,,Ciobanul și morarul”

Un cioban se ducea în fiecare săptămână la un morar să cumpere făină. Ce le

trăsnește lor într-o zi prin cap? Ciobanul râvnește la meseria morarului, iar morarul –
la cea a ciobanului.
„Tot e mai bine să stau la moară, decât să alerg toată ziulica peste câmp!”, zicea
morarul.
„Decât să-mi huruie moara-n cap toată ziua, e mai bine să hoinăresc încoace și
încolo!” gândea morarul.
Și se apucară ei de tocmeală, să-și schimbe meseriile: ciobanul să-i dea oile
morarului, iar morarul să-i dea moara ciobanului.
Și din tocmeală ajung la învoială. Morarul se ducea cu oile, le păzea toată ziulica și
seara la stână își lepăda hainele de pe el: cămașa, căciula, brâul și le punea căpătâi și
apoi se culca cum era învățat acasă.
Asta s-a întâmplat în ziua întâi de ciobănit. Abia a adormit și lupul a și venit la oi.
Când se da lupul la oi, oile făceau „bârrra, bârrra” pe la capul morarului și el prin
somn, crezându-se la moară, strigă:
– Dă-i grăunțe, dă-i! Și adormi iar buștean.
Până la ziuă n-a mai rămas nici o oaie.
Acu să vedeți ce s-a întâmplat cu ciobanul. Cum a venit la moară, s-a rezemat în
bâtă lângă piatra morii, care se tot învârtea, dar sfârșindu-se grăunțele și neștiind s-o
oprească, a început piatra să huruie. Dacă a auzit el așa, a început să strige ca la oi:
– Stai, Negruțo, stai, Bâlo!
Dar piatra își vedea de hârâitul ei.
Văzând ciobanul că nu stă, se opinti o dată și-i dete una cu măciuca, de sparse piatra
în două. Dar piatra crăpată tot se mai învârtea. Ce socoteală își făcu acu ciobanul. „O
să mă pun pe ea și am s-o opresc.” Și se așeză nerodul de cioban pe piatră, iar piatra,
învârtindu-se, îi apucă cămașa de la spate și începu a-l învârti, lovindu-l de toți pereții.
Cum a scăpat ciobanul de acolo nu știu. Atâta știu, că la ziuă s-a ales unul cu oile
mâncate de lupi și celălalt cu moara sfărâmată.
Acum cui îi place să-și schimbe meșteșugul așa lesne, fără chibzuință și să pățească
ca morarul, poate să și-l schimbe.