Neproliferarea nucleară – element distinctiv a diplomaţiei atomice în perioada Războiului Rece.

Apariţia armai nucleare – cu imensa ei capacitate distructivă – precum şi a perspectivelor oferite de

utilizarea energiei atomice în scopuri paşnice, a suscitat un interes major şi o largă preocupare în
legătură cu armele şi puterea nucleară. Statele Unite care, la început nu aveau concurenţi în
domeniul atomic, au încercat să facă totul pentru a păstra „secretul nuclear”, astfel menţinând cît
mai mult monopolul asupra bombei atomice, împiedicând proliferarea acestei arme în rândul
celorlalte state cu toate avantajele economice, politice şi militare decurgând din acest monopol.
Scopul urmărit de cercurile conducătoare americane era evident: dobândirea şi păstrarea unui
instrument eficace, a unui mijloc puternic de dominaţie, pe multiple planuri, şi şantaj faţă de
popoarele lumii. „Devenise evident că politica internaţională va fi dominată de noua armă şi că
SUA, prin avansul lor asupra restului omenirii, îşi vor fi asumat pentru o foarte lungă perioadă un
rol conducător în elaborarea acestei politici”. Statele Unite nu erau dispuse să împartă această
presupusă supremaţie viitoare cu nimeni, nici chiar cu aliaţii lor apropiaţi, Anglia şi Franţa, deşi
ultimii nutreau speranţe în primii ani postbelici.

Prin declaraţii oficiale şi masuri legislative, SUA au oficializat izolaţionismul atomic american,
monopolul deţinut de ele asupra armei nucleare transformându-se în neproliferare. În principiu
aceasta fiind şi o primă trăsătură a diplomaţiei atomice, despre care am menţionat anterior.

Diplomaţia atomică, adică eforturile îndreptate spre preîntâmpinarea răspândirii armelor nucleare, a
debutat încă din 1945 când puterile occidentale au înaintat politica secretului atomic. În aşa mod,
trei luni după tragediile Hiroshimei şi Nagasaki, guvernele Statelor Unite, Marii Britanii şi Canadei
au recunoscut, în „Declaraţia comună a celor trei naţiuni”, din 1946, că nici o ţara nu va putea păstra
monopolul asupra armelor atomice şi că există pericolul proliferării acestor arme, dacă nu vor exista
eforturi de împiedicare a răspunderii ei. În acelaşi timp, cele trei ţări declarau, că aplicaţiile pe plan
industrial ale energiei nucleare aveau tangenţă cu tehnologia cerută pentru producerea de materiale
fisionabile esenţiale pentru bombele atomice.

De aceea, guvernul SUA, Marii Britanii şi Canadei au convenit să păstreze secretul şi să oprească
orice aplicaţie industrială a energiei nucleare până la instituirea unui sistem internaţional de control.
Aceste idei, introduse şi rezoluţia Adunării Generale a ONU(rezoluţie adoptată de Adunarea
Generală a ONU în prima parte a primei sale sesiuni) ce a dus la înfiinţarea Comisiei pentru Energia
Atomică a ONU, au stat la baza propunerilor avansate la 14 iunie 1946 de reprezentantul Statelor
Unite în Comisia pentru Energia Atomică, Bernard Baruch, cunoscute ulterior sub denumirea de
planul Baruch. Acesta prevedea crearea unei autorităţi internaţionale pentru dezvoltarea atomică,
funcţionând sub egida ONU, care urma să deţină controlul sau proprietatea asupra tuturor
activităţilor nucleare, potenţial periculoase pentru securitatea lumii şi care, în fapt ar fi instituit un
monopol internaţional în domeniul dezvoltării energiei nucleare. De remarcat că planul Baruch
concepea sistemul de garanţii ca înglobând „inspecţii şi alte mijloace”, deci mai mult decât o simplă
verificare, presupunând cu necesitate, în acelaşi timp, controlul la faţa locului. Atât planul Baruch,
cît şi rezoluţia menţionată a Adunării Generale reflectau convingerea că sistemul de garanţii era
necesar pentru a preveni proliferarea utilizării energiei nucleare în scopuri militare.

Din cele relatate este evident că un asemenea sistem internaţional de control nu avea în vedere
măsuri de dezarmare, ci ar fi constituit în primul rând o garanţie împotriva înarmării nucleare a
acelor state care nu dispuneau încă de capacitatea necesară pentru fabricarea armelor atomice. Deci
scopul principal consta în promovarea dezvoltării paşnice a energiei nucleare fără proliferare
militară. Planul Baruch, precum şi alte propuneri similare sau contrapropuneri au format subiectul
unor lungi şi controversate dezbateri, iniţial în Comisia pentru Energia Atomică, iar ulterior în
Consiliul de Securitate şi în Adunarea Generală a ONU Uniunea Sovietică nu a acceptat acest plan,
izvorât din dorinţa de hegemonie a cercurilor militariste americane. Printr-un proiect de convenţie,
avansat de URSS la 19 iunie 1946, se propunea, practic, inversarea proprietăţilor conţinute în planul
american; în loc ca mai întâi să se instituie un sistem internaţional de control, iar apoi să se
procedeze la dezarmare, era sugerată ideea ca iniţial SUA să procedeze la eliminarea totală a
armamentului său nuclear, ca singura ţară posesoare de asemenea arme, iar ulterior să pună bazele
unui sistem internaţional de verificare pentru a garanta dezvoltarea energiei nucleare numai pentru
scopuri paşnice.

