Ionica Soare

IV.3.2. Turismul religios

IV.3.2.1. Momentul 1989 – reîntoarcerea la tradiţiile ortodoxe
româneşti
Momentul Decembrie 1989 a marcat, totodată, ”deblocarea” unui
drum spre Biserica Ortodoxă pentru toţi românii. De la o orientare timidă a
credincioşilor sau curioşilor la început s-a ajuns în timp la desfăşurarea sub
formă organizată şi neorganizată, a unei practici de vizitare, de închinare la
locurile religioase, individual şi/sau în grup restrâns sau lărgit, uneori cu
aspect de pelerinaj, cei implicaţi fiind motivaţi de dorinţa puternică de
cunoaştere şi de apropiere de Dumnezeu.
După cum se observă, introducem pelerinajele ca formă a turismului
religios, cu toate că unii teologi sunt refractari la această idee. Ei consideră
că a fi pelerin, a participa la un pelerinaj1 se deosebeşte de acela al unui
simplu excursionist, turist care vizitează anumite locuri religioase având
scopul de a cunoaşte, a admira şi a se recreea. Pelerinul urmăreşte un scop
sublim, acela de a se închina, de a se ruga simţindu-se mai aproape de
Dumnezeu şi din punct de vedere spiritual trebuie să îndeplinească cele
patru cerinţe esenţiale ale pelerinajului, anume - drumul, ritualul, lucrul
asupra propriei persoane, sărbătoarea.

- pelerinaj – ”Călătorie pe care credincioşii o fac într-un loc considerat sfânt. ▪

Călătorie făcută într-un loc renumit (din punct de vedere istoric sau cultural)”;
pelerin – ”Persoană care face un pelerinaj. ▪ Persoană care călătoreşte mult (din
loc în loc); călător” (Ion Coteanu, Luiza Seche, Mircea Seche - conducătorii
lucării), D.E.X., ediţia a II-a, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996.
- pelerinaj – ”o călătorie la Locurile Sfinte pe care o fac pelerinii”; pelerinul –
”este credinciosul care merge să se roage la Locurile Sfinte” (Ene Branişte şi
Ecaterina Branişte, Dicţionar enciclopedic de cunoştinţe religioase, Editura
Diacezană, Caransebeş, 2001, p. 361).
 Această practică nu este una nouă pentru noi românii, sfârşitul
secolului al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea aduce consolidarea şi
amploarea pelerinajului, desfăşurarea şi dezvoltarea unei noi forme de
turism în spaţiul românesc. Vârstele, starea socială, gradul de cultură,
intensitatea credinţei, toate sunt diferite în turismul religios. Această
diversitate adunată laolaltă se vede mai ales la pelerinajele legate de
hramurile locurilor sfinte sau la sărbătorile sfinţilor patroni spirituali ai unor
locuri.
Într-o perioadă a schimbărilor pe plan social, economic, politic etc.
amploarea turismului religios este bine venită, apărând ca o datorie a noastră
faţă de Biserică, faţă de noi înşine, faţă de ceea ce suntem. Foarte frumos, în
acest sens face precizarea Prea Sfinţia Sa dr. Casian Crăciun, Arhiepiscopul
Dunării de Jos: ”Într-o lume în continuă schimbare provocată de cele mai
ademenitoare credinţe ce se vor cu tot dinadinsul înnoitoare, cunoaşterea
propriei istorii a credinţei moştenite ca dar sfânt şi sfinţilor este o datorie
nobilă şi înnobilatoare. Fără dimensiunea istorică o credinţă este asemenea
nuferilor plutitori pe apă, fără rădăcini. Credincioşia faţă de Dumnezeu în
viaţa neamului românesc se desluşeşte, astfel, în istoria bimilenară a unui
popor jertfelnic şi generos, care a supravieţuit secolelor potrivnice numai
prin puterea Crucii, care a fost şi spadă a vitejiei şi eroismului”.

