„Epoca ce urmează, a lui Eminescu, Caragiale şi ceilalţi, duce cultul formei până la

exagerare..."
G. Ibrăileanu

1.JUNIMEA. CONVORBIRI LITERARE

Probleme generale
În evoluţia sa, literatura română a cunoscut o serie de etape fundamentale, începând cu lite-
ratura populară, apogeul acestei dezvoltări fiind marcat de Epoca marilor clasici (cuprinsă între
deceniile 7-9 ale secolului XlX-lea), când pe scena vieţii culturale apar numeroase personalităţi,
precum: Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Ion Creangă.
Bazele Junimii au fost puse de:
Petre P. Carp (1837-1919), licenţiat în ştiinţe economice şi drept, la Universitatea din
Bonn; Vasile Pogor (1833-1906) licenţiat în drept, la Paris; Theodor Rosetti (1837-1923),
absolvent al Facultăţii de Drept din Paris; Iacob Negruzzi (1843-1932), cu doctoratul în ştiinţe
juridice la Berlin (fiul lui Costache Negruzzi) şi Titu Maiorescu (1840-1917), licenţiat în
filozofie în Germania şi în drept la Paris (fiul distinsului profesor Ioan Maiorescu, participant la
Revoluţia de la 1848), la care au colaborat şi alţi intelectuali ai vremii cum au fost: A.D. Xenopol
(1847-1920), autor al Istoriei românilor (14 volume) şi al unui tratat de Teorie a istoriei —
lucrări care i-au adus consacrarea în plan european; Gheorghe Panu (1848-1910), memorialist;
lingvistul Alexandru Lambrior (1845-1833); filozoful Vasile Conta (1845-1882). Prin
activitatea celor de la Junimea şi prin revista acestei societăţi, pe lângă crearea şi impunerea
unor valori naţionale în cultura română, s-a acţionat pentru susţinerea literaturii naţionale,
răspândirea spiritului critic, consolidarea limbii naţionale, educarea publicului, prin prelecţiuni
populare.

2.MIHAI EMINESCU- OPERA, TEME ŞI MOTIVE. MITURI

Mihai Eminescu reprezintă continuitatea culturii şi a literaturii române în ceea ce s-a realizat
până la el, poetul deschizând, prin modernitatea totală a gândirii şi a creaţiei sale, drumul spre şi
mai deplinele împliniri.
M. Eminescu valorifică în opera sa ştiinţa, filozofia, ritmul istoric al veacului, înţelepciunea
anticilor.

2.1 Abordează teme universale, de tip romantic:

timpul (considerat laitmotivul operei sale), cu sentimentul straniu al ireversibilităţii sale —

Trecut-au anii, Revedere, Luceafărul;
cosmicul — infinitul, geneze ori prăbuşiri cosmice, luna, soarele, stelele, luceferii, cerul,
zborul intergalactic, haosul, muzica sferelor — Scrisoarea I, Luceafărul, La steaua, Stelele-n
cer,
condiţia creatorului de geniu — Scrisoarea I, Luceafărul, Numai poetul..., Împărat şi
proletar, Scrisoarea III
istoria — cu ideea de patrie — (Ce-ţi doresc eu ţie, dulce României), ca panoramă a
deşertăciunilor (Memento mori), mister al etnogenezei (Decebal, Strigoii), meditaţia patriotică
(Scrisoarea III), meditaţia socială (Împărat şi proletar)-, solitudinea — Glossă, Odă (în
metru antic), Luceafărul;
 natura văzută ca: personaj mitic (Revedere), realitate metafizică (Mai am un singur dor),
cadru fizic, în care se desfăşoară reveria romantică (Împărat şi proletar, Scrisoarea I,
Melancolie), cadru fizic — paradis terestru (Dorinţa, Lacul, Sara pe deal)-,
dragostea, văzută de Rosa Del Conte ca o chemare a absolutului, cu visul de dragoste, dorul
(Dorinţa, Floare albastră, Călin), dezamăgirea, neîmplinirea, melancolia (Te duci, De câte ori
iubito, Pe lângă plopii fără soţ), femeia-înger — femeia-demon (înger şi demon),
misoginismul — Scrisoarea IV, Scrisoarea V, Antropomorfism.

