REVOLUȚIA DE LA 1821

RevoluĘia de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a fost unul dintre

evenimentele care au marcat începutul procesului de renaştere
naţională a României. Revoluţia a avut cauze naţionale, economice şi
sociale şi, deşi a fost în cele din urmă înfrântă, a adus în atenţia
cancelariilor marilor puteri europene situaţia din Principatele Dunărene
şi a determimat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote.
În Ţările Române, puterea suzerană – Imperiul Otoman – impusese la
începutul secolului al XVIII-lea înlocuirea domniilor pământene cu cele
ale fanarioţilor. Revoluţia română de la 1821 nu a fost o izbucnire
spontană, generată de anumiţi factori conjucturali, ci a fost expresia
nemulţumirilor acumulate la nivelul tuturor structurilor şi claselor
sociale de-a lungul secolelor al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea,
generate de grava criză economică şi politică în care se aflau Ţările
Române. Toate clasele şi păturile sociale româneşti – cu excepţia unei
minorităţi boiereşti – erau interesate de schimbarea, în primul rând, a
regimului fanariot, care nu era decât o formă deghizată de ingerinţă a
otomanilor în treburile interne ale Munteniei şi Moldovei.
Ţelurile revoluţiei de la 1821 au fost consemnate în diferite acte,
începând cu Proclamaţia de la Padeş şi Scrisoarea către Poartă „Cererile
norodului românesc” din 23 ianuarie/4 februarie 1821, continuând cu
Proclamaţiile din 16/28 martie, 20 martie/1 aprilie, al doilea
„arzmagzar” către Poartă din 27 martie/8 aprilie şi alte scrisori şi
declaraţii ale lui Vladimirescu. Din toate documentele reiese că se
urmărea realizarea în etape succesive a unor măsuri care să asigure
instituirea unei noi ordini sociale şi politice şi să asigure accesul ţării la
un statut de mai largă independenţă.
În cadrul „Cererilor norodului românesc” (un document care trebuia să
devină germenele unei constituţii româneşti), se proclama că „în folosul
a toată obştea” să fie instaurată o viaţă politică şi administrativă
românească (prin eliminarea elementului fanariot). Numirile în toate
dregătoriile mari şi mici, civile, militare sau ecleziastice trebuiau să se
facă pe viitor numai prin „alegerea şi voinţa a tot norodul”, numai dintre
cei potriviţi pentru respectivele slujbe şi în mod obligatoriu din rândurile
celor „pământeni şi patrioţi”. Funcţionarii urmau să numai fie numiţi
fără „dare de bani”. Se cerea de asemenea desfiinţarea tuturor
categoriilor de scutiţi de plata impozitelor, iar „toate lefile străinilor să
lipsească cu totul”.
„Cererile…” prevedeau şi o reformă a justiţiei, prin desfiinţarea „legiuirii
lui Caragea”, care nu era făcută „cu voinţa a tot norodul”. Învăţământul,
care trebuia să cuprindă întreg tineretul naţiunii indiferent de originea
socială, trebuia să devină treptat obligatoriu şi gratuit. Problemele
fiscale formau un capitol aparte, urmând să fie puse pe baze noi, prin
desfiinţarea vămilor interne şi reducerea taxelor vamale de import-
export, măsuri care ar fi trebuit să impulsioneze viaţa economică.
În ceea ce priveşte ţărănimea, Tudor Vladimirescu având nevoie de
sprijinul boierilor „făgăduiţi”, dar fiind atent şi la reacţiile imperiilor
vecine, nu a fost abordată problema reformei agricole radicale, care ar fi
dus la împropietărirea ţăranilor. În schimb, se întărea dreptul clăcaşilor
pentru folosirea pământului de care fuseseră deposedaţi în timpul
domniei lui Ioan Gheorghe Caragea.
Un alt capitol important al programului lui Vladimirescu era constituirea
unei armate naţionale permanente, alcătuită din panduri cu „căpeteniile
lor” şi 200 de arnăuţi.