În anul 1949 URSS a detonat primul său exploziv nuclear, iar Marea Britanie a făcut acelaşi lucru
trei ani mai târziu. În acest timp, SUA acumulase cantităţi considerabile de armament nuclear.
Devenise evident că ideea stabilirii unei autorităţi internaţionale, destinată să controleze stocurile
nucleare, nu mai era valabilă. Astfel a eşuat prima încercare de a realiza neproliferarea armelor
nucleare prin mijlocirea unui organism internaţional de control şi proprietate asupra energiei
atomice. Cu toate acestea, ideea neproliferării a continuat să existe îndeosebi în concepţiile
americane, care-şi aveau drept suport avansul, atât de ordin tehnologie cît şi privinţa stocurilor mari
de arme nucleare, pe care SUA îl deţineau. În anul 1953, când bomba cu hidrogen intrase deja în
arsenalele militare ale SUA şi URSS, preşedintele Statelor Unite, D. Eisenhower, s-a adresat
Naţiunilor unite cu faimoasa sa propunere „atomul în slujba păcii”. El propunea ca principalele
guverne interesate să opereze prelevări asupra stocurilor lor de uraniu şi materiale fisionabile pentru
a aduce contribuţii comune în vederea înfiinţării, sub egida O.N.U., a unei Agenţii Internaţionale
pentru Energia Atomică. Această agenţie urma să aibă ca sarcină salvgardarea, conservarea si
proteguirea materiilor nucleare încredinţate, precum şi punerea la punct a unor metode în vederea
repartizării si utilizării paşnice ale acestora. Propunerea americană, care în final a dus la crearea
Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică (A.I.E.A. — 1957), chema, prin urmare, la o
cooperare internaţională pentru dezvoltarea atomică. Acest nou plan american nu făcea referire la un
sistem Internaţional de garanţii (control), dar conţinea o schiţă implicită a agenţiei internaţionale,
prevăzând dreptul acesteia de a crea un sistem de garanţii si de a verifica materiile nucleare alocate
oricărui stat.

În acest mod, elementul de neproliferare revine în prim plan, dar nu în maniera radicală prevăzută de
planul Baruch. În timp ce acest plan urmărea crearea unui monopol atomic, posibil în anul 1946,
situaţia se prezenta schimbată pe vremea autorilor planului ,,atomul în slujba păcii” întrucât, pe
lângă cele trei puteri nucleare, alte ţări păşiseră pe calea competiţiei atomice; era deci de aşteptat că,
chiar dacă Agenţia Internaţională pentru Energia Atomică ar fi devenit principalul furnizor de
materii nucleare si promotorul dezvoltării atomice, extinzându-şi controlul asupra activităţilor
nucleare în scopuri paşnice, totuşi unele din aceste activităţi ar fi putut scăpa controlului Agenţiei.

În anul 1959 este semnat tratatul cu privire la Antarctica, conferind acestui continent, printre altele,
statutul unui teritoriu denuclearizat. Obiectul acestui acord vizează însă un spaţiu complet ne-
populat, la fel ca şi în cazul tratatului privitor la spaţiul extra-atmosferic (1967), ceea ce le
diminuează importanţa practică. Pe un plan superior se situează însă tratatul de interzicere a expe-
rienţelor nucleare în trei medii (1963) care, pe lângă faptul că a avut un rol pozitiv în direcţia
destinderii internaţionale, fiind, în acelaşi timp, primul acord internaţional important în domeniul
mediului ambiant, a constituit măsura iniţială cea mai semnificativă îndreptată spre îngrădirea
proliferării armelor nucleare. Patru ani mai târziu (1967), încheierea tratatului de la Tlatelolco a
consfinţit stabilirea, pe un teritoriu populat de această dată, a primei zone denuclearizate, lipsite de
arme nucleare.

Negocierile asupra Tratatului de Neproliferare (TNP) au început în 1965, ca urmare a exploziei

Chinezeşti. În iunie 1965, comisia pentru dezarmarea a ONU a cerut prin vot Comitetului pentru
dezarmare format din 18 membri (în care Franţa a refuzat să-şi ocupe locul) să abordeze chestiunea
unui tratat sau unei convenţii de neproliferare.