Este de subliniat, în contextul relevării personalităţii eminesciene, faptul că opera sa

cuprinde poezii, proză, dramaturgie.
Proză: Făt-Frumos din lacrimă, Sărmanul Dionis, La aniversară, Cezara, Geniu pustiu
— roman neterminat, Avatarii faraonului Tla, Aur, Mărire şi amor, La curtea cuconului
Vasile Creangă etc.; teatru —drama — toate încercările rămânând sub formă de proiecte —
Amor pierdut — viaţă pierduta, Mira, Mureşanu (tablou dramatic), Decebal, Alexandru
Lăpuşneanu, Grue Sânger, Bogdan Dragoş.
S-a remarcat în publicistică, prin scrieri pe teme politice, sociologice, economice, de
literatură, teatru, de învăţământ — peste 3000 de articole din viaţa contemporană a României,
precum şi prin unele traduceri din literatură, filozofie, fizică etc.
Cultivă aproape toate speciile genului liric: idila (pastorala) — Dorinţa, Lacul, Sara pe
deal; egloga (idilă cu dialog) — Povestea teiului, Floare albastră; satira (Junii corupţi.
Criticilor mei, Scrisorile, Epigonii)', epistola (Scrisorile); meditaţia (Împărat şi proletar, La
steaua, Mortua est), elegia (Revedere, Melancolie, O, mamă...), sonetul (Trecut-au anii...,
Veneţia, Coborârea apelor etc.),alte poezii cu formă fixă — glosa (Glossă), gazelul — Gazel
— moto la Călin (file din poveste); oda — Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Odă (în metru
antic)', poemul (Luceafărul, Memento mori, Strigoii etc.); doina (Doină, Ce te legeni...)',
poezia gnomică (Cu mâne zilele-ţi adaogi, Glossă), epigrama (Epigrame epigramatice — în
postume); strigătura (Strigătură — în postume).
2.2 POEZIA
M. Eminescu aprecia eforturile predecesorilor săi, mai ales ale celor de la 1848, care
scriseseră o limbă ca un fagure de miere, continuându-i strălucit. Astfel, Eminescu va duce la
bun sfârşit proiectele literare, sarcasmul social al lui Ion Eliade-Rădulescu; meditaţia social-
filozofică a lui Grigore Alexandrescu; evocarea istorică a lui Costache Negruzzi, Andrei
Mureşanu, D. Bolintineanu, Nicolae Bălcescu, Vasile Cârlova; distilează sentimentul elegiac al
iubirii — reprezentat de D. Bolintineanu. De la regele poeziei-Alecsandri, căruia îi dedică în
Epigonii trei strofe, a învăţat să viseze cu doina tristă a voinicului de munte, să povestească cu
basmul, şi să râdă printre lacrimi, să evoce-n dulci icoane a istoriei minune, depăşindu-şi
modelele.
În ce priveşte deschiderile pe care M. Eminescu le realizează pentru poezia secolului XX,
amintim influenţele asupra lui O. Goga, G. Coşbuc, Al. Macedonski, Tudor Arghezi, G. Bacovia,
Lucian Blaga, Ion Barbu, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu etc. Manifestarea pro-
testatară violentă însă se va regăsi în creaţia lui Al. Macedonski; pesimismul metafizic emines-
cian transpus în simboluri, în poezia lui G. Bacovia; preocuparea pentru o mitologie românească,
pentru păstrarea fondului prelatin de sursă dacică la Lucian Blaga. Lirica lui Tudor Arghezi va
prelua năzuinţele spre cunoaştere, întrebările dramatice privind ipostaza umană; I. Barbu va
realiza prin balada Riga Crypto şi lapona Enigel un Luceafăr întors.
A.Concepţia lui Mihai Eminescu despre poezie şi misiunea poetului se cristalizează nu în
studii sistematice, ci în întreaga sa operă. Menţionăm însă câteva din creaţiile sale în care se
regăsesc idei care provin atât din poetica romantică paşoptistă, cât şi din filozofia sceptică a
geniului solitar: Odă (în metru antic), Epigonii, Glossă, Criticilor mei, Icoană şi privaz, Eu
nu cred nici în Iehova, Odin şi poetul, Iambul, Numai poetul..., In zadar în colbul şcolii etc.
Eminescu se situează singur în categoria scriitorilor romantici — în poezia Eu nu cred nici
în Iehova: Nu mă-ncântaţi nici cu clasici./ Nici cu stil curat şi antic —/ Toate-mi sunt deopo-
trivă,// Eu rămân ce-am fost: romantic.