IV.3.2.2 Scurtă prezentare a rolului şi locul Bisericii Ortodoxe

Nu se poate vorbi/înţelege de ceea ce înseamnă turism religios la

nivelul României fără să se redea câteva aspecte cu privire la rolul şi locul
Bisericii Ortodoxe. Nu trebuie uitat că majoritatea românilor sunt creştini şi
derularea vieţii lor, zi de zi, se face după tiparul calendarului bisericesc şi al
celui gregorian. Creştinismul este, asemenea altor religii ca islamul sau
buddismul, o religie istoriceşte întemeiată, nu doar în sensul că a început
într-un moment dat al istoriei, ci şi în sensul că originea sa poate fi pusă pe
seama acţiunii unui întemeietor: Iisus din Nazaret.
”Este bine cunoscută nouă, românilor, legătura dintre istoria naţională
şi viaţa şi istoria Bisericii ortodoxe locale. Cel mai bine exprimă această
simbioză însăşi denumirea de Biserică Ortodoxa Română. Cu alte cuvinte,
Biserica lui Hristos, cea Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, pentru
noi, românii, este românească. Dumnezeu ne-a aşezat Biserica Sa chiar în
momentul plămădirii neamului, la începutul creştinismului, prin
propovăduirea Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi chemat la apostolat, urmat
de alţi misionari, mucenici şi propovăduitori”.
Biserica a avut mai întâi un rol religios-moral, aşa cum subliniază în
citatul anterior Prea Sfinţia Sa dr. Casian Crăciun, Arhiepiscop al Dunării de
Jos, anume pe acela de a sădi în sufletele credincioşilor credinţa în
Dumnezeu şi dragostea de aproapele, îndemnându-i să urmeze totdeauna
învăţăturile Mântuitorului, rol pe care şi-L păstrează. Mai târziu Biserica a
îndeplinit un rol cultural.
”De asemenea, fiind o Biserică înrădăcinată în fiinţa poporului pe
care-l slujeşte, ea a verticalizat neîncetat, prin misiunea harică dată de
Hristos Domnul istoriei, toată viaţa românească, realizându-se o relaţie
unică între credinţă şi cultură, între pământ şi cer, între viaţa trecătoare şi
cea veşnică, între istoria mântuirii, pe verticală. Astfel, rugăciunea şi poezia,
pomelnicul şi înscrisul cronicăresc, vitejia pe câmpul de luptă şi martiriul
pentru Hristos s-au contopit într-o singură respiraţie: cea a sufletului
românesc, care a aspirat neîncetat la desăvârşire (…) Astfel, Istoria Bisericii
Ortodoxe Române este o memorie vie a oamenilor şi faptelor slujitoare în
fidelitate faţă de Dumnezeu şi în credincioşie faţă de tezaurul spiritual,
cultural şi material al neamului românesc, pe o extensie de aproape două
milenii”.
Biserica noastră, ”stâlpul şi temelia adevărului”, a fost necontenit una
cu neamul românesc, identificându-se cu toate aspiraţiile lui şi fiind alături
de el atât în zilele de bucurie, cât şi în momentele de restrişte.
IV.3.2.3. Motivaţii în desfăşurarea turismului religios
a) Valoarea istorico-culturală ridicată a unor lăcaşe de cult2,
gradul de accesibilitate şi structuri de primire turistice cu funcţie de
cazare în zona geografică aleasă ca destinaţie
Autoritatea Naţională pentru Turism, interesată de modul şi gradul de
desfăşurare a turismului religios, în lucrarea editată Turismul religios se
opreşte deocamdată, probabil criterial, la cca 40 de destinaţii religioase,
multe dispuse în spaţiul rural. Harta pe care sunt consemnate locaşurile de
cult (v. Fig. 26) indică o repartiţie teritorială inegală la nivelul ţării, unele
zone precum Bucovina cu ctitoriile lui Ştefan cel Mare, Oltenia şi Muntenia
subcarpatică, Bucureşti cu împrejurimile, prin densitatea sporită a lor dau
încărcătură spirituală şi duhovnicească. Cele mai multe aparţin cultului
creştin-ortodox şi se dispun pe axa timpului din primele veacuri creştine, aşa
cum este Peştera Sf. Apostol Andrei din Dobrogea şi până la începutul
secolului al XX-lea, când a fost construită (în anii 1921-1922, după
planurile arhitectului Gh. Ştefănescu), în amintirea unui mare eveniment
istoric, Catedrala Ortodoxă Română de la Alba Iulia sau

