Bătălia din pădurea Teutoburgică

Doroftei Vlad Ioan

În context istoric, această bătălie este considerată drept unul din cele mai mari eșecuri ale
Imperiului Roman. Termenul „bătălie” este unul extrem de generos, evenimentele relatate făcând
mai degrabă aluzii asupra unui adevărat măcel, romanii fiind spulberați și hăituiți de triburile
germanice, deznodământul fiind o adevărată pată în istoria Imperiului. În cadrul acestui referat voi
prezenta contextul, desfășurarea conflictului și urmările acestuia, având ca bază puținele surse
antice referitoare la eveniment.
Referitor la această bătălie, veștile despre eveniment au sosit la Roma la doar 5 zile după ce
conflictele din Pannonia și Dalmația au fost încheiate de Tiberius. Principala veste a fost moartea
lui Quintilius Varus, personalitatea ce a fost impusă drept conducător al Germaniei, împreună cu
acesta fiind pierdute trei legiuni Varus este descris ca fiind un om slab la minte și la trup, un
personaj comod ce era obișnuit cu confortul din tabără și nu cu asprimea războilui. Acesta a
guvernat Syria, loc în care și-a demonstrat dragostea pentru avuție, după spusele lui Paterculus.
(Paterculus, II, 117.1-117.2)
Regiunea Celtica era locul unde s-a întâmplat nenorocirea, o regiune locuita de triburi germanice,
unde romanii și-au impus stăpânirea aleatoriu, pe teritoriul regiunii fiind amplasate numeroase
tabere romane, autohtonii privindu-le drept model după care au deprins anumite obiceiuri romane,
fără a-și lepăda întru totul tradițiile și obiceiurile ancestrale. Ritmul de familiarizare cu cultura
romană era unul lent, lăsându-i pe germanici să proceseze elementele adoptate, lucru ce le conferea
liniște interioară, fapt ce s-a schimbat radical atunci când provincia a ajuns pe mâinile lui Varus.
Acesta i-a văzut pe germanici drept inferiori, tratându-i ca pe niște sclavi și pretinzând chiar tribut
din partea acestora, din cauza excesului său de zel. El i-a condus cu un braț de fier și prin
intermediul legislației, încercând să supună prin legi un popor ce abia fusese supus prin foc și sabie.
Germanicii se sfiau să organizeze răscoli multiple de teama taberelor romane staționate pe teritoriul
lor, așa că au manifestat o falsă loialitate față de Varus, pe care l-au relocat în teritoriul cherusc, de
pe malurile Weserului, unde a fost întâmpinat doar de pace și voie bună din partea germanicilor,
câștigandu-le complet încrederea, uitând că se află într-un teritoriu ostil în fruntea unei armate.
Complotul a fost pus la cale de Arminius, un barbar ager la minte, ce a dobândit rangul ecvestru
prin curajul și tenacitatea sa în slujba romanilor, ce a profitat de neglijența și starea de confort a lui
Quintilius Varus. Cel din urmă comisese de asemenea o altă mare greșeală pe lângă cele
precendente, anume de a-și împrăștia legiunile prin teritoriu pentru a executa sarcini minore,
precum păzirea drumurilor sau vânarea bandelor de tâlhari Planul ursit de germanici a fost unul
impecabil, aceștia pornind o răscoală masivă drept momeală pentru romani, atrăgându-i astfel în
adâncurile unor păduri întunecoase.(Paterculus. II, 117.3-118.2, Cassius Dio, III, 56, 18-20)
Drumul parcurs de legiunile lui Varus este descris ca fiind extrem de greu de străbătut, aceștia
mergând prin păduri montane dese, și cărau cu ei numeroase animale și căruțe cu provizii, dar și
numeroase familii de civili, un gest ce aduce aminte mai degrabă de vremurile de pace decât de
străbaterea teritoriului inamic. Soldații romani erau istoviți din cauza drumului greu de străbătut și
din constanta nevoie de a doborî copaci pentru a deschide drum și pentru a ridica punți înaintea lor.
