c.p.
atunci când deja, în cadrul urmăririi penale, s-a dispus arestarea preventivă40.
Potrivit art. 100 c.p., faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o
măsură educativă ori i se poate aplica o pedeapsă. La alegerea sancţiunii, se ţine
seama de gradul de pericol social al faptei săvârşite, de starea fizică, de
dezvoltarea intelectuală şi morală, de comportarea lui, de condiţiile în care a fost
crescut şi în care a trăit şi de orice alte elemente de natură să caracterizeze
persoana minorului. Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că, luarea unei
măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.
În cazul în care instanţa aplică pedeapsa închisorii, urmează să se deducă
din cuantumul pedepsei perioada arestării preventive, prin aplicarea pedepsei cu
închisoarea, confirmându-se totodată şi că măsura arestării preventive a fost bine
luată.
Problema apare atunci când, instanţa dispune luarea unei măsuri
educative, ceea ce dă naştere la o incompatibilitate între luarea măsurii arestării
preventive şi aplicarea în final a unei măsuri educative infractorului minor. În
această situaţie, se pune întrebarea, ce caracter poate avea privarea de libertate,
faţă de măsura educativă.
Atunci când se dispune luarea măsurii arestării preventive împotriva
minorului pare nepotrivită finalizarea procesului prin aplicarea unei sancţiuni
neprivative de libertate, de aici rezultând şi o neconcordanţă între viziunea
organului judiciar asupra măsurilor luate pe parcursul procesului şi sancţiunea
aplicată. Pentru acest motiv, s-a făcut propunerea ca, atunci când se dispune
luarea măsurii arestării preventive, aceasta să fie adusă la îndeplinire prin
încredinţarea minorului unei instituţii speciale, cu sarcina de a-1 supraveghea pe
minor, şi obligaţia să-l prezinte de câte ori este nevoie organelor judiciare41.
40
I. Dobrinescu, M. Diaconu, op. cit.‚ pag. 126.
41
Idem, pag.127.

31
 Luarea măsurii arestării preventive, ar putea fi interpretată ca o
anticipare a sancţiunii ce se va lua, adică aplicarea unei pedepse.
Dacă se acceptă această idee, în cazul luării acestei măsuri, aplicarea în
final a unei măsuri educative; ar încălca regula stabilită prin art. 100 c.p., potrivit
căreia, pedeapsa se aplică minorului numai dacă se apreciază că luarea unei
măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.
SECŢIUNEA III
JUDECATA INFRACTORILOR MINORI

1. Compunerea instanţei

Sediul materiei privind compunerea instanţei în cauzele cu infractori

minori este art. 483 c.p.p., care are în urma republicării codului de procedură
penală în Monitorul Oficial nr. 78/30 aprilie 1997 următorul cuprins:
Cauzele în care inculpatul este minor se judecă potrivit regulilor de
competenţă obişnuită, de judecători desemnaţi de către ministrul justiţiei.
Instanţa compusă potrivit dispoziţiilor alineatului precedent rămâne
competentă să judece şi face aplicarea dispoziţiilor procedurale speciale
privitoare la minori, chiar dacă între timp inculpatul a împlinit vârsta de 18 ani.
Inculpatul care a săvârşit infracţiunea în timpul când era minor este
judecat potrivit procedurii obişnuite, dacă la data sesizării instanţei împlinise
vârsta de 18 ani”.
Prevederi privind compunerea completului de judecată cuprinde şi
Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, care, in forma sa iniţială,
publicată în Monitorul Oficial nr. 197/1992, prevedea la art. 16 al. 2: “cauzele
penale privind pe minori se judecă de judecători anume desemnaţi de ministrul
justiţiei”.
Prin ultima modificare a Legii nr.92/1992 survenită prin Legea nr. 1

32
42/25 iulie 199742‚ deci ulterioară şi ultimei forme a codului de procedură
penală, republicat, aşa cum s-a arătat anterior, s-a renunţat la acest mod de
desemnare a judecătorilor şi s-a revenit la o mai veche reglementare, art. 16 al.2
al legii precizând că în cauzele cu minori participă judecători anume desemnaţi
de preşedintele instanţei
În urma republicării Legii nr.92/1992 în Monitorul Oficial nr.259/30.09.
1997, s-a dat o nouă numerotare articolelor, iar referirile privind compunerea
completului pentru minori sunt prevăzute în art. 15 al.2.
Potrivit unei formulări dintr-o lege anterioară privind organizarea
judecătorească (Legea nr. 58/1968) judecarea cauzelor în care inculpatul era
minor se efectua de judecători şi atunci când era cazul, şi de asesori populari care
aveau în mod deosebit posibilitatea să aprecieze starea morală şi dezvoltarea
minorului şi să aleagă, dintre măsurile sau sancţiunile prevăzute de lege, pe cele
mai potrivite pentru inculpatul minor.
Formularea actuală a textului Legii nr.92/ 1 992, este rezultatul unor
modificări ulterioare care au fost impuse, pe de o parte de apariţia altor acte
normative, care reglementau probleme de principiu43‚ sau referitoare direct la
constituirea completului de judecată în cauzele cu infractori minori 44. Faptul că
numai anumiţi judecători, participă la soluţionarea cauzelor cu minori, înseamnă,
ca la desemnarea lor se are în vedere o anume specializare şi pe lângă aceasta,
anumite calităţi, legate de pregătirea profesională şi experienţă. Aceste aspecte îi
recomandă faţă de ceilalţi judecători pentru a alcătui respectivele complete de

42
Monitorul Oficial nr. 170/25 iulie 1997.
43
Art. 1 din Legea nr.45/1991 cuprinde o reglementare de principiu, şi anume că, judecătoriile şi tribunalele,
judecă numai în complete formate din judecători. Deci, prin aceste precizări participarea asesorilor populari, la
judecarea cauzelor ca membri ai completelor era exclusă.
44
Prin Legea nr. 104/1992, pentru modificarea şi completarea codului penal, a codului de procedură penală şi a
altor legi, precum şi pentru abrogarea Legii nr 59/1968 şi Decretului nr. 218/1977 s-a modificat şi art. 483 alin. 1,
cod procedură penală, căruia i s-a dat următorul conţinut: cauzele în care inculpatul este minor, se judecă potrivit
regulilor de competenţă obişnuită, de judecători desemnaţi de către preşedintele instanţei. Legea nr. 45/1993
aduce din nou o modificare a acestui articol, precizându-se că aceste cauze se judecă, de judecători desemnaţi de
ministrul justiţiei. Prin ultima modificare a Legii nr. 92/1992, din nou judecătorii sunt desemnaţi de preşedintele
instanţei.