B. Dragostea şi natura sunt teme romantice permanente în creaţia lui Eminescu.

Natura cunoaşte la Eminescu două ipostaze: una terestră şi alta cosmica
Natura terestră se manifestă la Eminescu în rotirea veşnică a anotimpurilor. Natura este
umană, ocrotitoare, caldă, intimă sau tristă, rece, în deplină concordanţă cu stările sufleteşti ale
poetului.
M. Eminescu este însă unul din marii poeţi ai evocării spaţiului cosmic. Menţionăm câteva
momente relevante din literatura şi cultura universală, având în vedere că şi cosmicul, precum
timpul, sunt teme prezente în creaţia eminesciană: Epopeea creaţiunii lumii, literatura asiro-
babiloniană, Hesiod, Teogonia (Naşterea zeilor) — în literatura greacă; Imnul creaţiunii din
Rig-Veda (în traducerea lui Mihai Eminescu) — în literatura indiană; Lucreţiu, Despre natura
lucrurilor şi Ovidiu, Metamorfoze — în literatura latină; V. Hugo, Creştinismul — în
literatura franceză şi Mihai Eminescu, Rugăciunea unui dac, Scrisoarea I, Luceafărul — în
literatura română.
G. Călinescu situează natura — ca peisaj — în Moldova. Simbolul unor motive este revela-
tor: teiul sfânt — mireasmă îmbătătoare; singurătatea — plopul; copilăria — cireşul ,nucul,
mărul; iubirea juvenilă — liliacul; rusticitatea — salcâmul. Apare în poezia eminesciană o
vegetaţie lacustră: răchita, dalia, nufărul. Fauna, în schimb, este săracă: calul (alb, negru), cerbul,
ciuta, păsări, fluturi. Natura apare în ipostaza feminităţii — iubită, logodnică, mireasă.
Tudor Vianu subliniază faptul că M. Eminescu, la fel ca Leopardi şi Vigny, se refugiază în
natură şi aceasta nu rămâne fără ecou la durerile lui.
Floarea albastră, înmiresmată de tinereţe şi de graţie, adresează invitaţia vicleană la iubire
visătorului care uită de viaţa fugară, de cele mai înalte gânduri care-1 abstrag, capturându-i vraja
codrului, luminişul secret, refugiul pentru schimbul de sărutări. Tonul invitaţiei de dragoste este
inconfundabil în Floare albastră. In poezia Lasă-ţi lumea se identifică labirintul iubirii pe care
poetul ar dori să-l străbată alături de iubită, cu cărările întortocheate ale pădurii bătrâne, sub
scânteierea astrelor. În Dorinţa se sugerează o scufundare în afara timpului istoric, în sânul
veşnic al pământului, pentru a atinge o pace care este foarte blânda figură a morţii. Visul de
dragoste se modelează aici după cântecul izvoarelor singuratice şi după mângâietoarea cadenţă a
vântului.
Rosa Del Conte adaugă şi alte aprecieri menite să definească lirica eminesciană în dimen-
siunea ei fundamentală - dragostea şi natura: Aventura biografică este departe.
În poezia Peste vârfuri, Eminescu va exprima dorul în „esenţa lui cea mai pură — năzuinţa
către împlinire, pe care noi o căutăm aici pe pământ, fără a ajunge vreodată la ea, căci a o
atinge ar însemna a realiza «Absolutul».
 C.Oprindu-ne succint asupra temei folclorul, izvor de inspiraţie la Eminescu, aducem ca
argument, în deschidere, aprecierea lui G. Călinescu, apreciere care fixează tiparele creaţiei
poetice, din perspectiva legăturii poetului cu literatura populară: „Cea mai mare însuşire a lui
Eminescu este de a face poezie populară fără să imite, şi cu idei culte, de a coborî la acel sublim
impersonalism poporan“. Motivul codrului este relevant.

