De ce ne simţim pierduţi când vine momentul să ne rugăm?

MITROPOLITUL ANTONIE DE SUROJ CUVINTE DUHOVNICEȘTI

Când vine momentul întâlnirii în rugăciune cu Dumnezeu şi

dorim să ne înfăţişăm înaintea Lui, adesea ne simţim
pierduţi, fiindcă nu ştim care dintre aceste personalităţi
sociale este persoana umană adevărată şi nu avem nici o
cunoştinţă despre adevărată noastră identitate.
O întâlnire este reală doar atunci când cei doi oameni care se
întâlnesc există cu adevărat. Şi, din acest punct de vedere, noi
falsificăm neîncetat această întâlnire. Nu doar în noi înşine, ci ne
vine foarte greu să fim adevăraţi şi în imaginea noastră înaintea
lui Dumnezeu. De la un capăt la celălalt al zilei suntem o
succesiune de personalităţi sociale diferite, uneori cu neputinţă de
recunoscut de către alţii şi chiar de noi înşine.
Iar atunci când vine momentul să ne rugăm şi dorim să ne
înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu, adesea ne simţim pierduţi,
fiindcă nu ştim care dintre aceste personalităţi sociale este
persoana umană adevărată şi nu avem nici o cunoştinţă despre
adevărata noastră identitate. Cele câteva persoane succesive pe
care le înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu nu sunt sinele nostru. În
fiecare dintre ele există ceva din noi, dar persoana
întreagă lipseşte.
Din acest motiv, rugăciunea care s-ar putea ridica cu putere din
inima unei persoane adevărate nu-şi poate afla calea între
„oamenii de paie” succesivi pe care-i prezentăm înaintea lui
Dumnezeu. Fiecare dintre aceştia rosteşte un cuvânt care este
adevărat în felul său, deosebit, dar nu exprimă celelalte
personalităţi parţiale pe care le avem în timpul zilei. Este extrem
de important să ne găsim unitatea, identitatea noastră
fundamentală. Altminteri, nu-L putem întâlni pe Dumnezeu în
adevăr.
(Mitropolitul Antonie de Suroj, Rugăciunea care aduce roade,
Editura Doxologia, 2014, pp. 30-31)