Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
DREPT CIVIL
INSTITUŢII PRINCIPALE
s u p o r t de c u r s
Bucureşti
2007
Drept civil Liviu Stănciulescu
CUPRINS
Introducere
TESTE: Întrebări-grilă
Introducere
CAPITOLUL I
& 1. Definire
a). Raportul juridic civil are un caracter social deoarece acestea se stabilesc
între oameni, priviţi fie, ca persoane fizice, fie ca persoane juridice (în colectiv).
b). Raportul juridic civil are un caracter voliţional, ce rezultă din faptul că raportul
juridic este reglementat de o normă juridică care, în esenţă, exprimă voinţa
legiuitorului, dar şi prin voinţa părţilor.
c). Raportul juridic civil se caracterizează prin: egalitatea juridică a părţilor.
Raportul juridic civil este alcătuit din: subiectele sau părţile raportului raportul,
conţinutul raportului şi obiectul raportului.
Prin subiect al raportului juridic înţelegem capacitatea de a fi titular de drepturi şi
obligaţii.
Prin obiect al raportului juridic civil se înţelege acţiunea sau inacţiunea la care
este îndreptăţit subiectul activ şi la care este obligat subiectul pasiv.
În timp ce conţinutul raportului cuprinde posibilităţi şi îndatoriri juridice, obiectul
are semnificaţia realizării acestora.
Când prestaţia are a obiect transmiterea unui drept asupra unui lucru, acesta
poate fi privit ca element material. Astfel se poate vorbi despre obiectul „derivat” al
raportului juridic civil.
Obiectul material („lucrul” ori „bunul” în sens juridic) trebuie să aibă valoare
economică şi să fie util pentru trebuinţele umane.
Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (cu
valoare economică) aparţinând unei persoane. Totalitatea drepturilor alcătuiesc activul
patrimonial, iar totalitatea obligaţiilor, pasivul patrimonial.
Patrimoniul, ca universalitate juridică, are un activ (drepturi, creanţe) şi un pasiv
(obligaţii). Patrimoniul nu este deci, o simplă universalitate de fapt (un ansamblu de
bunuri);
Clasificarea bunurilor se face după anumite criterii generale şi specifice.
Clasificarea are importanţă teoretică, dar mai ales practică, deoarece determină
regimul juridic aplicabil diferitelor bunuri.
a). După regimul circulaţiei juridice sunt bunuri care se află în circuitul civil şi
bunuri scoase din circuitul civil.
I. Prin înscris se înţelege orice declaraţie despre un act sau fapt juridic făcută
prin scriere cu mâna , prin dactilografierea ori imprimare, cu orice litere sau sistem de
scriere, pe hârtie sau pe orice material: sticlă, lemn, metal, pânză, telex, telefax, etc.
Cu înscrisurile sunt asimilate declaraţiile verbale, înregistrate pe bandă
electromagnetică, peliculă, disc etc.
Înscrisurile sunt preferate de părţi, fiind un mijloc de probă ce cuprinde voinţa
părţilor, uşor de păstrat şi de utilizat într-un litigiu.
În funcţie de existenţa sau inexistenţa intenţiei ca aceasta să folosească ca
mijloc de dovadă, înscrisurile sunt preconstituite şi nepreconstituite.
Sunt înscrisuri preconstituite : înscrisul autentic, înscrisul sub semnătură privată,
răbojurile, diferite chitanţe, note, facturi, etc., emise pentru a servi ca mijloc de probă.
Sunt înscrisuri nepreconstituite: registrele comerciale, registrele şi hârtiile
casnice, menţiunile scrise de creditor pe titlu constatator al creanţei sau pe chitanţă şi
scrisorile obişnuite;
Potrivit art. 948 “Condiţiile esenţiale pentru validarea unei convenţii sunt:
capacitatea de a contracta; consimţământul valabil al părţii ce se obligă; un obiect
determinat; o cauză licită”.
Deşi art. 948 Cod civil nu prevede, printre condiţiile esenţiale, “forma” actelor,
totuşi în cazul unor acte solemne (donaţie, ipotecă etc.) lipsa formei cerute de lege
atrage nulitatea actului juridic.
Condiţiile actului juridic civil pot fi: de fond, care privesc conţinutul actului
(capacitatea , consimţământul, cauza, obiectul) sau de formă, care privesc forma
juridică în care se exprimă voinţa (forma solemnă cerută de lege).
1). Capacitatea de a încheia actul juridic. Potrivit art. 949 Cod civil dispune:
“Poate contracta orice persoană ce nu este declarată incapabilă prin lege”.
Deci incapacitatea de a încheia acte juridice trebuie să fie expres prevăzută de
lege, textele referitoare fiind de strictă interpretare.