2
După declaraţia cultelor, la 16 martie 2000, pentru integrarea României în U.E.,
cultului religios Biserica Ortodoxă Română, i se alăturau alte culte religioase, şi
anume: Biserica Romano Catolică Î.P.S., Biserica Romano Catolică P.S.,
Biserica Greco-Catolică, Eparhia Reformată din Ardeal, Biserica Evanghelică
C.A. Sibiu, Biserica Evanghelică Lutherană S.P. Cluj, Biserica Unitariană,
Biserica Armeană Î.P.S., Cultul Creştin de Rit Vechi, Cultul Creştin Baptist,
Cultul Penticostal, Biserica Creştină Adventistă, Cultul Creştin după Evanghelie,
Biserica Evanghelică Română, Cultul Musulman, Cultul Mozaic.
 Catedrala Întregirii Neamului 3. Trebuie precizat că ultimul locaş de
cult, deşi are hramul Sf. Treimi, cunoaşte un impresionant pelerinaj, în
fiecare an, de 1 Decembrie. Este Ziua Naţională, când se celebrează
înfăptuirea, în 1918, după Marea Adunare din vechiul Bălgrad, a României
Mari.
Unele destinaţii religioase, evident dintre cele prinse în hartă,
măsoară fluxuri turistice mari, multe sub forma pelerinajelor, fie de-a lungul
unui an, cum sunt cele din Bucovina care au atins cel mai înalt grad de
cultură în timpul domniei lui Ştefan cel Mare, fie în perioada unei sărbători
religioase care, uneori, corespunde cu hramul bisericii.
b) Unele sărbători religioase şi obiceiuri aferente. Nu există
lună a anului din calendarul creştin-ortodox în care să nu fie sărbătorit
măcar un sfânt cu o importanţă majoră în ortodoxie sau un moment deosebit
pentru creştinism. Însă, în fiecare zi din an sunt sărbătoriţi anumiţi sfinţi, iar
sfinţii la români sunt cinstiţi într-un mod deosebit. Pentru fiecare sfânt în
parte, poporul român a creat numeroase legende, i-a învrednicit cu
numeroase virtuţi. Sfântul Gheorghe, de pildă, stăpâneşte o jumătate de an,
până la 26 octombrie, când Sfântul Dumitru preia răspunderea pentru
4
aproape celelalte şase luni . Arhanghelul este primul sfânt făcut de
Dumnezeu, următorul fiind Sfântul Nicolae, care păzeşte Soarele,
protectorul celor care merg pe ape5. Sfântul Petru, care în mod obişnuit stă

