Claudiu-Lucian Topor, Alexandru Istrate, Daniel Cain

(editori)

DIPLOMAŢI, SOCIETATE ŞI MONDENITĂŢI

Sfârşit de „Belle Époque” în lumea românească

Colecţia HISTORICA este coordonată de prof. univ. dr. Alexandru-Florin Platon

Lucrare editată cu fonduri din Grantul CNCS–UEFISCDI

project PN-II-RU-TE-2012-3-0288 no. 52/30.04.2013

Referenţi ştiinţifici:
Dr. Alberto Basciani, Universitatea Roma Tre
Prof.univ.dr. Adrian Cioroianu, Universitatea București
Prof.univ.dr. Mihai-Răzvan Ungureanu, Universitatea București

Redactor: Andi Mihalache

Coperta: Manuela Oboroceanu
Tehnoredactor: Mihaela Răducă

ISBN: 978-606-714-102-3

© Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2015

700109 – Iaşi, str. Pinului, nr. 1A, tel./fax: (0232) 314947
http://www.editura.uaic.ro e-mail: editura@uaic.ro
Claudiu-Lucian Topor, Alexandru Istrate, Daniel Cain
(editori)

DIPLOMAŢI, SOCIETATE
ŞI MONDENITĂŢI
Sfârşit de „Belle Époque”
în lumea românească

EDITURA UNIVERSITĂŢII „ALEXANDRU IOAN CUZA”, IAŞI

2015
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Diplomaţi, societate şi mondenităţi: sfârşit de „Belle Époque” în lumea
românească / ed.: Claudiu-Lucian Topor, Alexandru Istrate, Daniel
Cain. - Iaşi: Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2015
ISBN 978-606-714-102-3
I. Topor, Claudiu-Lucian (ed.)
II. Istrate, Alexandru (ed.)
III. Cain, Daniel (ed.)
327(498)
 CUPRINS

Cuvânt înainte (Editorii) ............................................................... 7

Angrenajul politicii în culisele diplomaţiei.

Stabilitatea unei păci fragile
Sub semnul diplomaţiei de severă eleganţă din „La Belle Époque”: premisele
„sistemului bismarckian de alianţe” (Gheorghe Cliveti) ..................... 11
Diplomaţie şi propagandă românească la sfârşitul Primului Război Mondial.
Publicarea lucrării lui Aurel C. Popovici, La question roumaine en
Transylvanie et en Hongrie (Adrian Viţalaru) ............................... 51

Mondenitate şi sociabilităţi.
Diplomaţi, cronici, întâmplări cotidiene
Etichetă şi protocol la balurile Curţii regelui Carol I (Alexandru Istrate) ........ 65
Corpul consular de la Galaţi şi „serbările” anului 1906 (Theodor Smeu) ......... 81
Diplomaţie, viaţă mondenă şi sport în Bucureşti la începutul secolului XX
(Bogdan Popa) ................................................................... 91
Revenirea în România a contelui Miklós Bánffy (1926) – „dor de casă”, intrigi
„mondene” alături de Casa Regală română sau proiect politic eşuat?
(Lucian Leuştean) ............................................................... 101
Jocuri de cărţi şi diplomaţie la Curtea regelui Carol I al României (Vasile Docea) .. 109

Portretistică din „Belle Époque”.

La Curtea regelui şi în high life-ul bucureştean
Despre regi în vremuri republicane. Portretul regelui în opera reginei Elisabeta a
României (Silvia Irina Zimmermann) ........................................ 125
O principesă din „Belle Époque” – Maria a României (Ştefania Dinu) ........... 139
Constantin Th. Dumba: un aromân vienez la Curtea regelui Carol I (1894-1895)
(Sorin Cristescu) ................................................................ 161
Început de carieră diplomatică: misiunea lui Simeon Radev la Bucureşti (1913-1916)
(Daniel Cain) ..................................................................... 201
Hilmar von dem Bussche Haddenhausen – ultimul plenipotenţiar al Germaniei
imperiale acreditat la Bucureşti (Claudiu-Lucian Topor) ................... 229
 Jurnalism, diplomaţie şi călătorii.
Românii în judecăţile străinilor
Mondenitate şi solidaritate internaţională: societatea românească şi cutremurul
din Messina (1908) (Giordano Altarozzi) .................................... 241
Elita culturală românească din Transilvania în viziunea diplomaţilor austro-ungari
acreditaţi la Bucureşti în perioada 1900-1914 (Andreea Dăncilă Ineoan) ... 247
Diplomaţi eleni şi chestiunea aromână la începutul secolului XX (Emanuil Ineoan) . 267
La société roumaine avant la Grande Guerre dans quelques récits de voyage
français (Gabriel Leanca) ...................................................... 281

Consulii şi corpul diplomatic.

Imagini în culori şi umbre
Consuli francezi la Iaşi (1797-1859): studiu prosopografic (Ancuţa Vlas) ........ 303
„Portrete” din interior. Corpul diplomatic de la Bucureşti în însemnările pleni-
potenţiarului francez, Gustave de Coutouly (Adrian-Bogdan Ceobanu) .. 321
Corpul diplomatic de la Bucureşti în viziunea reprezentanţilor diplomatici
britanici (începutul secolului XX) (Constantin Ardeleanu) ................. 335
Plenipotenţiari italieni la Bucureşti (1879-1914). Note biografice şi profesionale
(Rudolf Dinu) .................................................................... 365
De la turcul cel rău la otomanul cel bun: reprezentanţii diplomatici ai sultanului
şi integrarea lor în înalta societate a Vechiului Regat (Silvana Rachieru) ... 425

Abstracts ................................................................................. 439

Lista autorilor ............................................................................ 453
 DE LA TURCUL CEL RĂU LA OTOMANUL CEL BUN:
REPREZENTANŢII DIPLOMATICI AI SULTANULUI
ŞI INTEGRAREA LOR ÎN ÎNALTA SOCIETATE
A VECHIULUI REGAT
Silvana Rachieru

În urma Tratatului de la Berlin au fost inaugurate oficial relaţiile

diplomatice dintre România şi Imperiul Otoman, decizie concretizată prin
schimbul de diplomaţi, care a debutat în noiembrie 1878. Imperiul Otoman a
fost reprezentat, până la 1916, în noul stat independent, prin Legaţia din
Bucureşti sprijinită de un lanţ de consulate şi viceconsulate, în număr maxim de
douăsprezece, cu perioade de funcţionare diferite până la Primul Război Mondial.
Textul de faţă prezintă eforturile depuse de miniştrii otomani de a fi acceptaţi ca
parte a lumii politice şi mondene din Vechiul Regat, concentrându-se atât pe
studii de caz, cât şi pe imaginea de ansamblu a diplomatului otoman. Sursele
care stau la baza acestui studiu sunt variate şi acoperă perioada de timp în care
au funcţionat reprezentanţele diplomatice otomane în România. Venind dintr-o
cultură diferită şi, în majoritatea cazurilor, practicând o religie diferită, repre-
zentanţii sultanului au întâmpinat reacţii diverse în mediile unde şi-au desfăşurat
activitatea. Istoriile personale, dar şi istoriile oficiale reprezintă subiectul
paragrafelor următoare.