Termenul neproliferare a apărut pentru prima oară în 1965 fiind utilizat în sensul cel mai general, el
viza orice sporire a numărului armelor atomice aflate la dispoziţia statelor nucleare, diseminarea lor
geografică de către aceste state şi fabricarea sau obţinerea unor asemenea arme de către ţări
nenucleare. Fizicianul Indian Bhabha a sugerat chiar să se facă distincţie între „proliferarea pe
verticală”, însemnând sporirea armelor nucleare deţinute de cei cinci membri ai „Clubului atomic”,
şi „proliferarea pe orizontală” – creşterea numărului ţărilor posesoare de arme nucleare.
La începutul negocierilor TNP, diferitele grupuri de ţări au luat următoarele poziţii. Ţările cel mai
puţin avansate din lumea a treia erau pentru urmărirea obiectivelor neproliferării, sperând să obţină,
în schimbul abţinerii lor voluntare promisiuni că puterile nucleare: vor adopta măsuri specifice
pentru dezarmarea nucleară; nu le vor ameninţa sau ataca cu dispozitive nucleare; vor acorda un
ajutor real pentru recâştigarea timpului pierdut în elaborarea aplicaţiilor paşnice ale energiei
nucleare în ţările din lumea a treia. Unele ţări care se dezvoltau mai rapid, ca Brazilia şi India
(aceasta din urmă a devenit mai reticentă în chestiunea ne-profilării după explozia chinezească şi
moartea lui Nehru), au subliniat aspectul discriminatoriu al propusei renunţări la suveranitate. Ele
reclamau sacrificii compensatorii din partea ţărilor nucleare, bunăoară că nu vor fabrica noi arme
nucleare şi că vor converti o parte din stocurile existente şi le vor pune la dispoziţia ţărilor în curs de
dezvoltare pentru aplicaţii paşnice. Aceste condiţii aveau puţine şanse să fie acceptate de cele două
superputeri, fapt ce reducea probabilitatea alăturării unor ţări la orice tratat viitor.

Ţările industrializate, pentru care renunţarea la armele nucleare avea o importanţă reală chiar şi pe
termen scurt, cereau de asemenea măsuri de dezarmare din partea puterilor nucleare (în plus, Suedia
dorea o interzicere totală a testelor). Dar, mai presus de toate, majoritatea acestor ţări se temeau să
nu fie handicapate în competiţia nucleară mondială civilă în comparaţie cu statele capabile să-şi
menţină completa libertate de acţiune şi, deci, să beneficieze în domeniul civil de pe urma
experienţei şi cunoştinţelor dobândite în operaţiunile lor militare. Aceste ţări industrializate erau, de
asemenea, foarte dornice să beneficieze de aplicaţiile paşnice ale exploziilor nucleare. Mai mult, ele
se temeau că controalele internaţionale ar putea oferi posibilităţi de spionaj industrial şi, de aceea,
doreau ca, în acelaşi mod în care ar fi urmat să fie inspectate propriile lor instalaţii, să fie supuse
inspecţiei AIEA şi instalaţiile civile ale statelor nucleare. În plus, ţările ne-nucleare din Euratom,
sprijinite de Comisia Comunităţii europene, considerau că sistemul de control al Comunităţii ar
trebui considerat egal cu cel al AIEA, de la care trebuiau, deci, să fie exceptate.

Pentru Republica Federală Germania, Japonia şi Italia, care fuseseră deja obligate să accepte o
abstinenţă discriminatorie, orice restricţie suplimentară, ca obligaţia de a accepta o inspecţie
internaţională, părea inacceptabilă, în afară de cazul că ar fi fost însoţită de asigurarea că în
domeniul civil se vor bucura de exact aceleaşi libertăţi şi avantaje ca şi statele nucleare.

În ceea ce priveşte Franţa, viitorul tratat nu punea practic nici o problemă. Ca şi celelalte puteri
nucleare, Franţa nu ţinea deloc la o nouă lărgire a „Clubului atomic”. Acest acord nu i-ar fi stânjenit
în nici un fel activităţile şi ar fi confirmat într-adevăr statutul ei de putere nucleară. Uniunea
Sovietică era dispusă să accepte ideea inspecţiei AIEA în ţările socialiste, cu condiţia ca şi R. F.
Germania sa fie inspectată în mod similar. Preocupată de chestiunea înarmării nucleare a Germaniei
occidentale. U.R.S.S. era nerăbdătoare să vadă abandonată forţa nucleară a NATO. În sfârşit, pentru
Statele Unite, ceea ce conta cel mai mult erau adoptarea şi menţinerea universală a reglementărilor
stricte privind neproliferarea, a căror respectare să fie supravegheată în mod eficace prin sistemul de
inspecţie al AIEA. Ar fi fost cu atât mai bine, dacă, în plus, proiectul forţei multilaterale putea fi
salvat, demonstrându-se că preşedintele Statelor Unite era, practic, singurul care ”putea să apese pe
buton”.

