Statul şi educaţia

Educaţia este una dintre atribuţiile deja clasice ale statului. Până şi multe din persoanele
de tentă liberală şi cu o orientare pro-piaţă văd învăţământul ca o îndatorire a statului şi în
bună măsură numai a lui. De partea cealaltă, tabăra relativ mică a anarhiştilor,
libertarienilor etc protestează folosind clasicul argument magic al statului rău per-se. Or,
desigur această premisă mult prea tare îi va oripila pe aproape toţi cei cărora le este
adresat argumentul. Argumentul de mai jos nu este unul anarhist şi cu toate acestea
demonstrează cât de mare (în raport cu ingerinţa legitimă) şi de nocivă este ingerinţa
statului în educaţie.
Mai întîi, să legitimăm cât mai mult din statul actual. Statul actual poate fi văzut ca o
instituţie creată de către o comunitate (poporul) pentru a-i furniza cât mai eficient bunuri
publice. Bunurile publice sunt bunuri care sunt produse prin contribuţia tuturor
membrilor voluntari ai comunităţii şi sunt disponibile oricărui membru al comunităţii. În
plus, impozitele reprezintă exact contribuţia cetăţenilor voluntari în scopul furnizării de
bunuri publice. În continuare vom presupune că statele sunt legitime în această măsură,
cu precizările aferente legate de specificarea metodei prin care se decide ce bunuri sunt
furnizate, a specificării precise a bunului ce urmează a fi furnizat, a utilităţii care justifică
furnizarea sa publică, a specificării cotelor de impozit şi a modului în care ele sunt
distribuite între diferitele bunuri de furnizat.
Următorul pas este cel în care specificăm bunul public numit „învăţământ”. Nucleul
învăţământului, ca bun public, este educaţia elementară. Aceasta este oferită oricărui
copil şi se speră că ea îi oferă acestuia instrumentele necesare pentru a putea face faţă
vieţii sociale. La acest nivel iese în evidenţă prima problemă gravă a actualului sistem de
învăţământ. Şi anume, că pe lângă educaţia elementară statul oferă gratuit educaţie
superioară tocmai celor care au cele mai mari abilităţi intelectuale, deci sunt cei mai
adaptaţi. Singura logică care legitimează bunul public „învăţământ” ar cere ori ca oricine
să aibă acces liber la toate nivelele de învăţământ de stat, ori ca cei mai defavorizaţi să
beneficieze de nivele de învăţământ cu acces restrâns. În nici un caz să fie favorizaţi cei
care oricum sunt mai capabili.
Acum, să vedem ce are voie să facă statul pentru furnizarea acestui bun public. Practic, el
este un agent economic care are de îndeplinit un contract, având o sumă de bani
(colectată prin impozite) cu care trebuie să ofere cantitatea necesară de educaţie
elementară la o calitatea cât mai mare. În acest punct sunt importante două direcţii: în ce
măsură statul actual furnizează optim educaţie şi în ce măsură statul interferează
nepermis cu activitatea altor agenţi de pe piaţă.
În ce măsură ar trebui statul să se comporte antreprenorial pentru a furniza bunurile
publice? Răspunsul este simplu: cât mai puţin. (deoarece statul nu are nici dimensiunea,
nici experienţa necesare pentru întreprinderi antreprenoriale de succes, şi nu este nici
abilitat să facă investiţii cu grad mare de risc). Însă, în realitate staul se comportă tocmai
aşa, ocupându-se direct de aproape toate componentele sistemului de învăţământ.
Strategia optimă şi în acelaşi timp evidentă ar fi externalizarea completă a sistemului de
învăţământ şi trecerea la un rol pur de cumpărător, care doar cumăpără de pe piaţa
educaţională produsul cu cel mai bun raport preţ-calitate. Comportamentul de cumpărător
tipic, conştiincios şi avers la risc este lucrul pe care o hardughie precum statul îl poate
face cât de cât cu succes. Prin urmare, statul ar trebui să renunţe la orice implicare în
activitatea de furnizare a educaţiei, pentru a putea furniza cetăţenilor cât mai eficient
bunul pentru care a fost contractat.