Cu referire la persoanele fizice, principalele incapacităţi sunt prevăzute în art.
950 C. civ., care dispune : “Necapabili de a contracta sunt: minorii, înterzişii, în genere
toţi cei cărora legea le-a prohibit oarecare contracte”.
Cu privire la persoanle juridice, principiul denumit al specialităţii capacităţii de
folosinţă este acela că acestea pot încheia orice acte juridice care corespund scopului
pentru care au fost înfiinţate (art.34 din Decretul nr.31/1954).
2).Consimţământul valabil exprimat. Consimţământul înseamnă hotărârea de a
te obliga judecătoreşte şi exteriorizarea acestei manifestări. Voinţa internă,
neexteriorizată, nu produce efecte juridice.
Consimţământul mai are şi sensul de “acord al părţilor”.
Pentru a produce efecte, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
a) să emane de la o persoană având capacitatea de exerciţiu şi discernământ;
b). să fie făcut cu intenţia de a produce efecte juridice, angajare juridică;
c). să fie serios şi nu în glumă (jocandi causa), sau cu rezervă mintală
(reservatio mentalis) cunoscută de cealaltă parte, ori sub condiţie potestativă pură;
d). să fie precis;
Actele juridice civile pot fi pure şi simple sau afectate de modalităţi, adică de
anumite evenimente viitoare, de care depinde existenţa sau executarea drepturilor şi
obligaţiilor din aceste acte.
Modalităţiile actului juridic sunt termenul şi condiţia.
1.Termenul (dies) este un eveniment viitor şi sigur care întârzie producerea
efectelor unui act juridic sau determină stingerea efectelor unui act juridic.
În raport cu efectele sale,termenul este : suspensiv şi extinctiv.
Termenul este suspensiv când la îndeplinirea lui se produc efectele actului
juridic. Până la îndeplinirea termenului, exerciţiul drepturilor şi executarea obligaţiilor
actului juridic sunt suspendate.
Termenul este extinctiv când la îndeplinirea lui se sting efectele unui act juridic.
La îndeplinirea lui, drepturile şi obligaţiile părţilor din actul juridic se sting.
Prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la data împlinirii termenului
suspensiv.
Termenul extinctiv are ca efect stingerea dreptului subiectiv şi a obligaţiei
corelative.
În funcţie de izvorul său, termenul poate fi: convenţional (voluntar), stabilit de
părţile unui act juridic civil, legal (stabilit de lege), judiciar (acordat debitorului de
instanţa judecătorească).
2. Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde
existenţa (naşterea sau stingerea) actului juridic.
De menţionat că, de îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei depinde însăşi
existenţa sau inexistenţa actului juridic respectiv.
Din punct de vedere al posibilităţii de realizare şi al legăturii cu voinţa părţilor,
condiţiile sunt cauzale, mixte şi potestative.
Condiţia este cauzală când realitatea ei depinde de hazard, fiind independentă
de voinţa părţilor (dacă voi supravieţui fratelui meu – art.1005 Cod civil);
Condiţia este mixtă când realizarea ei depinde de voinţa uneia dintre părţi şi de
voinţa unei terţe persoane.
Condiţia este potestativă când realizarea ei depinde de voinţa părţilor. Condiţia
potestativă este de două feluri: potestativă pură şi potestativă simplă.
Condiţia potestativă pură, când realizarea ei depinde exclusiv de voinţa unei
părţi ( cumpăr dacă voi dori);
Condiţia potestativă simplă, când realizarea ei depinde de voinţa uneia din părţi
şi de un fapt exterior de voinţa unei persoane nedeterminate (cumpăr dacă o să câştig
la Loto).
În raport de efectul ce-l produce, condiţia este suspensivă şi rezolutorie.
Condiţia este suspensivă,când până la realizarea ei existenţa drepturilor şi
obligaţiilor părţilor este suspendată. Condiţia este rezolutorie, când până la realizarea
ei drepturile şi obligaţiile părţilor sunt considerate că există şi se execută.
PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ
& 1. Definire
DREPTUL DE PROPRIETATE
& 1. Definire
Potrivit art. 136 alin. 1 din Constituţia României „proprietatea este publică sau
privată”.
A) Dreptul de proprietate publică. Potrivit art.136 pct. 3 din Constituţie ‘’Bogăţiile
de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţialul energetic
valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele materiale ale zonei
economice şi platoul continental, precum şi alte bunuri stabilite prin lege organică,, fac
obiectul exclusiv al proprietăţii publice’’.
Ţinând seama de criteriile prevăzute de art. 136 din Constituţie şi de Legea nr.
213/1998, în literatura de specialitate s-a stabilit că domeniul public cuprinde
totalitatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin
natura lor sau prin destinaţia legii, sunt de uz şi de interes public.