Diplomaţia otomană modernă – schiţă istorică

O îndelungată perioadă de timp în istoriografia română, dar şi în cea
internaţională, Imperiul Otoman a avut imaginea unui stat lipsit de interes faţă
de diplomaţie, văzut mai curând ca un adept al forţei armelor decât al puterii
cuvântului. În ultimii ani, se constată însă un interes lărgit faţă de problematica
diplomaţiei otomane, interes vizibil prin numărul în creştere al cercetărilor
dedicate temei1. Într-o abordare relativ îndelungată a subiectului2, pentru o mai

1
Prima sinteză despre diplomaţia otomană a fost publicată cu un deceniu în urmă: A. Nuri
Yurdusev (ed.), Ottoman Diplomacy: Conventional or Unconventional?, London, 2004. Recent, a
văzut lumina tiparului şi cartea istoricului turc Dogan Gurpinar, Ottoman Imperial Diplomacy,
Londra, 2014. Studiile de decenii ale istoricului turc Sinan Kunerlap, cel mai important specialist
în istorie diplomatică otomană, au determinat, în mod cert, o aplecare mai atentă către această
426 DIPLOMAŢI, SOCIETATE ŞI MONDENITĂŢI

bună înţelegere a modului de evoluţie a sistemului diplomatic otoman, am

exemplificat constant etapizarea evoluţiei diplomaţiei otomane realizată de
istoricul J.C. Hurewitz în articolul intitulat The Europenization of Ottoman
Diplomacy: the Conversion from Unilateralism to Reciprocity in the 19th Century,
publicat în 1961 şi considerat pentru o lungă perioadă reperul de analiză a
diplomaţiei otomane3. Această decantare a evoluţiei sistemului diplomatic
otoman conţine patru faze de dezvoltare, enumerate mai jos, la care a fost
adăugată ulterior a cincea, menţionată şi integrată în discurs de către istoricul
turc Sinan Kuneralp. Prima etapă este considerată aceea a unilateralismului,
care durează până la începutul secolului al XVIII-lea, caracterizată prin
acceptarea misiunilor străine permanente în imperiu, dar şi prin afişarea unui
dezinteres constant, faţă de trimiterea unor misiuni otomane în Europa, pe baza
principiului reciprocităţii. Hurewitz consideră că sistemul a funcţionat atâta
timp cât imperiul era în expansiune. O a doua etapă este a unilateralismului
unui imperiu aflat în retragere, în care sultanul acceptă negocierile, sunt
menţinute privilegiile acordate diplomaţilor străini şi creşte rolul dragomanilor,
deveniţi în fapt agenţi diplomatici. Sfârşitul veacului al XVIII-lea aduce în
atenţie a treia etapă, o perioadă experimentală, iniţiată de sultanul Selim al III-lea
şi care durează de la 1793 la 1821, caracterizată prin trimiterea de misiuni pentru
perioade mai lungi în capitale europene. Ea este urmată de ce-a de a patra etapă
a integrării progresive a diplomaţiei otomane în sistemul statelor europene
(mijlocul secolului al XIX-lea) prin „atingerea reciprocităţii şi crearea maşi-
năriei necesare de susţinere la Istanbul”4. Cea de-a cincea etapă, a diplomaţiei

temă vastă de cercetare. Menţionez aici seria coordonată de Sinan Kuneralp: Studies on Ottoman
Diplomatic History, vol I-V, (1987-1990); Son dönem Osmanlı erkân ve ricali (1839-1922).
Prosopografik Rehber (1999) [Demnitarii şi înalţii funcţionari ai ultimei perioade otomane.
Dicţionar prosopografic]. Sinan Kuneralp a publicat, de asemenea, o serie de studii de caz
dedicate unor importanţi diplomaţi otomani, dar şi analize ale sistemului în general. Ca o noutate
şi, în mod cert, un pas înainte în domeniu, de şapte ani Sinan Kuneralp publică volume de docu-
mente diplomatice otomane, în cadrul unei colecţii inaugurate la editura Isis din Istanbul şi aflată
sub auspiciile Centrului de Istorie Diplomatică Otomană, coordonat şi de istoricul Gül Tokay.
2
Vezi Silvana Rachieru, Relaţii româno-otomane (1878-1908), teză de doctorat,
Universitatea din Bucureşti, 2010, capitolul I, „Modernizarea sistemului diplomatic otoman şi
influenţa sa asupra relaţiilor româno-otomane după 1878” şi capitolul II, „Reprezentanţa
diplomatică otomană în România”, care include portrete ale miniştrilor otomani acreditaţi la
Bucureşti şi o discuţie referitoare la mutările în posturile diplomatice. De aici practic se naşte o
întreagă discuţie referitoare la mutările în posturile diplomatice. Câteva concluzii desprinse din
teza de doctorat au fost publicate în articolul Ottoman Representatives in Romania: Diplomatic and
Consular Network of the Sultan in a Former Vassal State, în Maria Baramova, Plamen Mitev,
Ivan Parvev, Vania Racheva (eds.), Power and Influence in South-Eastern Europe 16-19th Century,
Berlin, 2013, p. 381-392.
3
J.C. Hurewitz, The Europenization of Ottoman Diplomacy: the Conversion from Unila-
teralism to Reciprocity in the 19th Century, în „Belleten”, XXV/1961, Ankara, p. 455-466.
4
Ibidem, p. 460. Această fază este considerată de un alt istoric, Ömer Kürkçüoğlu, ca fiind
etapa de tranziţie de la diplomaţia „ad hoc” (propusă ca termen în aceeaşi lucrare de Bülent Arı)
la diplomaţia „ad permanentum” sau „ad perpetuum”. Vezi detalii în Ömer Kürkçüoğlu (ed.), The
Adoption and Use of Permanent Diplomacy şi A. N. Yurdusev, Ottoman Diplomacy…, p. 132.
DE LA TURCUL CEL RĂU LA OTOMANUL CEL BUN 427

