GENETICA BACTERIANĂ

Aportul geneticii bacteriene în domeniul biologiei moleculare este considerabil.

Pentru bacteriologia medicală, acest aport este important mai ales pentru:
diagnosticul bacteriologic, în principal, identificarea unor variante bacteriene şi
explicarea achiziţiei sau pierderii virulenţei;
descifrarea mecanismului de instalare a rezistenţei la antibiotice a bacteriilor
patogene;
tratamentul unor maladii infecţioase.
Ereditatea: însuşirea tuturor vieţuitoarelor de a transmite caracterele specifice
speciei la urmaşi .
Variabilitatea: apariţia unor caractere diferite de cele ale genitorilor.

Suportul material al eredităţii: ADN.

Structura şi replicarea acestuia este similiară cu cea de la celulele eucariote.
Proporţia de baze complementare este constantă în cadrul unei specii. Raportul
adenină-timină/guanină-citozină (AT/GC) serveşte drept criteriu taxonomic de
bază în clasificarea modernă a bacteriilor.
Organizarea materialului genetic la bacterii
Repliconi = formaţiuni genetice ce se replică independent
-cromozomul bacterian
-elementele genetice extracromozomiale :plasmidele ,genomul bacteriofagilor -
elementele genetice transpozabile :fragmentele de inserţie transpozonii).
1. Cromozomul bacterian haploid
codifică informaţiile absolut necesare supravieţuirii speciei în condiţii normale
organizarea dublu spiralata ADN asigură “împachetarea” economică a ADN şi o
configuraţie optimă activităţii funcţionale a ADN (replicare, transcripţie,
recombinare).
2. Formaţiunile genetice extracromozomiale
2.1. PLASMIDELE
Sunt molecule mici, circulare de ADN dublucatenar, extracromozomial.
Sunt capabile de replicare independenta de cromozomul bacterian.
Cu toate ca de obicei sunt extracromozomiale, ele se pot integra in cromozomul
bacterian.
Codifica gene razpunzatoare de:
Rezistenta la antibiotice
Rezistenta la metale grele (mercur, argint)
Rezistenta la lumina ultravioleta
Prezenta pililor (fimbrii) care mediaza aderarea bacteriilor de celulele epiteliale
Sinteza de exotoxine
Elaborarea de bacteriocine (enzime sau toxine produse de anumite bacterii care
sunt letale pentru alte bacterii)
determinanţii genetici esenţiali ai plasmidelor codifică informaţiile legate de
replicarea lor autonomă
determinanţii accesori codifică caractere fenotipice neesenţiale supravieţuirii
celulei bacteriene în condiţii naturale
gene de transfer (tra),
gene de rezistenţă la antibiotice (factorul R),
gene de secreţie a unor toxine etc.
Plasmide de interes medical
A. Plasmidele de virulenţă poartă determinanţii genetici ai unor factori de
virulenţă
secreţia de enterotoxina (termolabilă şi termostabilă)
factorul de colonizare la Escherichia coli,
hemolizina la Staphylococcus aureus, Streptococcus faecalis şi E.coli exfoliantina
la S. Aureus gena de
invazivitate la Shigella
B. Plasmidele R -de rezistenţă (Factorul R) sunt molecule circulare de ADN care
constau în esenţă din două regiuni genetice:
genele care codifică rezistenţa la antibiotice “R”, unice sau multiple (prin
aglomerarea mai multor gene de rezistenţă R, pe acelaşi plasmid,)
genele “RTF” care conferă plasmidului capacitatea de a se transfera
Peste 90% din tulpinile de spital prezintă o rezistenţă de tip plasmidic:
 familia Enterobacteriaceae, genurile:Escherichia, Salmonella,
Shigella, Proteus, Providencia, Klebsiella, Serratia
 genurile Pseudomonas, Acinetobacter, Vibrio, Yersinia, Pasteurella,
Campylobacter, Haemophilus, Neisseria, Bacteroides,
Staphylococcus, Streptococcus, Bacillus, Clostridium, şi
Corynebacterium.
 Plasmidele prezente la bacilii gram-negativi sunt mai mari decât cele
evidenţiate la bacteriile gram-pozitive.
C. Plasmidul F –plasmid de de sex –
factor de fertilitate şi conţine genele de transfer ”tra”
se pot transmite prin conjugare mediază
transferul de gene de la o celulă donor la una receptor
în funcţie de prezenţa factorului F
 bacterii F- lipsite de factorul F, denumite celule femele şi care sunt
receptoare de material genetic,
 bacterii F+, masculine, care au factorul F+, autonom, ca plasmid în
citoplasmă şi care sunt celule donoare,
 bacterii Hfr care au factorul F+ integrat în cromozom, de asemenea
masculine,
 bacterii F ‘ care au factorul F+ ca plasmid autonom, după ce acesta a
fost integrat în cromozom şi l-a părăsit rupând un fragment ADN din
cromozom.
 Genetica bacteriana
 Studiul variantelor bacteriene a permis explicarea apariţiei variaţiilor
fenotipice şi genotipice, la bacterii, prin mai multe mecanisme, cum sunt:
mutaţiile cromozomiale; transferul de material genetic;ingineria
genetică.
 1.Mutatiile cromozomiale
 Mutaţiile pot fi întâlnite la două nivele:
  molecular – mutaţii genetice moleculare, caracterizate prin modificări la
nivelul secvenţelor de nucleotide a unei gene din ADN-ul bacterian;
celular – determină apariţia, în sânul unei populaţii suşe, de bacterii diferite
faţă de cele de origine. De exemplu, apariţia unor mutante rezistente la unele
antibiotice (streptomicina)
Constau în schimbări ale mesajului genetic apărute ca urmare a unor
modificări accidentale în secventa nucleotidică a unei gene.
Mutatiile pot apărea prin: substitutii, insertii, inversii, deletii la nivelul
materialului genetic
 Mutatia spontană –apare în conditii de mediu obisnuite fără a se putea
identifica interventia unui factor.
Mutatia indusă –se produce sub actiunea unor factori fizici (raze UV, radiatii
ionizante etc.) sau chimici (agentii alchilanti, coloranŃi etc.) – factori sau agenti
mutageni. Mutatiile induse sunt mai frecvente decat cele spontane
2.TRANSFERUL DE MATERIAL GENETIC LA BACTERII
Schimbul de gene este posibil prin transferul unor fragmente de ADN de la o
bacterie donatoare la alta, receptoare. Acest schimb este posibil prin trei
mecanisme:
 transformare – sau adiţie de fragmente de ADN „străin”;
 transducţie – rezultat al infecţiilor bacteriilor cu bacteriofagi;
 conjugare – un proces care se realizează prin contactul prealabil al
bacteriilor donatoare ca conţin un factor de fertilitate, notat F+, cu
bacteria receptoare – F-.
În urma transferului de material genetic de la o bacterie la alta, are loc un proces de
recombinare între exogenat (genele bacteriei donatoare) şi endogenat (genele
complementare ale bacteriei receptoare), luând naştere un cromozom recombinat.
Astfel, informaţia transferată (achiziţionată), fiind stabilă, va fi transmisă în urma
diviziunii celulare la bacteriile fiice.
2.1.Transformarea
Acest mod de transfer al genelor este de obicei un fenomen de laborator, dar
natural transformarea poate fi observată în culturi pentru unele bacterii. Astfel,
transferul de ADN poate avea loc spontan, prin liză celulară, în urma eliberării
acestuia în mediul de dezvoltare al bacteriei (sau mai frecvent prin extracţie
chimică). Transformarea constituie, din punct de vedere istoric, primul model de
transfer cunoscut şi care este realizabil doar pentru un număr limitat de specii
bacteriene.
Acest fenomen a fost descoperit de Griffith în 1928, în urma inoculării subcutanate
la şoareci a unei tulpini de pneumococi capsulaţi, vii, dintr-o cultură de tip S,
provocând astfel, o septicemie mortală.
Prin inocularea aceleaşi tulpini de pneumococi omorâţi prin căldură, nu se mai
produce moartea animalelor. De asemenea, şoarecii nu mor nici atunci când le sunt
inoculaţi pneumococi neîncapsulaţi, obţinuţi din colonii de tip R. Dar, dacă
inocularea se face cu un amestec de neîncapsulaţi (R), vii şi de pneumococi
încapsulaţi omorâţi prin căldură, animalele de laborator fac septicemie mortală.
Din hemocultura acestor animale s-au izolat colonii de pneumococi S (virulente),
ceea ce demonstrează reversia din pneumococi nevirulenţi în pneumococi virulenţi,
în urma transformării ADN –ului bacterian.
Acest fenomen descoperit iniţial la o bacterie gram pozitivă interesează şi unele
bacterii gram negative. Transformarea cuprinde mai multe faze:
 apariţia stadiului de competenţă şi fixarea la suprafaţa celulei
receptoare a ADN-ului celulei donatoare;
– penetrarea ADN-ului donator şi integrarea acestuia în cromozomul
bacteriei receptoare.
Practic, transformarea, pe lângă importanţa istorică, prezintă interes în :
– genetica microbiană (analize genetice şi cadrul genetic) şi
– în ingineria genetică (utilizată pentru penetrarea genelor de origine
umană sau animală, fie direct, fie prin intermediul unor vectori sau a
 plasmidelor, într-o bacterie – şi elaborarea de proteine care pot fi
extrase ulterior – insulină, somatostimuline, etc).

