Structura de organizare a sistemului de învățământ.

Implicații la nivel de organizație școlară

Studiu de caz: Sistemul de învățământ românesc
 Structura de organizare a sistemului de învățământ. Implicații
la nivel de organizație școlară
Studiu de caz: Sistemul de învățământ românesc

„Pentru a deveni experţi ȋn dinamica schimbării, educatorii trebuie să devină agenţi competenţi ai
schimbării. Pentru a avea vreo speranţă că viitorul pe care ni-l dorim va deveni realitate, noi trebuie să
fim iniţiatorii.“ (Block, 1987)

Sistemul naţional de învăţământ este constituit din ansamblul unităţilor şi instituţiilor de

învăţământ de stat şi private de diverse tipuri, niveluri şi forme de organizare a activităţii de
instruire şi educare. Sistemul naţional de învăţământ este structurat pe niveluri educaţionale,
astfel încât să fie asigurată coerenţa instrucţiei şi educaţiei conform particularităţilor de vârstă şi
individuale ale elevilor şi studenţilor.

Analiza comprehensivă a structurii de organizare a sistemului de învățământ românesc se poate

face pe baza a trei criterii esențiale de ordin epistemologic: (1) Sfera de referință; (2) Funcțiile
generale; și (3) Structura de bază. Toate aceste elemente vor fi descrise în funcție de modul în
care au fost expuse în Legea educației naționale nr. 1/20111 cu actualizările aferente anului
2022. Ulterior, pe baza a trei criterii similare, vor fi identificate implicațiile la nivel de
organizație școlară și îmbunătățirile care pot fi aduse pe termen mediu și lung.

În ceea ce privește organizarea sistemului de învățământ, înțeles la nivel de concept pedagogic,

pot fi identificate următoarele definiții conform Anexei nr. 1:

1. Sfera de referință

În (a) sens restrâns, sistemul de învățământ este ansamblul de școli, de toate tipurile (de stat /
publice, particulare) și nivelurile (primar, secundar, superior / universitar), iar în (b) sens larg,
este un sistem deschis spre organizațiile specializate în educație / instruire nonformală; actorii
sociali implicați în relații de parteneriat și contractuale.

2. Funcțiile generale
1
Vezi: https://lege5.ro/gratuit/geztsobvgi/legea-educatiei-nationale-nr-1-2011
Funcția generală fundamentală a sistemului de învățământ este formarea-dezvoltarea
personalității educatului în vederea integrării sale permanente în societate. În complementaritate,
funcțiile principale sunt: (a) funcția de formare-dezvoltare psihologică cognitivă-noncognitivă și
(b) funcția de formare-dezvoltare socială: culturală-civică-profesională; comunitară; naturală.

3. Structura de bază

Referitor la structura de bază, pot fi identificate patru elemente constitutive ale acesteia: (a)
Structura de organizare, pe niveluri și trepte de învățământ; (b) Structura de conducere
managerială-administrativă; (c) Structura de distribuție a resurselor pedagogice pe niveluri și
trepte de învățământ și (d) Structura de relație a sistemului de învățământ cu societatea.

Plecând de la cele trei criterii de analiză stabilite anterior, o critică constructivă adusă sistemului
de învățământ românesc, poate include câteva idei referitoare la punctele 1b, 2b și, nu în ulimul
rând, la punctele 3b și 3d.

În primul rând, sistemul de învățământ românesc nu este suficient de deschis și integrativ în ceea
ce privește relațiile de parteneriat și/sau contractuale cu diverși stakeholderi2 în plan național,
regional sau internațional. Modelele de bune practici din alte sisteme educaționale formale
(japonez, britanic, finlandez etc.) sau non-formale ar putea contribui la eficientizarea structurală
și funcțională a sistemului de învățământ.

În al doilea rând, funcția de formare-dezvoltare socială: culturală-civică-profesională;

comunitară; naturală nu este suficient de bine dezvoltată dacă ne raportăm la ideea de
convergență educațională europeană, unde putem observa conform statisticilor Eurostat 3 că mai
multe sisteme de învățământ din Uniunea Europeană performează mai bine decât noi la acest
capitol.