33
judecata45. Această situaţie nu este însă întâlnită şi în cadrul urmăririi penale,
unde, atât procurorul cât şi organele de cercetare penală nu trebuie să aibă o
anume desemnare, pentru a efectua urmărirea penală.
Totodată, o experienţă dobândită în acest gen de cauze, trebuie
valorificată în sensul că, desemnarea altor judecători la intervale scurte de timp
nu poate fi benefică. Este indicat ca orientarea să se îndrepte către cei care au
cunoştinţe mai vaste în domeniul sociologiei, psihologiei, sau care datorită
anumitor împrejurări, au avut legături strânse cu minorii.
Aceştia sunt de preferat întrucât, în cursul cercetării judecătoreşti şi apoi
la deliberări, vin să solicite şi apoi să interpreteze: anchete sociale, expertize
psihiatrice care necesită pe lângă cunoştinţe în materie şi un grad mai mare de
înţelegere a problemelor cu care se confruntă minorii.
Formularea iniţială din codul de procedură penală actual, adoptat în
1968 prevedea că, judecătorii care soluţionează cauzele cu minori erau
desemnaţi de ministrul justiţiei.
Faptul că, judecătorul era desemnat pentru fiecare instanţă de o anumită
persoană, cu o poziţie anume în aparatul judecătoresc oferea un grad mai mare
de stabilitate în îndeplinirea acestor atribuţii, cât şi un caracter oficial mai
pronunţat46, la desemnarea judecătorului urmând a fi avute în vedere anumite
calităţi care-l recomandă ca fiind cel mai nimerit în alegerea tratamentului cel
mai nimerit pentru recuperarea minorului47.
Pentru aceste motive, considerăm criticabilă noua reglementare
survenită în urma modificării Legii nr. 92/1992 privind organizarea
judecătorească (art. 15 al.2), potrivit căreia, desemnarea judecătorilor în cauzele
cu minori se face de preşedintele instanţei de judecată, faţă de vechea
45
Această situaţie nu este însă întâlnită şi în cadrul urmăririi penale, unde, atât procurorul cât şi organele de
cercetare penală nu trebuie să aibă o anume desemnare, pentru a efectua urmărirea penală.
46
Precizarea că un anumit judecător din cadrul unei instanţe este desemnat să soluţioneze cauzele cu minori,
semnifica acordarea unei atenţii mai mari acestor cauze, ceea ce impune şi din partea judecătorului o mai mare
preocupare.
47
V. Dongoroz, S. Kahone, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stănoiu. Explicaţii teoretice ale codului de
procedură penală, Editura Academiei 1976, vol. II, partea specială, pag. 381.

34
reglementare, unde judecătorul era desemnat de ministrul justiţiei. Desemnarea
judecătorului de ministrul justiţiei, pe lângă faptul că oferă o mai mare
stabilitate, este şi un aspect care măreşte gradul de apreciere în •alegerea
persoanei respective, pe când desemnarea de către preşedintele instanţei de
judecată, poate fi influenţată uneori şi de alte criterii decât cele care ar trebui să-l
recomande în mod normal (astfel, volumul de activitate raportat la numărul de
judecători sau problemele cotidiene pot influenţa desemnarea judecătorului
pentru infractorii minori).
Textul de lege - art. 483 alin. 1 cod procedură penală - foloseşte
noţiunea de “judecători desemnaţi”, fără a mai face însă alte precizări, cu privire
la durata in timp48 sau a modalităţii practice de desemnare.
Întrucât, legea nu prevede şi o măsură privind asigurarea publicităţii
actului de desemnare, realizarea condiţiei prevăzută de lege, este dificil de
verificat.
Au existat propuneri, ca ordinul de desemnare al ministrului justiţiei să
fie publicat în monitorul oficial, sau lista judecătorilor desemnaţi să fie afişată la
sediul fiecărei instanţe de judecată49.
Importanţa respectării prevederilor art. 483 alin. 1 cod procedură penală
este dată de faptul că, dacă se constată încălcarea acestui text, hotărârea este
lovită de nulitate absolută, întrucât potrivit art. 197 alin. 2 c.p.p, încălcarea
dispoziţiilor relative la compunerea instanţei, atrage nulitatea, sancţiune care nu
poate fi înlăturată în nici un mod, şi care poate fi invocată în orice stare a
procesului.
S-a considerat de unele instanţe, că participarea la judecată a unui alt
judecător decât cel desemnat sau chiar a unui judecător stagiar, nu ar atrage
nulitatea hotărârii, întrucât şi acesta, datorită pregătirii profesionale pe care o are,
48
Codul de procedură penală din 1936 prevedea, aşa după cum s-a mai arătat, că judecătorul era delegat pe trei
ani, delegaţia putându-se reînnoi (art.558).
49
I. Dumitriu. Necesitatea stabilirii modalităţii de publicitate a judecătorilor desemnaţi să judece cauze cu
inculpaţi minori, în Dreptul nr.5/1995, pag.40. Consideram insa ca, precizarea faptului că cel care a soluţionat
cauza a fost desemnat de preşedintele instanţei se poate face chiar la începutul părţii introductive a hotărârii, cu
indicarea ordinului în baza căruia a fost desemnat.

35
cât şi competenţei materiale, poate să soluţioneze cauza respectivă50.
Pentru uniformizarea practicii judiciare pe această problemă, prin
decizia de îndrumare nr. 6/1973 s-a decis că soluţiile instanţelor care nu au luat
în considerare prevederile art.483 al. 1 c.p.p. sunt nelegale.
Soluţia s-a motivat pe faptul că, opinia potrivit căreia, în alcătuirea
completelor de judecată pot intra şi alţi judecători decât cei desemnaţi este
rezultatul unei confuzii făcute între “compunerea” şi “competenţa” instanţei de
judecată.
Dacă “compunerea” instanţei se referă la alcătuirea completului de
judecată cu anumiţi judecători, “competenţa” instanţei, vizează aptitudinea pe
care o are o anumită instanţă în baza legii, să rezolve anumite cauze51.
Interpretând dispoziţiile art. 483 al. 1 c.p.p. cu luarea în considerare a
celor arătate se observă că, judecarea cauzelor cu minori de judecători desemnaţi
de preşedintele instanţei de judecată ţine de compunerea instanţei şi nu de
competenţa materială a acesteia, motiv pentru care neîndeplinirea acestei
obligaţii atrage aplicarea sancţiunilor prevăzute de lege pentru compunerea
instanţei, respectiv art. 197 al. 2 c.p.p.
Art. 483 al. 2 c.p.p. prevede că, instanţa compusă potrivit dispoziţiilor
art. 483 al. 1 c.p.p., rămâne competentă să judece şi face aplicarea dispoziţiilor
procedurale speciale privitoare la minori chiar dacă, între timp inculpatul a
împlinit vârsta de 18 ani.
S-a motivat că, această prevedere procesuală care menţine competenţa
instanţei în compunerea prevăzută de art.48 1 al. 1, ar asigura, pe de o parte
continuitatea şi apoi rezolvarea cauzei fără întârziere52.
După intrarea în vigoare a noului cod de procedură penală au existat

50
O soluţie în acest sens, face obiectul deciziei penale nr 1440/1969 a T.J. Hunedoara, iar ca urmare a constatării
acestei situaţii, hotărârea a fost casată cu trimitere spre o nouă judecată, în compunere legală a
instanţei.R.R.D.4/1970, pag. 183.
51
I. Neagu, L. Moldovan. Drept procesual penal îndreptar de practică judiciară, ediţia 1981, Universitatea
Bucureşti, pag. 251.
52
V. Dongoroz ş.a., op. cit., pag. 381.