profesioniste, a diplomaţilor de carieră, care corespunde perioadei de domnie

a lui Abdul Hamid al II-lea, a fost identificată, aşa cum am precizat, de către
S. Kuneralp. Aşadar, la finalul acestei evoluţii, regăsim profesionalizarea
diplomaţiei otomane5.
Modernizarea diplomaţiei otomane şi formarea unui aparat puternic care
să înlocuiască forţa militară cu cea a negocierilor au fost o preocupare constantă
în Imperiul Otoman de-a lungul secolului al XIX-lea. Dacă un minister de
Externe a fost structurat efectiv începând din 1839, în plină perioadă de
reformare a Imperiului, un însărcinat al Afacerilor Externe, reis-ul küttab, era
deja parte a guvernului anterior. După 1839, dată fiind situaţia politică agitată,
ministrul de Externe, hariciye nâziri -ministre des affaires étrangères, a devenit
treptat al doilea om în stat ca influenţă, după marele vizir. Trebuie însă precizat
că rolul ministrului de Externe s-a diluat în timpul domniei autoritare a
sultanului Abdul Hamid al II-lea, ca o consecinţă a implicării personale în
afacerile politicii externe şi a dorinţei de control asupra oricăror iniţiative din
partea suveranului. De altfel, în paragrafele următoare, se va observa rolul
major jucat de apropierea faţă de sultan în deciziile legate de numirea sau
eliberarea lor din posturi a miniştrilor otomani acreditaţi la Bucureşti.
Din 1832 a fost reluat sistemul de reprezentanţe diplomatice permanente,
prin numirea lui Jean Mavroyeni la Viena ca însărcinat cu afaceri, reprezentanţa
având rang de ambasadă. Trei ani mai târziu, cu începere din 1835, sistemul se
extinde, sunt deschise ambasade şi se trimit ambasadori la Paris sau Londra, iar
la Berlin apare o Legaţie, condusă de un ministru plenipotenţiar. Treptat,
sistemul se lărgeşte tot mai mult, astfel încât, la 1914, existau ambasade sau
legaţii în următoarele capitale: Atena (1840), Belgrad (1879), Berlin (1837),
Bruxelles (1854), Bucureşti (1878), Cetinje (1879), Haga (1854/1877), Londra
(1840), Madrid (1857), Paris (1835), Sankt Petersburg (1857), Roma (1870), Sofia
(1878), Stockholm (1881), Teheran (1849), Viena (1837), Washington (1867)6.
La început de secol XX, Imperiul avea aşadar 18 misiuni diplomatice în
străinătate, împărţite pe cele trei ranguri: büyükelçilik (ambasada) – Berlin,
Paris, Cetinje, Londra, Sankt Petersburg, Teheran, Viena; ortaelçilik (legaţie) –
Atena, Belgrad, Madrid, Bucureşti, Haga, Stockholm şi Washington; elçilik
(reprezentanţă) – Berna, Bruxelles, Comisariatul din Sofia7. După cum se
observă, Legaţia de la Bucureşti aparţinea unui sistem deja lărgit şi funcţiona
după reguli ferme impuse de la Constantinopol, fiind însă o misiune de rangul

5
Sinan Kuneralp analizează în detaliu problema profesionalizării diplomaţiei otomane
după 1870 în articolul Diplomates et consuls ottomans en France au XIXe siècle, în L’Empire
Ottoman, la République de Turquie et la France, recueil publie par Hamit Batu et Jean-Louis
Bacqué Grammont, Istanbul, 1986, p. 305-313.
6
S. Kuneralp, Son dönem…, p. 45-48. Acelaşi autor publică listele diplomaţilor care au
activat în aceste posturi, cu data de numire a lor. De altfel, întreaga lui cercetare prosopografică
este un excelent instrument pentru analiza birocraţiei otomane.
7
Kemal Girgin, Osmanlı ve Cumhuriyet Dönemleri Hariciye Tarihimiz (Teşkilat ve
Protokol), Ankara, 1994, p. 46.
428 DIPLOMAŢI, SOCIETATE ŞI MONDENITĂŢI

doi. Urmărind traiectul profesional al trimişilor sultanului la Bucureşti se

observă că, în general, numirea în capitala României era echivalentul unui post
de pregătire pentru capitalele marilor puteri. Este, de altfel, o tendinţă prezentă
şi în alte state din zonă, posturile mai mici dovedindu-se în final trambuline
către ambasadele din Europa.

Turcul cel rău versus otomanul cel bun

Până la Războiul de Independenţă, orice reprezentant al sultanului în
România era perceput, în conformitate cu realităţile politice ale momentului, ca
un reprezentant al cuceritorului, al suzeranului, al statului dominant. În perioada
în care Ţările Române au fost sub suzeranitate otomană, trimişii sultanului nu
rezidau decât temporar la nord de Dunăre, de obicei cu misiuni clare de reglare
a unor situaţii de criză, în caz de necesitate. Agenţii diplomatici români la
Constantinopol, care funcţionează până în 1877, nu îşi găsesc un echivalent
otoman în Principate, deoarece, în viziune otomană, relaţiile diplomatice
bilaterale nu erau posibile atâta timp cât statutul de dependenţă juridică
constituia de fapt reflectarea realităţilor politice ale perioadei. Pentru societatea
românească, prezenţa unui diplomat otoman sosit în scopuri paşnice şi, în
acelaşi timp, rezident permanent era o situaţie nouă, care cerea timp pentru
acomodare şi acceptare. Aşadar, primului reprezentant al sultanului la
Bucureşti, Suleyman Bey, i-a revenit şi ingrata misiune de a cuceri societatea
locală şi de a crea imaginea pozitivă a otomanului cel bun, care urma să
estompeze tradiţionala viziune despre turcul cel rău. Toate acestea, pe lângă
obligaţiile diplomatice care se impuneau la deschiderea unei astfel de misiuni
diplomatice, cum ar fi reglarea situaţiei prizonierilor de război, deschiderea de
consulate, semnarea de convenţii cu nou stat independent etc.
Dacă reprezentanţii României la Constantinopol şi în principalele oraşe ale
Imperiului se bucurau de statutul echilibrat acordat nou-veniţilor în lumea
diplomatică, dar şi de regimul capitulaţiilor aplicat provizoriu până la semnarea
unei convenţii consulare, reprezentanţii sultanului erau defavorizaţi de un statut
incert şi de lipsa exequatur-ului. Erau percepuţi frecvent doar ca unelte ale
sultanului, care urmau să transforme relaţia anterioară de vasalitate într-una de
egalitate şi beneficiau de o imagine influenţată major de schimbarea de statut
politic al României. Integrarea lor în înalta societate a Vechiului Regat era
frecvent încetinită de imaginea stereotip de reprezentanţi ai inamicilor.

Miniştri otomani acreditaţi la Bucureşti

În intervalul de timp noiembrie 1878 – octombrie 1916, cât a funcţionat
Legaţia otomană de la Bucureşti, au fost numiţi opt miniştri plenipotenţiari. Din
perspectivă religioasă, dintre cei opt miniştri, şapte au fost musulmani şi există
doar un singur caz de nemusulman, un plenipotenţiar catolic. Originea lor etnică
nu poate fi însă precizată clar la fiecare caz în parte, cu excepţia lui Blak Bey,
DE LA TURCUL CEL RĂU LA OTOMANUL CEL BUN 429