3. SEMNIFICAȚII TEMATICE DE TIP ROMANTIC-EXEMPLIFICĂRI

Capodoperele eminesciene Scrisoarea I, Glossă şi Luceafărul pun în valoare marea ca-
pacitate de sinteză filozofică şi de creaţie, ceea ce a determinat variate analize, unele exhaustive,
altele parţiale. Interesul pentru aceste capodopere, ce reprezintă treapta cea mai înaltă şi care
încununează întreaga operă a poetului, este dat şi de faptul că aceste creaţii se situează ca geneză
în perioade comune, finalizarea lor purtând date apropiate: februarie 1881 — Scrisoarea I,
aprilie 1883, Luceafărul şi decembrie 1883 — Glossă, toate acestea fiind legate, în ce priveşte
elaborarea, şi de perioada studiilor la Berlin.
Şi în poemul Luceafărul motivul timpului constituie principalul motiv de inspiraţie.
Poemul Luceafărul sintetizează izvoarele de inspiraţie eminesciană: izvoare folclorice (Fata
din grădina de aur, basm cules de germanul Richard Kunisch), motivul zburătorului; izvoare
filozofice — filozofia lui Arthur Schopenhauer în legătură cu geniul şi omul comun; izvoare
mitologice — mitologia greacă, indiană, creştină şi izvoare biografice — propria experienţă de
viaţă a poetului. Izvoarele menţionate stau de fapt la baza întregii creaţii eminesciene.
Izvorul şi concepţia poemului sunt precizate chiar de M. Eminescu: „în descrierea unui
voiaj în Ţările Române, germanul Kunisch povesteşte legenda luceafărului. Aceasta e
povestea, iar înţelesul alegoric ce i-am dat este că dacă geniul nu cunoaşte nici moarte, şi
numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici, pe pământ, nici e capabil a ferici pe
cineva, nici capabil de-a fi fericit. El n-are nici moarte, dar n-are nici noroc. Mi s-a părut că
soarta Luceafărului din poveste seamănă mult cu soarta geniului pe pământ şi i-am dat acest
înţeles alegoric".
Perpessicius atrage atenţia asupra acestor însemnări: „Iată, ni se pare, horoscopul,
limpede şi insistent intuit, de la care nu trebuie să ne abată nici o interpretare tematică sau
estetică a poemului“. Adăugăm acestui testament artistic câteva aprecieri de o incontestabilă
valoare, aprecieri care explică şi susţin marea valoare a poemului. Pornind de la ideea că,
prin Luceafărul, Eminescu se întrece pe sine, Tudor Vianu, intuind în poem „o sinteză a
categoriilor lirice mai de seamă ale creaţiei poetului“ preciza (în Studii de literatură română)-.
„Dacă moartea ar voi ca în noianul vremurilor viitoare întreaga operă poetică a lui Eminescu
să se piardă după cum lucru s-a întâmplat cu atâtea opere ale antichităţii, şi numai
Luceafărul să se păstreze, strănepoţii noştri ar putea culege din ea imaginea esenţială a
poetului
G. Călinescu porneşte de la ideea că poemul reprezintă o contribuţie unică, distinctă în
structura muzicală a creaţiei eminesciene, cititorul rămâne, în cazul lecturii poemului, cu
impresia generală a operei poetului: „Noi citim Luceafărul cu o educaţiune poetică formată
de întreaga operă eminesciană, ne urcăm spre el treptat dintr-un peisagiu întreg. Tot
complexul eminescian, toată reţeaua de vase sanguine se varsă împreună cu noi în această
inimă care singură nu cuprinde decât puţin sânge. Opera eminesciană e o dramă simfonică cu
întrebări şi răspunsuri, cu teme şi comentarii muzicale. Luceafărul a devenit pentru noi aria
cea mai memorabilă“. În acest context, Călinescu vorbeşte şi de faptul că prin traducere se
pierde de fapt farmecul expresiei artistice, fiindcă „imaginile sunt ideile înseşi ale poemului,
idei care cuprind elemente de mitologie populară şi filozofie, fuzionate".
Poemul, în care se interferează genurile epic, dramatic şi liric, este rezultatul înţelesurilor mai
adânci, adăugate de poet, aşa cum sintetizează pertinent, în studiul său asupra valorilor stilistice
ale poemului, Ştefan Munteanu (Limba română artistică).
Imaginile care stăruie în poem sunt cele ale spaţiului şi ale timpului, dominante ale creaţiei
eminesciene, exprimate aici prin simbolurile mării nesfârşite şi ale lumii astrale eterne. Bolnavă
de eternitate, fata de împărat va trăi un destin dramatic.
Luceafărul, care vine din „depărtările spaţiului nemăsurat şi ale timpului infinit pătrunde în
visurile fetei prin vraja luminii lui, lumină încărcată de simboluri: veşnicia timpului şi frumu-
seţea ideală şi nepieritoare a geniului, întâlnindu-se de fapt două concepte filozofice de sorginte
kantiană şi schopenhaueriană.
Sunt interesante de urmărit în poem formulele de adresare: în primul tablou — rece, solemnă şi
automatică, cum o numeşte G. Călinescu — cu trimitere la fata de împărat: Cobori în jos,
luceafăr blând.. / O, eşti frumos, cum numa-n vis/ Un înger se arată,/ Dară pe calea ce-ai deschis/
n-oi merge niciodată! Sau: O, eşti frumos cum numa-n vis / Un demon se arată,/ Dară pe calea
ce-ai deschis/ N-oi merge niciodată! în antiteză cu aceste formule grave apare vorbirea familiară
dintre Cătălin şi Cătălina, dragostea lor fiind o dragoste pământeană ca şi originea celor doi
protagonişti.
Luceafărul îi propune fetei depăşirea condiţiei umane, în antiteză cu Călin pentru care
iubirea face parte din obişnuitul pragmatic: Hai şi-om fugi în lume,/ Doar ni s-or pierde urmele/
Şi nu ne-or şti de nume.
Se conturează o intimitate din care se detaşează epitetele guraliv şi de nimic. Şi-i zise-ncet:
încă de mic/ Te cunoşteam pe tine /Şi guraliv şi de nimic,/ Te-ai potrivi cu mine.
Sunt de notat aici şi valorile stilistice ale vocalelor de care vorbesc mai mulţi cercetători ai
operei eminesciene, printre care D. Caracostea, Şt. Munteanu. Astfel, este remarcată schimbarea
tonurilor în funcţie de frecvenţa vocalelor închise sau deschise: i — ton şăgalnic, copilăresc; ă
vibraţii stinse, surde, întunecate: Dar un luceafăr, răsărit/ Din liniştea uitării/ Dă orizont
nemărginit/ Singurătăţii mării. Se creează astfel o mai puternică percepţie asupra vastităţii mării,
nemărginirea fiind sugerată şi de simbolismul fonetic.