3
Concepută în stil românesc, biserica reuneşte, în chip simbolic, elemente ale arhitecturii
munteneşti şi moldoveneşti specifice epocii lui Matei Basarab, Vasile Lupu şi Constantin
Brâncoveanu. Realizată în frescă, în stil neobizantin, alături de scenele biblice, regăsim şi
tabloul votiv al domnitorului Mihai Viteazul şi al soţiei sale, Doamna Stanca, pictura
aparţine unui maestru al domeniului, pictorul Costin Petrescu, cel care a realizat şi
vestita frescă de la Atheneul Român din Bucureşti. Catedrala a găzduit ceremonia de
încoronare, în ziua de 15 octombrie 1922, a Regelui Ferdinand I şi a Reginei Maria.
4
Autoritatea Naţională pentru Turism, Turism religios, p.4
5
Ibidem.
pe lună, la judecată se află întotdeauna alături de Dumnezeu6. Domnitorul
Moldovei, Ştefan cel Mare a intrat în rândul sfinţilor, purta în celebrele lui
războaie un steag pe care era brodat chipul Sf. Gheorghe, ucigătorul de
balaur7. Sfinţii nu sunt doar războinici, ci şi tineri şi cheflii, precum Sfântul
Vasile, bătrâni şi dojenitori, ca Sf. Andrei şi Sf. Nicolae. Majoritatea
românilor poartă nume de sfinţi, bisericile au, la rândul lor, în bună măsură,
hramul acestor sfinţi.
● Hramul, sărbătoarea locaşului de cult, are loc atunci când în
calendarul creştin-ortodox corespunde cu ziua sfântului protector tutelar pe
care îl are, de regulă fiecare biserică ortodoxă, căruia i se închină. Este cel
mai potrivit moment de a cunoaşte Biserica, iar ceremoniile care se
organizează cu acest prilej dau o imagine de-a dreptul cuceritoare; Ciclul
sărbătorilor de iarnă (din 24 decembrie, ajunul Crăciunului, şi până pe 7
ianuarie, când ortodocşii îl celebrează pe Sfântul Ioan, cel care l-a botezat pe
Iisus Hristos în apele Iordanului) şi al sărbătorilor pascale8 după calendarul
creştin-ortodox. Farmecul acestor mari sărbători din calendarul ortodox dă
naştere unui turism, fie individual, fie de masă, în special în acele zone cu
biserici şi mănăstiri amplasate într-un cadru natural ce le privilegiază.
Ciclul sărbătorilor de iarnă gravitează în jurul Crăciunului, care a
devenit cu adevărat şi o sărbătoare populară din secolul al XIX-lea, dar
datează ca sărbătoare creştină din anul 325, mult după Naşterea
Mântuitorului. Până atunci religiile precreştine marcau, în aceeaşi perioadă a
anului, solstiţiul de iarnă. În 325 împăratul roman creştin Constantin cel

6
Ibidem.
7
Ibidem.
8
În limba ebraică, sărbătoarea se numea ”Pesach Yahbeh” sau ”Paştele Domnului”.
Între Paştele iudaic şi Paştele creştin nu este decât o legătură simbolică, având
numai un caracter istoric, ca o prefigurare a sărbătoririi dinainte de Hristos; nu
implică o identitate între Paştele creştin şi cel evreiesc, ci numai o înrudire
terminologică şi cronologică.
Mare a hotărât ca naşterea Domnului să fie sărbătorită la 25 decembrie. Mai
târziu, sărbătoarea Naşterii Domnului le-a asimilat pe cele populare şi
păgâne dedicate solstiţiului de iarnă.
Adevărata epopee a bucuriei, a datinilor şi speranţelor pe care o
trăiesc astăzi, în special românii creştini-ortodocşi, cu fiecare an, provine
din trecut.
”Complicatul ritual al celor Douăsprezece Zile” are rădăcini în
preistorie şi, în întregul său, cuprinde ceremonii, jocuri, cântece, dansuri,
cortegii de măşti animaliere; un anumit număr de colinde au
fost ”creştinate”, în sensul că au împrumutat personaje şi teme mitologice
din creştinismul popular.
De asemenea, porcul (de Crăciun) şi mielul (de Paşte) sunt singurele
animale cu funcţii ritualice. Tăierea porcului, începând cu Ignatul
(întotdeauna pe 21 decembrie), se face după un întreg ceremonial, din care
răzbat urmele unui sacrificiu precreştin, care se încheie cu ”pomana
porcului”. Mielul însă are o semnificaţie de o profunzime deosebită şi
diferită pentru sărbătoarea Paştelui, înainte şi după venirea lui Hristos.
Convertirea la creştinism a dat loc la simbioze şi sincretisme
religioase care, de multe ori, ilustrează cu strălucire creativitatea specifică
culturilor ”populare” agrare sau pastorale9.
Sărbătorile pascale le urmează pe cele de Crăciun (la un interval din
an de câteva luni) şi prin semnificaţia10 pe care o au sunt considerate, alături
de cele amintite mai înainte, ca fiind cele mai importante sărbători ale