Subiectele dreptului de proprietate publică sunt: statul asupra bunurilor din
domeniul public de interes naţional şi unităţile administrativ-teritoriale (comuna, oraşul,
municipiul, judeţul) asupra bunurilor de interes public de interes local.
Persoanele juridice de drept public care primesc în administrare bunuri din
domeniul public, precum şi cele cărora le sunt concesionate asemenea bunuri,
dobândesc numai un drept de administrare sau de concesiune, care nu se confundă
cu dreptul de proprietate.
Bunurile proprietate publică nu pot fi înstrăinate, adică sunt inalienabile. Astfel,,
bunurile proprietate publică sunt scoase din circuitul civil (art. 136 alin. 4 din
Constituţie).
Bunurile proprietate publică sunt imprescriptibile. Potrivit art. 1844 C. civ ‘’nu se
poate prescrie domeniul bunurilor care prin natura lor proprie sau printr-o declaraţie a
legii nu pot fi obiecte de proprietate privată şi sunt scoase afară din comerţ.’’
Bunurile proprietate publică nu pot fi urmărite, sunt insesizabile (art. 11 lit. b din
Legea 213/1998).
CAPITOLUL VII
Răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice care constă într-un raport
de obligaţii , în temeiul căruia o persoană este îndatorată să repare prejudiciul cauzat
altuia prin fapta sa ori, în cazurile prevăzute de lege, prejudiciul pentru care este
răspunzătoare.
În dreptul civil sunt reglementate două forme ale răspunderii civile: răspunderea
delictuală şi răspunderea contractuală.
Răspunderea civilă delictuală constă în obligaţia unei persoane de a repara
prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită contractuală sau, după caz, prejudiciul
pentru care este chemată prin lege să răspundă.
Răspunderea civilă contractuală este îndatorirea debitorului unei obligaţii
născută dintr-un contract de a repara prejudiciul, cauzat creditorului sau prin faptul
neexecutării lato sensu a obligaţiei se înţelege executarea ei cu întârziere, executarea
necorespunzătoare ori neexecutarea propriu-zisă totală sau parţială.
Între cele două forme de răspundere civilă nu există deosebiri fundamentale.
În dreptul civil contemporan român răspunderea civilă se întemeiază, în
principiu, pe culpă. Totuşi doctrina şi practica judiciară admit şi existenţa unor cazuri
în care răspunderea este de natură obiectivă, fără culpa fundamentală.
Faptele juridice sunt definite ca fiind toate acţiunile omeneşti sau faptele
voluntare ale omului de săvârşirea cărora legea leagă anumite efecte juridice, ce dau
naştere, modifică sau sting raporturi juridice civile.
Acţiunile săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice civile sunt de două
feluri: fapte juridice licite, care sunt acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de a
produce efecte juridice de obligaţii, care totuşi dau naştere la asemenea efecte în
puterea legii şi fapte juridice ilicite, care sunt acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia de
a crea raporturi juridice de obligaţii, care totuşi produc asemenea efecte în temeiul
sau puterea legii.
Faptele juridice licite sunt reglementate în capitolul intitulat „Despre cvasi-
contracte”, art. 986-997 din Codul civil român.
Cvasi-contractul este un fapt licit şi voluntar din care se naşte o obligaţie faţă de
o altă persoană sau obligaţii reciproce între părţi.
Codul nostru civil reglementează expres două izvoare de obligaţii din această
categorie, gestiunea de afaceri şi plata nedatorată (art. 987-991 Cod civil respectiv
992-997 Cod civil) . Practica judiciară şi literatura de specialitate au apreciat că şi
teoria sau principiul îmbogăţirii fără justă cauză este un fapt juridic.
Îmbogăţirea fără justă cauză este un izvor de obligaţii extracontractuale.
Obligaţia de restituire este sancţionată printr-o acţiune civilă specială numită acţiune
de restituire a îmbogăţirii.
Potrivit art. 987 C. civ. gestiunea de afaceri apare ori de câte ori o persoană
îndeplineşte, fără o însărcinare prealabilă sau în lipsa oricărei legături contractuale
preexistente, un act în interesul altei persoane.
Persoana care îndeplineşte actul se numeşte gerant iar aceea în interesul
căreia este îndeplinit se numeşte gerat.
CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE
& 1. Noţiune
Potrivit art. 948 C. civ. „condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii”
sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţilor, obiectul
determinat, posibil, licit şi o cauză morală şi licită.
1). Potrivit art. 949 C. civ., în principiu, toate persoanele se bucură de
capacitatea de a contracta (în general), regula fiind deci, capacitatea iar excepţia
incapacitatea. Dispoziţia este reluată în acelaşi sens în art. 1306 C. civ. privind
capacitatea în materia contractului de vânzare-cumpărare.