2.2. Transducţia
Este modalitatea de transfer al unui fragment de ADN de la o bacterie donatoare la
alta receptoare, prin intermediul bacteriofagilor temperaţi.
Bacteriofagii (fagii) sunt virusuri care infectează bacteriile.
Se cunosc numeroase specii de fagi (peste 1700).
Aceste virusuri conţin un singur tip de acid nucleic (ARN sau ADN) înconjurat de
o capsidă de natură proteică.
Fagii existenţi în stadiul de virioni – particule fagice extracelulare – infectează o
bacterie.
Se disting două tipuri de infecţie cu bacteriofagi:
– infecţia litică – determinată de fagii virulenţi (de exemplu, fagii T2 ai
bacteriei Escherichia coli) – care se multiplică în celula bacteriană şi
duce întotdeauna la liza acesteia;
– infecţia lizogenă – produsă de fagii temperaţi (exemplu, fagul lambda
al bacteriei Escherichia coli) care infectează bacteria fără a o distruge
obligatoriu
Dar, între bacteriile infectate există unele în care se produc fagi care vor fi eliberaţi
prin liza celulei bacteriene. În cele mai multe bacterii însă există ADN-ul fagic,
integrat în ADN-ul bacterian, împreună cu care se replică.
În această stare integrată ADN-ul fagic, poartă numele de profag.
Unii profagi pot modifica fenotipul şi genotipul bacterian – conversie lizogenă –
care poate duce la apariţia de noi funcţii (de exemplu: modificarea proprietăţilor
antigenice - Salmonella), producerea de toxine (Corynebacterium diphteriae,
Streptococcus pyogenes – toxina eritrogenă).
• Se disting două variante ale fenomenului de transducţie:
– transducţia specializata sau restrictivă;
– transducţia generalizată.
Transducţia specializata sau restrictiva fagul transductor transferă un număr mic
de gene aflate în imediata apropiere a situsului de legare a profagului în
cromozomul bacterian.
Transducţia generalizată sau nerestrictiva. În urma infecţiei fagice, bacteriofagul
poate încorpora nu numai genomul fagic ci şi o foarte mică parte din genomul
bacterian, pe care noul bacteriofag îl poate introduce într-o altă bacterie.
Acest fragment de ADN bacterian transferat poate fi integrat în cromozomul noii
bacterii infectate prin recombinare, obţinându-se astfel, bacterii cu noi caractere –
mutante, rezistente, de exemplu.