9
Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. III, Bucureşti, 1988,
p. 232.
10
Creştinii sărbătoresc Paştele în amintirea mântuirii din robia păcatului şi a morţii,
mântuire realizată prin jertfa Mielului lui Dumnezeu, curat şi nevinovat care a
ridicat păcatele lumii. Dacă sângele mielului pascal a dat posibilitatea iudeilor să
scape de robia egipteană şi să treacă în ţara făgăduinţei, pentru creştini sângele
Mântuitorului scapă pe oameni de robia păcatelor şi-i trece la viaţă veşnică.
creştinătăţii; de data sărbătoririi Sfintelor Paşti este legată ordinea şi
succesiunea duminicilor şi sărbătorilor din cursul anului, a evangheliilor şi
epistolelor care se citesc la Sfânta Liturghie, precum şi derularea cultului
liturgic din anul creştin. Mulţi spun că o noapte de Înviere trăită la
mănăstirile din Moldova, la Putna, la Voroneţ, la Suceviţa ori Moldoviţa, în
Oltenia de sub munte, la Cozia, Bistriţa sau Tismana, în Transilvania la
Sâmbăta de Sus sau la Râmeţ îţi atinge sufletul şi te binecuvintează pentru
toată viaţa. Probabil, în inima mănăstirilor, în noaptea cea mai încărcată de
sacralitate, se dezvoltă un sentiment extraordinar, aproape de netălmăcit în
biete cuvinte: solidaritatea cu Cel însângerat şi batjocorit pe o cruce, care de
atunci a devenit sfântă şi mântuitoare pentru sufletele creştinilor. De
asemenea, preparatele din zonele enunţate pentru această sărbătoare a
creştinătăţii vin să răsplătească trăirea în curăţenie trupească şi sufletească,
impusă după datină, în perioada postului, şi uimesc şi impresionează prin
bogăţie, varietate şi minuţiozitate; masa de Paşte cuprinde de la ouă roşii ori
încondeiate, pască, friptură de miel, drob, cozonaci până la cele mai alese
delicatese.
 alte sărbători religioase:
- Sfântul Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir este prăznuit în
fiecare an la 26 octombrie după calendarul creştin-ortodox;
- Ziua Crucii - sărbătoare fixată în calendarul creştin-ortodox pe 14
septembrie - este legată de Crucea Domnului (descoperită la Ierusalim de
Elena, mama Împăratului Constantin cel Mare, şi înălţată de Patriarhul
Ierusalimului, Macarie, spre închinarea oamenilor)11. În creştinism Sfânta

11
Tradiţia creştină spune că ucenicii Domnului, după moartea şi învierea Sa, au
îngropat lemnul crucii stropit de dumnezeiescul sânge, la poalele Golgotei. După trei
secole, în anul 326 Împărăteasa Elena, mama Împăratului Constantin cel Mare, a pus să se
facă săpături în Cetatea Ierusalimului, prin care s-a descoperit crucea pe care fusese
răstignit Iisus Hristos. Spre bucuria creştinilor, Patriarhul Ierusalimului a înălţat Crucea spre
Cruce are mai multe semnificaţii: duhovnicească, de altar, de jertfă şi ca
semn dumnezeiesc. Sărbătoarea a generat iniţiative din partea Muzeului
Ţăranului Român din Bucureşti de a organiza „Târgul Lemnului”. Fluxurile
turistice converg spre acest muzeu din diverse locuri ale ţării, unde timp de
trei zile, vestiţii meşteri din Maramureş, Gorj şi Vâlcea, Suceava şi din alte
zone îşi expun şi vând obiectele din lemn, specifice acelor locuri unde arta
cioplirii lemnului a atins cote impresionante.
- Rusaliile (sau Sâmbăta Rusaliilor) este ziua pe care secuimea
catolică şi ceangăii din Moldova, dar şi alţi catolici din ţară şi de peste
hotare o prăznuiesc. În această zi a fiecărui an, biserica12 Sfintei Fecioare
Maria a mănăstirii franciscanilor din Şumuleu-Ciuc devine un important loc
de pelerinaj. Aici, după anii 1990-1991, sosesc în fiecare an mai mult de

