LEGENDA ŞI VALENŢELE EI INSTRUCTIV-EDUCATIVE

1. Legenda: definiţie şi valoarea ei explicativă

În limba latină, termenul de legenda-ae însemna poveste sfântă, citire de cărţi sfinte, de naraţiuni
în care se povestesc faptele sfinţilor, ale eroilor mitici sau mitizati. Legenda este definită ca specie a
literaturii populare, în versuri, dar mai ales în proză, redusă ca dimensiune, care prin evenimente
miraculoase sau chiar fantastice, tinde să dea o explicaţie genetică şi, în general, cauzală unor fenomene,
întâmplări, caracteristici ale plantelor, animalelor, omului etc.
Elementele fantastice şi miraculoase din legende sunt axate pe fondul real al unei întâmplări
istorice sau pe miezul miezul imaginar al unei închipuiri mistice. Caracterul fantastic o apropie de basm şi
de zona unor vechi credinţe şi superstiţii populare, aşa după cum filonul istoric o apropie de tradiţie şi
adesea chiar de snoave. Ea nici nu se poate defini ca gen independent distinct numai după criterii de ordin
estetic, pentru că legenda împrumută modurile de realizare artistică de la celelalte specii ale prozei epice
populare. Definiţia ei are un sens etiologic (cauzal), funcţional, deoarece caută să explice originea,
existenţa şi specificul unor fiinţe, lucruri din lumea înconjurătoare.
Caracterul etiologic îi asigură acestei specii apartenenţa la genul epic.
Legendele nu erau considerate ficţiuni ca basmele, ci erau crezute ca adevăruri suficiente de
natură cvasiştiinţifîcă, pentru înţelegerea şi explicarea fenomenelor naturale şi sociale. Astăzi nimeni nu
mai crede în adevărul conţinutului lor, legendele justificându-şi existenţa prin valoarea lor artistică, prin
respectul faţă de tradiţie şi prin faptul că ne permit înţelegerea diferitelor concepţii despre viaţă şi lume.
În general, legendele trimit fascicule de lumină spre momentele şi împrejurările în care au luat
naştere o cetate, un oraş, o vieţuitoare sau o plantă, spre evenimente istorice deosebite ori spre faptele
ieşite din comun ale unor personalităţi, fapte care au căpătat „aură de legendă". Din motive diferite s-au
ţesut adevărate legende în jurul unor personalităţi precum: Iisus Hristos, Alexandru Macedon, Dragoş
Vodă, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Al. Ioan Cuza ş.a. Creatorul anonim le-a încorporat în naraţiuni
care cuprind, pe lângă filonul epic, pilde de conduită morală, exemple de înţelepciune şi virtute. Ele au
circulat pe cale orală, din generaţie în generaţie, fiind incluse în culegerile folcloriştilor şi, apoi, au ispitit
imaginaţia scriitorilor, care au reluat şi amplificat sâmburele de adevăr, dând noi conotaţîi acestuia şi
creând legenda cultă. Aşadar tradiţia folclorică stă la baza legendelor culte. Scriitorii tratează subiecte
identice ori asemănătoare, însă cu mijloace artistice rafinate, exprimate într-o limbă care conţine
deopotrivă talentul şi originalitatea acestora. Problematica abordată de către creatorul anonim sau de cel
cult este diversă. Ea are o sferă de cuprindere foarte largă, de la elemente cosmice şi sociale la tradiţii şi
nivel de civilizaţie, de la forme de cultură şi evenimente istorice ia credinţe şi virtuţi general-umane.
Temele fundamentale cele mai frecvente sunt: dragostea pentru vatra strămoşească, prietenia şi
sentimentul iubirii, întrajutorarea şi sacrificiul pentru binele celor mulţi, admiraţia şi preţuirea
1
marilor personalităţi pentru faptele lor exemplare etc.