Dacă în ceea ce priveşte înlăturarea domnior fanarioţi consensul tuturor

claselor şi păturilor sociale era asigurat, în ceea ce priveşte alte
prevederi ale programului său Tudor Vladimirescu se putea aştepta la
opoziţia marilor boieri. Pentru a avea un mijloc de luptă cu marii boieri,
dar şi pentru a asigura forţa militară necesară apărării ţării, el s-a grăbit
să asigure reorganizarea armatei naţionale. S-a aşteptat momentul
potrivit pentru declanşarea mişcării revoluţionare româneşti. Acesta a
fost considerat ca fiind începutul anului 1821, după moartea
domnitorului fanariot Alexandru Şuţu (15/27 ianuarie).

După ce s-a aflat în strânsă legătură, încă din decembrie 1820, cu

boierii din „partida naţională”, în frunte cu Grigore Ghica şi Barbu
Văcărescu, pe 15/27 ianuarie 1821 s-a încheiat un act de colaborare
prin care Tudor era desemnat să ridice „norodul la arme […] pentru
obştescul folos”.

Pregătirile politice au fost însoţite de cele de ordin militar. Oastea

revoluţiei de la 1821 a fost una de factură ţărănească, recrutată din
rândurile ţăranilor liberi, implicaţi nu doar în agricultură dar şi în
negustorie, iar mulţi dintre ei şi în activităţile militare, care reveneau în
alte ţări grănicerilor. Zona din nordul Olteniei a asigurat cele mai multe
efective ale pandurilor şi a jucat rolul de nucleu al armatei. În armata
pandurilor au mai fost recrutaţi şi mici boiernaşi, de origine rurală şi
proaspăt intraţi în rândul privilegiaţilor. Istoricii apreciază azi că
aproximativ 75% dintre oştenii „Adunării norodului” au fost panduri,
aceştia fiind recrutaţi nu numai dintre moşneni (ţăranii liberi) ci şi din
rândul clăcaşilor. Recrutările s-au făcut în rândurile pandurilor prin
făgăduirea de „leafă şi slobozenie”, iar în rândurile ţăranilor clăcaşi prin
asigurarea scutirii „de orice dare”. Recrutările au fost impulsionate de
principiile enunţate în Proclamaţia de la Padeş.
Duminică 23 ianuarie/4 februarie 1821, la Padeş, în prezenţa a
aproximativ 100 de plăieşi şi a colaboratorilor săi apropiaţi, Tudor
Vladimirescu a lansat chemarea la luptă „către tot norodul omenesc”,
care a devenit cunoscută în istorie ca Proclamaţia de la Padeş.
Proclamaţia a avut un efect imediat, locuitorii satelor răzpunzând cu
miile, după ce au fost anunţaţi de ştafetele călare.
Tudor, după ce a înfrânt rezistenţa unora dintre ispravnicii de judeţe şi a
unor cete înarmate trimise impotriva sa de stăpânire, a preluat controlul
asupra mănăstirilor fortificate de la Strehaia şi Motru, iar pe 4/16
februarie şi-a stabilit tabăra la Ţânţăreni. Timp de trei săptămâni,
Vladimirescu şi-a organizat cei aproximativ 5.000 de oameni, şi-a extis
controlul până la Dunăre, a purtat corespondenţă cu boierii
bucureşteni şi a urmărit cu atenţie reacţiilor marilor imperii vecine.
Tudor era convins că Poarta era dornică să găsească o soluţie politică,
preferabilă unui conflict care ar fi complicat relaţiile cu Imperiul Rus.
Declanşarea pe 22 februarie/6 martie 1821 a mişcării eteriste, ale căror
forţe au traversat graniţele Moldovei cu aprobarea autotităţilor ţariste,
corelată cu ridicarea la luptă a grecilor din Peloponez, împreună cu
declaraţia riscantă a lui Alexandru Ipsilanti (24 februarie/8 martie), care
afirma că se bucură de sprijinul ţarului , au dus la precipitarea
evenimentelor şi complicarea situaţiei mişcării revoluţionare române.
Pentru a asigura controlul asupra ţării, pandurii au executat marşul spre
Bucureşti. La 28 februarie/12 martie, două coloane ale armatei