36
comentarii cu privire la interpretarea expresiei “între timp” cuprinsă în textul
art.483 al. 2 C.p.p.
Din formularea textului - “chiar dacă între timp inculpatul a împlinit 18
ani” - se desprinde concluzia că se are în vedere situaţia în care, în timpul cât
cauza se află pe rolul primei instanţe, inculpatul devine major. În acest caz,
judecata continuă, în aceeaşi compunere a instanţei, cu respectarea regulilor
procedurale speciale, prevăzute pentru cauzele cu minori53.
De asemenea, în cazul în care inculpatul devine major, în timp ce cauza
se rejudeca în fond, în urma admiterii unei căi de atac, se respectă dispoziţiile
speciale privind judecarea infractorilor minori54.
Alta este însă situaţia, în cazul în care infractorul minor a împlinit vârsta
de 1 8 ani, înainte de sesizarea instanţei. Art. 483 al. 3, prevede că, inculpatul
care a săvârşit infracţiunea în timpul cât era minor este judecat potrivit
procedurii obişnuite (deci fără completările şi derogările prevăzute la capitolul
11 “procedura în cauzele cu minori”), dacă la data sesizării instanţei, împlinise
vârsta de 18 ani. Deci, s-a ales drept criteriu pentru demarcaţie, între efectuarea
judecăţii potrivit regulilor speciale şi procedura obişnuită, vârsta minorului.
Aşadar, în cazul în care, minorul a comis o infracţiune, urmărirea penală
efectuându-se cu completările şi derogările prezente la art.48 1 - 482 c.p.p., dacă,
până la sesizarea instanţei de către procuror acesta a împlinit 18 ani, judecata se
efectuează conform procedurii obişnuite. Considerăm că soluţia este justă
întrucât, o dată cu înaintarea în vârstă se dobândesc şi acele calităţi psihofizice,
proprii unei persoane majore, ceea ce nu mai justifica prevederile de protecţie
pentru faza de judecată.

2. Participarea procurorului în cauzele cu infractori minori

53
M. Preda, op. cit., pag.46.
54
Idem. S-a hotărât că se aplică procedura specială, dacă la data sesizării instanţei de recurs, infractorul nu
împlinise vârsta de 18 ani: Plen TS, dec. de îndrumare 1/1971, RRD4/71, pag.86.

37
 La soluţionarea cauzelor cu infractori minori, participarea procurorului
este obligatorie.
Astfel, art. 315 al. 1 c.p.p. prevede că procurorul este obligat să participe
la şedinţele de judecată ale judecătorilor, în cazul în care vreunul din inculpaţi
este minor.
La şedinţele de judecată ale celorlalte instanţe, participarea procurorului
este obligatorie în toate cazurile (art.3 15 al.2 c.p.p.).
Sancţiunea neparticipării procurorului la şedinţele de judecată a cauzelor
cu infractori minori, este nulitatea absolută prevăzută de art. 197 al.2 c.p.p..
Practic, procurorul participă la şedinţele de judecată într-o dublă
calitate55 şi anume aceea de a susţine în cursul judecăţii, acţiunea penală iar pe de
altă parte de a manifesta rol activ în vederea aflării adevărului şi respectării
dispoziţiilor legale în faza de judecata56.
Participarea procurorului se impune, mai ales ca o garanţie a respectării
drepturilor minorului, care, datorită stării sale psiho-fizice, nu este capabil să-şi
facă singur o apărare corespunzătoare57.
Sub aspectul întinderii participării procurorului, de remarcat că aceasta
este definită chiar în lege: în cuprinsul art.3 15 al c.p.p. se arată că procurorul
participă “la şedinţele de judecată ale judecătorilor”. Deci, procurorul participă
pe tot parcursul judecăţii, cu asigurarea prezenţei inculpatului şi a celorlalte părţi
în proces, judecată desfăşurată în şedinţe publice, cu un complet legal constituit,
cu respectarea oralităţii şi contradictorialităţii58.
Având în vedere faptul că toate activităţile procesuale ce se desfăşoară
în faţa instanţei au loc în şedinţa de judecată înseamnă că procurorul, obligat să
participe la aceste şedinţe, ia cunoştinţă de toate activităţile procesuale.
Faţă de această situaţie, îi revine obligaţia, să manifeste rol activ, pentru

55
N. Giurgiu. Cauzele de nulitate în procesul penal. Editura ştiinţifică, Bucureşti 1974, pag. 283.
56
I. Neagu, Drept procesual penal, partea generală, vol. I, ediţia a II-a 1992, op. cit. pag. 178., pag. 95
57
N. Volnicu, op. Cit., pag. 178.
58
N. Giurgiu, op. cit., pag. 178.

38
respectarea dispoziţiilor legale privitoare la judecarea cauzelor cu minori, având
la dispoziţie mijloace procesuale pentru realizarea acestui scop (poate ridica
excepţii, pune întrebări inculpatului, cere administrarea de noi probe, ia cuvântul
la dezbaterea fondului, exercită şi susţine acolo unde legea prevede căile
ordinare şi extraordinare de atac etc.).
Pentru a elimina orice dubiu faţă de redactarea art. 315 al. 1 c.p.p.
considerăm că trebuie făcută o precizare: participarea procurorului la şedinţele
de judecată în cauzele cu minori este obligatorie, indiferent de modul de
sesizarea instanţei sau de pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea respectivă.

3. Persoanele chemate la judecarea minorilor

Comparativ cu urmărirea penală, unde, de regulă, părţile sunt prezente

separat la efectuarea cercetărilor, judecata, se desfăşoară în principiu, în prezenţa
tuturor părţilor, în faţa instanţei legal constituite, în şedinţa publică, oral,
nemijlocit şi contradictoriu (art. 289, 290 c.p.p.).
Practic, prezenţa la judecată este considerată ca un drept fundamental al
părţilor, întrucât pe această cale, poate lua parte în mod efectiv la desfăşurarea
cercetării judecătoreşti, în limita drepturilor procesuale conferite de lege.
În aceste condiţii este asigurată exercitarea dreptului la apărare, cu
prezenţa concomitentă a părţilor la proces, care pot susţine sau combate cererile
formulate, pot asista la administrarea probelor şi susţine oral, punctul lor de
vedere.
In primul rând, prezenţa inculpatului se impune cu necesitate având în
vedere natura activităţilor care se desfăşoară în faza cercetării judecătoreşti
(ascultarea inculpatului, dacă este cazul efectuarea unor confruntări susţinerea
apărărilor, etc.).
Totodată, prezenţa sa permite o mai bună cunoaştere a inculpatului de
către instanţă, a comportamentului său, datele respective urmând a fi folosite la