Sunt incapabili de a contracta în general, minorii şi interzişii judecătoreşte (art.
950 C. civ.).
Cazurile de incapacităţi speciale la vânzare şi cumpărare, ce fac obiectul
analizei de faţă, sunt expres şi limitativ prevăzute de lege şi de strictă interpretare.
a). Conform art. 1307 C. civ. vânzarea între soţi este interzisă. Incapacitatea
este dictată de următoarele considerente: pentru protejarea intereselor moştenitorilor
rezervatari şi pentru protejarea intereselor creditorilor.
b). Tutorii nu pot cumpăra bunurile persoanelor de sub tutela lor atât timp cât
socotelile definitive ale tutelei nu au fost date şi primite (art. 809 C. civ. şi art. 1308
pct. 1 C. civ.).
c). Mandatarii, atât cei convenţionali cât şi cei legali, împuterniciţi de a vinde un
lucru, nu pot să-l cumpere întrucât, de regulă, nu se poate admite ca o persoană să
cumuleze şi rolul de vânzător şi pe cel de cumpărător (art. 1308 pct. 2 C. civ.).
d). Administratorii bunurilor ce aparţin statului, comunelor, oraşelor,
municipiilor sau judeţelor nu pot cumpăra bunurile aflate în administrarea lor (art. 1308
pct. 3 C. civ.).
e). Funcţionarii publici nu pot cumpăra bunurile statului sau unităţilor ad-
ministrativ-teritoriale care se vând prin mijlocirea lor (art. 1308 pct. 4 C. civ.).
f). Judecătorii, procurorii şi avocaţii nu pot deveni cesionari de drepturi
litigioase care sunt de competenţa Curţii de Apel în a cărui circumscripţie îşi execută
funcţia sau profesia (art. 1309 C. civ.).
Această interdicţie este întemeiată pe un motiv de ordine publică şi, în
consecinţă, sancţiunea este nulitatea absolută a actului şi suportarea cheltuielilor
vânzării şi plata daunelor-interese.
i). Un alt caz de incapacitate specială temporară la vânzare este cel prevăzut
de art. 44 alin. 1 din Legea nr. 10/2001, prin care se instituie o interdicţie în
consideraţia chiriaşului dobânditor al locuinţei, de a înstrăina imobilul timp de 10 ani.
2). Vânzarea se încheie prin acordul de voinţă dintre părţi. Existenţa con-
simţământului este în principiu, indispensabilă pentru perfectarea vânzării.
Promisiunea unilaterală de vânzare intervine în cazul în care o persoană,
prevăzând un interes pentru ea de a dobândi proprietatea unui bun, primeşte
promisiunea proprietarului de a vinde acel bun, rezervându-şi facultatea de a-şi
manifesta, ulterior, de obicei înăuntrul unui termen, consimţământul de a-l cumpăra.
O promisiune de vânzare constituie un contract distinct (nenumit), ce nu este
o vânzare şi deci nu poate produce nici efectele acesteia (cum ar fi de exemplu,
transmiterea dreptului de proprietate).
Putem spune că promisiunea de vânzare (sau de cumpărare) este un
antecontract, care dă naştere la un drept de creanţă, una dintre părţi fiind obligată faţă
de cealaltă să vândă în viitor un anumit bun.
CONTRACTUL DE DONAŢIE
& 1. Noţiune
Potrivit art. 801 C. civ. „Donaţiunea este un act de liberalitate prin care
donatorele dă irevocabil un lucru donatarului care-l primeşte”. Astfel, donaţia este
contractul prin care una dintre părţi, donatorul îşi manifestă intenţia liberală (animus
donandi) prin care îşi micşorează, în mod irevocabil propriul patrimoniu cu un drept
real sau de creanţă, fără a urmări să primească ceva în schimb.
Contractul de donaţie este o liberalitate deoarece prin încheierea sa
patrimoniului donatorului se micşorează cu un bun (sau un drept). Împreună cu
contractele dezinteresate (de exemplu, comodatul, mandatul, depozitul etc.).
Donaţia este totodată, o liberalitate inter vivos, deoarece se încheie şi îşi
produce efectele, de regulă, în timpul vieţii donatorului (spre deosebire de testament
care este tot o liberalitate, însă mortis causa).
După forma de realizare a voinţei animus donandi, donaţiile pot fi: directe
(realizate cu respectarea formei autentice), indirecte (înfăptuite pe calea unui alt act
juridic decât donaţia; de exemplu, renunţarea la un drept, remiterea de datorie,
stipulaţia pentru altul) sau simulate [deghizate sau „disimulate sub aparenţa unui act
cu titlul oneros” (s.n.)].
a). Donaţia este un contract unilateral. Deşi actul juridic se încheie prin
acordul celor două părţi, numai una dintre acestea are obligaţii contractuale
(donatorul).