nemusulman, despre care ştim că provenea dintr-o familie franceză naturalizată

cu câteva decenii în urmă în Imperiu, şi a lui Şemseddin Bey, caucazian. Cei opt
miniştri8, aşezaţi în ordine cronologică, au fost următorii: Süleyman Sabit Bey,
noiembrie 1878 – iunie 1885; Ahmed Ziyâ Bey, iulie 1885 – 1888; Mehmed
Feridun Bey, decembrie 1888 – 1890; Edouard Blak Bey, mai 1890 – 1892;
Mehmed Şemseddin Bey, decembrie 1892 – 18939; Mustafa Reşid Bey, mai
1894 – 1896; Hüseyin Kazim Bey, ianuarie 1896 – 1908; Abdüllatif Safa Bey,
august 1908 – septembrie 1916.
Din analiza carierei trimişilor otomani la Bucureşti a rezultat că în general
nu au fost preferaţi pentru Vechiul Regat diplomaţi de „rangul I” ai Imperiului,
postul fiind considerat mai degrabă un post de tranziţie sau un loc de exil, în
care persoane indezirabile la Constantinopol puteau fi expulzate din apropierea
sultanului, dar în acelaşi timp ţinute uşor sub supraveghere, dată fiind distanţa
dintre cele două capitale. Din analiza fişelor biografice, realizate în urma
coroborării de informaţii provenind din surse diferite, reies câteva concluzii
referitoare la miniştrii trimişi de Abdul Hamid al II-lea la Bucureşti: pentru
postul de la Bucureşti au fost preferaţi în special diplomaţi tineri, cu vârsta până
în 45 de ani, în majoritate la prima misiune permanentă externă şi care au urmat
ulterior cariere frumoase în minister. Niciunul nu a intrat într-un conflict major
cu statul român, nu am întâlnit astfel de menţiuni sau plângeri împotriva lor. În
plus, a fost respectată solicitarea României de trimitere, de preferinţă, a diplo-
maţilor musulmani, solicitare făcută expres şi de către regele Carol10. Misiunile
diplomaţilor otomani la Bucureşti au fost în general lungi, durata minimă fiind
de doi ani, iar cea maximă de 12 ani.

Plenipotenţiarii otomani în societatea bucureşteană

O sursă savuroasă referitoare la şansele de integrare a miniştrilor otomani
la Bucureşti, sau privitor la situaţia lor în timpul, sau la finalul misiunii, o
reprezintă „bârfa diplomatică”. În cazul de faţă, la sosirea la post a unui nou
ministru, dragomanul Legaţiei României la Constantinopol, Alphonse Lahaille,
realizează scurte portrete în care, în general, adună, pe lângă datele biografice,
şi fişa profesională, şi micile peripeţii locale despre trimişii sultanului la

8
Prosopografik Rehber, Istanbul, 1999, p.4 6, apud Sinan Kuneralp, Son dönem Osmanli
erkân ve ricali (1839-1922). Prosopografik Rehber, Istanbul, 1999, p. 46.
9
După plecarea lui Şemseddin Bey de la post, am găsit în corespondenţa diplomatică
română menţiuni despre numirea, la sfârşitul lunii august 1893, a lui Şakir Paşa, militar de carieră
şi fratele marelui vizir al perioadei, Ahmed Cevad Paşa. Deşi este cerut „agrementul” regelui, dat
la începutul lunii septembrie, acesta nu a mai ajuns în misiune la Bucureşti. Nu deţin până în acest
moment nici o informaţie legată de renunţarea la această numire; cert este că următorul ministru
otoman la Bucureşti a sosit abia în mai 1894. Arhiva Ministerului Afacerilor Externe, Bucureşti,
fond Constantinopol, vol. 360/522, corespondenţa din perioada 30.08 – 03.09.1893, Legaţia
Regală (Istanbul) către Ministerul Afacerilor Străine (Bucureşti). În continuare, AMAE…
10
S. Rachieru, Ottoman Representatives in Romania: Diplomatic and Consular Network of
the Sultan in a Former Vassal State, în loc. cit., p. 382-384.
430 DIPLOMAŢI, SOCIETATE ŞI MONDENITĂŢI

Bucureşti. Se adaugă la aceasta şi relatările celorlalţi diplomaţi străini acreditaţi

la Bucureşti, dar şi memoriile, jurnalele şi alte scrieri contemporane ce compun
literatura autobiografică.
Süleyman Bey, primul ministru otoman la Bucureşti, avea 32 de ani când
a fost numit, Bucureştiul fiind, de altfel, şi primul post diplomatic important.
Este de admirat că sultanul Abdul Hamid al II-lea a ales ca prim reprezentant al
său în România un tânăr diplomat, însărcinat practic cu tranziţia între imaginea
reprezentantului suzeranului şi cea a trimisului diplomatic oficial al unui stat
vecin, egal din punctul de vedere al statutului internaţional. Süleyman Bey nu
ezită, de altfel, ca la prezentarea scrisorilor de acreditare să menţioneze că „se
simte fericit să inaugureze aceste bune raporturi şi toate sforţările sale vor fi
consacrate pentru a le menţine şi a le dezvolta”, conform memoriilor lui Carol.
Fiul unui important funcţionar otoman11, Süleyman Bey este descris de
principele Carol ca om amabil care „poartă formele îndatoritoare ale diplo-
maţilor turci, fără a se distinge prin calităţi deosebite de spirit”12. În acelaşi
paragraf, se menţionează şi curiozitatea cu care era întâmpinat diplomatul
otoman de către publicul larg: „Străzile sunt pline de lume, care vrea să vadă
trecerea ministrului în echipajul de gală al Curţii, mai cu seamă fiind vorba de
ministrul unui stat suzeran până de curând” 13. Primirea cu fast şi dorinţa de a
porni cu dreptul în deschiderea relaţiilor diplomatice cu Imperiul Otoman sunt
sesizate de ambele părţi. Pentru anii următori, lecturând însemnările din
jurnalul regelui Carol I, se poate deduce că relaţia cu suveranul era amiabilă,
Süleyman Bey fiind invitat la dejunuri restrânse în pavilionul de vânătoare
de la Peleş14.
La un an după venirea lui Süleyman Bey la Bucureşti, când se pusese în
discuţie mutarea lui la Belgrad şi înlocuirea cu un protejat al sultanului, Ion
Câmpineanu, ministru de Externe la acel moment, transmitea Legaţiei de la
Istanbul că îşi exprimă regretul faţă de posibila plecare, menţionând
„simpatia unanimă” pe care plenipotenţiarul o adunase în timpul scurtei sale
misiuni 15. Aşadar, fără a fi o persoană cu experienţă în diplomaţie16, se pare că
Süleyman Bey reuşise să îşi apropie elita politică şi diplomatică locală.

11
Tatăl lui Süleyman Bey a fost Mehmed Hurşid Paşa (1813-1882), care a îndeplinit, pe
rând, funcţiile de valiu de Adana, Sayda, Edirne, Hicaz, Aydin, Ankara etc. şi de ministru al
vakîfurilor. La momentul numirii lui Suleyman Bey la Bucureşti, Mehmed Hurşid Paşa ocupa
funcţia de ministru de Justiţie (S. Kuneralp, Son dönem…, p. 96).
12
Memoriile Regelui Carol I al României de un martor ocular, vol. IV, 1878-1881, ediţie
şi indice de Stelian Neagoe, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1994, p. 194.
13
Ibidem.
14
Jurnal. Carol I al României, vol. I (1881-1887), ed. Vasile Docea, Bucureşti, Editura
Polirom, 2007, p. 44, 59, 134, 161, 162, 184, 254, şi 310.
15
AMAE, fond Constantinopol, vol. 360/1066, telegramă cifrată, Bucureşti, 13.02.1879.
16
Din informaţiile identificate privind traiectul profesional, a reieşit că a deţinut funcţia
de secretar al ministrului de Externe, secretar II al sultanului şi apoi consilier la ambasada din
St. Petersburg, de unde a venit direct la Bucureşti (AMAE, fond Constantinopol, vol. 360/1,
telegramă cifrată, 10.11.1878, Istanbul).
DE LA TURCUL CEL RĂU LA OTOMANUL CEL BUN 431