În al treilea rând, în ceea ce privește structura de conducere managerial-administrativă (punctul

3b), se poate observa o criză de leadership educațional în majoritatea unităților de învățământ din
țară4, iar referitor la structura de relație a sistemului de învățământ cu societatea (punctul 3d),

2
Persoană sau entitate care are interese în activitatea unei organizații sau sistem.
3
Vezi Monitorul Educației și Formării: https://education.ec.europa.eu/ro/monitorul-educatiei-si-formarii
4
Vezi inițiativele celor de la Edu Networks: https://edunetworks.ro/
sistemul de învățământ este, în unele arii ale cunoașterii, neconectat la tendințele din societatea
globală5 în ceea ce privește metacompetențele și meseriile viitorului.

La nivelul conceptului pedagogic fundamental de organizație școlară, analiza poate fi organizată

pe baza a trei criterii epistemologice similare cu cele utilizate în analiza sitemului de învățământ:
(1) sfera generală de referință; (2) funcțiile generale, cu caracter obiect și (3) structura de
funcționare, determinată de funcțiile generale. Acestea pot fi identificate în Anexa nr. 2.

Sursa principală a dezvoltării organizaţiei şcolare o constituie capacitatea de adaptare a acesteia

la un mediu extern complex şi contradictoriu 6, specific societăţii informaţionale, bazată pe
cunoaştere. Școala este un sistem deschis, ȋn principal prin interacţiunea permanentă cu mediul
ȋn care funcţionează, realizând cu acesta un schimb de informaţie. Elementele organizaţiei
şcolare se află ȋntr-o permanentă interdependenţă şi interacţiune, atât ȋn interior cât şi ȋn exterior.
Eficienţa factorilor interni şi externi este condiţionată de perceperea lor ca pe o serie de inter-
relaţii şi ca procese de schimbare.

Unitatea de bază a sistemului de învățământ românesc este organizația școlară. Aceasta este
specializată în realizarea procesului de învățământ conform obiectivelor pedagogice generale și
specifice care se regăsesc la nivelul politicii educaționale. Cultura organizațională încurajează
existența și manifestarea subculturilor, acestea contribuind la rândul lor la progresul instituției
școlare. Așadar, cultura managerială, cultura cadrelor didactice și cultura elevilor se află într-un
raport de interdependență permanentă.

Conform profesorului Sorin Cristea, analiza organizației școlare ca unitate de bază a sistemului
de învățământ, poate fi realizată din două perspective: (1) normativă – care reflectă o poziție
obiectivă ce evidențiază interacțiunea cu mediul extern și intern în termenii unor relții complexe
de intrare și ieșire și (2) interpretativă – care reflectă o poziție subiectivă care evidențiază
implicațiile interne ale mediului, angajarea personală și interpersonală a actorilor educației în
conducerea directă a sistemului și a procesului de învățământ, în unitățile sale de bază.

Structura organizațională a școlii asigură funcționarea modelului normativ, bazat pe

corespondența pedagogică, socială, proiectată pe de o parte între Consiliul de administrație și

5
Vezi Ghidul Meseriilor Viitorului: https://bit.ly/3vkx3Vg și metacompetențele viitorului discutate în ultimii ani la
Forumul Economic Mondial de la Davos: https://bit.ly/3xXIOml
6
Conform conceptului de Lume VUCA (Volatility, Uncertainty, Complexity, Ambiguity), o lume dominată de V –
volatilitate, U – nesiguranță, C – complexitate, A – ambiguitate.
consiliile consultative organizate. Sănătatea organizațională a instituției școlare depinde de
capacitatea acesteia de: (a) a alege scopurilor otganizației; (b) a menține activitățile proprii la
înălțimea scopurilor, dar și a resurselor existente/potențiale; (c) a se adapta la schimbările
mediului; (d) a implementa deciziile macrostructurale la nivel microstructural.

Dimensiunea normativă completează cultura organizațională, cultura normativă reprezentând

aspectul formal, stratul observabil al culturii organizaţionale care cuprinde un ansamblu de
reguli, norme, poziții și ierarhii cu caracter formal. Din perspectiva normativă, analiza
organizației școlare evidențiază importanța structurii instituției care reflectă, pe de o parte,
imperativele unor funcții manageriale stabile (planificare-organizare; orientare-îndrumare
metodologică; reglare-autoreglare prin acţiuni de cercetare-perfecționare pedagogică), iar pe de
altă parte, cerinţele comunității educative naţionale, teritoriale, zonale şi locale, aflate in continuă
schimbare. În învăţământul românesc cultura normativă este centrată pe respectarea regulilor şi
îndeplinirea corespunzătoare a sarcinilor şi responsabilităţilor care revin întregii resurse umane
implicate în activităţile de la nivel instituţional.