În principiu, donatarul nu-şi asumă obligaţii faţă de donator. Se acceptă
unanim însă că donatarul trebuie să aibă o obligaţie de recunoştinţă (faţă de donator).
b). Donaţia este un contract gratuit. Astfel, donatorul transmite unul sau mai
multe drepturi donatarului, fără ca acesta (din urmă) să se oblige la plata vreunui
echivalent.
c). Donaţia este un contract solemn, deoarece este supusă formei speciale,
impusă ca o condiţie ad validitatem de art. 813 C. civ. potrivit căruia „Toate donaţiunile
se fac prin act autentic”.
d). Donaţia este un contract translativ de proprietate. Astfel, o dată cu
încheierea contractului operează de regulă, şi transferul dreptului de proprietate de la
donator la donatar.
Transmiterea dreptului de proprietate de la donator la donatar produce
consecinţele instituite de dreptul comun (de exemplu, riscul pieirii lucrului va fi suportat
de donatar potrivit principiului res perit domino).
CAPITOLUL X
CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE
§ 1. Noţiune şi caractere
Potrivit art. 1411 C. civ., locaţiunea este un contract prin care o persoană,
numita locator, pune la dispoziţia altei persoane, numită locatar, folosinţa temporară a
unui bun, în schimbul unei sume de bani, numită chirie.
Potrivit art. 1415 C. civ., locaţiunea nu poate fi însă încheiată pe durată
perpetuă (veşnică), locaţiunile ereditare imobiliare, cunoscute în vechiul drept sub
denumirea de emfiteuze ori embatic (besman) fiind prohibite de lege.
Ca şi locaţiunea, şi antecontractul de locaţiune, este un act de administrare.
a). Locaţiunea este un contract consensual, care se încheie prin simplul acord
de voinţă al părţilor, fără vreo altă formalitate.
Ad validitatem, contractul se încheie solo consensu.
Dacă contractul a fost constat prin înscris şi acesta a fost distrus ori pierdut
datorită unui caz de forţă majoră, atunci existenţa acestuia poate fi dovedită prin orice
mijloc de probă.
b). Locaţiunea este un contract bilateral (sinalagmatic) întrucât creează
obligaţii pentru ambele părţi contractante.
Locatorul se obligă să asigure folosinţa temporară a lucrului, iar locatarul se
obligă să plătească chiria.
c). Locaţiunea este un contract esenţialmente cu titlu oneros, în care părţile
contractante urmăresc un interes propriu patrimonial.
Caracterul oneros al locaţiunii este elementul principal de distincţie al acestui
contract în raport cu comodatul (împrumutul de folosinţă) care, prin definiţie este
(esenţialmente) cu titlu gratuit.
d). Locaţiunea este un contract comutativ deoarece părţile cunosc existenţa şi
întinderea obligaţiilor încă de la momentul încheierii contractului (deci contractul nu
este aleatoriu).
e). Locaţiunea este un contract cu executare succesivă deoarece obligaţiile
părţilor se execută în timp, printr-o prestaţie continuă, pe toată durata contractului:
locatorul fiind obligat să asigure folosinţa lucrului, iar locatarul să plătească chiria.
Deci elementul de timp este de esenţa contractului.
f). Locaţiunea este un contract translativ de folosinţa temporară a unui lucru
individual-determinat (şi deci, nu transmite dreptul de proprietate), riscul pieirii fortuite
fiind suportat de proprietar (care poate fi şi o altă persoană decât locatorul).
§ 2. Condiţii de validitate
Contractul de mandat
§ 2. Varietăţi de mandat
1. Actul cu sine însuşi este mandatul încheiat între mandatar (ca repre-
zentant al mandantului) şi persoana sa (în nume propriu, de această dată).
2. Dubla reprezentare este mandatul încheiat între mandatar (ca
reprezentant al mandantului) cu el însuşi (ca reprezentant al terţului).
În doctrină, actul cu sine însuşi şi dubla reprezentare sunt cunoscute sub
numele de autocontracte.
Autocontractul prezintă pericol pentru interesele mandantului (cu excepţia ca-
zului când acesta a fost în cunoştinţă de cauză). Când interesele mandantului sunt
lezate, acesta poate cere anularea actului pentru dol prin reticenţă.
3. Mandatul în interes comun este mandatul în care mandatarul
contractează cu un terţ, atât în interesul mandantului, cât şi în interesul său (pentru că
au aceleaşi interese; de ex., bunul care urmează a se vinde este coproprietate:
mandant, mandatar).