Tabloul al treilea al poemului relevă călătoria lui Hyperion în spaţiile interplanetare,

realizând o descriere aproape unică în literatura universală în ce priveşte cosmogonia: Un cer de
stele dedesupt,/ Deasupra-i cer de stele — (...)// Căci unde-ajunge nu-i hotar,/Nici ochi spre a
cunoaşte,/ Şi vremea-ncearcă în zadar/ din goluri a se naşte.
D. Popovici (Poezia lui Eminescu) notează: „Uriaşul ale cărui aripi creşteau în cer şi care
străbătea ca un fulger printre luminile de stele, depăşeşte astfel creaţiunea şi îşi defineşte pe
calea aceasta natura: el este mai presus de spaţiu şi timp, este mai presus de moarte. Aici
limbajul devine gnomic, aforistic, exprimând adevăruri generale: dar piară oamenii cu toţi,/
S-ar naşte iarăşi oameni..]/ Când valuri află un mormânt/ Răsar în urmă valuri;// Din sânul
vecinicului ieri/ Trăieşte azi ce moare,/ Un soare de s-ar stinge-n cer/ S-aprinde iarăşi soare;//
Căci toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte. Refuzul categoric al Demiurgului devine
dramatic pentru Luceafăr — care nu-şi poate obiectiv schimba condiţia din materie
superioară universală: îţi dau catarg lângă catarg/ Oştiri spre a străbate/ Pământu-n lung şi
marea-n larg] Dar moartea nu se poate... Potenţarea dramei se realizează prin atenţionarea,
tot de către Demiurg, privind condiţia umană: şi pentru cine vrei să mori?/ întoarce-te, te-
ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Şi vezi ce te aşteaptă.
În tabloul al patrulea, idila terestră reprezintă împlinirea aspiraţiei spre fericire a perechii
pământești şi nu o neputinţă morală a Cătălinei. Hyperion înţelege şi răspunde chemării, lumina
sa revărsându-se peste norocul fetei: — Cobori în jos, luceafăr blând] Alunecând pe-o rază]
Pătrunde-n codru şi în gând] Norocu-mi luminează!.
Finalul poemului, de o dureroasă şi mândră resemnare, reprezintă o constatare rece,
obiectivă, a diferenţelor fundamentale între două lumi antinomice: una care trăieşte starea pură a
contemplaţiei, iar cealaltă starea instinctualităţii oarbe, într-un cerc strâmt al norocului, al şansei
de a împlini sau al neşansei: — Ce-ţi pasă ţie, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?// Trăind în
cercul vostru strâmt! Norocul vă petrece] Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor şi rece.