2. Felul legendelor
După conţinutul şi adevărul exprimat, există patru categorii de legende: mitologice, religioase,
istorice şi geografice.
a) Legendele mitologice sunt naraţiuni apropiate de basm, prin elementele fantastice prezente. Ele au
rostul de a explica originea, existenţa şi caracteristicile fenomenelor naturale (geneza cosmosului,
a pământului, a astrelor, a florei şi faunei etc.) prin puterile miraculoase ale unor făpturi
imaginare, cu puteri supranaturale. De aceea legendele mitologice au fost numite etiologice sau
cauzale, iar savantul român B.P. Hasdeu le-a denumit „deceuri", întrucât ele răspund unor
întrebări de acest gen: „De ce nu se întâlneşte Soarele cu Luna?". În această categorie intră marile
legende ale lumii, unde mitologia se împleteşte cu istoria, marcând momente semnificative din
destinul şi psihologia omului şi a neamurilor, concepţiile acestora cu privire la originea
cosmosului, la marile probleme ale existenţei. Ele sunt zăcăminte ale spiritualităţii prin care se
definesc popoarele ca etnie şi moralitate.
b) Legendele religioase sunt naraţiuni axate pe fapte, mituri,
întâmplări şi personalităţi extrase din Biblie. Ele explică, pe înţelesul
copiilor, adevărurile exprimate în cartea sfântă. Legendele de acest tip
devin literatură beletristică numai dacă trasfigurarea artistică a
fenomenului biblic este realizată la înalt nivel estetic, cum sunt cele ale
scriitoarei suedeze Selma Lagerlof din cartea: Legende despre Iisus sau
creaţiile lui Ion Agârbiceanu din Cartea legendelor. Cele mai multe
legende din această categorie evocă personalităţile Creştinismului: Iisus
Hristos, Sf. Măria, mama pruncului, apostolii şi „părinţii" bisericii, însă
şi personalităţi din Vechiul Testament, cum sunt David, Solomon ş.a.m.d.
Pe lângă tonul encomiastic (de elogiere, laudativ), legendele religioase
conţin pilde de bună purtare, adevăruri exprimate aforistic cu privire la
sensul vieţii şi relaţia omului cu divinitatea.
c) Legendele cu conţinut istoric nu ne transmit adevăruri concrete, cu valoare documentară absolută,
ci simple indicii despre modul cum creatorul
anonim, într-o anumită etapă a dezvoltării sale, a înţeles şi interpretat,
îmbrăcând în haină artistică o anumită realitate obiectivă. Erau printre
puţinele genuri de explicaţie pe care şi-o puteau oferi oamenii în acele
îndepărtate timpuri ale istoriei. Deşi apelează la miraculos, legenda istorică
îşi grupează conţinutul în jurul unui personaj real, în jurul unei întâmplări
2
 petrecute cândva şi legată de Ştefan cel Mare, de Mihai Viteazul, Horia
ş.a. Tocmai de aceea ele au pătruns de timpuriu în literatura cultă. Exemple
strălucite se găsesc în toate literaturile, iar în literatura română le aflăm în
opera lui D. Bolintineanu, Vasile Alecsandri, Mihail Sadoveanu ş.a.
d) Legendele geografice explică sau oferă indicii privind originea unor
denumiri geografice: Babele, Povestea Vrancei ş.a. înrudite cu acestea
sunt legendele care înfăţişează caracteristicile unor vieţuitoare sau plante:
Legenda ciocârliei, Legenda cucului, Povestea Florii-Soarelui etc. Aşadar
legendele geografice dau informaţii toponimice, meteorologice,
etnografice ş.a.m.d.
De orice fel ar fi, legenda se deosebeşte de basm şi mit prin destinaţia ei explicativă. Ea se
individualizează sau localizează un fapt care contribuie la precizarea unor origini: originea unei
construcţii, a particularităţilor unor persoane, forme de relief, stânci, grote, deșerturi, izvoare sau a
unor obiceiuri populare. Dimpotrivă, acţiunea basmului sau a mitului se plasează oriunde, ea
păstrează un caracter vag deopotrivă cu privire la spaţiul şi timpul celor povestite. Chiar dacă există
basme şi mituri care descind din legende explicative, ele şi-au pierdut acest rol şi nu mal fac referire la
vreo „origine".