În comparaţie cu mandatul în interes comun, mandatul remunerat este
mandatul cu titlu oneros, în care interesul mandatarului derivă din plata remuneraţiei
(şi nu din obiectul comun).
§ 4. Obligaţiile mandantului
§ 6. Încetarea mandatului
CAPITOLUL XII
Contractul de împrumut
§ 2. Împrumutul de consumaţie
B. Împrumutul cu dobândă
Împrumutul de consumaţie este, prin natura sa, gratuit (art. 1576 şi art. 1584
C. civ.). Ca excepţie, împrumutul de consumaţie poate fi şi oneros (numit împrumut cu
dobândă).
Definim astfel, împrumutul cu dobândă ca fiind împrumut de consumaţie cu
titlu oneros, în care împrumutatul, în schimbul transferului temporar al dreptului de
proprietate asupra unei câtimii de bunuri, pe lângă obligaţia sa principală de a restitui
bunul (la scadenţă) mai datorează şi o remuneraţie numită „dobândă” (art. 1587-1590
C. civ.).
Potrivit art. 1587 C. civ. „se poate stipula dobânzi pentru un împrumut de bani,
de denarierate (zaharele) sau alte lucruri mobile”(s.n.).
Faţă de dispoziţiile de mai sus, rezultă că obiectul împrumutului cu dobândă
este de regulă o sumă de bani sau „alte lucruri mobile” (caracteristice împrumutului de
consumaţie).
Particularitatea împrumutului cu titlu oneros constă în aceea că are dublu
obiect, deşi contractul este unilateral (deoarece ambele obligaţii principale din contract
– atât obligaţia de restituire, cât şi obligaţia de plată a dobânzii – sunt asumate de
împrumutat).
Per a contrario, dacă părţile nu au stipulat expres că împrumutul este oneros,
contractul este gratuit şi deci împrumutatul nu datorează dobânzi (art. 1587 C. civ.).
De regulă, părţile sunt libere să convină dacă împrumutul (de bani) este
gratuit sau are un „preţ” (dobânda).
Caracterul oneros al împrumutului trebuie să fie prevăzut expres, „prin act
scris” [art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţii
băneşti].
În cazul împrumuturilor de bani, uneori legea intervine, fie pentru stabilirea
cuantumului dobânzilor, fie pentru limitarea nivelului acestora.
Depăşirea limitei maxime admise de lege a dobânzii, în materie civilă, „este
nulă de drept” (art. 9 din O.G. nr. 9/2000).
Potrivit dreptului comun, debitorul este liberat de obligaţia sa prin remiterea
voluntară a titlului către creditor (art. 1138 C. civ.).
Potrivit art. 1590 C. civ., în materia împrumutului cu dobândă, operează
prezumţia de plată a dobânzii, dacă împrumutătorul eliberează o chitanţă de primire
integrală a capitalului (fără a face menţiune în privinţa dobânzilor).
§ 1. Definiţie
§ 2. Felurile moştenirii
§ 4. Deschiderea moştenirii
I. Capacitatea succesorală.
Potrivit art. 654 C. civ., „pentru a putea succede, trebuie neapărat ca per-
soana care succede să existe la momentul deschiderii succesiunii”.
A. Au capacitate succesorală.
Moştenirea legală
Moştenirea este legală în cazul în care transmiterea ei are loc în temeiul legii
(la persoanele, în ordinea şi în cotele determinate de lege).
De regulă, moştenirea legală intervine în toate cazurile în care defunctul nu a
lăsat testament. Ea poate interveni însă ca excepţie, în cazul în care a fost lăsat testa-
ment, însă acesta nu cuprinde legate, ci alte dispoziţii de ultimă voinţă (de exemplu,
desemnarea unui executor testamentar, recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei,
dispoziţii cu privire la funeralii etc).
Moştenirea poate fi legală şi în cazul în care testamentul cuprinde exheredări
(dezmoşteniri) prin care o parte din moştenitori sunt înlăturaţi de la moştenire (fără ca
testamentul să cuprindă legate în favoarea altor persoane) situaţie în care, la
moştenire vor fi chemaţi restul de moştenitori legali (nedezmoşteniţi) ce vor împărţi
între ei întreaga masă succesorală.
Moştenirea legală poate coexista cu cea testamentară, dacă defunctul a
dispus prin testament numai de o parte a moştenirii sale (sau a dispus de întreaga
moştenire, dar există moştenitori rezervatari) situaţie în care o parte din moştenire se
va transmite după voinţa testatorului, iar cealaltă după regulile moştenirii legale.
Soţul supravieţuitor nu face parte din nici o clasă de moştenitori legali, dar
vine la moştenire în concurs cu moştenitorii din fiecare clasă.