Privirea îndreptată spre aştri a Cătălinei este explicată de Tudor Vianu ca o înălţare a privirii
către cer şi către stele a omului, spre eternitate. Rugămintea Cătălinei de a-i binecuvânta
norocul, adresată Luceafărului, va răsuna în poem „ca un cântec al iubirii împlinite într-un
univers care nu-i stă împotrivă şi în limitele căruia nu-şi pot avea loc dramele idealurilor mai
presus de fire".
Astfel, poemul dezvoltă, ca şi alte creaţii eminesciene, motivul iubirii care eternizează. Aici,
iubirea neînţeleasă se datorează incapacităţii femeii de a reţine sensurile adânci ale patimii spre
veşnicie. Zoe Dumitrescu-Buşulenga fixează în studiul său asupra lui Eminescu sensurile adânci
ale poemului: „... răsplata jertfei sale: cunoaşterea. Acum el va afla că îngerul — simbol al
desăvârşirii, al purităţii — nu este în iubită, ci tot în el; că nu el avea nevoie să se înalţe prin ea,
ci ea, fiinţa de lut, ar fi trebuit să năzuiască spre culmile spiritului pe care-l stăpânea el".
Antinomia romantică se extinde astfel între cer şi pământ, între „spiritual şi teluric, dar
înăuntrul aceleiaşi fiinţe".
Ştefan Munteanu, concluzionând în studiul său asupra poemului, remarca: „In structura
muzicală, simfonică a poemului se varsă în adevăr şi se adună apele întregii creaţii
eminesciene: setea de puritate şi fericire din elegii, lumea de vrajă a basmelor din Călin şi
privirea scrutătoare şi amară din Scrisoarea I şi din Glossă. Poem al dorului, cum îl
caracterizează Tudor Vianu, Luceafărul este şi un poem al luminii reci şi nemuritoare, al
fericirii neîngăduite, al însingurării romantice, răzvrătite şi mândre. Construit din înfruntarea
a două lumi, una mistuită de gândul dăruirii, cealaltă sfâşiată de zbaterea în neputinţă, prin
Luceafărul circulă seva întregii creaţii eminesciene anterioare".

Iubind în taină...

Iubind în taină am păstrat tăcere,

Gândind că astfel o să-ţi placă ţie,
Căci în priviri citeam o vecinicie
De-ucigătoare visuri de plăcere.

Dar nu mai pot. A dorului tărie

Cuvinte dă duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere
A celui suflet ce pe al meu ştie.

Nu vezi că gura-mi arsă e de sete

Şi-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi.
Copila mea cu lungi şi blonde plete?

Cu o suflare răcoreşti suspinu-mi,

C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete.
Fă un sfârşit durerii... vin' la sânu-mi.

La mijloc de codru...

La mijloc de codru des

Toate păsările ies,
Din huceag de aluniş,
La voiosul luminiş,
Luminiş de lângă baltă,
Care-n trestia înaltă
Legănându-se din unde,
În adâncu-i se pătrunde
Şi de lună şi de soare
Şi de păsări călătoare,
Şi de lună şi de stele
Şi de zbor de rândurele
Şi de chipul dragei mele.