3. Valenţele instructiv-educative ale legendelor

Indiscutabil, legendele populare sau culte constituie o lectură instructiv formativă pentru copiii care nu
s-au rupt încă de lumea basmului; ele mijlocind trecerea firească de la o literatură bazată pe fantastic şi
miraculos, spre una axată pe un cât de mic element al adevărului. Legenda aruncă o punte spre literatura
de inspiraţie istorică şi de aventuri.
Dincolo de recuzita ficţiunii unei realităţi inventate, ireale, legenda poate fi şi o bună lecţie pentru
copii. De pildă, legenda intitulată Dragoş-Vodă, din colecţia de Legende istorice din Bucovina, a lui
Simion Florea Marian,- poate fi rezumată în câteva idei, care vor constitui cândva osatura unei viitoare
lecţii despre „descălecat" şi întemeierea Ţării Moldovei.
Pe de altă parte, unele legende îi pregătesc pe copii pentru înţelegerea şi interpretarea unor tradiţii
şi credinţe populare legate de felul cum au luat naştere şi cum au căpătat înfăţişarea şi caracteristicile
cunoscute anumite vieţuitoare sau plante: Legenda ghiocelului, Legenda crinului, Povestea viorelei;
Povestea cocostârcului, Cum a făcut Dumnezeu ciocănitoarea, Legenda vulturului ş.a.
Aşadar, creaţiile din această specie conţin şi transmit cunoştinţe din domenii variate: istorie,
mitologie, geografie, zoologie, botanică, arheologie ş.a.m.d.
Lectura legendelor etiologice la vârsta lărgirii orizontului de cunoştinţe îmbogăţeşte cultura
generală a şcolarilor cu informaţii şi noţiuni din spiritualitatea românească. Aceasta pentru că, aşa cum
afirma Lucian Blaga cândva, în fiecare colţ de stâncă, poiană sau şipot se închid ecouri de simţire şi
3
cugetare creatoare, în zămisliri de poveste.
Pe de altă parte, legenda are un netăgăduit caracter etic. Prin întâmplările relatate îi avertizează pe
cei mici de consecinţele nefaste ale neascultării părinţilor şi ale încrederii oarbe în oricine. După cum,
unele personaje le arată calea pe care trebuie să apuce pentru a fi fericiţi: să aibă voinţă şi curaj, hotărâre
şi corectitudine, cinste şi perseverenţă. În altă ordine de idei, fiind scurte ca structură compoziţională,
limitate la un singur episod imaginat în jurul unui element real pe care vrea să-1 explice, legendele (mai
ales cete populare) sunt accesibile ca lectură şi înţelegere. Copiii întâlnesc aici personaje puţine,
concepute în manieră clasică, prin sublinierea unei singure trăsături de caracter, purtătoare ale unui mesaj
civic şi patriotic. Ele evidenţiază curajul, spiritul de dreptate şi eroismul Din acest punct de vedere, rolul
lor formativ este evident.

MITURILE ŞI VALOAREA LOR FORMATIVĂ

1. Definirea mitului şi a mentalităţii mitice

În accepţiunea curentă a termenului, prin mit se înţelege o povestire fabuloasă a credinţelor

popoarelor antice despre originea universului, a fenomenelor din natură, despre" zei şi eroi legendari.
Termenul românesc provine din cuvântul francez „mythe" şi din neogrecescul „mythos", care înseamnă
povestire sau legendă. Este un concept polisemantic, cu o mare bogăţie de înţelesuri. Mircea Eliade a
analizat în cartea sa, Aspecte ale mitului, variate înfăţişări ale acestuia. În concepţia sa, „mitul povesteşte
o istorie sacră; el relatează un eveniment care a avut loc în timpul primordial, timpul începuturilor. Altfel
zis, mitul povesteşte cum, mulţumită isprăvilor fiinţelor supranaturale, o realitate s-a născut, fie că e
vorba de realitatea totală, Cosmosul, sau numai de un fragment: o insulă, o specie vegetală, o comportare
umană, o instituţie. E aşadar întotdeauna povestea unei faceri: ni se povesteşte cum ceva a fost produs, a
început să fie. Mitul nu vorbeşte decât despre ceea ce s-a întâmplat realmente, despre ceea ce s-a
întâmplat pe deplin. Personajele miturilor sunt fiinţe supranaturale.
Se spune despre mit că este o „istorie adevărată" pentru că se referă totdeauna la realităţi. De
pildă, mitul „cosmogonic" e adevărat prin faptul dovedit că lumea există, mitul relativ la „originea morţii"
e adevărat prin faptul dovedit că omul e muritor.
Din definiţia de mai sus putem extrage câteva trăsături ale mitului:
 În primul rând, mitul este o „istorie" a unui eveniment creator petrecut la începutul lumii;
 În al doilea rând, din perspectivă temporală, mitul se plasează în vremea originilor, de aceea, se
vorbeşte de timp mitic, un fel de structură permanentă, care înglobează deopotrivă trecutul,
prezentul şi viitorul, disociat de ceea ce numim timp „istoric" sau cronologic. De exemplu, vom
spune că vremea cuplului primordial Adam şi Eva aparţine timpului mitic, pe când domnia lui