Sabina Cantacuzino, recunoscută pentru spiritul fin de observaţie şi portretele

creionate în memorialistică, îl descrie ca fiind „unul dintre cei mai originali”,
evident, între membrii corpului diplomatic acreditat la Bucureşti, om civilizat,
cu idei moderne, ce fusese crescut în străinătate17. Succesorul, Ahmed Bey, este
caracterizat de către însărcinatul român cu afaceri la Istanbul, care îi laudă
meritele şi educaţia, drept „încă tânăr” şi „doar un pic timid”, în tot cazul
aparţinând unei familii bune18. Observându-l atent, Ghica mai menţionează că
„la Constantinopol lumea e de acord în a-l considera ca pe un om de înaltă
valoare, chiar dacă încă tânăr, se spune că are 35 de ani”19.
Se observă că preluarea unui post diplomatic la Bucureşti era pregătită
prin informaţii care precedau sosirea diplomatului în capitala României,
practică, de altfel, larg răspândită în lumea diplomatică europeană. Un memoriu
redactat la numirea ministrului Edouard Blak Bey, în 1890, îi oferă ocazia drago-
manului Legaţiei României să detalieze şi motivele pentru care cei trei miniştri
anteriori nu au avut privilegiul de a fi apropiaţi de sultanul Abdul Hamid şi să se
bucure de protecţia acestuia expresă: „[…] primul, regretatul Süleyman Bey, a
fost mai degrabă exilat de la Constantinopol decât numit la Bucureşti20; al
doilea, Ahmed Ziya Bey, a compromis prin caracterul său demnitatea cerută de
un reprezentant al Califatului; al treilea, Feridun Bey, deşi un băiat gentil şi
şarmant, era prea legat de anumite doamne turce din Constantinopol care erau
prea influenţate de europeni, spre marea neplăcere a sultanului şi a tuturor celor
care susţin, aici, vechiul regim”21. Interesant rezumat al activităţii predece-
sorilor, dar nu trebuie ignorat faptul că ne aflăm în plin regim hamidian, în care
oponenţii sultanului erau exilaţi, se instituise cenzura presei, constituţia şi
parlamentul fuseseră suspendate, iar opozanţii regimului erau îndepărtaţi treptat
din Istanbul.
Nu ştim concret în ce mod se consideră că a compromis Ahmed Bey
demnitatea cerută de funcţie, dar documentele ne dezvăluie faptul că nu a lăsat
amintiri prea plăcute în Bucureşti. Astfel, după plecarea survenită în 1888, noul
ministrul plenipotenţiar, Feridun Bey, primeşte plângeri legate de datoriile
făcute de predecesor în timpul misiunii faţă de angajaţii Legaţiei. Un prim
scandal este declanşat de către valetul de cameră, care trimite o plângere
noului ministru, Feridun Bey, prin care se reclamă plata ultimelor salarii,

17
Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei Ion C. Brătianu, vol. I, ed. îngrijită de
Elisabeta Solomon, Bucureşti, Editura Albatros, p. 96. Sabina Cantacuzino lasă şi o interesantă
descriere a fiicei lui Süleyman Bey.
18
Se pare că această „bună familie” era chiar faimoasa familie a Köprülü-ilor. Vezi,
AMAE, fond Constantinopol, vol. 360/655, telegramă cifrată, 25.07.1885, Istanbul.
19
Avea, de fapt, 40 de ani la numirea la Bucureşti (AMAE, fond Constantinopol, vol. 360/661,
27.07.1885, Istanbul).
20
Süleyman Bey a murit în timpul misiunii la Bucureşti, în 1885, la doar 39 de ani.
Guvernul român i-a asigurat toate onorurile cuvenite unui ministru cu portofoliu. A se vedea
dosarul BOA.HR.MTV.260, intitulat chiar „Moartea lui Suleyman Bey” în care se află detalii
legate de transportul decedatului şi a familiei la Istanbul.
21
AMAE, fond Constantinopol, vol. 360/1383, 24/2 mai 1890, confidenţial, Istanbul.
432 DIPLOMAŢI, SOCIETATE ŞI MONDENITĂŢI

totalizând 1.290 franci şi ameninţă cu acţiunea judiciară în caz de neplată22.

Ministrul momentului la Bucureşti, Feridun Bey, solicită Ministerului ca
problema să îi fie transmisă predecesorului şi întreaga chestiune să fie reglată
elegant. Totuşi, după trei ani, o nouă reclamaţie (1892), referitoare la Ahmed Bey,
este depusă la Legaţie, de această dată de către Eumer Efendi, portarul legaţiei.
Fostul ministru împrumutase suma de 6.000 de franci de la un anume domn
Cerlenti, dând portarul drept garant. Cum de patru ani, de la plecarea din post,
Ahmed Bey nu îşi achitase datoria, Cerlenti îi intentase proces lui Eumer Efendi.
În adresa către Ministerul Afacerilor Străine, Blak Bey solicita angajamentul lui
Ahmed Bey de a trimite lunar câte o sumă de bani, până la achitarea completă a
datoriei23. Nici faţă de furnizorii din Bucureşti nu plecase fără datorii, de această
dată implicând şi Legaţia. Astfel, în aprilie 1891, cunoscuta societate de librării
Socec trimite o plângere ministrului de Externe otoman, Said Paşa, prin care
solicită plata datoriei de 526,75 franci pentru furnituri de birou livrate între
1888 şi 1889, plată de care nici Feridun Bey nu s-a achitat, plângere la care
Istanbulul solicită rezolvare imediată.24 Aşadar, dacă în rândurile oamenilor
politici din România Ahmed Bey a lăsat în general o imagine bună, nu acelaşi
lucru se poate spune şi despre imaginea lui în rândul foştilor angajaţi şi furnizori
ai Legaţiei, datorită problemelor financiare nerezolvate odată cu plecarea din post.
Feridun Bey nu pare însă să dezmintă portretul făcut de Lahaille. În
raportul ministrului francez la Bucureşti, Gustave de Coutouly, Feridun este
descris la încheierea misiunii ca fiind o persoană modernă, mondenă şi
şarmantă, dornică să se integreze în corpul diplomatic chiar şi prin costumaţie,
dacă nu doar prin poziţie. Raportul menţionează că Feridun Bey nu purta fes şi
stambulină decât la ceremonii oficiale, ţinuta practic obligatorie a unui birocrat
otoman. Nu este prezentat nici ca o persoană foarte religioasă în public.
Personaj modern, dădea frecvent mese la reşedinţă, evenimente unde, preci-
zează Gustave de Coutouly, se ocupa personal de meniu. De asemenea, era
foarte preocupat să fie plăcut de colegii săi, mergând până acolo încât să i se
declare plenipotenţiarului francez drept „francez în inimă”, pentru ca faţă de
colegul german să dea asigurări de bunăvoie privitoare la „admiraţia entuziastă”
ce o împărtăşeşte împăratului Wilhelm II. În acelaşi timp, plenipotenţiarul este
portretizat ca o persoană elegantă, foarte atentă la etichetă şi cu simţul umorului,
„fabricând” chiar farse colegilor, concluzia omologului francez fiind că „în
ciuda micilor sale slăbiciuni nu a lăsat o impresie mai puţin bună colegilor săi
care zâmbeau la farse şi nu se supărau”25.
Al patrulea ministru trimis de Imperiu în postul de la Bucureşti, cu
începere din 1890, Edouard Blak Bey, determină comentarii interesante care
22
Başbakanlik Osmanli Arşivi Hariciye Nezareti Evraki. Hukuk Kismi, 72/46, 13.05.1889,
Istanbul (în continuare, BOA.HR.H).
23
Idem, 75/32, 06.09.1892, Bucureşti.
24
Idem, 73/70, 11.04.1891.
25
Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti (în continuare, ANR), Colecţia Microfilme
Franţa, rola 51 (Raport al ministrului francez de la Bucureşti, Gustave de Coutouly, 11 iunie 1890).
DE LA TURCUL CEL RĂU LA OTOMANUL CEL BUN 433