închinare. Astfel, data de 14 Septembrie a intrat în tradiţia Bisericii Ortodoxe ca praznicul

Înălţării Sfintei Cruci. Această descoperire a fost precedată de o minune care s-a săvârşit cu
Împăratul Constantin cel Mare. În primăvara anului 313, lângă Roma, la Pons Milvius,
Constantin se pregătea de bătălia decisivă cu Împăratul Maxenţius. În ajunul bătăliei,
Constantin are o viziune deosebită în care i se arată Mântuitorul Iisus Hristos, spunându-i
că va câştiga lupta doar dacă va crede în semnul de biruinţă al Crucii. Totodată, Constantin
vede pe cer semnul Sfintei Cruci, înconjurat de stele şi de inscripţia: Întru acest semn vei
învinge! Constantin porunceşte să se însemneze cu semnul Crucii armele, veşmintele şi
steagurile de luptă. Apoi, chemă la sine pe preoţii creştini pentru a-i explica minunata
apariţie. Trebuie menţionat că Maxenţius avea o oaste de 150.000 de ostaşi, iar
Constantin numai 20.000, cu toate acestea el reuşeşte să biruiască cu ajutorul Crucii
numeroasele oşti.

12
”Biserica şi mănăstirea franciscanilor din Şumuleu sunt un străvechi loc de
pelerinaj al secuimii catolice şi a ceangăilor din Moldova. Încă din sec. al XV-lea
credincioşii s-au adunat la Şumuleu cu ocazia sărbătorilor Sfintei Maria.
Semnificativă în acest sens este şi scrisoarea papei Eugeniu al IV-lea din anul
1444 în care se arăta că, întrucât mulţimea credincioşilor obişnuieşte să se adune
pentru rugăciune şi nu încetează să vină aici pentru a se ruga Sfintei Maria, în
schimbul acordării indulgenţei depline, îndeamnă locuitorii zonei să ajute
franciscanii la construirea bisericii”.(după Biserica Sfintei Fecioara Maria şi
Mănăstirea Franciscană Şumuleu-Ciuc, Editat de Mănăstirea Franciscană din
Şumuleu-Ciuc, p.13).
100 000 de pelerini; aceştia înconjoară în procesiune ”dealul” Şumuleu-Mic
şi la coborâre îşi împodobesc steagurile cu crengi de mesteacăn13.
Pelerinajul este şi un semn de exprimare a recunoştinţei faţă de Dumnezeu şi
Fecioara Maria pentru obţinerea victoriei credincioşilor în anul 1567,
adunaţi la Şumuleu şi porniţi la luptă împotriva principelui Transilvaniei,
Ioan Sigismund, care a încercat să impună credincioşilor din scaunele
secuieşti Ciuc, Gheorgheni şi Caşin religia unitariană14.
c) Psihologice:
- apropierea de Biserică şi de întărire a credinţei în Dumnezeu;
- înnoirea şi îmbogăţirea vieţii spirituale;
- dorinţa de a primi vindecarea bolilor sufletului şi ale trupului;
- reculegere şi întărire duhovnicească.