4
 Ştefan cel Mare aparţine timpului istoric;
 În al treilea rând, personajul miturilor, deşi este de provenienţă sacră (zei, semizei, eroi), precum
Prometeu, Strigoiul, Meşterul Manole, Zmeul, Balaurul, Făt-Frumos ş.a., el se poate identifica fie
cu întreaga colectivitate, fie cu unul din membrii acesteia.
Majoritatea cercetărilor sunt de acord că miturile conţin ceva din „mentalitatea arhaică” a
popoarelor, în sensul exprimării unor psihologii colective, structuri „arhetipale" sau voci individuale
rămase necunoscte. În filosofia lui Platon, „arhetip" denumea modelul prim, originar, ideal al obiectelor
sensibile. De aceea se consideră că lumea modernă nu şi-ar putea reprezenta cultura clasică greacă sau
latină fără miturile popoarelor respective. Fără ele nu s-ar putea înţelege pictura şi sculptura Renaşterii,
nici muzica lui Bach sau Haendel, după cum, fără Hyperion nu s-ar înţelege creaţia eminesciană.

2. Funcţiile mitului
Vorbind de funcţiile mitului, vom menţiona în primul rând valoarea lor explicativă. Ele reprezintă
prima treaptă a cunoaşterii, chiar dacă aceasta este naivă, neştiinţifică. Cunoaşterea mitică se bazează nu
pe argumente ştiinţifice, ci pe intuiţii autentice. Limitele ei sunt asemănătoare cu cele din procesul
cunoaşterii pe care-l parcurg copiii până la zece ani. Prin mituri, colectivităţile arhaice şi-au exprimat în
mod figurat sentimentele fundamentale (dragostea şi ura), elementele naturii (ciclul anotimpurilor, munţi,
văi, insule etc) sau realităţi sociale (sat, popor). Sunt atrăgătoare şi însemnate miturile cosmogonice a
căror interpretare a dat naştere unor speculaţii filosofice. În acest sens, Mircea Eliade arată că funcţia
dominantă a mitului este de a înfăţişa „modelele exemplare ale tuturor riturilor", fie ele legate de naştere,
căsătorie, muncă, fie de educaţie, înţelepciune ş.a. De aceea, el insistă asupra funcţiei modelatoare, etice a
mitului. Mitul sau istoria povestită constituie o cunoaştere „ezoterică", întrucât ea este secretă şi se
transmite prin ceremonialul unei iniţieri, această cunoaştere fiind însoţită de o putere magică-religioasă.
Rezumând, putem spune că:
 mitul constituie pentru societăţile arhaice istoria faptelor săvârşite de cineva, în special de fiinţe
supranaturale;
 această istorie este deopotrivă adevărată şi sacră (se referă la realităţi şi este săvârşită de fiinţe
supranaturale);
 mitul se referă întotdeauna la creaţie, adică istoriseşte cum a luat naştere ceva, el este o paradigmă a
oricărui act semnificativ;
 prin mit se cunosc „originile" lucrurilor, care apoi pot fi stăpânite;
 fiind povestit, mitul (ceremonialul ritului) devine trăit, influenţând personalitatea copiilor.
Pe de altă parte, pentru civilizaţiile primitive, mitul codifică credinţei principiile morale,
ceremoniile rituale, avertizându-1 pe omul modern de existenţa lor şi lărgindu-i, totodată, orizontul
cunoaşterii. Astfel, îşi dă seama că mitul constituie un element esenţial al civilizaţiei omeneşti.