ajută mult la înţelegerea poziţiei diplomatului otoman în România. Blak Bey

este primul reprezentant creştin al sultanului la Bucureşti. Lahaille îi consacră
un detaliat memorandum, de unde se disting câteva fraze: „În ciuda bunelor sale
calităţi, Blak Bey are un defect: acela de a fi un pic dărâmat, îmbătrânit şi cu o
sănătate fragilă. Este foarte nervos şi foarte dificil pentru secretarii săi, dar în
lume şi cu colegii săi el maschează tot, în ciuda suferinţelor. Şi devine şarmant
şi şarmeur”26. Sosit la post în etate de 66 de ani, după ce primii trei trimişi ai
sultanului nu depăşiseră 45 de ani27, Edouard Blak Bey aducea de la bun început
o schimbare de imagine. Elev al lui Ali Paşa, marele vizir reformator, Blak Bey
este descris ca un om cu „o energie indiscutabilă, care sub aparenţe amabile
formează baza caracterului acestui diplomat ce aparţine vechii şcoli turce”28.
Fusese timp de şase ani ambasador la Washington, pentru ca apoi să deţină
diferite funcţii în administraţia otomană. O menţiune din acest memorandum
atrage în mod special atenţia, şi anume că Blak Bey „se bucură de toată
încrederea sultanului, avantaj de care nu s-au putut prevala predecesorii săi, care
aparţineau şcolii politice moderne a Divanului”. Este cunoscut că simpatia
sultanului Abdul Hamid faţă de diplomaţii conservatori era determinată mai ales
de teama de spiritul de revoltă al moderniştilor, sultanul sprijinind în fapt
procesul de reformare a Imperiului. Aşadar, un semnal de alarmă pentru elita
bucureşteană, avertizată că următorul „bun otoman” ar fi putut încarna un
personaj cu care colaborarea să se desfăşoare mai anevoios, datorită aparte-
nenţei la aripa mai conservatoare a elitei. Se pare că nici motivele venirii la
Bucureşti nu sunt dintre cele fericite, în ciuda încrederii depline a sultanului. Se
observă practic că misiunea lui la Bucureşti s-a desfăşurat între cele două numiri
ca primar în Pera, cel mai important arondisment din Constantinopol. Sultanul îl
eliberase din post la solicitarea expresă a ambasadorului german, iar numirea la
Bucureşti poate fi văzută în acest sens ca o compensaţie29. Nu a stat însă decât
doi ani la Bucureşti, pentru a reveni în aceeaşi funcţie pe malurile Bosforului.
Prin trimiterea lui Şemseddin Bey, ministru care l-a înlocuit pe Blak Bey,
se revine la modelul trimisului tânăr al sultanului şi cu o educaţie modernă. De
altfel, biografia lui Şemseddin Bey confirmă acest lucru. Diplomatul în vârstă
de 37 de ani era absolvent al Liceului Galatasaray, pepiniera birocraţiei otomane
moderne30, şi a două şcoli superioare otomane, autor al unei cărţi de matematică
şi aritmetică, fost profesor de matematică la Şcoala civilă şi profesor de limba
26
AMAE, fond Constantinopol, vol. 360/1383, 24/2 mai 1890, confidenţial, Istanbul.
27
Suleyman Bey venise la 32, Ahmet Bey la 40 şi Feridun Bey la 41 de ani.
28
AMAE, fond Constantinopol, vol. 360/1383, 24/2 mai 1890, confidenţial, Istanbul.
29
ANR, Colecţia Microfilme Franţa, rola 51 (Raport al ministrului francez de la Bucureşti,
Gustave de Coutouly, 11 iunie 1890). Pentru semnalarea acestui document interesant îi mulţumesc
colegului Bogdan Ceobanu de la Facultatea de Istorie, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi.
30
Liceul Galatasaray, primul liceu otoman, a fost înfiinţat în 1868, ca şcoală de limba
franceză pentru băieţi, prima în care religia nu reprezenta un criteriu de admitere, iar curricula era
exclusiv creată după model european. Cursurile de religie se ţineau de reprezentanţi ai milletelor,
iar elevii puteau studia atât limbile lor, cât şi franceza, turca şi latina. Cf. R.H. Davison, Reform in
the Ottoman Empire, 1856-1876, Princeton, 1963, p. 246-248.
434 DIPLOMAŢI, SOCIETATE ŞI MONDENITĂŢI

turcă. Alphone Lahaille îl descrie astfel: „[…] cunoscut şi mult apreciat pentru
capacitatea, probitatea şi tactul ce are, un exterior modest, timid […], calităţi
eminente. Servitor fidel al Sultanului, se bucură de deplina încredere a
suveranului său”31. Exceptând limba franceză, Şemseddin Bey era vorbitor de
persană, arabă, germană şi cercheză. La aproape opt ani de la plecarea din
postul de la Bucureşti, Şemseddin Bey era caracterizat de către Legaţia română
din Istanbul ca „un om de bine şi de valoare, care a lăsat amintiri excelente în
România şi care a fost apreciat de Majestatea Sa Regele în perioada în care a
fost ministru la Bucureşti32.
A urmat Mustafa Reşid Bey. Personaj ce şi-a început la vârsta de 36 de ani,
tot în Bucureşti, o lungă carieră în diplomaţie. Reşid Bey nu era în totalitate
străin de problemele româneşti, deoarece, împreună cu Munir Bey, luase parte
la negocierile desfăşurate la Legaţiunea României din Constantinopol, pentru
semnarea unui tratat consular. Caracterizat de Lahaille drept „funcţionar
musulman foarte bine văzut şi foarte iubit la minister”33, lui Reşid Bey i se
reproşa totuşi lipsa de iniţiativă şi teama de responsabilităţi. În ciuda auspiciilor
de la începutul misiunii, la finalul ei, ministrul român al Afacerilor Străine nu
ezită să ceară ministrului de la Istanbul să transmită omologului otoman că
apreciase „manierele distinse şi conciliante” ale plenipotenţiarului otoman, ca
de altfel şi tactul şi procedurile amicale, datorită cărora a lăsat la Bucureşti
numai „amintiri excelente”34. Pentru că aminteam puterea „bârfei diplomatice”,
la finalul mandatului lui Reşid Bey, omologul austro-ungar, Alois Lexa von
Aehrenhal, trimitea un raport în care menţiona zvonul că întreaga sa carieră
diplomatică, la fel ca şi cea a fratelui său, aflat şi el la post în străinătate, s-ar fi
datorat de fapt influenţei pe care sora lor o avea asupra sultanului… Chiar dacă
în acelaşi memoriu îl consideră „homme du monde”, nu ezită să adauge că
Reşid Bey nu se remarcă printre colegi ca fiind foarte inteligent35.
Tot la vârsta de 36 de ani, sosea la Bucureşti, în prima misiune
diplomatică, Kazim Bey. A părăsit postul după 12 ani, pentru a merge la
Washington – pentru o perioadă de trei ani şi ulterior la Roma – pentru un an.
Este cea mai lungă misiune în România a unui ministru otoman, marcată de
negocierile pentru reînnoirea convenţiei comerciale cu Imperiul Otoman, dar şi
pentru semnarea mult doritei – din perspectivă otomană – convenţii consulare.
Kazim Bey avea acelaşi profil educaţional ca şi predecesorii lui la Bucureşti,
fiind absolvent al liceului Galatasaray şi cu o carieră începută în serviciul