Vremea nu era nici ea de partea romanilor, vântul puternic și ploaia făcând pământul noroios și greu
de străbătut, iar copacii se rupeau și cădeau peste cei ce își croiau drum cu topoarele. Din acest
punct romanii aveau să îndure un adevărat iad, deoarece acum încep să își facă apariția grupurile de
germanici din desișul codrilor, care dacă la început erau sceptici și aruncau câteva pietre și sulițe,
când au văzut că romanii sunt neputincioși și amestecați printre civili, neputând să creeze o formație
de luptă, s-au apropiat și au lansat o ploaie de proiectile asupra soldaților romani depășiți numeric.
Legiunile au reușit să cu greu din ambuscadă, ajungând să-și ridice o tabără lângă panta unui
munte împădurit, o zonă puțin mai deschisă și mai prielnică. Aceștia au socotit să ia cu ei doar cele
necesare, arzând sau abandonând în urma lor căruțele și proviziile nenecesare. Cum venise ziua
următoare, soldații au reluat marșul într-o formă mai organizată, însă „marșul” este o descriere
optimistă, aceștia fiind constant hărțuiți de bandele inamice, ce reușeau să provoace dezordine în
rândurile romane, și dezavantajați de spațiul îngust în care se aflau, călăreții romani nu aveau cum
să se miște liber și se izbeau și încurcau trupele de infanterie.
Scopul principal al romanilor era să înainteze spre o zonă de câmp deschis, unde să își valorifice
strategiile convenționale de luptă, însă spre ghinionul lor și norocul germanicilor, aceștia găseau
doar mici luminișuri unde puteau cel mult să își ridice o tabără. Acest lucru s-a întâmplat și după a
doua zi de marș, în cea de-a treia ei fiind întâmpinați din nou de rafale de vânt și ploi torențiale, ce
au oprit cu totul marșul, au zdrobit moralul soldaților și le-au făcut echipamentul total nefolositor,
pieile scuturilor, lemnul lăncilor și corzile arcurilor mustind cu apă. Barbarii nu erau afectați
aproape deloc de vreme, aceștia fiind înarmați ușor, și se puteau deplasa fără probleme, mai ales că
știau ca în palmă pădurile acelea dese și întunecoase, de partea acestora sosind constant forțe
proaspete, însetate de pradă și glorie. Varus și ceilalți capi ai unităților militare au considerat că
moartea comisă de propria mână este mai onorabilă și mai puțin dureroasă decât orice le-ar fi făcut
barbarii dacă i-ar fi capturat, și astfel și-au găsit aceștia sfârșitul. Soldații, la auzirea acestor vești au
fost cutremurați, și mulți dintre ei au urmat exemplul conducerii, sau s-au aruncat în săbiile și
lăncile barbarilor pentru a-și găsi un sfârșit rapid, deoarece scăparea era cu neputință, acele păduri
fiind împânzite de germanici.(Cassius Dio, III, 56, 20-22)
Barbarii între timp, au luat sub stăpânire toate punctele strategice cu excepția unei fortificații de pe
Rin, ce au încercat să o atace, însă necunoscând tehnici de asediu, au fost spulberați de ploile de
săgeți trimise de către arcașii din turnuri, astfel fiind împiedicați de a trece în Gallia. Între timp,
veștile eșecului sosiră deja la Roma, Augustus fiind afectat groaznic de acest eșec, deja făcând în
mintea lui preziceri apocaliptice, el văzând Roma înconjurată de dușmani și fără soldați să o apere.
După spusele lui Suetonius, împăratul și-ar fi lamentat legiunile și i-ar fi poruncit decedatului Varus
să i le înapoieze, în timp ce își rupea hainele de pe el. Augustus a reușit în final, după unele măsuri
drastice, să înroleze numeroși soldați și veterani și să-i trimită în Germania cu Tiberius în fruntea
lor. Barbarii au reușit să audă veștile că Tiberius se apropia de Rin cu o armată colosală, astfel
abandonând asediul, dar blocând drumurile și căile de scăpare. Asediații au fost nevoiți să iasă din