5
 Adeseori se afirmă că funcţiile mitului sunt multiple. Pentru concretizare ne referim la
următoarele:
 unele explică fenomene ale naturii: mitul lui Prometeu;
 altele exprimă neîndeplinirea unor aspiraţii umane: mitul lui Icar;
 unele conţin dorinţa omului de a atinge perfecţiunea într-un domeniu: mitul sfinţilor sau al unor
personalităţi mitizate, precum Al. Macedon, Ioana D'Arc etc;
 alte mituri simbolizează aptitudini etice, cum se află în basme mitul modestiei răsplătite ş.a.;
 anumite mituri, numite escatologice (cf. gr. eschatos = ultim) se referă la destinele finale ale omenirii,
la sfârşitul lumii şi „Judecata de apoi, cum sunt mitul Potopului universal, Apocalipsa lui loan, mitul
Atlantidei etc.
De obicei, definirca mitului este raportată la societăţile arhaice, sacrul fiind un element definitoriu
al noţiunii de mit, însă mituri se nasc în toate epocile.
De pildă, mitul lui „Faust", axat îndeosebi pe motivul pactului cu diavolul, s-a constituit în secolul al
XVI-lea, pornind de la un personaj real, atestat istoriceşte. Născut în Saxonia, pe la 1480 şi mort pe la
1540, „Faust" ar fi fost, după mărturii, legende şi fabulaţii, un medic care practica magia, un om de ştiinţă
sau un şarlatan, chiar un aventurier. Asemănător e mitul lui „Don Juan", apărut în secolul al XVII-lea în
Spania. Ambele au constituit, cu timpul, motive literare care au stat la baza unor opere însemnate din
literatura universală, cum este capodopera lui Goethe, Faust Aşa s-a întâmplat cu mitul lui Napoleon, al
lui Mihai Viteazul etc. „Viaţa noastră este devorată de mituri", scria Balzac în romanul său, Fata bătrână.
3.Mitologia şl literatura
În toate sursele informative, se recunoaşte strânsa înrudire dintre mit şi literatură. Lucian Blaga
consideră mitul ca modalitate fundamentală de reprezentare artistică a vieţii omului. După el „fără o
gândire mitică nu ia fiinţă, din păcate sau din fericire, nici o poezie". Filosoful român raporta gândirea şi
cunoaşterea mitică la aceea metaforică, dobândite de om de-a lungul vremii. De reprezentarea mitică, el
lega deopotrivă genul epic şi cel liric. Blaga şi alţi gânditori au argumentat ideea potrivit căreia miturile
reprezintă primele forme de filosofie şi literatură. Totalitatea miturilor create de un popor sau de mai
multe popoare constituie o mitologie, iar ştiinţa care cercetează sensul şi structura miturilor se numeşte
mitografie.
Prin literatură mitul este restituit (recreat) pe două paliere: la nivelul circulaţiei folclorice, care 1-a
consemnat, şi la nivelul literaturii culte. În timp ce în folclor mitul e mai bine conservat, în literatura cultă
e cultivat ca motiv literar de circulaţie universală.
În general, miturile diferitelor popoare s-au transmis prin traditie orală ori fragmentar, ca părţi ale
unor opere literare culte. În acest sens amintim: Epopeea lui Ghilgamesh — la asiro-babilonieni,
Mahabharata şl Ramayana - la indieni, Iliada şi Odiseea, de Homer, Teogonia lui Hesiod - la greci,
Eneida lui Vergiliu - la romani, Vechiul Testament -în literatura ebraică ş.a. La acestea putem adăuga