Au mai fost necesare 15 luni pentru ajunge la textul final acceptabil pentru ţările membre ale
Comitetului celor 18 pentru dezarmare al Naţiunilor Unite, mai puţin Franţa. Comitetul celor 18 de
la Geneva, în cadrul căruia se desfăşuraseră negocierile oficiale, era acum în situaţia de a putea
transmite Naţiunilor Unite un raport cuprinzător, unde chestiunea a fost examinată într-o sesiune
specială a Adunării Generale. Această sesiune a luat sfârşit la 12 iunie 1960 prin adoptarea unei
rezoluţii redactate cu competenţă, susţinută de vreo sută de voturi, cu 20 de abţineri (între care
Argentina, Brazilia, Franţa, India, Spania). Rezoluţia nu făcea decât să exprime speranţa că
adeziunile la tratat vor fi cît mai numeroase cu putinţă. Ea nu implica obligaţia ca toate ţările care au
votat-o să semneze în mod automat tratatul.

Ca un gest suplimentar, Statele Unite, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică au declarat în comun în
cadrul Consiliul de Securitate, întrunit săptămâna următoare că vor acorda ajutor oricărui stat ne-
posesor de arme nucleare, parte la tratat în eventualitatea unui atac cu arme nucleare sau a
ameninţării cu un atac cu astfel de arme. La încheierea sesiunii speciale a Naţiunilor Unite, Franţa,
chemând încă o dată la stoparea fabricării armelor şi la distrugerea stocurilor existente şi subliniind
din nou că tratatul nu era un tratat de dezarmare, a declarat, cu toate acestea, că, deşi nu va adera la
tratat, va acţiona în viitor exact în acelaşi mod ca şi statele semnatare. Astfel, după mai bine de trei
ani de negocieri, tratatul de neproliferare a văzut în cele din urmă lumina zilei la 1 iulie 1968.
Imediat după semnarea de către cele trei „state depozitare”, Statele Unite, Uniunea Sovietică şi
Marea Britanie, el a rămas deschis spre semnare tuturor ţărilor lumii.

Caracteristicile Tratatului de neproliferare

Acest tratat, unic în istoria politică a lumii, era menit sa pună capăt evoluţiei într-un domeniu crucial
prin stabilirea, odată pentru totdeauna, a numărului statelor posesoare de arme nucleare. Mai mult, el
defineşte un asemenea stat ca un stat care a fabricat şi detonat o armă nucleară sau orice alt
dispozitiv nuclear înainte de 1 ianuarie 1967, deci se limitează la singurele cinci puteri nucleare în
momentul respectiv.
Ea plasează Franţa în mod definitiv între membrii „Clubului atomic”, în care, dacă nu pentru a putea
pătrunde, cel puţin pentru a fi recunoscută, a întâmpinat atâtea dificultăţi. Tratatul interzicea statelor
semnatare posesoare de arme nucleare să transfere arme nucleare sau alte dispozitive nucleare
explozive sau controlul asupra lor altei ţări, indiferent care (art.I). Tratatul interzicea, de asemenea,
ţărilor posesoare de arme nucleare să ajute orice alt stat ne-posesor de arme nucleare (fie că este sau
nu participant la tratat) în fabricarea sau obţinerea de asemenea arme sau dispozitive sau în obţinerea
controlului asupra lor (art.I). Această interdicţie este în concordanţă cu linia politică urmată, cu
puţine devieri, de la început de membrii celui mai exclusivist club din lume şi constituie de fapt
legea nescrisă a clubului.

Ea nu implică nici un sacrificiu real din partea celor legaţi de aceste condiţii, deoarece lasă complet
fără restricţii transferul de tehnologie sau de arme între statele deţinătoare de arme nucleare.
Celelalte părţi la tratat, respectiv ţările ne-posesoare de arme nucleare, au promis să nu accepte,
indiferent de sursă, transferul unor astfel de arme sau dispozitive sau controlul asupra lor şi, de
asemenea, să nu le fabrice.

Tratatul nu se referă numai la arme nucleare, pe care nu le defineşte, ci şi la orice dispozitive

nucleare explozive. Renunţarea cuprinde, deci, toate sistemele destinate unei explozii nucleare cu
aplicaţii paşnice. Tratatul de neproliferare interzice toate exploziile nucleare, deoarece sovieticii şi
americanii au convenit, după 1966, că este tehnic imposibil să se facă distincţie între caracteristicile
celor două tipuri de explozii. Acesta este motivul pentru care sînt interzise ambele tipuri de
explozii : există un singur mod de a realiza explozii nucleare, indiferent dacă sînt paşnice sau în
scopuri militare. Această cerinţă, de abţinere de la exploziile nucleare paşnice a fost serios resimţită
de multe ţări ne-posesoare de arme nucleare şi a întâmpinat o puternică rezistenţă din partea Indiei şi
Braziliei.

Aceasta se întâmpla într-un moment în care cele două superputeri erau angajate într-o veritabilă
orgie de teste militare subterane şi alocau sume considerabile aplicaţiilor paşnice ale exploziilor
nucleare, ale căror avantaje virtuale pentru viitor făceau obiectul unei intense publicităţi. Aceste
resentimente au obligat Statele Unite şi Uniunea Sovietică să accepte includerea în tratat a unei
clauze prin care să se promită ţărilor ne-posesoare de arme nucleare, la costuri minimale şi pe o bază
ne-discriminatorie, o participare la toate avantajele ce ar putea decurge din aplicaţiile paşnice ale
exploziilor nucleare.