Conjugarea
Este cel de al treilea mecanism de transfer genetic la bacterii şi care contact direct
între celula donatoare şi celula receptoare
Reprezintă modul de transfer al plasmidelor, care sunt molecule de ADN
extracromozomial, purtătoare de informaţii foarte variate.
Dintre cele mai bine cunoscute plasmide fac parte:
• factorii de sex – notaţi F+;
• factorii col – purtători de gene care codifică producerea de colicine (toxine
letale – bacteriocine, produse de bacteriile coliforme);
• factori de rezistenţă (R) – la antibiotice şi antiseptice; un singur plasmid, de
exemplu, poate fi purtător de gene pentru rezistenţă la streptomicină,
cloramfenicol, tetraciclină şi sulfamide;
• plasmide pentru penicilinază ale stafilococilor; acestea sunt purtate de către
gene pentru sinteza penicilinazei, gene diferite de factorii R;
• factori de virulenţă – prin care poate fi mediată plasmidic patogenitatea
unor suşe bacteriene.
Majoritatea plasmidelor pot fi transferate prin mecanism de conjugare şi mai ales
plasmide col, R şi plasmidele F.Plasmidul F poate trece de la o bacterie F+ la altă
bacterie F- - păstrându-se în stare autonomă.
Plasmidul F poate trece cu uşurinţă din stare autonomă (F+) în stare integrată în
cromozom şi atunci a fost notat Hfr (high frequency of recombination).
În cazul bacteriilor Hfr, plasmidul F integrat asigură transferul liniar şi orientat al
genelor, dar cu origini şi direcţii diferite.

Convenţional s-au definit mai multe etape ale procesului de conjugare:

formarea perechilor specifice donor – receptor – care depinde de prezenţa
pililor de pe suprafaţa celulelor donor;
formarea unei punţi de legătură, între celula donor şi receptor, punte care a fost
vizualizată la microscopul electronic şi care serveşte la realizarea transferului de
material genetic;
transferul materialului genetic, care are loc după replicarea unei catene a
plasmidului conjugativ, fie din plasmid fie dintr-o regiune a cromozomului, care
pătrunde prin puntea de legătură în celula receptoare.

Ingineria genetică
Existenţa vectorilor (plasmide, bacteriofagi şi în ultimul timp descoperirea
existenţei unor transpozoni ce se pot transmite de la o celulă bacteriană la alta)
permite transferul de gene celulei bacteriene, ceea ce consituie baza ingineriei
genetice.
Bacteria preferată a ingineriei genetice este E.coli, care în mod natural nu este
capabilă de transformare, dar căreia prin clonare i s-au introdus în genom cei mai
diverşi determinanţi genetici provenind de la organisme îndepărtate filogenetic,
cum sunt omul şi animalele.
Prin această tehnică se introduc în genomul bacterian gene care codifică sinteza
unor substanţe ca, de exemplu, interferoni, insulină, STH etc., a căror obţinere pe
cale chimică ar fi fie imposibilă, fie foarte costisitoare.
Aplicaţiile biotehnologiei moleculare în diagnosticul clinic
Au permis apariţia unei noi discipline: diagnosticul molecular – reprezentând
utilizarea probelor de acizi nucleici în diagnosticul bolilor
– boli infecţioase,
– neoplasme,
– boli ereditare
• O altă aplicaţie : amprenta ADN - permite diferenţierea indivizilor prin
utilizarea unor fragmente minuscule de ţesut sau probe de sânge.
•