IV.3.2.4. Stiluri arhitecturale româneşti şi ansambluri picturale

În Ţara Românească şi Moldova arhitectura medievală ecleziastică se
constituie prin preluarea şi continuarea tradiţiei arhitecturale bizantine, îmbinată cu
alte elemente străine, chiar şi occidentale.
Edificiile religioase reflectă cel mai bine stilul românesc.
 Stilul arhitectural moldovenesc şi ansambluri picturale
Foarte multe publicaţii ale istoricilor, teologilor, arhitecţilor, geografilor
etc. anunţă că în Moldova, stilul propriu s-a realizat prin bisericile construite în
timpul lui Ştefan cel Mare15, cunoscut sub numele de stilul moldovenesc. Acesta a
rezultat din îmbinarea – pe fondul arhitectonic local - a două influenţe:

13
Biserica Sfintei Fecioare Maria şi Mănăstirea Franciscană Şumuleu-Ciuc,
lucrare editată de Mănăstirea Franciscană din Şumuleu-Ciuc, pp.13-14.
14
Ibidem.
15

În Moldova mănăstiri zidite: Putna (construirea a început la 10 iulie 1466), Voroneţ

(ridicată între 26 mai-14 septembrie 1488), mănăstirea Sf. Ilie de lângă Suceava (1488);
schitului Pătrăuţi (1487); biserici noi din zid la mănăstirile existente de mai înainte: la
Tazlău (1496-1497), la mănăstirea Neamţ (1497), pe locul vechii ctitorii a lui Petru Muşat,
o clopotniţă cu paraclis la mănăstirea Bistriţa (1498), la mănăstirea Dobrovăţ (1503-1504);
 - bizantină, venită din Constantinopol, care a dat planul triconic,
realizat prin absida altarului şi cele două abside laterale; a dat de asemenea cele trei
încăperi cerute de cultul ortodox: altarul, naosul şi pronaosul, la care s-a adăugat
gropniţa (între naos şi pronaos);
- gotică, venită din Transilvania, a dat înălţimea, contraforţii, ogivele
de la uşi şi ferestre.
Bisericile şi ansamblurile mănăstireşti din Bucovina
Ctitoriile lui Ştefan cel Mare şi Sfânt din Bucovina, alături de altele din
Bucovina ridicate în epoca domnitorilor Alexandru cel Bun, Petru Rareş,
Alexandru Lăpuşneanu, urmaţi de Movileşti (cca 1410 -1600), primesc, ulterior
ridicării arhitectonice, o serie de atribute (stiluri arhitecturale, fresce etc.) care le
acordă, peste câteva secole valoare turistică de excepţie şi recunoaştere
internaţională.
Dintre atributele pe care le etalează bisericile şi ansamblurile mănăstireşti
din Bucovina, altele în afara stilului arhitectural moldovenesc, menţionăm:
a) Proiectarea în medii naturale excepţionale
b) Detaliile renascentiste care apar în secolul al XVI-lea continuă să
existe cu cele gotice şi în secolul al XVII-lea, cum sunt ancadramentele de portale
şi ferestre la bisericile mănăstireşti de la Probota, Humor, Moldoviţa, Slatina,
Suceviţa.
c) Picturile exterioare ale bisericilor, intrate de mult în circuitul
valorilor universale, „sunt cele mai de seamă opere de artă medievală românească
şi mărturii grăitoare ale geniului creator al poporului nostru”