Cât despre măsurile de dezarmare nucleară, atât ele intens reclamate în timpul negocierii tratatului
drept compensaţie echitabilă pentru restricţiile acceptate voluntar de statele ne-posesoare de arme
nucleare, puterile nucleare au reuşit să le anuleze caracterul de obligativitate.
Tot ce cerea tratatul de la aceste puteri era ca ele să continue cu bună credinţă negocierile pentru a
căuta un mijloc eficace de a pune cît mai curând capăt cursei înarmărilor şi pentru un tratat de
dezarmare generală şi totală cu controalele stricte si eficace. Se reamintea, de asemenea, că aceste
puteri erau „hotărâte” să continue negocierile în vederea interzicerii totale a testelor cu arme
nucleare.

Ţările ne-posesoare de arme nucleare semnatare ale Tratatului de neproliferare au luat iniţiativa de a
accepta controalele AIEA numai ca mijloc de verificare a faptului că energia nucleară nu era
deturnată de la aplicaţiile paşnice către arme sau alte dispozitive explozive. Controalele urmau să se
aplice tuturor materialelor şi activităţilor nucleare paşnice aflate sub controlul lor, pe teritoriul lor
sau altundeva.

În plus, toate ţările participante la tratat se angajau, să nu furnizeze materiale sau echipamente
nucleare proiectate special pentru procesarea, utilizarea sau producerea uraniului- 235 sau
plutoniului altui stat ne-posesor de arme nucleare (parte sau nu la tratat), în afară de cazul când
aceste materiale sau echipamente făceau obiectul controalelor AIEA. Clauza inspecţiei şi controlului
internaţional a fost unul dintre punctele cele mai greu de acceptat pentru ţările ne-posesoare de arme
nucleare în timpul negocierii tratatului de neproliferare.

De dragul neproliferării, aceste ţări au renunţat la deţinerea armelor nucleare şi, practic, la utilizarea
civilă a explozivilor nucleari. În plus, erau obligate să-şi supună permanent toate activităţile nucleare
inspecţiei AIEA – inspecţie de care ţările posesoare de arme nucleare erau scutite, ceea ce subliniază
caracterul discriminatoriu al sistemului de control. Aceste ţări ne-posesoare de arme nucleare
fuseseră obişnuite în trecut ca, sub lozinca politicii „Atomii pentru pace”, să accepte controalele
numai în schimbul asistenţei. De această dată ele acceptau pentru totdeauna, controale complete în
schimbul unui… sacrificiu !

Acest fapt le-a făcut pe toate să fie mai insistente în cererile de exceptări compensatorii referitoare la
programele lor civile de dezvoltare nucleară. Ţările cele mai avansate doreau libertate totală de
acţiune, fără să le fie refuzată ceva.

Pakistanezii nu negau existenţa uzinei, dar continuau să pretindă că ea făcea parte dintr-un program
nuclear pur paşnic. În octombrie 1979, generalul Mohammad Zia ul-Haq a dat publicităţii o
declaraţie prin care refuza să renunţe la dreptul de a efectua o explozie nucleară, dacă aceasta ar fi
fost necesară ca parte a programului energetic al ţării. El relua astfel formula greu justificabilă
folosită cinci ani mai înainte de India.
La rândul său, ministrul indian al apărării a făcut cunoscut că dobândirea bombei atomice de către
Pakistan ar putea constitui unul dintre motivele care ar putea obliga India să-şi schimbe hotărârea
anterioară de a nu se echipa cu arme nucleare. Către sfârşitul lui decembrie 1979, Statele Unite, dor-
nice să-şi întărească aliatul – Pakistanul -, au prevăzut reluarea ajutorului militar şi economic care
fusese întrerupt din cauza “proiectului centrifugei”.

Ar fi greu de găsit o demonstraţie mai bună, într-una din cele mai „sensibile” regiuni ale lumii, a
serioasei ameninţări la adresa păcii reprezentate de proliferarea nucleară. Aceasta demonstrează însă
tot atât de bine dificultatea de a reconcilia necesitatea sancţiunilor pentru blocarea riscului
proliferării cu imperativele unei alianţe militare sau chiar ale menţinerii unui echilibru regional al
puterii.

SALT I

Negocierile care au condus la primul Tratat de limitare a armamentelor strategice (SALT I) au fost,
fără îndoială, printre cele mai neobişnuite din istoria diplomaţiei. Un factor a fost menţinerea unui
anumit nivel al destinderii într-o lume divizată. Întregul efort a fost ca un joc dificil de pocher în
care fiecare jucător a arătat minimul posibil din ce avea în mână şi din ceea ce cunoştea din mâna
oponentului. Obiectivul era limitarea sau, dacă era posibil, chiar reducerea armamentului cu condiţia
menţinerii unei descurajări reciproce eficace. În timpul negocierilor, fiecare jucător încerca să obţină
avantaje pretinzând că are o poziţie mai slabă.