39
individualizarea pedepsei59.
Codul actual de procedură penală, a adoptat principiul prezenţei
personale a inculpatului la judecarea cauzei60.
Având în vedere importanţa prezenţei efective a părţilor la judecarea
cauzei, s-a exprimat opinia că, o garanţie deosebită a realizării dreptului de a fi
prezent la judecată, ar constitui-o obligaţia legală a instanţei, sub sancţiunea
nulităţii hotărârii, de a nu soluţiona cauza, fără prezenţa lor61.
Această situaţie, deşi teoretic posibilă, practic ar duce în unele cazuri la
obstrucţionarea cercetării judecătoreşti datorită neprezentării, din diverse motive
(subiective sau obiective) a unora dintre părţi, fapt ce ar influenţa şi
operativitatea soluţionării cauzei.
Pentru aceste motive, actuala reglementare nu conţine astfel de
prevederi, art.29 1 c.p.p. prevăzând că judecata poate avea loc numai dacă părţile
sunt legal citate62 şi procedura este îndeplinită, dar neprezentarea părţilor citate în
acest mod, nu împiedică judecarea cauzei. Deci, reglementarea existentă, nu
împiedică judecata, în cazul neprezentării uneia dintre părţi, poziţie pe care o
poate adopta din dezinteres sau dorinţa de a se amâna cauza ori şicana pur şi
simplu, realizarea actului de justiţie.
De aceea se poate considera că, judecata în lipsa părţilor legal citate, ar
constitui şi o sancţiune procesuală pentru partea care nu s-a prezentat63.
În unele cazuri, legiuitorul a considerat că prezenţa la judecată a
59
Prezenţa inculpatului minor are o importanţă deosebită, întrucât, pe lângă faptul că instanţa ia contact direct cu
comportamentul acestuia, poate verifica o parte din datele cuprinse în ancheta socială. De asemenea, dacă din
modul de comportare rezultă îndoieli asupra stării psihice, instanţa poate să dispună efectuarea unei expertize
psihiatrice.
60
Părţile pot fi prezente la judecată personal sau prin reprezentant, reprezentarea inculpatului fiind tratată însă ca
o excepţie.
61
G. Theodoru, op. cit., pag. 30
62
Procedura de citare, trebuie însă îndeplinită în modalitatea prevăzută de lege, cu respectarea strictă a tuturor
condiţiilor. Din această cauză citarea greşită a inculpatului, la o altă adresă decât cea la care locuia, pentru
termenul când are loc judecata, atrage aplicarea sancţiunii nulităţii, prevăzută de art. 197 al. 1 c.p.p., întrucât s-a
considerat că necitarea corectă, l-a pus în imposibilitatea de a sc apăra, vătămare ce nu poate fi înlăturată decât
prin anularea actului, hotărârea urmând a fi casată; a se vede C.S.J. secţia penală, dec. pen. nr. 1857/1993 în
Buletinul Jurisprudenţei Curtea Supremă de Justiţie, culegere de decizii pe anul 1993, Editura “Continent XXI-
Universul Bucureşti, 1994, pag. 20 1.
63
G. Theodoru, op. cit., pag. 3 1.

40
inculpatului este obligatorie, existând în acest sens, dispoziţii speciale64.
Aceste cazuri, pot fi justificate prin situaţia specială a inculpatului, fapt
care impune, în ideea exercitării dreptului la apărare, prezenţa sa la judecata
cauzei65.
Reglementări speciale cuprinde codul de procedură penală, şi cu privire
la prezenţa inculpatului minor la judecată şi persoanele chemate la judecarea
acestuia.
Articolul 484 al. 1 c.p.p., prevede că, judecarea cauzei privind o
infracţiune săvârşită de un minor se face în prezenţa acestuia, cu excepţia cazului
când minorul s-a sustras de la judecată.
La judecarea cauzei se citează, în afară de părţi, autoritatea tutelară şi
părinţi, iar dacă este cazul tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea ori
supravegherea căreia se afla minorul, precum şi alte persoane a căror prezenţă
este considerată necesară de către instanţă (al. 2).
Persoanele arătate la al. 2, au dreptul şi îndatorirea să dea lămuriri, să
formuleze cereri şi să prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce ar urma să fie
luate (al.3).
Neprezentarea persoanelor legal citate, nu împiedică însă judecarea
cauzei (al. 4) asemănătoare, după cum s-a arătat, există şi o reglementare pentru
faza urmăririi penale (art. 481 c.p.p.).
Spre deosebire de această fază, citarea persoanelor nu mai este
condiţionată de vârsta inculpatului (de până la 16 ani) iar cercul persoanelor este
mai mare: sunt citate şi alte persoane, a căror prezenţă este considerată necesară
de instanţă. Dar ca şi la urmărirea penală, neprezentarea persoanelor legal citate,
nu împiedică judecarea cauzei.
Deci, potrivit art. 484 al. 1 c.p.p., judecarea cauzelor cu minori, se face în
prezenţa acestora, cu excepţia cazurilor, în care minorii se sustrag de la judecată.
64
I. Neagu, Drept procesual penal, partea specială vol. I, Editura Oscar Print, 1994, pag.169.
65
Art. 314 c.p.p. prevede că judecata nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta este în stare de
deţinere. Aducerea inculpatului arestat la judecată, este obligatorie.

41
 Aşa cum este formulat textul, se înţelege că, pe lângă îndeplinirea
procedurii normale de citare, ca modalitate de asigurare a prezenţei părţilor în
faza cercetării judecătoreşti66‚ trebuiesc efectuate şi alte activităţi, care să asigure
într-adevăr prezenţa inculpatului minor.
După modul de reglementare putem considera că prezenţa minorului
constituie regula, şi numai în cazuri deosebite, de excepţie, atunci când acesta se
sustrage, este acceptată lipsa67 şi că, pentru realizarea cerinţelor textului de lege,
instanţa, va depune toate diligenţele pentru a-l aduce în faţa acesteia, folosind
chiar măsuri extreme68.
Pe de altă parte, prin “sustragerea de la judecată” trebuie să se înţeleagă
refuzul, neprezentarea din rea credinţă a inculpatului minor la judecată, rea
credinţă care trebuie însă, stabilită în mod cert şi nu dedusă din simpla absenţă a
acestuia.
Întrucât, textul de lege prevede obligativitatea prezenţei inculpatului
minor la judecată, nerespectarea acestei obligaţii este sancţionată cu nulitatea
absolută, prevăzută de art.197 al 2 c.p.p.69. Pentru acest motiv, instanţa trebuie să
aducă argumente în ideea dovedirii comportamentului minorului, a relei sale
credinţe în sustragerea de la judecată.
Pornindu-se de la condiţia psiho-fizică a minorului specifică vârstei,
ceea ce nu-i permite o înţelegere normală a dispoziţiilor legii, cât şi a conduitei
pe care trebuie să o afişeze, instanţa trebuie să aibă o anumită optică cu privire la
sustragerea de la judecată70.
Cel care trebuie să contribuie în mod deosebit la asigurarea prezenţei

66
I. Neagu, Drept procesual penal, ediţia 1993, partea generală, pag.360
67
V. Dongoroz ş.a., op.cit., pag.381.
68
De exemplu, emiterea mandatului de aducere, conform art. 183 c.p.p. Având în vedere însă modul de executare
al mandatului de aducere s-ar putea ca, asupra minorului această situaţie să aibă un efect nedorit, influenţând în
mod negativ comportamentul său şi declaraţia care urmează să o dea.
69
De multe ori, părinţii se prezintă la judecată fără minor, spunând că acesta a fugit de acasă. Instanţa nu trebuie
să procedeze la judecată, luând act numai de declaraţia părinţilor, aceasta urmând să dispună verificări prin
organele de poliţie, pentru a se confirma afirmaţiile făcute. Rezultatul investigaţiilor va fi prezent la dosar. În
acest sens, T.J. Constanţa, dec. pen. 476/91 în Dreptul nr. 12/1991, pag. 602.
70
I. Dobrinescu, M. Diaconu, op.cit.‚ pag. 123.