6
dialogurile platoniciene şi scrierile istoricului Herodot. Cele patru Vede cuprind miturile indiene ale
creaţiei cosmice, unde apar zei precum Vishnu, Brahma, Shiva ş.a.
Multe mituri îi au în vedere pe zei - atât de numeroşi în religiile politeiste. .Aici se observă o
ierarhizare. Deasupra se află zeii supremi: Zeus la greci, Ra la egipteni, Brahma la indieni etc. Urmează
zeii care personifică diferite aspecte ale realităţii cosmice (lumina, întunericul, timpul, moartea),
componente ale vieţii sociale (justiţia, războiul, artele, comerţul), sau alţii care simbolizează sentimente
omeneşti, precum dragostea, speranţa etc.
Există apoi o categorie aparte formată din personaje ridicate din rândul oamenilor la rang de
zeitate pentru merite deosebite: descoperitorii unor secrete ale naturii, ai unor elemente de civilizaţie, cum
sunt focul, scrisul, medicina, roata ş.a. Din rândul acestora fac parte Prometeu, Hercule ş.a.
Pe de altă parte, mulţi scriitori folosesc în operele lor figuri sau fapte mitice drept simboluri
literare. De pildă Orfeu (cântăreţ trac, cunoscut pentru dragostea lui pentru soţia sa, Eurydice) a devenit
simbol al puterii creatoare şi al iubirii. Meşterul Manole simbolizează jertfa necesară oricărei creaţii.
Oreste şi Pilade simbolizează prietenia dintre oameni (Oresie a fost fiul Jui Agamemnon şi al
Clytaemnestrei. După moartea tatălui este trimis la curtea regelui din insula Fods, unde creşte şi leagă o
prietenie exemplară cu Pilade, fiul regelui),
Cercetătorii moderni ai relaţiei dintre mit şi literatură au stabilit cel puţin patru unghiuri de abordare
 mitul ca fapt de istorie literară;
 mitul ca izvor pentru modelele create de literatură;
 mitul ca metodă literară folosită în făurirea artistului creator;
 mitul ca model de viaţă.
Prin artă în general şi prin literatură în special, mitul îl face pe om să înţeleagă mai bine „timpul"
în care trăieşte. În şi prin literatură miturile sunt reelaborate dând naştere la „neomituri". Se poate spune
că toţi marii creatori de literatură „fabulează" în limitele mitologiei lor etnice, trăită întâi în copilărie şi
tinereţe, apoi retrăită în climatul şi la vârsta maturităţii creatoare. La această vârstă scriitorii valorifică idei
şi teme storice mitizate.
În peisajul literaturii române, cel care a observat şi argumentat prezenţa miturilor a fost G.
Călinescu. Referindu-se la literatura veacului al XK-Iea, criticul remarcă faptul că, în lipsa unei tradiţii
culte, ea s-a sprijinit pe folclor şi anume pe acele teme şi motive care pot constitui o tradiţie autohtonă.
Dintre acestea, Călinescu distinge patru mituri, care pot constitui tot atâtea puncte de plecare mitologice
ale oricărui scriitor naţional. Acestea sunt:
 „Traian şi Dochia" sau mitul etnogenezei româneşti, ei simbolizând constituirea fiinţei noastre ca
popor;
 mitul pe care se axează balada „Mioriţa", adică cel care fimbolizează existenţa pastorală a poporului
român, de unde Lucian Blaga a dezvoltat conceptul de „spaţiu mioritic" specific românesc;

7
 „Meşterul Manole" sau mitul estetic al concepţiei noastre despre
creaţie ca rod al suferinţei şi sacrificiului individual
 „Sburătorul", adică mitul erotic sau „invazia" instinctului erotic la
fete, la vârsta pubertăţii.
Aceste patru mituri, spune G. Călinescu, înfăţişează patru probleme fundamentale: naşterea
poporului român, situarea cosmică a omului, problema creaţiei în termenii culturii şi sexualitatea. Pe
lângă miturile amintite, încearcă să se ridice şi altele. De pildă, mitul „marii călătorii" sau al „marii
treceri", mit care simbolizează o posibilă punte între două ipostaze antinomice ale omului: viaţa şi
moartea.
Asemănător altor literaturi, miturile româneşti s-au păstrat fragmentar, circulând pe cale orală, fie
în colinde, fie în balade, fie în creaţia lirică sau în cea epică. Sub o formă sau alta, ele configurează câteva
elemente din spiritualitatea poporului nostru, de la geneză la maturitate, întregesc concepţia românească
despre istorie şi evoluţie, despre muncă şi creaţie, despre existenţă în general.
De pildă, în balada Dochia şi Traian, Gheorghe Asachi surprinde mitul genezei etnice, văzut drept
o contopire a latinităţii cuceritorului cu dacismul supuşilor. Ca formă este o baladă, însă cu certe elemente
de legendă. În spiritul romantic al vremii lui Asachi, Dochia este fiica lui Decebal, doamnă şi stăpână
peste păstori şi turmele lor. Urmărită de Traian, care se îndrăgosteşte de această zână a munţilor, ea
împietreşte, devenind un simbol al statorniciei poporului său pe aceste meleaguri.
Mitul originii etnice va fi dezvoltat de M. Eminescu în poemele sale postume, de inspiraţie
folclorică: Povestea ursitoarelor, Muşatin şi codrul.
Tangenţă cu miturile au avut încercările vechi de epopee naţională. Ele au cultivat o tematică
istorică mitizată. Dintre acestea amintim Traianiada, de D. Bolintineanu. Mai târziu, poetul G. Coşbuc a
proiectat o epopee naţională. Prin creaţiile sale: Nunta Zamfirei şi Moartea lui Fulger, el a surprins două
momente semnificative din viaţa satului: ceremonialul nunţii ţărăneşti şi străvechiul ritual ai
înmormântării.
Mitul mioritic a fost cel mai discutat în literatura română, el fiind contopit adeseori cu cel al
„marii călătorii". Componente ale acestuia din urmă se găsesc în cântecele populare care conţin
ceremonialul sătesc de înmormântare: Cântecul bradului, Cântecul mare de petrecut, Zorile ş.a.
Contopirea celor două mituri se vede bine în romanul lui M. Sadoveanu, Baltagul (1930). Găsim
aici reeditată tema din balada Mioriţa: ciobanul Nichifor Lipan este ucis de tovarăşii săi păstori pentru a-i
prăda turma. În creaţia populară exista tema maicii bătrâne care îşi căuta fiul ucis. Asemănător, în roman
aflăm tema căutării soţului ucis de către Vitoria, soţia ciobanului. Aceasta veghează la respectarea ritului
funerar creştin al înmormântării lui Nichifor Lipan, în concordanţă cu ritul funerar arhaic pe care îl dorea
ciobanul din Mioriţa. în roman, mitul mioritic reiese din fabulaţia şi anecdotica operei lui Sadoveanu,
proză care are şi conotaţii de „epopee pastorală" a secolului al XX-lea. Deşi romanul derivă din Mioriţa,