Dar de îndată ce se încheia un acord, el încerca să convingă auditoriul naţional că din contra, el şi-a
jucat cu iscusinţă cărţile şi a terminat pe o poziţie mai bună decât adversarul. Negocierile au avut în
vedere numai încărcăturile explozive nucleare şi mijloacele de transport la destinaţie. În orice caz,
zecile de tone de plutoniu şi sutele de tone de uraniu – 235 pe care le produceau în scopuri mili tare
fiecare dintre cele două puteri erau mai mult decât suficiente pentru surpa-înarmarea lor. Indiferenţa
lor cunoscută cu privire la nivelurile producţiei de materiale subliniază o dată în plus contrastul cu
lumea neproliferării şi inutilitatea controlării operaţiunilor nucleare paşnice pe teritoriile ţărilor
posesoare de arme nucleare.

Decizia de a începe aceste negocieri a fost luată la 1 iulie 1968, în timpul semnării Tratatului de
neproliferare. Sesiuni cu o durată de câteva săptămâni, urmate de pauze de câteva luni s-au
desfăşurat în cel mai mare secret în partea a doua a anului 1969, alternativ la Helsinki, Finlanda, şi
Viena, Austria. Echipa negociatorilor americani a fost condusă de ambasadorul Gerard Smith, care
fusese implicat în problemele internaţionale nucleare încă din timpul propunerilor lui
Eisenhower ,,Atomii pentru pace”.
În timp ce americanii îşi echipau rachetele submarine şi intercontinentale cu MIRV, crescând la 3,
respectiv 10, numărul de încărcaturi purtate de fiecare, iar sovieticii se grăbeau să poată face acelaşi
lucru, negocierile au ajuns într-un punct mort. Până la mijlocul anului 1971 progresele au fost mici.
Americanii doreau un acord care să acopere atât armele ofensive cît şi ABM defensive : sovieticii
doreau să se limiteze la cele din urmă.

Dar la 26 mai 1972 la Moscova, în anul în care mandatul preşedintelui Nixon lua sfârşit, acesta a
încheiat cu liderul sovietic Leonid I. Brejnev acordurile cunoscute sub numele de SALT I. Acestea
cuprindeau un tratat pe durată nelimitată pentru ABM, care urmau să fie restrânse la două amplasa-
mente (capitala şi o zonă de desfăşurare a rachetelor), fiecare urmând să fie apărat de 100 de ABM,
şi un acord pe cinci ani de „îngheţare” a numărului de rachete sol-sol, dar ne-interzicând
multiplicarea încărcăturilor. Atât tratatul cît şi acordul au fost aprobate repede – aproape în
unanimitate – de Senatul S.U.A, în ce priveşte rampele de lansare, balanţa era defavorabilă
americanilor. Dar pe de altă parte aceştia aveau o poziţie mai bună în privinţa încărcăturilor

explozive, da torită tehnicii MIRV, în care ei credeau, în mod eronat, că sînt cu mult înaintea
sovieticilor. În orice caz, astfel de comparaţii sînt nesemnificative din moment ce fiecare
superputere are mult mai multe arme decât sînt necesare pentru a provoca distrugeri ruinătoare
celuilalt, indiferent cine ar avea iniţiativa unui atac prin surprindere.

Fără sateliţii de observare, aceste negocieri s-ar fi putut să nu aibă loc sau să nu aibă nici un rezultat.
Sateliţii au permis fiecărei părţi să demonstreze că are numeroase cunoştinţe cu privire la
armamentul celeilalte, o premisă pentru orice discuţii utile. Sateliţii urmau, de asemenea, să facă
posibilă verificarea respectării acordurilor, fără să fie nevoie de inspecţii la sol pe teritoriile
naţionale ale părţilor. Una dintre condiţiile enunţate în aceste acorduri era promisiunea ambelor părţi
de a nu încerca disimularea sistemelor de arme implicate în vederea inducerii în eroare şi de a nu
interveni în funcţionarea normală a serviciilor de informare, care erau descrise, cu modestie, ca mij-
loace naţionale de verificare tehnică.

Paradoxul acestor acorduri, presupuse a fi acorduri „de dezarmare”, era că principalul lor scop era
limitarea mai curând a armelor defensive decât a celor ofensive. Logica descurajării a condus astfel
de a considera ca măsură de dezarmare furnizarea de garanţii că armele ofensive ale adversarului vor
fi capabile să producă devastarea aşteptată.