A doua direcţie este parcursă din perspectiva subiectivistă a şcolii austriece. Pe scurt,
bunul economic „educaţie” este doar o etichetă grosieră care ascunde în spate bunuri
diferite determinate de scopuri diferite. Desigur, specificul bunurilor de tip „educaţie”
este că ele reprezintă instrumente şi metode pentru acumularea de cunoaştere, aceasta
putând fi definită ca funcţie a numărului de oportunităţi disponibile cuiva. Însă pe lângă
această componentă comună, fiecare bun din familia „educaţiei” este determinat de un
scop anume al cumpărătorului şi vizează o lărgire într-o anumită direcţie a numărului de
oportunităţi disponibile. Din această perspectivă se vede uşor că „educaţia” nu poate fi în
mod legitim un bun public, ci doar anumite bunuri specifice din această familie, care
servesc unor anumite scopuri. Bunurile publice educaţionale nu pot fi decât cele care au o
utilitate generală, care este în prealabil selectată prin decizia comunităţii.
Iar dacă ne putem imagina relativ uşor că scopul oferirii unor instrumente elementare în
vederea unei adaptări la mediul social ar fi acceptat ca dezirabil de a fi furnizat public,
este mult mai greu să ne imaginăm acelaşi lucru în cazul urmării pasiunilor personale, sau
al obţinerii de instrumente avansate. Satisfacerea unor astfel de scopuri, chiar şi
acceptând rolul statului în furnizarea de educaţie elementară, ar trebui lăsata exclusiv la
latitudinea pieţei. Astfel, independent de abilitatea managerială a statului de a cheltui
eficient banii contribuabililor, în această calitate el nu are nici un drept să interfereze cu
piaţa privată care oferă alte bunuri educaţionale. Evident, în realitate lucrurile nu stau
deloc aşa, statul controlând excesiv piaţa educaţională.
Să refacem pe scurt toată povestea. Oamenii sunt suficient de naivi să creadă că o
hardughie precum statul le poate oferi bunuri de care toţi au nevoie, o competiţie la acest
nivel părându-li-se o complicaţie inutilă. Tocmai de aceea statul este cel mai incompetent
manager posibil, hazardându-se la o întreprindere antreprenorială de mare anvergură, la
umbra monopolului pe care îl deţine şi menţine. Astfel, el distorsionează grav piaţa
educaţională, unde sunt oferite multe alte bunuri în afara celui pe care statul ar trebui să-l
furnizeze cetăţenilor, căci oferind el însuşi produse care pot fi folosite într-o multitudine
de scopuri şi nefiind capabil să distingă între scopurile eligibile şi cele neeligibile, îi va
concura cu preţuri de dumping (adică pe gratis) pe întreprinzătorii privaţi. Mai mult, el
funcţionează după o logică meritocratică aflată în profundă contradicţie cu elanurile
contemporane către echitate socială, ajutându-i astfel pe cei mai capabili pe spinarea
celor mai puţin capabili. Un efect este proverbiala calitate scăzută a studenţilor de la
„particulare”. Acest lucru se întâmplă deoarece efectul coroborat al învăţământului
gratuit de stat şi al controlului excesiv la nivelul întregii pieţe educaţionale este de a
menţine raportul preţ / calitate la un nivel net superior în favoarea învăţământului de stat.
Astfel, universităţile particulare sunt nevoite să-şi ofere serviciile exclusiv celor pentru
care învăţământul de stat este fie inaccesibil (nu sunt capabili să intre la stat), fie
nerentabil (cerinţele pe durata studiului sunt prea ridicate, iar atingerea scopului nu
presupune studiu la intensitate cât mai mare). Aparent, paradoxul creat este într-adevăr
formidabil. Deşi statul este teoretic cel mai neindicat producător de educaţie, el reuşeşte
să ofere cea mai bună educaţie de pe piaţă. Din păcate, adevărul este că cel mai bun
produs actual de pe piaţă este de o foarte proastă calitate.