31
AMAE, fond Constantinopol, vol. 360/831, 9/21.12.1892, Istanbul. Se observă în acest
caz emfaza pe relaţia pozitivă cu sultanul, esenţială în perioada hamidiană datorită puternicei
implicări a sultanului în politica externă.
32
Idem, vol. 398/266, 23.02/08.03.1901, Istanbul.
33
Idem, vol. 360, 2/24.05.1894, Istanbul.
34
Idem, vol. 360, 8/20.12.1895, Bucureşti: „[…] Vous saisirez l’occasion pour observer que
les manières destinguées et conciliantes ainsi que le tact et les procedes amicaux de Rechid Bey
laisseront a Bucarest d’excellent souvenirs”.
35
ANR, fond Casa Regală, dosar 2-1896.
DE LA TURCUL CEL RĂU LA OTOMANUL CEL BUN 435

Palatului Imperial. Născut în Istanbul, aparţinea unei familii musulmane

„îmbogăţite prin comerţ”. Iniţial ataşat la secretariatul Palatului Yıldız, a
devenit secretar particular al Sultanului, post pe care l-a deţinut până la numirea
la Bucureşti36. Aşadar, din nou o legătură apropiată cu sultanul, ceea ce explică,
într-un fel, menţinerea în postul de la Bucureşti pentru o perioadă atât de
îndelungată.
Ultimul plenipotenţiar otoman în România, înainte de Primul Război
Mondial, a fost Abdüllatif Sefa Bey, un diplomat în vârstă de 40 de ani la
debutul misiunii sale la Bucureşti, de altfel şi primul post reprezentativ pentru
el, în cadrul serviciului diplomatic extern. La momentul numirii în funcţia de la
Bucureşti deţinea şi direcţiunea secţiunii de afaceri politice în Ministerul
Afacerilor Străine. Fusese însărcinat cu afaceri la Atena în 1900, apoi secretar-
interpret în relaţia cu misiunile străine al marelui vizir Mehmed Ferid Paşa
(1903-1908). În raportul trimis de la Istanbul, Sefa Bey este caracterizat drept
„un om corect şi blând, neintrigant, prieten al României”37.
O parte importantă din succesul unui diplomat în rândul lumii mondene
din oraşul în care îşi desfăşoară activitatea era dată, şi, de altfel, este dată şi în
zilele noastre, de impactul pe care familia sa îl are asupra elitei locale. Nu este
însă şi cazul diplomaţilor otomani. Despre familiile lor, informaţiile sunt puţine.
În general veneau singuri la post, deoarece salariul primit nu acoperea şi
cheltuielile pentru familie. Lipsea şi obişnuinţa, un model propriu-zis în acest
sens. În plus, din motive religioase, în cazul musulmanilor, doamnele nu erau
încurajate la o intensă activitate publică. Motiv care punea în umbră prezenţa
mondenă a diplomatului otoman comparativ cu cea a colegilor din ţările
europene. Dineurile date de soţiile de ambasador, prezenţa lor în preajma
reginei nu sunt situaţii întâlnite în acest caz. Totuşi, doi dintre miniştrii otomani,
Suleyman Bey şi Blak Bey, compensează această situaţie prin prezenţa fiicelor
lor în România şi introducerea lor în societatea bucureşteană.
În acest sens, una dintre însemnările din jurnalul lui Carol I atrage în mod
special atenţia: „Ora 2 venit I. Brătianu, cu el la pavilionul de vânătoare. Acolo
Suleyman Bey, care o aduce la Elisabeta pe fiica lui”38. Coroborată cu infor-
maţia oferită de Sabina Cantacuzino, referitoare la această fiică a lui Suleyman,
care îl însoţea la Bucureşti, deducem că diplomatul otoman era o persoană cu
vederi largi, moderniste. Fiica lui, Sadiye, în vârstă de 14 ani, îl însoţea la unele
serate, se împrietenise cu fetele Brătianu, vorbea franceză şi engleză şi a stat
până la 16 ani alături de tatăl său la Bucureşti39. Chiar şi la Istanbul ea a
36
AMAE, fond Constantinopol, vol. 360, 6/18.12.1895, Istanbul.
37
Idem, vol. 360, 1678, telegramă cifrată, 08/21.08.1908, Istanbul.
38
Jurnal. Carol I al României, p. 162.
39
Totuşi, Sadiye Hanim s-a căsătorit doi ani mai târziu, la 18 ani, cu Halil Edhem Bey
[Eldem] (1861-1938), fiul lui Edhem Paşa, personaj foarte important în istoria otomană a
sfârşitului secolului al XIX-lea, mare vizir şi ministru al armatei, fratele lui Osman Hamdi Bey,
fondatorul Academiei de Arte Frumoase Otomane şi a Muzeului de Arheologie. Au locuit la
Istanbul şi au avut doi copii, un băiat, Suleyman (1890-1939), devenit medic şi o fiică, Belkis
436 DIPLOMAŢI, SOCIETATE ŞI MONDENITĂŢI