Pentru a-l putea moşteni pe defunct, soţul supravieţuitor trebuie să înde-
plinească condiţiile generale cerute de lege pentru a moşteni (capacitate succesorală,
să nu fie nedemn etc.), dar şi o condiţie specială, şi anume: să aibă calitatea de soţ la
data deschiderii moştenirii.
Legea nr. 319/1944 recunoaşte soţului supravieţuitor următoarele categorii de
drepturi:
a) un drept de moştenire în concurs cu oricare dintre clasele de moştenitori
legali sau în lipsa rudelor din cele patru clase,
b) un drept de moştenire special asupra mobilelor şi obiectelor aparţinând
gospodăriei casnice precum şi asupra darurilor de nuntă,
c) un drept temporar de abitaţie asupra casei de locuit.
Soţul supravieţuitor nu face parte din nici o clasă de moştenitori legali, dar
vine în concurs cu oricare clasă chemată la moştenire. El nu este înlăturat de la
moştenire, dar nici nu înlătură rudele defunctului (indiferent de clasa din care fac
parte).
a) în concurs cu descendenţii defunctului (clasa I de moştenitori legali),
indiferent de numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul la 1/4 din moştenire;
b) în concurs cu ascendenţii privilegiaţi, indiferent de numărul lor, care vin la
moştenire împreună cu colateralii privilegiaţi (clasa a II-a), de asemenea indiferent de
numărul lor, soţul supravieţuitor are dreptul la 1/3 din moştenire;
CAPITOLUL XV
Moştenirea testamentară
Potrivit art. 650 C. civ., „succesiunea se deferă sau prin lege sau, după voinţa
omului, prin testament”. Deci, legea permite persoanelor fizice ca printr-un act juridic
(numit testament) să dispună pentru cauză de moarte.
Testamentul este un act juridic special. Potrivit art. 802 C. civ., „testamentul
este un act revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viaţă,
de tot sau parte din avutul său.”
Conform art. 802 C. civ., testamentul are următoarele caractere juridice:
a) Testamentul este un act juridic; în consecinţă, trebuie să îndeplinească
condiţiile de validitate prevăzute pentru orice act juridic civil.
b) Testamentul este un act juridic unilateral, deci exprimă voinţa unei singure
persoane (a testatorului) şi produce, de regulă, efectele juridice urmărite de aceasta.
Valabilitatea şi efectele testamentului nu depind însă de acceptarea sau
neacceptarea ulterioară a acestuia de către legatari.
c). Testamentul este un act juridic personal, care, spre deosebire de alte acte
juridice ce pot fi încheiate şi prin reprezentare sau cu asistarea ocrotitorului legal (de
exemplu, a tutorelui), nu poate fi încheiat decât personal.
d). Testamentul este un act juridic solemn, astfel că voinţa testatorului trebuie să
fie manifestată în formele anume prevăzute de lege (sub sancţiunea nulităţii absolute).
Nu este însă obligatoriu ca testamentul să fie act autentic (poate fi şi olograf).
e). Testamentul este un act juridic pentru cauză de moarte (mortis causa).
Deşi este valabil încheiat încă din momentul redactării sale, el va produce efecte ju-
ridice numai după moartea testatorului.
f). Testamentul este un act juridic revocabil. Cât timp se află în viaţă, testatorul
poate reveni asupra manifestării sale de voinţă mortis causa, modificând sau anulând
dispoziţiile unui testament anterior încheiat.
Potrivit Codului civil român, cuprinsul principal al testamentului îl constituie
actele de dispoziţie cu titlu gratuit privitoare la bunurile pe care testatorul le va lăsa la
moartea sa, adică legatele.
Legatele pot avea ca obiect tot patrimoniul defunctului, o fracţiune din acesta
sau bunuri individualizate.
Testamentul poate cuprinde însă şi alte dispoziţii de ultimă voinţă:
§ 3. Reguli de formă comune tuturor testamentelor
Condiţiile de formă cerute pentru orice fel de testament sunt: obligativitatea
formei scrise şi obligativitatea testamentului separat (oprirea testamentului conjunctiv).
În dreptul nostru, legea recunoaşte valabilitatea oricărui testament numai dacă
a fost făcut în formă scrisă.
Testamentul oral sau verbal (cunoscut în literatura de specialitate sub
denumirea de nuncupativ) nu este valabil în dreptul nostru (indiferent de numărul
martorilor care l-ar putea confirma).
A doua regulă de formă comună tuturor testamentelor este cea care opreşte
testamentul conjunctiv (art. 857 C. civ.).
Legea interzice ca două persoane să testeze prin acelaşi act una în favoarea
celeilalte sau în favoarea unei terţe persoane (testamentul conjunctiv).