fortăreață în căutarea hranei, în timpul unei nopți furtunoase, reușind să împrăștie cetele barbare
sunând din trâmbițe din depărtare, făcându-i să creadă că sosesc întăriri romane.(Cassius Dio, III,
56, 22-23, Zonaras, X, 37, Suetonius, II, 23)
Despre urmările bătăliei ne relatează Tacitus în Analele sale. Este spus faptul că romanii avansau
treptat, pentru a nu produce stricăciuni prea mari într-o singură zonă, astfel Germanicus trecuse cu
barca împreună cu 4 legiuni pe lacuri, în timp ce îl trimite pe Caecina în fruntea a 40 de cohorte prin
teritoriul bructerilor pentru a atrage atenția coaliției inamice conduse de Arminius, și pe prefectul
Pedo și cavaleria sa prin teritoriul frisilor. Toate aceste trupe se reuniră lângă fluviul Amisia într-un
punct prestabilit, de partea lor fiind și triburile chaucilor, ce li se înfățișau romanilor drept aliați.
Bructerii cei menționați adineauri au fost învinși de trupele ușoare ale lui Stertinius, trimise de
Germanicus, dar nu înainte de a-și incendia propriile locuințe într-o manieră disperată. În timpul
acestui măcel al bructerilor, în timp ce romanii prădau așezările acestora au descoperit acvila
romană a legiunii a XIX-a, una din legiunile măcelărite la pădurea Teutoburgică. Următoarea
mișcare a romanilor a fost părăsirea granițelor bructerilor și avansarea asemenea unui tăvălug prin
teritoriile cuprinse între Amisia și Luppia, direcția principală fiind infama pădure menționată
anterior, unde se aflau cadavrele uscate ale foștilor lor camarazi.
Germanicus îl va trimite în cercetare pe Caecina în teritoriul inamic pentru a croi drumuri prin
păduri și pentru a ridica poduri pentru ușoara trecere a întregii armate, comandantul dorind să
oficieze onoruri în cinstea romanilor căzuți odată cu Varus. Aceștia ajung la locul măcelului, fiindu-
le trezite amintiri nefericite din cauza priveliștii jalnice, constituită din oase albite de vreme, atât de
oameni cât și de cai, din unelte și arme împrăștiate între zona celor două foste tabere romane. Cele
mai înfiorătoare lucruri erau capetele romanilor înfipte în crengile copacilor, dar și altarele barbare
descoperite de cercetași în dumbrăvile învecinate câmpului de luptă, altare pe care au fost sacrificați
centurionii și tribunii în numele zeilor germanici. Împreună cu priveliștea macabră, erau povestite
cu exactitate și evenimentele luptei de către înșiși puținii supraviețuitori ai măcelului, ce descriau
locurile unde Varus și-a luat viața, unde au fost pierdute acvilele și unde Arminius a ținut discursuri
în fața trupelor și cum și-a bătut joc de prizonieri și de stindardele romane.
În cele din urmă, armata romană își înmormânta camarazii căzuți la 6 ani după infama înfrângere,
fără să îi intereseze dacă rămășițele respective erau ale romanilor sau ale inamicilor, ele fiind tratate
toate drept ale unor prieteni, și au fost îngropate în numele națiunii, în timp ce ura purtată inamicilor
creștea de la un moment la altul. Germanicus fu primul ce depuse onorurile funerare pentru a
demonstra soldaților săi că este alături de ei și că le simte durerea. Această ceremonie nu a fost
agreată de Tiberius, ce a considerat că este ori un semn de slăbiciune, deoarece soldaților le-ar fi
pierit curajul la vederea osemintelor celor măcelăriți, considerându-i pe inamici mai puternici decât
erau defapt, ori o înjosire a lui Germanicus de a trata astfel de treburi în cadrul statutului său
superior.(Tacitus, I, 60-62)

Bibliografie

Cassius Dio- „Istoria Romana III”

V. Paterculus- „Istoria Romana II”
Suetonius- „Viața celor 12 Cezari”
Ioannes Zonaras- „Epitome”
Tacitus- „Anale”