Cursa înarmărilor urma să continue, reglementată însă de anumite reguli şi condiţii care să dea
prioritate aspectelor calitative în raport cu cele cantitative. Echilibrul terorii a obţinut astfel
consacrarea oficială.
SALT II

Deoarece partea acordurilor din 1972 care limita numărul rachetelor intercontinentale urma să expire
în 1977, negociatorii s-au întors în 1973 la masa tratativelor. Nixon, aflat sub tensiunea provocată de
scandalul Watergate, spera să-şi refacă prestigiul prin încheierea unui alt tratat în 1974 la Moscova.
N-a reuşit: tot ce a putut obţine a fost o reducere a numărului permis de amplasamente ale ABM de
la două la unul de fiecare ţară.

Sarcina lui Nixon a fost preluată de preşedintele Gerald R. Ford. Acesta l-a păstrat pe secretarul da
stat Henry A. Kissinger, care nu a fost implicat direct în precedentele negocieri pentru SALT I, dar a
intervenit în finalul lor în decembrie 1974. Kissinger a realizat un acord preliminar cu Brejnev la
Vladivostok, acord ce se aştepta să ducă la viitorul SALT II.

Acordul de la Vladivostok, care rămâne în vigoare până în 1985, a restabilit paritatea rachetelor
purtătoare intercontinentale permise fiecărei ţări, paritate ce fusese dezechilibrată în favoarea
sovieticilor prin îngheţarea SALT I Noul acord stabilea o limită de 2400 pentru numărul total de
rachete intercontinentale, rachete submarine şi bombardiere strategice pe care le putea avea fiecare
ţară.

De asemenea, el limita la 1320 pentru fiecare ţară numărul de rachete de pe sol şi submarine
capabile să transporte MIRV. Încă o dată, aceste restricţii nu implicau dezarmarea, ci stabileau
limite supraînarmării.

Negocierile pentru SALT II au continuat cu uşile închise mai mult de trei ani : preşedintele Carter
era notarii; ca acest tratat să fie cel mai strălucit succes diplomata care să-i marcheze mandatul,
înainte de campania sa pentru realegerea din 1980. În 1978, dorind să apară ca un campion al
destinderii şi al dezarmării nucleare, Carter a abandonat proiectul de producere a unei „încărcături
cu radiaţie sporită” aşa-numita „bombă eu neutroni”. Bomba cu neutroni este, da fapt, o bombă H
concepută pentru utilizare tactică împotriva concentrărilor de tancuri, pe ale căror echipaje urma să
le scoată imediat din luptă, în pofida presiunilor NATO, nici unul dintre guvernele occidentale nu a
consimţit să permită această posibilă armă pe teritoriul său.

Trei ani mai târziu, preşedintele Reagan, dorind o poziţie de forţă înainte de a începe orice negocieri
cu sovieticii şi neţinînd seamă de mişcările de pace în creştere din Europa, a decis la mijlocul lui
1981, fără a-i consulta oficial pe aliaţii din NATO, producerea încărcăturilor cu neutroni, armele
urmând a fi păstrate în Statele Unite şi orice desfăşurare a lor în Europa să aibă loc după consultări
amănunţite cu aliaţii. Franţa a întreprins şi ea cercetări cu privire la această armă ca urmare a unei
decizii luate la sfârşitul anilor ’70 şi confirmată în 1981 de noul guvern socialist, deşi dezaprobată
de Partidul comunist, membru al coaliţiei de stângă aflată la putere.

Bomba cu neutroni nu a fost singura inovaţie care a apărut în armamentul nuclear în timp ce
negocierile SALT II se prelungeau la infinit. Americanii au perfecţionat racheta „Cruise”, o versiune
modernizată a dispozitivului german ,,V-1” apărut spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial.
Această nouă rachetă se autodirijează cu mare precizie spre ţintă, evitând sistemele radar şi anti-
aeriene prin zborul la altitudini foarte joase. În ce-i priveşte pe sovietici, şi ei au făcut progrese im-
portante, reducând mult decalajul dintre ei şi americani în domeniul MIRV şi în precizia celor mai
puternice rachete intercontinentale, care au devenit arme de atac formidabile împotriva silozurilor
americane de păstrare a rachetelor intercontinentale. Aceasta i-a obligat pe americani să ia în
considerare o nouă rachetă intercontinentală, MX, care este echipată cu 10 încărcături nucleare.

Aceasta urmează să fie echivalentul terestru al rachetei „Poseidon” (de asemenea echipată cu 10-14
încărcături nucleare) cu care sînt dotate submarinele americane mai vechi. Potrivit mesajului din
1980 al preşedintelui Carter cu privire la starea Uniunii, două dintre aceste submarine mai vechi
astfel echipate, unul staţionat în Marea Mediterană şi celălalt în Pacific, ar fi suficiente pentru a
distruge într-o jumătate de oră majoritatea oraşelor sovietice cu peste 100 000 de locuitori. În sfârşit,
Statele Unite au început construcţia a 13 submarine nucleare de 20 000 tone din clasa ,,Trident”.
Fiecare dintre aceşti giganţi submarini (primul urmând să fie gata în 1932, 1a un cost de peste un
miliard de dolari) va fi echipat cu 24 de rachete, toate înzestrate cu 8, iar mai târziu cu 14 încărcături
independente, având o rază de acţiune de aproape 8 000 de km.