42
este părintele minorului sau cel care îl are în supraveghere, căruia îi revine
obligaţia să se prezinte împreună cu minorul în faţa instanţei, chiar sub
sancţiunea amenzii. Pentru aceste motive, numai îndeplinirea procedurii de citare
prin afişare, fără alte dovezi de sustragere, nu se consideră acoperitoare pentru
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art.484 al. 1 c.p.p.71
Absenţa inculpatului minor de la judecata în fond, cu toate ca acesta a
fost la câteva termene, desemnându-i-se chiar un apărător din oficiu care a depus
concluzii scrise, nu înlătură nelegalitatea comisă de instanţă, de a soluţiona cauza
în lipsa minorului, fără a se dovedi că acesta s-ar fi sustras.
Deci, atâta timp cât la dosar nu exista dovada sustragerii de la judecată a
minorului, instanţa nu poate proceda la judecarea cauzei în lipsa acestuia, altfel,
s-ar încălca prevederile legale obligatorii în materie, sancţiunea fiind nulitatea
hotărârii, prevăzută de art. 197 al. 2 c.p.p.
Putem concluziona că prin reglementarea dată de art.484 al. 1 c.p.p.
legiuitorul a dorit să impună prezenţa minorului la judecarea cauzei, iar practica
judiciară, pe lângă faptul că a confirmat acest punct de vedere, a statuat că
această prezenţă nu trebuie să fie una formală.
În aceste cazuri, nu inculpatul minor este cel care trebuie să dovedească
cum că a fost în imposibilitate de a se prezenta, ci instanţa trebuie să stabilească
pe baza informaţiilor primite dar verificate că el se sustrage, numai în aceste
condiţii putând trece la judecarea cauzei.
Art. 484 al. 2 c.p.p. precizează că, la judecarea cauzei, în afară de părţi,
autoritatea tutelară şi părinţi iar, dacă este cazul tutorele, curatorul sau persoana
în îngrijirea sau supravegherea căreia se afla minorul, participă şi alte persoane a
căror prezenţă este considerată necesară de către instanţă.
Faţă de faza urmăririi penale, unde citarea pentru aceste persoane era
facultativă, şi numai dacă infractorul minor nu împlinise vârsta de 16 ani, în faza
71
37 C.S.J., secţia penală, dec.pen.516/1991, în Decizii ale C.S.J./1990-1992, Editura Orizonturi, pag.459. T.S.
Secţia penală, dec. 1149/1994, R.R.D. Tabla de materii/1985, pag.86. In acelaşi sens şi T.J. Timiş,
dec.pen.342/1971, R.R.D.1/1972, pag. 157.

43
judecăţii, citarea este obligatorie, chiar dacă minorul împlinise vârsta de 16 ani.
În plus, faţă de urmărirea pena1ă, instanţa poate cita şi alte persoane,
altele decât cele precizate în textul de lege, a căror prezenţă este considerată
necesară72 la soluţionarea cauzei precum şi la o mai bună alegere a măsurilor care
trebuiesc luate.
Faţă de obligativitatea citării persoanelor respective s-a pus problema
stabilirii sancţiunii procesuale, în cazul necitării şi judecării în lipsa acestora. Din
analiza textului art.484 c.p.p. nu rezultă însă, că prezenţa persoanelor respective
este absolut necesară, această concluzie, desprinzându-se şi din precizarea că
neprezentarea lor, nu împiedică judecarea cauzei, iar, pe de altă parte, art.197
al.2 c.p.p. nu sancţionează lipsa persoanelor prevăzute de art.484 al.2 c.p.p. Deci,
se desprinde concluzia că, necitarea acestora, nu atrage nulitatea absolută.
Necitarea persoanelor respective, va putea fi invocată, dacă sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 197 al. 1 sau 4, adică, s-a cauzat o
vătămare ce nu ar putea fi înlăturată decât prin anularea actului, ori anularea ar fi
necesară pentru af1area adevărului şi justa soluţionare a cauzei73
Motivaţia citării părinţilor este dată de faptul că, de cele mai multe ori,
cunoscând situaţia de fapt, pot veni în sprijinul infractorului minor, ~rin
propunerea de probe şi formularea de cereri în sprijinul apărarii74.
Totodată, preşedintele completului, are obligaţia să aducă la cunoştinţa
persoanelor citate, drepturile şi îndatoririle pe care le conferă legea 75 : sa dea
lămuriri, să formuleze cereri şi să prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce
urmează să se ia.
Considerăm că acest aspect este deosebit de important întrucât fără

72
M.Preda, op. cit., pag .48. Din declaraţiile părţilor precum şi din datele pe care le cuprinde ancheta socială,
instanţa poate constata necesitatea citării şi a altor persoane care pot furniza datele necesare soluţionării cauzei şi
stabilirii sancţiunilor.
73
Plen T.S., dec. de îndrumare nr.6/1973, CD/1973, pag. 47
74
Curtea de Apel Galaţi, decizia penală 20/R11993, în Sinteza de practică judiciară a Curţii de Apel Galaţi,
pag.65.
75
V. Dongoroz ş.a., op. cit., pag.381. Deci, preşedintele completului aduce la cunoştinţa persoanelor respective
că pot formula cereri, da lămuriri şi chiar face propuneri, cu privire Ia măsurile care trebuiesc luate.

44
realizarea drepturilor şi îndatoririlor arătate prezenţa persoanelor respective ar fi
inutilă. Materializarea acestor drepturi trebuie să se facă cu concursul instanţei,
care, în baza rolului activ, sunt obligate să aducă la cunoştinţă drepturile şi
îndatoririle pe care le au persoanele citate.
S-a considerat că, în cazul în care a fost citat numai unul dintre părinţi,
instanţa judecând cauza fără a cita şi celălalt părinte, s-a pronunţat o hotărâre
nelegală, urmând să se procedeze la o nouă judecată, cu citarea ambilor părinţi 76.
Motivarea s-a bazat pe invocarea dispoziţiilor art.291 c.p.p., care prevăd că
judecata poate avea loc, numai în cazul în care părţile sunt legal citate şi
procedura este legal îndeplinită, necitarea unuia dintre părinţi, cauzând o
vătămare, care nu poate fi reparată decât prin anularea actului respectiv.
În alt caz însă, s-a considerat că, necitarea unuia dintre părinţi nu poate
constitui o cauză de nulitate a hotărârii, dacă celălalt părinte, fiind citat, s-a
prezentat şi a susţinut în mod corespunzător interesele minorului, apreciere pe
care, bineînţeles, o face instanţa.
La judecarea cauzelor cu inculpaţi minori trebuie .citate şi autoritatea
tutelară. S-a considerat că, soluţionarea cauzei fără ca această obligaţie să fie
îndeplinită este sancţionată cu nulitatea absolută.
Soluţia este criticată77 pe motiv că necitarea autorităţii tutelare şi deci
judecarea cauzei în absenţa delegatului său nu este sancţionată cu nulitatea
absolută, autoritatea tutelară nefiind parte în proces, dispoziţiile art.484 al.2
c.p.p. referindu-se la citarea, în afară de părţi, şi a autorităţii tutelare.
În această situaţie, poate fi invocată nulitatea relativă, cu îndeplinirea
condiţiilor prevăzute de art. 197 al. 1, 4 c.p.p.
Într-adevăr, încălcarea dispoziţiilor art.484 al.2 c.p.p. privind citarea
autorităţii tutelare nu constituie unul din cazurile de nulitate absolută,
76
T.J. Braşov, dec. pen. 121/1993, în R.R.D.5-6/1994
77
Curtea de Apel Bucureşti Secţia I penală dec.nr. 103/1998, cu nota critică de V. Papadopol în Culegere de
practică judiciară penală, pe anul 1998 a Curţii de Apel Bucureşti, Editura A11 1999, pag.214-215. In sensul
notei şi decizia nr. 147/1998, Secţia I penală a aceleiaşi instanţe, citată în aceeaşi lucrare.
Observăm deci, o practică neunitară în rezolvarea acestei probleme, în cadrul aceleiaşi instanţe.