continuat comunicarea cu fetele Brătianu. O legătură care s-a păstrat, conform

mărturiilor Sabinei Cantacuzino, şi în deceniile următoare. O fotografie a lui
Sadiye, realizată la Constanţa, ne-o prezintă ca pe o tânără îmbrăcată şi coafată
după moda alafranga, ceea ce denotă o dată în plus educaţia pe care a primit-o.
Despre Edouard Blak, singurul creştin dintre miniştrii otomani la Bucureşti,
ştim că era căsătorit cu domnişoara Privillegio, membră a unei familii levantine
cunoscută în Smirna şi în Pera, şi avea trei copii, doi băieţi – ambii cu studii
militare – şi o fată. Fiica, pe nume Beatrice, l-a însoţit, de altfel, la Bucureşti,
unde era o prezenţă constantă şi apreciată la balurile locale, frumuseţea ei fiind
remarcată. Numele îi apare menţionat în jurnalul generalului Alexandru Socec,
într-o situaţie care, dacă într-adevăr a avut loc şi eventual s-ar fi concretizat, ar
fi stârnit un scandal de proporţii în lumea mondenă. Astfel, în luna august 1890,
Alexandru Socec notează că este prezentat noului ministru otoman, pentru ca
apoi, câteva pagini mai departe, să menţioneze: „Beatrice Blaque îmi scrie
aproape zilnic scrisori kilometrice – şi eu-i răspund! Ce are să devie din acest
flirt nenorocit?”40 Cum nu am întâlnit nicio relatare a vreunui scandal asupra
subiectului, probabil că amorul, dacă nu a fost doar o poveste, s-a stins repede.
Singurul comentariu despre viaţa de familie a unui alt diplomat otoman l-am
întâlnit, în corespondenţa Constantinopol – Bucureşti, în cazul lui Sefa Bey.
După profilul profesional, Lahaille aminteşte că Sefa Bey a fost părăsit de soţie,
care fugise la Paris (!!) şi rămăsese „nefericitul ginere” al defunctului Noury Bey,
secretarul general al Ministerului Afacerilor Străine41.
Tinereţea majorităţii trimişilor sultanului la Bucureşti nu reprezintă şi o
aşteptată sursă de poveşti amoroase şi aventuri mondene. Documentele legate
de aventuri galante, scandaluri de seducţie, în care eroinele să fi fost doamne
sau domnişoare din elita locală, sunt extrem de rare. Până la acest moment însă,
în corespondenţa oficială, nu am identificat decât un singur caz, şi acela având
în mod indirect legătură cu un ministru otoman. Haci Kassim Efendi, consulul
otoman la Constanţa, între anii 1901 şi 1903, a fost implicat într-un scandal de
seducţie. Conform datelor transmise de la Legaţia din Istanbul42, Kassim Efendi

(1900-1987). Pentru fotografia cu Sadiye Hanim, ca şi pentru datele legate de familia acesteia, îi
mulţumesc istoricului Edhem Eldem de la Universitatea Bosforului, care a avut amabilitatea să mi
le pună la dispoziţie.
40
ANR, fond General Alexandru Socec, dosar 6/1888/1894, f. 47v, f. 50. Îi mulţumesc
colegului dr. Bogdan Popa de la Institutul Nicolae Iorga pentru sesizarea acestei surse.
41
AMAE, fond Constantinopol, vol. 360, 1678, telegramă cifrată, 08/21.08.1908, Istanbul.
Într-o relatare diplomatică britanică, publicată în acest volum în articolul lui Constantin Ardeleanu,
Corpul diplomatic de la Bucureşti în viziunea reprezentanţilor diplomatici britanici (începutul
secolului al XIX-lea), apare, pe toată perioada 1912-1914, menţionată soţia ministrului otoman
Sefa Bey. Raportul britanic precizează că, deşi musulmană, aceasta nu purta yaşmak şi, mai mult,
ieşea în societate. Poate că este vorba de aceiaşi persoană menţionată de Lahaille, care revenise
emancipată de la Paris. Fiind prima menţiune de acest gen întâlnită referitor la un diplomat
otoman, rămâne de cercetat în continuare în ce măsură crescuse numărul diplomaţilor care
călătoreau cu familia după 1910.
42
Idem, 398/266, 08.03.1901, Istanbul (Lahaille către D. Sturdza).
DE LA TURCUL CEL RĂU LA OTOMANUL CEL BUN 437

era cumnatul fostului ministru la Bucureşti Şemseddin Bey, fapt ce reprezenta o

recomandare, ţinând cont de buna imagine pe care Şemseddin Bey o lăsase la
Bucureşti. Este descris în acelaşi document drept musulman bun, cu excelentă
reputaţie. Şi totuşi, în 1902, reputaţia i-a fost pusă sub semnul întrebării de o
reclamaţie trimisă la Legaţia otomană din Bucureşti, din partea unei anume
doamne Cornelia Lăzărescu43. Reclamanta îl acuză pe consulul de la Constanţa
că i-a sedus fiica şi solicită să fie trimis acasă. Ancheta efectuată de către
trimisul legaţiei a demonstrat însă că acuzaţiile nu erau fondate, erau doar
determinate de dorinţa de şantaj, fiica reclamantei lucrând un timp doar ca
servitoare în serviciul consulului. În final, cazul a fost clasat şi reprezentantul
sultanului şi-a continuat activitatea la Constanţa. Nu pentru mult timp însă,
deoarece, un an mai târziu, a intrat într-un conflict atât cu autorităţile locale cât
şi cu ministrul de la Bucureşti, ceea ce i-a determinat transferul în februarie
1903 la Taganrof, în Rusia.
Analiza fragmentară a episodului bucureştean din cariera plenipotenţiarilor
otomani în România a condus spre concluzia că ei corespund în general unui profil
profesional tipizat, specific diplomaţiei din a doua parte a secolului al XIX-lea44:
un personaj educat, cunoscător de limbi străine, provenind dintr-o familie cu
tradiţie birocratică şi aparţinând reţelei elitiste care s-a impus în perioada
domniei lui Abdul Hamid al II-lea. Se observă că trimişii sultanului sunt în
majoritate diplomaţi profesionişti, cu experienţă în posturi în Ministerul de
Externe, cunoscători de limbi străine şi care lasă imagini pozitive la plecarea din
post. Datorită faptului că în istoriografie sau în documentele perioadei tendinţa
firească este de a vorbi despre diplomaţi turci, cu o puternică convingere că
trimişii sultanului nu puteau fi decât musulmani, simpla detaliere a situaţiei
fiecărui ministru în parte dovedeşte politica otomanistă practicată îndeosebi în
perioada domniei lui Abdul Hamid al II-lea, când preluarea unei funcţii nu mai
era determinată de religie, ci de profesionalism şi relaţii personale. Impresiile
pozitive care însoţesc portretele unora dintre diplomaţi, decoraţiile oferite de
către regele Carol I, relatările din diverse memorii, îndreptăţesc convingerea
unei asimilări favorabile a diplomaţilor otomani în corpul diplomatic din
România. În paginile de mai sus sunt menţionate numai câteva aspecte legate de
prezenţa miniştrilor otomani la Bucureşti şi modul în care erau percepuţi sau
prezentaţi în societatea locală. Este un vârf al iceberg-ului, cu siguranţă o
analiză mai detaliată a rubricilor mondene din cotidianele bucureştene, a
memoriilor din perioadă şi a rapoartelor diplomatice ale omologilor lor vor
dezvălui noi aspecte referitoare la viaţa în Bucureşti a „otomanilor cei buni” ai
sultanului.

43
BOA. HR.H. 83, 19 05.03.1902, Bucureşti (Kiazim Bey către Tevfik Paşa).
44
Profilul diplomatului otoman de profesie, identificat la sfârşitul secolului al XIX -lea,
este creionat după 1870 de Sinan Kuneralp în volumul Diplomates et consuls ottomans en
France au XIXe siècle…, p. 305-313.