Activitatea organizaţională are nevoie de o direcţionare permanentă din punct de vedere

normativ-comportamental. În cadrul unităţilor şcolare există Planul de dezvoltare instituțională
(PDI). Acesta reprezintă expresia concretă a echilibrului dintre reglementări şi inițiative, PDI-ul
fiind centrat pe problemele-cheie ale școlii, reprezentând expresia politicii de dezvoltare a
acesteia.

Punctele critice ale unei organizaţii şcolare ar putea decurge din următoarele aspecte legate de
climatul organizaţional care este o variabilă relevantă ce influențează apetitul pentru învățare al
elevilor: (1) mărimea școlii; (2) compoziția școlii; (3) condițiile și resursele necesare îndeplinirii
obiectivelor și (4) structura relațiilor din interiorul școlii. Pornind de la aceste aspecte și de la
cerințele actuale ale societății, opțiunile strategice ale organizațiilor școlare în vederea
modernizării sunt: (a) asigurarea creșterii calității în educație; (b) prevenirea eșecului școlar și
creșterea performanței elevilor; (c) asigurarea finalităților educaționale; (d) dezvoltarea personală
și profesională a cadrelor didactice; (e) modernizarea bazei tehnico-materiale.

Concluzionând, la nivelul organizației școlare se reflectă abilitățile structurii manageriale de

proiectare globală, strategică și inovatoare a activității de instruire realizată în cadrul procesului
de învățământ. Văzută ca un sistem deschis, organizația școlară își dezvoltă continuu capacitatea
de adaptare la un mediu extern complex specific societății globale, fiind orientată în același timp
către misiunea sa socială care reflectă dimensiunea obiectivă a funcțiilor generale ale educației.

