CURSUL 3.

INDICATORII STATISTICI

3.1. Funcțiile indicatorilor statistici

Variabilitatea formelor individuale de manifestare în timp şi spaţiu a proceselor şi fenomenelor

economice a determinat pe statisticieni să elaboreze metodologii şi tehnici specifice acestor
determinări cantitative numite indicatori. Aceşti indicatori trebuie să asigure compatibilitatea
informaţiilor atât pe plan naţional, cât şi internaţional, deoarece aceştia au un conţinut real, obiectiv
determinat, o formulă proprie de calcul şi o formă specifică de exprimare.

Funcţiile indicatorilor statistici sunt multiple şi complexe în concordanţă cu mesajul pe care trebuie
să-l transmită. În literatura de specialitate s-au evidenţiat mai multe funcţii ale indicatorilor: funcția
de comparare, funcția de m ăsurare, funcția deanaliză, funcția de sinteză, funcția de estimare și
funcția de verificare a ipotezelor.

Funcţia de comparare, care derivă din cunoaşterea modificărilor intervenite în nivelul de dezvoltare
sau în structura fenomenelor. Această funcţie se realizează prin respectarea câtorva reguli:

• între termenii comparaţi trebuie să existe o legătură obiectivă, reală, de condiţionare, de

cauzalitate etc.;

• termenii incluşi în modelele de comparaţie trebuie să fie pe deplin comparabili (ca metodologie de
calcul, ca preţuri de exprimare, ca sferă de cuprindere, ca perioade de referinţă etc);

• baza de comparaţie să fie semnificativă pentru ca indicatorul rezultat din comparaţie să aibă o
valoarea de cunoaştere.

Funcţia de măsurare se realizează prin observarea directă la nivelul fiecărei unităţi, operaţie în urma
căreia se obţin indicatori absoluţi exprimaţi cantitativ sau valoric, şi ocupă un loc bine determinat în
sistemul de indicatori care caracterizează în final colectivitatea. Aceşti indicatori, numiţi şi indicatori
primari, sunt supuşi în continuare unui proces de prelucrare cu ajutorul unor modele de calcul şi
analiză statistică.

Funcţia de analiză provine din faptul că statistica operează cu variabile complexe care se găsesc în
diferite relaţii de cauzalitate şi acţionează între „parte şi întreg” sau între „factor şi rezultat”.
Necorelarea unor elemente conduce la repetarea calculelor şi descoperirea greşelilor apărute
datorită unor calcule eronate sau unor metodologii greşit aplicate.

Funcţia de sinteză este cea prin care se evidenţiază ceea ce este esenţial, tipic, pentru întreaga masă
de fenomene de acelaşi fel, omogene şi apare sub formă de valori medii sau agregate complexe.

Funcţia de estimare se manifestă prin măsurarea tendinţei de dezvoltare a fenomenului în aceleaşi

condiţii de evoluţie, dar variabile în timp.

Funcţia de verificare a ipotezelor şi de testare a semnificaţiei unor indicatori calculaţi, fapt ce se

impune datorită folosirii mai multor ipoteze de calcul cu privire la posibila evoluţie în timp, spaţiu,
dar şi din punct de vedere managerial, a fenomenului studiat.