Un astfel de submarin reprezintă singur o forţă redutabilă şi invulnerabilă de descurajare cu o putere

de lovire echivalentă cu 200—300 de bombe atomice puternice. Era însă clar că sovieticii nu aveau
intenţia să se lase întrecuţi. În primăvara lui 1980, sateliţii americani au identificat un şantier unde se
construia primul exemplar dintr-o serie de submarine nucleare de 30 000 de tone. De asemenea,
sovieticii au introdus un concept complet nou în această spirală a puterii distructive, sub forma ba-
zelor terestre mobile de lansare, şi au perfecţionat o rachetă cu rază medie de acţiune purtată de o
platformă mobilă, cunoscută sub numele de SS 20.

Mobilitatea o face mai uşor de protejat în cazul unui atac. În plus, această armă se află în afara
SALT, deoarece raza de acţiune este insuficientă pentru a atinge Statele Unite de pe teritoriul
controlat de sovietici, totuşi, raza de acţiune (4 000 km), asociată cu o precizie ridicată, sînt mai
mult decât suficiente pentru a prezenta o ameninţare sporită pentru toate centrele vitale ale Europei.
La această ameninţare trebuie adăugată şi aceea a bombardierului sovietic tip „Baekfire” recent
introdus care poate transporta rachete nucleare. În această atmosferă de neîncredere reciprocă şi de
escaladare militară au fost semnate la 18 iunie 1979, la Viena, acordurile SALT II de către Leonid
Brejnev şi Jimmy Carter.

În comparaţie cu acordul de la Vladivostok, SALT II garanta reduceri minime ale arsenalelor.

Numărul total de vectori-rachete a fost redus de la 2 400 la 2 250, iar acela al rachetelor capabile să
transporte MIRV (maximum 10 încărcături pentru fiecare rachetă nouă) a fost redus de la 1 320 la 1
200, din care cel mult 800 puteau fi rachete intercontinentale. Fiecare parte, în timp ce era liberă să
elaboreze tipuri noi de rachete pentru a fi lansate de pe submarine nucleare (considerate încă practic
invulnerabile), trebuia să se limiteze la un singur lip nou de dispozitiv intercontinental bazat pe sol.
Cu o săptămână înainte ca aceste acorduri să fie semnate, preşedintele Carter a anunţat începerea
producţiei a 200 de rachete noi MX – americanii fiind în acel moment cu acest număr sub „cota”
permisă.

Noile arme urmau să fie instalate pe platforme mobile şi dispersate într-un labirint de adăposturi
răspândite în deserturile Utah şi Nevada, pentru a le reduce vulnerabilitatea, proiectul urmând să
coste 30 de miliarde de dolari şi având o durată de 10 ani. Acordurile SALT II au fost marcate, deci,
de un supliment important la arsenalul american. Doi ani mai târziu, această schemă de adăposturi
multiple era încă neprecizată, preşedintele Reagan intenţionând să o abandoneze şi să o înlocuiască
cu 100 de rachete MX plasate în silozuri întărite precum şi cu o nouă generaţie de bombardiere
intercontinentale.

Toată această terminologie şi contabilitate complexă a distrugerii a depăşit complet înţelegerea

publicului şi fără îndoială şi pe a membrilor Senatului american, a cărui aprobare cu o majoritate de
două treimi era esenţială pentru ratificarea tratatului SALT II. Curând a reieşit că această ratificare

era nesigură, în contrast cu cea a lui SALT I, care a fost aprobat rapid cu 38 de voturi contra 2.  

Dar de data aceasta soarta noilor acorduri depindea de evoluţia relaţiilor cu sovieticii. Mai mult,
problema SALT II a fost legată inevitabil de manevrele preliminare ale campaniei de realegere a
preşedintelui Carter. Anul 1979 a trecut fără ca Senatul să ia o decizie.
Clopotul de înmormântare a ratificării a bătut însă în 1980. Problema SALT II a devenit acum o
parte importantă a campaniei electorale americane, candidatul republican şi viitorul său secretar de
stat, generalul Alexander M. Kaig opunându-se ratificării. Odată ales, preşedintele Reagan şi-a
anunţat intenţia de a renegocia acordurile, dar nu mai înainte ca relaţiile sovieto-americane să se
îmbunătăţească. Nu au fost prevăzute tratative americano-sovietice de dezarmare înainte de sfârşitul
anului 1981.

Dar acordurile SALT II, chiar fără a fi ratificate, aveau să fie respectate în linii mari de cele două
părţi, pentru că termenii lor corespundeau în general programelor american şi sovietic.

Mai sînt o serie de acorduri care nu au fost menţionate(anexă), însă important este că diplomaţia
atomică a cuprins nu doar statele ne-posesoare de arme nucleare, cu toate ca asupra lor sa răsfrânt
cel mai mult, dar şi marile puteri nucleare