Anexa nr. 1
 Definirea sistemului de învățământ
la nivel de concept pedagogic fundamental
1. Sfera de referință
a. Restrânsă = ansamblul de
școli, de toate tipurile (de stat /
publice, particulare) și nivelurile
(primar, secundar, superior /
universitar)
b. Extinsă = deschis spre:
organizațiile specializate în
educație / instruire nonformală;
actorii sociali implicați în relații
de parteneriat, consensuale (cu
familia și comunitatea
educațională locală) și
contractuale (cu „actori sociali”,
angajați în finanțarea /
organizarea / perfecționarea
unor școli profesionale / militare
/ sportive / de artă / confesionale
etc.
2. Funcțiile generale 3. Structura de bază
a. Funcția generală a. Structura de organizare, pe
fundamentală = formarea- niveluri și trepte de învățământ
dezvoltarea personalității
educatului în vederea
integrării sale permanente în
societate;
b. Funcțiile principale: b. Structura de conducere
managerială – administrativă
- funcția de formare-
dezvoltare psihologică c. Structura de distribuție a
cognitivă – noncognitivă; resurselor pedagogice pe
niveluri și trepte de învățământ
- funcția de formare-
d. Structura de relație a
dezvoltare socială: culturală –
sistemului de învățământ cu
civică – profesională; societatea
comunitară; naturală
Anexa nr. 2
 Un model de definire a școlii ca organizație
Sfera de referință generală
Conducerea managerială a
organizației școlare ca
unitate de bază / aflată la
baza sistemului de
învățământ, la toate nivelurile
și treptele acestuia (școală
primară, școală secundară /
gimnazială; liceală,
profesională; superioară /
universitară – vezi „școală
doctorală” etc.
- Școala organizată
managerial la Un Nivel
Normativ special:
1. Formal (riguros, ierarhic),
dar și nonformal (flexibil,
autonom, în cadrul unei relații
optime între centralizarea
științifică / pedagogică și
descentralizarea
administrativă), cu deschideri
adecvate pedagogic spre
influențele informale ale
mediului psiho-social,
realizate în calitatea sa de
„școală deschisă”,
Funcțiile generale
1. Funcția generală / de bază /
fundamentală – conducerea
managerială a organizației
școlare la nivel: a) global
(sistemic); b) optim (în raport
de resursele și condițiile
pedagogice existente /
disponibile; c) strategic (pe
termen mediu și lung); d)
inovator (în perspectiva
depășirii permanente a
situației actuale)
Funcțiile generale principale:
1. Funcția de organizare
optimă a resurselor
pedagogice (informaționale,
umane, didactico-materiale,
financiare) existente /
disponibile;
2. Funcția de planificare
optimă a activităților de
referință specifice școlii
(activitatea pedagogică: de
Structura de funcționare
Director general /
coordonator al organizației
școlare / școlii ca
organizație
Îndeplinește misiunea
pedagogic și socială unui
„cap federativ” care
coordonează modul în care
sunt asamblate eficient
acțiunile pedagogice necesare
pentru îndeplinirea funcțiilor
principale (coordonate de un
director adjunct): a) funcția
de organizare a resurselor
pedagogice; b) funcția de
planificarea activităților
pedagogice; c) funcția de
implementare / realizare-
dezvoltare a activităților
pedagogice planificate care
vizează valorificarea optimă,
în context deschis, a
resurselor pedagogice
existente / disponibile
1) Director adjunct
responsabil de organizarea
resurselor pedagogice
(informaționale, umane,
didactico-materiale,
financiare) existente /
disponibile în cadrul școlii
2) Director adjunct
responsabil de planificarea și
evaluarea activităților
pedagogice specifice școlii, în
„organizație școlară care
învăță”, care evoluează
permanent în condiții de
„sănătate organizațională”
2. Eficient, productiv
pedagogic în cadrul corelației
optime necesară între: a)
resursele pedagogice
existente / disponibile – b)
obiectivele proiectate – c)
activitățile realizate-
dezvoltate în context deschis
(în cadrul sistemului și al
procesului de învățământ) –
d) produsele pedagogice
(absolvenți etc.) obținute și
evaluate / validate, invalidate
social, în timp determinat
(semestru, an, treaptă de
învățământ etc.)
educație / instruire, de
orientare școlară și
profesională, de consiliere în
carieră, de parteneriat
pedagogic, de cercetare
pedagogică etc.; activitatea
administrativă etc.);
3) Funcția de implementare a
activităților specifice școlii ca
organizație, realizate-
dezvoltate în context deschis,
care implică acțiuni speciale
de evaluare continuă (în
condiții de feedback extern și
intern), cu scop de reglare-
autoreglare prin cercetare și
de perfecționare (didactică
etc.)
Bibliografie
primul rând a activităților de
educație și instruire
organizate formal, dar și
nonformal, cu deschideri
adecvate spre informal
3) Director adjunct
responsabil de reglarea-
autoreglarea permanentă a
activităților pedagogice
organizate în cadrul școlii
prin valorificarea optimă a
resurselor pedagogice
existente / disponibile.
activități realizate-dezvoltate
în context deschis; implică
strategia de evaluare continuă
formativă / formativă,
realizată managerial prin
acțiunile de cercetare și de
perfecționare pedagogică
1. Bush, Tony, Leadership și management educațional. Teorii și practici actuale, 2011, trd.,
Editura Polirom, Iași, 2015, pp. 191-213 (Capitolul 8, Modelele culturale).

2. Cristea, Sorin, Concepte fundamentale în pedagogie, volumul 1, Pedagogia / Științele

pedagogice / Științele educației, Didactica Publishing House, București, 2016, pp. 77-98
(Capitolul 4, Sistemul științelor pedagogice / educației), în mod special, pp. 90-98, (Subcapitolul
4.4., Cultura pedagogică a profesorului, raportată la științele pedagogice / educației)

3. Cristea, Sorin, Concepte fundamentale în pedagogie, volumul 5, Sistemul de educație /

învățământ, Didactica Publishing House, București, 2017, pp. 63-94 (Capitolul 3, Conducerea
managerială a sistemului de învățământânt

4. Cristea, Sorin, Dicționar Enciclopedic de Pedagogie, Volumul I, Didactica Publishing House,

București, 2015, pp. 692-699 (Cultura); 699-705 (Cultura generală); 705-712 (Cultura
pedagogică a profesorului); Bildung (224-235).

5. Păun, Emil, Școala, abordare sociopedagogică, Editura Polirom, Iași, 1999, pp. 74-114
(Cultura școlii); pp.115-136 (Climatul organizației școlare), pp. 137-171 (Școala și schimbarea
managerială).