8
unde moartea păstorului constituie un „punct terminus", în roman, moartea lui Nichifor Lipan constituie
„începutul tramei epice".
Conform altei ipoteze, romanul este considerat „antimioritic". Adică Baltagul nu reflectă mitul din
Mioriţa, ci mitul egiptean al uciderii lui Osiris (zeu egiptean) şi căutarea trupului său dezmembrat de către
Isis (zeiţă egipteană), în romanul sadovenian Nichifor Lipan fiind Osiris, iar Victoria fiind Isis.
Mitul erotic al „Sburătorului" a fost strălucit realizat pe plan artistic, prima dată în balada
Zburătorul a lui I.H. Rădulescu, apoi a devenit un motiv romantic în poemul eminescian Călin (file din
poveste), pentru a căpăta conotaţii mitologice şi mai ample în poemul Luceafărul.
Cu titlu de informaţie, amintim mitul „metempsihozei", pe care se bazează romanul lui Liviu
Rebreanu, Adam şi Eva, însă acest roman nu poate fi înţeles numai la sfârşitul adolescenţei şi începutul
maturizării tinerilor.
4. Valoarea instructiv-educativă a miturilor
Asemănător basmelor, miturile au o certă valoare instructiv-educativă. În primul rând, ele lărgesc
şi aprofundează orizontul de cunoştinţe al copiilor, punându-i în contact cu popoare şi civilizaţii,
mentalităţi şi obiceiuri pe care lecţiile de istorie nu le pot mijloci, într-o formă atrăgătoare. În al doilea
rând, povestirea sau citirea lor le oferă „modele" de urmat ori de respins în viaţă, exemple de conduită, pe
lângă întărirea unor convingeri şi sentimente morale. În sfârşit, naraţiunea miturilor motivează şi întreţine
atenţia şi interesul copiilor, stimulează gustul estetic de formare al tineretului.
Aceste deziderate sunt posibil de atins numai printr-o riguroasă proiectare a miturilor. Unele
trebuie povestite de către educatori copiilor acestora, pentru că adeseori limbajul naraţiunilor este criptic,
arhaic, fiind astfel inaccesibil copiilor. În această situaţie se află şi mitul „Dochiei şi al lui Traian", amintit
mai sus. Creaţia lui Gh. Asachi conţine multe asperităţi de limbă pe care numai adultul le poate înţelege.
De aceea sunt preferabile şi recomandabile miturile repovestite, prelucrate şi adaptate de scriitorii noştri
la nivelul de înţelegere al copiilor. Astfel de cărţi sunt: Legendele Olimpului, 2 volume, Zeii şi Eroii, apoi
două volume Din marile legende ale lumii, rescrise cu talent de autentic povestitor de către scriitorul Al.
Mitru.
Citirea integrală a acestora (sau numai fragmentară) stimulează imaginaţia copiilor, potoleşte acel
„dor" de ceva misterios şi exotic, atât caracteristic vârstei infantile.