45
nerespectarea acestor prevederi constituind temeiul invocării numai a nulităţii
relative, urmând însă a se demonstra cauzarea unei vătămări ce nu poate fi
înlăturată decât prin anularea actului întocmit cu nerespectarea dispoziţiilor
legale sau că anularea actului este necesară pentru af1area adevărului şi justa
soluţionarea a cauzei (art.197 al. 1, 4 c.p.p.).
După cum s-a arătat, citarea delegatului autorităţii tutelare şi a părinţilor
au utilitate, atât în ceea ce priveşte informaţiile pe care le pot da cu privire la
persoana minorului, cât şi pentru crearea cadrului propice luării declaraţiilor.
Totodată, citarea părinţilor, atunci când există parte civilă constituite în
cauză apare necesară şi în vederea introducerii acestora în cauză, ca părţi
responsabile civilmente.
Prevederea din art.484 al.2 c.p.p., ca la judecată să fie citată autoritatea
tutelară şi părinţii, iar dacă este cazul tutorele, curatorul sau persoana în
îngrijirea ori supravegherea căreia se afla minorul, sub aspectul soluţionării
laturii civile, îşi găsesc explicaţia în multitudinea de situaţii ivite în practică,
textul de lege, căutând să fie cât mai acoperitor.
Astfel, s-a decis ca în cazul în care bunicul patern al minorului infractor
recunoaşte că acesta s-a aflat sub supravegherea lui pe perioada când a comis
infracţiunea, consimţind totodată să răspundă solidar pentru acoperirea
prejudiciului şi cheltuielilor de judecată, instanţa poate dispune obligarea
acestuia, având în vedere şi faptul că, soluţionarea laturii civile a procesului
penal este guvernată de principiul disponibilităţii78.
Minorul care a împlinit 14 ani, dacă a fost condamnat pentru comiterea
unei infracţiuni, stabilindu-se totodată şi producerea unui prejudiciu, răspunde
civil dacă are venituri sau bunuri personale. Atunci~ când se afla sub
supravegherea părinţilor, aceştia răspund solidar cu minorul, pentru acoperirea
prejudiciului.

78
Tribunalul judeţean Braşov dec.pen.508/1992, Dreptul 4/94, pag.92. În acelaşi sens şi Curtea de Apel Galaţi,
dec.pen.32/1993, op. cit., pag. 62.

46
 4. Desfăşurarea judecăţii în cauzele cu infractori minori

Dispoziţiile procedurale privind desfăşurarea judecăţii cauzelor cu

infractori minori cuprind norme derogatoare privind publicitatea şedinţei de
judecată: şedinţa în care are loc judecarea infractorului minor se desfăşoară
separat de celelalte şedinţe. Şedinţa nu este publică79 (art. 485 al. 1, 2).
La desfăşurarea judecăţii, pot asista persoanele arătate la art. 484 c.p.p.,
apărătorii părţilor, precum şi alte persoane cu încuviinţarea instanţei.
Atunci când inculpatul minor are sub 16 ani, instanţa, ce-l ascultă, poate
dispune îndepărtarea lui din şedinţă, dacă apreciază că cercetarea judecătorească
şi dezbaterile ar putea avea o inf1uenţă negativă asupra minorului.
Logica instituirii acestor reguli derogatoare a constituit-o preocuparea
ca, minorului să i se creeze condiţiile cele mai favorabile, fără a fi influenţat de
prezenţa unui număr mare de persoane care să-i provoace reţineri în declaraţie.
Totodată, instanţa este interesată în crearea unui cadru cât mai apropiat
de cel în care se manifesta zilnic minorul pentru a-l cunoaşte cu adevărat, a-i
reţine comportamentul normal şi nu unul de conjunctură (de aceea şedinţa de
judecată are loc separat, nu este publică şi sunt citate anumite persoane din
anturajul zilnic al minorului).
După audiere, instanţa, fiind deja în cunoştinţă de cauză cu privire la
persoana minorului, dacă consideră necesar, dispune îndepărtarea lui din şedinţa
de judecată (acest lucru fiind posibil numai dacă minorul inculpat are sub 1 6
ani).
Motivaţia acestor prevederi o constituie tot grija faţă de minor,
considerându-se că cercetarea judecătorească şi mai ales, dezbaterile pot

79
Aceste prevederi le cuprindea şi codul de procedură penală din 1936. În art.567 al. 1 se arăta că şedinţele se
ţineau în săli separate şi nu erau publice, iar după ascultarea minorului, se dispunea îndepărtarea lui din şedinţa de
judecată. La dezbateri nu puteau asista decât procurorul, părţile din proces, părinţii, tutorele, persoanele în casa
cărora locuiesc minorii, avocaţii, persoanele sub supravegherea cărora se afla în timpul cercetării sau
reprezentanţii societăţilor de patronaj şi cei chemaţi de justiţie, în interesul cauzei.

47
influenţa negativ pe minor.
Referitor la încălcarea dispoziţiilor potrivit cărora şedinţa de judecată nu
este publică, practica judiciară şi literatura de specialitate au stabilit că
sancţiunea procesuală nu este nulitatea absolută prevăzută de art. 197 al.2, 3.
c.p.p., întrucât aceste prevederi sancţionează numai încălcarea dispoziţiilor
relative privind publicitatea (art. 290 c.p.p.), nulitatea hotărârii în cazul
minorului putând fi invocată numai dacă prin aceasta, s-a adus o vătămare care
nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea sa. În cazul în care, instanţa constată
că desfăşurarea şedinţei în condiţii de publicitate nu a provocat vreo vătămare ce
nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea hotărârii, nulitatea prevăzută
de art. 1 97 al. 1 nu poate fi invocata.
Interpretarea dată de unele instanţe, cum că ar fi aplicabilă sancţiunea
nulităţii absolute, întrucât art. 197 al.2 c.p.p. se referă la nerespectarea
dispoziţiilor procesuale privind publicitatea şedinţei de judecată nu a fost
reţinută, practica ulterioară sancţionând aceste cazuri cu nulitatea relativă, în
condiţiile art. 197 al. 1 c.p.p.
Soluţia a fost acceptată întrucât dispoziţiile art.485 al.2 c.p.p. nu fac
parte din categoria normelor relative la publicitatea şedinţei de judecată ci
constituie dispoziţii derogatorii de la acestea.
Menţiunea dacă şedinţa nu a fost publică se face în încheierea de
şedinţă, aşa cum prevede art. 305 al. 1 lit. b c.p.p.
Dacă judecata s-a desfăşurat cu încălcarea normelor derogatorii, dar în
final s-a constatat că instanţa a aplicat o măsură corespunzătoare gradului de
pericol socia1 al faptei, anularea hotărârii s-ar face pentru motive pur formale.
Din modul de abordare a desfăşurării judecăţii în cauzele cu infractori
minori, precum şi din rezolvările pe care le-a dat practica judiciară şi literatura
de specialitate aplicării sancţiunilor în cazul nerespectării normelor respective,
considerăm că dispoziţiile art. 485 al. 2 prevăd de fapt o publicitate limitată a
şedinţelor de judecată, impusă de situaţia specială a minorului.