§ 4. Legatul
I. Partea generală
2. Dreptul de urmărire:
a) constă în posibilitatea titularului oricărui drept patrimonial de a urmării bunul
în mâinile oricărei persoane s-ar afla;
b) constă în posibilitatea titularului unui drept real de a fi satisfăcut cu
prioritate faţă de alţi titulari;
c) este specifică dreptului real, nu şi dreptului de creanţă.
8. Obligaţiile naturale:
a) nu se bucură de vreo sancţiune juridică;
b) pot fi valorificate numai pe cale de excepţie;
c) sunt îndatoriri care decurg din regulile de convieţuire socială.
RĂSPUNSURI
1b; 2c; 3b; 4c; 5c; 6a; 7c; 8b; 9b; 10c.
3. Dreptul de proprietate:
a) se stinge, în principiu, prin neuz;
b) este un bun imobil sau,după caz, un bun mobil;
c) nu se stinge prin înstrăinarea bunului.
6. Procedura exproprierii:
a) nu poate fi evitată prin cesiune amiabilă;
b) debutează cu declararea utilităţii publice;
c) este o procedură exclusiv administrativă.
7. Concesionarea:
a) este specifică numai dreptului de proprietate publică;
b) are ca efect schimbarea formei dreptului de proprietate;
c) presupune încheierea uni contract de concesiune.
RĂSPUNSURI
1b; 2b; 3c; 4c; 5b; 6b; 7c; 8a; 9a; 10a.
RĂSPUNSURI
1b; 2a; 3c; 4c; 5ª; 6ª; 7c; 8c; 9c; 10a.
IV. Succesiuni
1. Nedemnitatea succesorală:
a) desfiinţează toate actele juridice, referitoare la bunurile moştenirii, încheiate de
nedemn cu terţe persoane;
b) produce efecte şi faţă de descendenţii nedemnului;
c) produce efecte de la data hotărârii care constată nedernnitatea
3. Nedemnitatea succesorală:
a) influenţează şi eficacitatea liberalităţilor mcute în favoarea nedemnului de către cel
care lasă moştenirea, afară de excepţiile expres prevăzute de lege;
b) poate fi invocată numai de comoştenitorii chemaţi la moştenire împreună cu
nedemnul sau, după caz, de moştenitorii subsecvenţi;
c) operează de drept, instanţa doar constatând nedernnitatea.
4. Nedemnitatea succesorală:
7. Reprezentarea succesorală:
a) poate opera per salta sau amissa media, iar nu numai din grad în grad
vacant;
b) este admisă numai în cazul descendenţilor copiilor defunctului şi al
descendenţilor colateralilor privilegiati;
c) operează indiferent dacă reprezentantul are sau nu vocaţie succesora1ă
proprie la moştenirea defunctului.
9. Reprezentarea succesorală:
a) nu poate opera per salta sau amissa media, ci numai din grad în grad
vacant;
b) este admisă numai în cazul descendenţilor copiilor defunctului;
c) operează de drept şi imperativ, deci reprezentantul este obligat să accepte
moştenirea.
10. Dacă la o moştenire (legală) sunt chemaţi un fi'ate bun şi doi fraţi
consangvini ai defunctului:
a) fiecare va lua 1/3 din moştenire;
b) fratele bun va lua 1/2 din moştenire;
c) fiecare frate consangvin va lua 1/6 din moştenire.
RĂSPUNSURI
1b; 2c; 3c; 4c; 5c; 6b; 7b; 8b; 9c; 10c.
BILIOGRAFIE OBLIGATORIE
- G. Boroi, L. Stănciulescu, Drept civil. Curs selectiv pentru
examenul de licenţă. Teste grilă, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2006
BIBLIOGRAFIE FACULTATIVĂ
- C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura All
Beck, Bucureşti, 2001
- G. Boroi, Drept civil. Partea generală, Editura All Beck,
Bucureşti, 1988
- D. Macovei, I. E. Cadariu, Drept civil. Contracte, Ed Junimea
Iaşi, 2004
- D. Macovei, I. E. Cadaroiu, Drept civil. Succesini, Ed.
Junimea Iaşi, 2006
- N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami,
Bucureşti, 1997
- L. Pop, Dreptul de proprietate. Dezmembrămintele sale,
Editura Lex, Bucureşti, 1996
- L. Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina lex,
Bucureşti, 1998
- L. Stănciulescu, Drept civil. Partea specială, Editura All Beck,
Bucureşti, 2004
- C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor, Editura All Beck, Bucureşti, 1995
- C. Toader, Drept civil. Contracte speciale, Editura All beck,
Bucureşti, 2003
- I. Urs, S. Angheni, Drept civil. Drepturi reale. Teoria
generală a obligaţiilor civile, vol II, Editura Oscar Print,
Bucureşti, 2000