biserici de mir ctitorite de Ştefan cel Mare: Sf. Ioan din Vaslui (1490), Sf. Nicolae din Iaşi
(1491-192), Sf. Gheorghe din Hârlău (1492), Borzeşti, satul care, după tradiţie, s-ar fi
născut şi copilărit marele domnitor (1493-1495), Sf. Apostoli Petru şi Pavel din Huşi
(1495), Sf. Nicolae din Dorohoi (1495), Popăuţi din Botoşani (1496), Război (1496), pe
locul luptei cu turcii, Sf. Ioan din Piatra Neamţ (1497-1498), Volăvăţ (1500-1502), Reuseni
(1503-1504), satul în care a fost ucis tatăl său, Bogdan II, terminată de după moartea lui
Ştefan de către fiul său Bogdan III cel Orb. În afară de acestea, i se mai atribuie şi biserica
Albă din Baia, biserica din Râmnicu Sărat, biserica din cetatea Chilia şi cele din satele:
Scânteia, Şcheia, Floreşti, Căpriana şi Cotnari. Probabil, tot Ştefan este ctitorul bisericilor
transilvane de la Vad, în apropierea cetăţii Ciceu, pe care o stăpânea, şi de la Feleac, unde
era reşedinţa Mitropoliei româneşti a Transilvaniei.
 e) Moaştele unor sfinţi şi icoanele făcătoare de minuni pe care le
adăpostesc.
 Stilul arhitectural brâncovenesc
În Ţara Românească, mai ales în Oltenia, în epoca brâncovenească a fost
exploatată la maxim, pentru vremea aceea, originalitatea arhitecturii populare
româneşti, constatându-se o dilatare majoră a facultăţilor constructive şi decorative.
Constantin Brâncoveanu a dat naştere unui stil care-i poartă numele.
 Un exemplu elocvent al monumentalizării arhitecturii populare îl
reprezintă Mânăstirea Hurezu/Horezu, ctitorită de Constantin Brâncoveanu (1690-
1697); biserica, construită între anii 1690-1694, este în plan triconic, cu pridvor
deschis, susţinut de coloane din piatră, sculptate;
 Alte biserici şi ansambluri mânăstireşti care etalează elemente preluate
din stilul brâncovenesc sunt:
- Cozia – pridvorul bisericii, deschis, susţinut de patru coloane din
piatră (patru în faţă şi două în spate) este adăugat în timpul lui Constantin
Brâncoveanu, iar biserica păstrează policandrele dăruite de Constantin
16
Brâncoveanu ;
- Govora – biserica, aşa cum se prezintă astăzi, este din timpul lui
Constantin Brâncoveanu şi are pridvorul deschis, susţinut de opt coloane din piatră
sculptate; mănăstirea a fost renovată şi extinsă în timpul lui Constantin
Brâncoveanu.

Vechimea – reper de atracţie turistică

 Biserici ortodoxe construite în sec. XII –XVI (prima parte) în spaţiul
Regatului Ungariei şi al Voievodatului Transilvaniei - dovadă a continuităţii
poporului român, azi însemnate obiective turistice
Cele mai vechi biserici şi mănăstiri ortodoxe româneşti din piatră care s-au
păstrat până astăzi sunt cele ridicate în secolele X-XV. Importanţa lor creşte prin
faptul că reprezintă o dovadă evidentă asupra continuităţii poporului român pe
pământul Transilvaniei, care rămâne strâns legat de credinţa sa strămoşească, cu
toată prigoana îndreptată asupra Bisericii şi a preoţilor ortodocşi de către regii
Ungariei.
Sunt de precizat bisericile din judeţul Hunedoara de la Densuş (sec. X,
poate chiar mai devreme, v. fig. Biserici foarte vechi din piatră), Streisângeorgiu
(sec XII), Strei, Sântămăria-Orlea (sec. XIII), din Braşov, din Şcheii Braşovului
(Biserica Sf. Nicolae) ridicată pe locul uneia din lemn (în 1495, ulterior primind
adăugiri şi schimbări) cu ajutorul lui Neagoe Basarb Voievod din Ţara
Muntenească
 IV.3.2.5. Bisericile din lemn – resurse turistice în dezvoltarea
turismului rural

Condiţiile geografice prielnice au favorizat dezvoltarea meşteşugului

de prelucrare a lemnului (dogărie, rotărie, tâmplărie, dulgherie etc.) cu
predilecţie la locuitorii din regiunile montane, în special acolo unde
predomină esenţele uşor prelucrabile, mai ales cele de răşinoase.
De-a lungul Evului Mediu românesc, tradiţionalitatea artei lemnului în
vatra satului românesc este o permanenţă, uşor de dovedit şi astăzi, în
primul rand prin numeroasele biserici ce au atins o adevărată culme artistică
în unele regiuni ale ţării ( v. fig 25) .