48
 Considerăm însă că, în cazul nerespectării acestor dispoziţii este destul
de greu de probat vătămarea intereselor minorului, care nu poate fi înlăturată
decât prin desfiinţarea hotărârii.
Pentru a invoca această vătămare, trebuie pornit de la logica instituirii
prevederilor speciale şi anume, grija de a se asigura minorului un cadru adecvat,
cât mai apropiat de cel familial lui la luarea declaraţiei, prin crearea acestui cadru
urmărindu-se nu numai determinarea minorului de a face o declaraţie completă,
ci şi cunoaşterea lui de judecător, în vederea aplicării sancţiunii celei mai
potrivite.
Dacă în cazul nulităţilor prevăzute de art. 197 al.2 proba este mult mai
uşor de făcut, prin invocarea exactă a textului de lege încălcat şi examinarea
situaţiei de fapt de către instanţă, la încălcarea dispoziţiilor art.484 al. 1 şi 2
pentru reţinerea nulităţii prev. de art. 197 al. 1 c.p.p. trebuie dovedită influenţa
negativă asupra minorului pe care a avut-o desfăşurarea judecăţii în condiţii de
publicitate, care poate determina în final şi aplicarea de instanţă a unei sancţiuni
greşite, minorului.
Considerăm că atât pentru eliminarea discuţiilor existente cât şi pentru
apărarea într-adevăr a intereselor minorului, s-ar impune sancţionarea acestor
încălcări, cu nulitatea absolută.
Facem această precizare, întrucât, dacă o soluţie este criticată sub
aspectul nerespectării dispoziţiilor art.485 al. 1, 2 c.p.p. chiar în perioada actuală
instanţele se mărginesc doar să respingă calea de atac, cu motivarea că
nerespectarea dispoziţiilor art.485 al.2 c.p.p. nu este prevăzută cu sancţiunea
nulităţii absolute, deoarece acest text nu se referă la publicitatea şedinţei de
judecată, ci dimpotrivă, constituie o excepţie de la aceasta (în acest sens, decizia
nr. 241/1996 a Curţii de Apel Bucureşti, în Revista de drept penal nr. 1/1997
pag. 122).
Pentru desfăşurarea judecăţii minorilor cu respectarea dispoziţiilor
legale se cere ca instanţa să verifice respectarea dispoziţiilor procesuale specifice

49
atât fazei urmăririi penale, cât şi a judecăţii.
Astfel şi pentru faza judecăţii, instanţa trebuie să îndeplinească cerinţele
legii privind efectuarea anchetei sociale şi asigurarea asistenţei juridice.

5. Ancheta socială

Obligativitatea efectuării anchetei sociale, constituie o regulă instituită

în procedura cauzelor cu infractori minori, în ideea apărării intereselor acestora.
Art.482 al. 2 c.p.p., arată în ce constă ancheta socială, şi anume în strângerea de
date cu privire la purtarea minorului, la starea fizică, mintală, antecedentele sale,
la condiţiile în care a trăit şi a crescut, la modul în care părinţii, tutorele sau
persoanele în îngrijirea cărora se afla minorul îşi îndeplinesc obligaţiile faţă de
ace sta, precum şi orice alte date, care pot ajuta instanţa la luarea unor măsuri sau
aplicarea unor sancţiuni.
Alături de alte prevederi, specifice cauzelor cu infractori minori -
prezenţa anumitor persoane la judecată, desemnarea judecătorilor care să
formeze completul de judecată - ancheta socială constituie o garanţie în stabilirea
cât mai exactă a gradului de vinovăţie şi sancţiunii ce urmează a fi aplicată.
Aceste precizări se impun întrucât conform art. 100 al. 1 c.p., la alegerea
sancţiunii care urmează a fi aplicată, instanţa ţine seama de anumite date,
furnizate chiar de ancheta socială: starea fizică, dezvoltarea intelectuală şi
morală, comportarea lui, condiţiile în care a crescut şi trăit.
Regula o constituie faptul că, ancheta socială, se efectuează în faza
urmăririi penale. În unele situaţii s-ar putea ca instanţa să aibă anumite
nelămuriri sau dubii cu privire la unele date conţinute de ancheta socială, sau pur
şi simplu, să fi trecut o perioadă mare de timp de la data efectuării ei în faza
urmăririi penale şi până la soluţionarea cauzei. Pentru aceste motive, se poate
dispune completarea ei, printr-un supliment de anchetă socială80.
80
M. Preda, op. cit., pag.49. V. Dongoroz, op. cit., pag.382.

50
 Şi instanţa de judecată poate dispune efectuarea anchetei sociale, însă
numai atunci când punerea în mişcare a acţiunii penale, s-a făcut la plângerea
prealabilă adresată direct acesteia, deci, în cazul proceselor atipice, la care
lipseşte faza urmăririi penale.
Neefectuarea anchetei sociale, este sancţionată cu nulitatea absolută,
prevăzută de art. 197 al. 2 c.p.p., având drept consecinţă, desfiinţarea hotărârii şi
trimiterea cauzei spre rejudecare, primei instanţe.
Având în vedere caracterul imperativ al textului de lege privind
obligativitatea efectuării anchetei sociale, organele judiciare nu au nici un drept
de apreciere asupra dispunerii ei, iar inculpaţii şi celelalte părţi nu vor putea
renunţa la ea şi nici nu vor putea paraliza sub vreo formă, efectuarea ei.
Ancheta socială trebuie să cuprindă datele solicitate, care să contribuie la
stabilirea vinovăţiei şi aplicarea măsurilor corespunzătoare pentru fapta dedusă
judecăţii, şi nu date referitoare la o altă faptă, ce priveşte o altă perioadă81.
Din formularea art.482 al. 1, care prevede obligativitatea anchetei
sociale “în cauzele cu infractori minori”, rezultă că‚ aceasta este obligatorie în
toate cauzele şi în tot cursul procesului, nefiind deci limitată numai pentru
anumite cauze sau până la un anumit moment”.
Efectuarea acesteia este obligatorie, chiar şi atunci când infractorul a
devenit major dar a comis infracţiunea în timpul minorităţii şi chiar dacă la data
sesizării instanţei, împlinise vârsta de 18 ani, fiind judecat conform procedurii
obişnuite.
După cum s-a arătat, art. 482 al. 2 c.p.p. arată şi în ce constă ancheta
socială, precizând conţinutul acesteia.
O anchetă socială care cuprinde alte elemente decât cele precizate, fiind
deci lipsită de conţinutul precizat de lege, trebuie considerată ca inexistentă şi

81
T.J. Sibiu, dec. pen. 108/1993, în Dreptul nr.8/1994. Depunerea la dosar a copiei unei anchete efectuate cu
ocazia cercetării unei fapte anterioare, nu poate fi luată în considerare, aceasta necuprinzând date recente cu
privire la comportarea minorului.