revoluţionare roeşti au plecat spre capitală. Ele s-au unit la Slatina o
săptămână mai târziu. Pe 17/29 martie, pandurii ajungeau la Ciorogârla,
pentru ca a doua zi pe seară să ajungă la Cotroceni, pe atunci în
imediata apropiere a Bucureştiului. După ce cu o zi mai înainte dăduse o
nouă proclamaţie prin care cerea tututror cetăţenilor ţării, indiferent de
condiţia socială, să se unească pentru „obşteasca fericire”, pe 21
martie/2 aprilie pandurii au intrat triumfal în Bucureşti.
Tudor va rămâne stăpân pe capitală 15/27 mai, guvernând ţara ca un
adevărat domnitor, numit cu drag şi respect Domnul Tudor. Stabilindu-şi
cartierul general în casele brâncoveneşti de lângă Mitropolie, preluând
în scurtă vreme controlul principalelor puncte obiective întărinte din
oraş, evitând în acelaşi timp orice conflict cu omul Eteriei din oraş,
Tudor Valdimirescu s-a străduit să colaboreze cu boierii Divanului ţării.
Trativele s-au încheiat rapid pe 23 martie/4 aprilie, prin semnarea
„cărţii de adeverire” dată de boieri lui Tudor. Se instituia un regim
politic nou, în cadrul căruia acţiona o dualitate a puterii: pe de-o parte
Tudor, reprezentând „Adunarea norodului”, transformată în organizaţie
politico- militară, deţinea conducerea şi iniţiativa în mai multe domenii
printre care politica externă, iar, pe de altă parte, autoritatea
reprezentată de
„vremelnicească ocârmuire” , cu atribuţii politice şi administrative.
Colaborarea celor două puteri a fost definită în linii generale prin
„jurământul lui Tudor” din aceeaşi zi 23 martie/4 aprilie.
La începutul lunii mai armata otomană a intrat în Moldova pe la Brăila și
în Muntenia pe la Calafat, Giurgiu şi Olteniţa. În fața acestei amenințări,
pe 15/27 mai, oastea revoluţionară de sub comanda lui Tudor a început
retragerea pe direcţia Bucureşti – Piteşti – Râmnicu Vâlcea. Pe 18/30 mai
oastea revoluţionară ajunsese în apropiere de Goleşti. Eteriştii nu
doreau retragerea lui Tudor către bazele de rezistenţă din Oltenia, iar
prin trădare și complot au reușit să-l captureze pe Tudor pe 21 mai/2
iunie, iar, o săptămână mai târziu, în noaptea de 27-28 mai/9-10 iunie
conducătorul pandurilor a fost asasinat.
Asasinarea lui Tudor Vladimirescu a lipsit revoluţia de conducerea
unitară de până în acel moment, iar „Adunarea norodului” a început
să se dezorganizeze încet. Destrămarea armatei pandurilor nu s-a
petrecut imediat, aceştia luptând separat sau în alianţă cu eteriştii
împotriva otomanilor până spre sfârşitul lunii iunie.
În primăvara lui 1822, de la Bucureşti şi Iaşi au fost trimise delegaţii
pentru a cere Înaltei Porţi domni pământeni. Din aceste delegaţii au
făcut parte printre alţii: Ioniţă Sandu Sturdza, un coborâtor al lui Vlad
Ţepeş, Grigorie Dimitrie Ghica, nepot de frate al decapitatului Grigore
Alexandru Ghica al Moldovei şi vornicul Iordache Râşcanu, viitor
membru in divanul domnesc al Moldovei. Această acţiune a adus în
Moldova, după lunga perioadă fanariotă, din nou un domn pământean în
persoana lui Ioniţă Sandu Sturdza şi în Muntenia pe Grigore al IV-lea
Ghica. Deşi înfrântă prin intervenţia armatelor otomane, Revoluţia din
1821 a reuşit să determine sfârşitul epocii fanariote prin restabilirea
domniilor pământene, lucru care a dus la înlăturarea gravelor prejudicii
aduse de Poartă statutului de autonomie a celor două Ţări Române.
Totodată, revoluţia a consolidat ceea ce Nicolae Bălcescu va denumi mai
târziu ca fiind „Partida Naţională”.