51
deci, neefectuată82.
Considerăm că în mod just s-a făcut această apreciere, întrucât, o
anchetă socială lipsită de conţinutul prevăzut de lege, nu poate fi considerată nici
măcar parţial valabilă, situaţie în care instanţa ar putea să o completeze.
Vechea reglementare, prevedea că, instanţa era cea care efectua ancheta
socială, art.563 c.p.p. precizând că, în cadrul cercetărilor se culegeau informaţii
asupra situaţiei materiale, morale, asupra caracterului şi antecedentelor
minorului, asupra condiţiilor în care a crescut şi dacă este cazul prin observaţii
medicale asupra dezvoltării lui intelectuale (codul de procedură penală adoptat în
1936).
Codul de procedură penală actual, a adoptat însă o altă soluţie, ancheta
socială fiind efectuată de alte persoane, expres prevăzute de lege, şi anume cele
desemnate de autoritatea tutelară care, în cadrul unei anchete pe teren culeg
informaţiile necesare întocmirii actului pe care-l va înainta instanţei.
Apreciem că actuala reglementare, care, aşa cum s-a arătat diferă de cea
anterioară în ceea ce priveşte organul care o efectuează, oferă posibilităţi mai
largi de suprindere a aspectelor ce ţin de condiţiile în care a trăit, crescut
minorul, grija părinţilor faţă de el, existând şi posibilitatea culegerii unor
informaţii din teren.
Ceea ce lasă însă de dorit este calificarea persoanelor care culeg aceste
informaţii şi care după aceea întocmesc ancheta socială în textul de lege făcându-
se doar precizarea, că ele sunt desemnate de autoritatea tutelară a consiliului
local în a cărui rază teritorială domiciliază minorul.

6. Asistenţa juridică

82
N. Giurgiu, op.cit., pag.351.

52
 Potrivit art. 17 1 al. 2 c.p.p., asistenţa juridică este obligatorie pentru
inculpatul minor pe tot cursul procesului.
Dacă inculpatul minor nu şi-a ales un apărător, instanţa ia măsuri pentru
desemnarea unui apărător din oficiu (art. 171 al.4 c.p.p.).
În cazul în care se constată încălcarea prevederilor privind asistenţa
juridică obligatorie, sancţiunea este cea prevăzută de art. 197 al.2 c.p.p. şi anume
nulitatea absolută a hotărârii pronunţate, întrucât aceasta nu poare fi înlăturată în
nici un mod, şi poate fi invocată în orice stare a procesului, chiar şi din oficiu83.
Datorită dezvoltării intelectuale incomplete şi a lipsei de experienţă,
specifice vârstei, de cele mai multe ori minorii nu pot să-şi asigure singuri, în
mod corespunzător, apărarea - aceasta fiind în principal, motivaţia instituirii
asistentei juridice obligatorii a inculpatului minor.
Dacă aceasta a fost fundamentarea prevederilor art. 171 al. 2 c.p.p. în
ceea ce-l priveşte pe minor, în mod logic, o dată cu dispariţia prezumţiei legale -
a lipsei de capacitate intelectuală, experienţei necesare, generate de starea de
minorat - obligativitatea asistenţei juridice nu se mai justifică.
În sprijinul acestei opinii, putem invoca şi argumente de text de lege.
Astfel, art. 171 al. 2 c.p.p., prevede că asistenţa juridică este obligatorie, “când”
inculpatul este minor, deci atâta timp cât se află în această stare, iar art.483
precizează că, inculpatul care a săvârşit o infracţiune când era minor, este judecat
potrivit procedurii obişnuite, dacă la data sesizării instanţei împlinise 18 ani.
Având în vedere cele arătate, se poate trage concluzia că, asistenţa
juridică este obligatorie, pentru inculpatul minor la judecata în primă instanţă şi a
căilor de atac, dacă acesta nu a devenit major la data sesizării instanţei
respective.
Pentru cazurile în care legea prevede asistenţa juridică obligatorie,
apărătorul, fie ales, fie desemnat din oficiu, nu poate pune concluzii, decât în
83
T.J. Suceava, secţia penală, dec. pen. 61 /6.02.1995 ‚ republicată.

53
prezenţa inculpatului. Deci, apărătorul nu va putea pune concluzii nici în situaţia
în care judecata are loc în absenţa inculpatului minor, deoarece acesta se sustrage
de la judecată, fapt dovedit de instanţă (ipoteza prevăzută de art.484 al. 1 c.p.p.).
Soluţia este determinată de faptul că, în aceste situaţii este permisă
numai asistenţa inculpatului, nu şi reprezentarea.
S-a decis că neasigurarea asistenţei juridice inculpatului minor, judecata
având loc şi în lipsa acestuia, constituie motiv de casare a hotărârii în recurs în
anulare, în temeiul art.409 şi 4 10 partea a II-a pct.5 şi 6, raportate la art.484 al. 1
şi art. 171 al. 2 c.p.p.84.
Totodată, neîndeplinirea obligaţiei prevăzută de art. 6 al. 5 c.p.p. de a
aduce la cunoştinţa inculpatului, faptul că înainte de a i se lua prima declaraţie,
are dreptul de a fi asistat de un apărător, urmat de neasistarea sa în tot cursul
urmăririi penale, impune aplicarea art.333 c.p.p., adică restituirea cauzei pentru
refacerea urmăririi penale85.

84
C.S.J.,secţia penală, dec.pen.861/1994, Dreptul nr.3/1995, pag.93.
85
C.S.J.,secţia penală dec.pen.2194/1993, Dreptul nr. 10-11/1994, pag. 12.

54
 BIBLIOGRAFIE

I. NEAGU - „Tratat de procedură penală”, Ed. PRO, 1997.

I. NEAGU - „Drept procesual penal”, Ed. Academiei, Bucureşti, Ediţia 1989.
N. VOLUNCIU - „Tratat de procedură penală”, Ed. Paideia
V. DONGOROZ, S. KAHANE, G. ANTONIU, C. BULAI, N. ILIESCU, R.
STĂNOIU - „Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală română”, Ed.
Academiei, Ediţia 1976.
GRIGORE THEODORU, L. MOLDOVAN - „Drept procesual penal”, Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
C. BULAI - „Drept penal român”, Ed. Şansa SRL, Bucureşti, 1992.
V. PAPADOPOL, M. POPOVICI - „Repertoriu alfabetic de practică judiciară
în materie penală pe anii 1969-1975”, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1997.
V. PAPADOPOL, M. POPOVICI - „Repertoriu alfabetic de practică judiciară,
în materie penală pe anii 1976-1980”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1982.
V. PAPADOPOL, ŞT. DANEŞ – „Repertoriul de practică în materie penală pe
anii 1981-1985”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989
G. ANTONIU, I. NEAGU, N. VOLUNCIU, V. STOICA, D. POPESCU, V.
PAPADOPOL - „Practica judiciară penală”, vol IV, Editura Academiei, 1993.
V. PAPADOPOL, V. DOBRINOIU, M. APETREI - „Codul de procedură
penală adnotat”, Ed. Albastră, Bucureşti, 1997.
*** Revista română de drept
*** Dreptul
*** Revista de drept penal

55