Eseu Plumb de George Bacovia (prof.

Raluca Belcineanu)

PERIOADA INTERBELICĂ (1916-1940)

Poezia lirică simbolistă Plumb de George Bacovia

Dormeau adânc sicriele de plumb, Dormea întors amorul meu de plumb

Și flori de plumb, și funerar vestmânt – Pe flori de plumb, și-am început să-l strig –
Stam singur în cavou… și era vânt… Stam singur lângă mort… și era frig…
Și scârțâiau coroanele de plumb. Și-i atârnau aripele de plumb.

I. (Introducere) [Simbolismul a fost un curent literar de circulație universală, apărut

în Franța în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, ca reacție împotriva sentimentalismului,
retorismului și abuzurilor fanteziei romantice și împotriva formalismului parnasian 1 ,
promovând emoția, folosirea simbolului ca imagine expresivă care să exprime corespondențele
dintre elementele universului și stările sufletești, percepția sinestezică a universului prin
cultivarea senzațiilor coloristice, muzicale, olfactive, înclinația spre stările sufletești nedefinite
(spleenul, reveria, nevroza, iubirea tristă), muzicalitatea versurilor, obținută prin utilizarea
refrenului, laitmotivului, asonanțelor și aliterațiilor, deschiderea față de inovațiile formale
(versul liber).]
George Bacovia (1881-1957) este considerat de critica literară cel mai însemnat
reprezentant al curentului simbolist din literatura română. Acest poet interbelic a fost influențat
de Edgar Poe și de simbolismul francez (Rollinat, Laforgue, Baudelaire, Verlaine), dar
originalitatea sa provine din atmosfera deprimantă a poeziilor sale, în care, așa cum remarca
criticul literar Eugen Lovinescu, „plutește obsesia morții și a neantului”. Bacovianismul se
definește printr-un pesimism exacerbat și o tristețe ireparabilă, ancorate în realitățile sociale și
estetice românești. Temele și motivele literare preferate sunt condiția poetului și a poeziei,
singurătatea, melancolia, spleenul, misterul, evadarea, marea plecare, natura, iubirea
neîmplinită, starea de nevroză, culorile și muzica, orașul provincial, poezia obiectelor etc.
[Bacovia este poetul toamnelor dezolante (Lacustră), al iernilor ce dau sentimentul de
sfârșit de lume (Decembre), al căldurilor toride, în care cadavrele intră în descompunere
(Cuptor), al primăverilor iritante și nevrotice (Nervi de primăvară). Cadrul este orașul de
provincie, cu parcuri solitare, fanfare militare și cafenele sărace, iar figurile ce-l populează sunt
copii și fecioare tuberculoase, printre care poetul, un inadaptat, rătăcește cu gesturi absurde.]

II. (Cuprins) Poezia Plumb a apărut în volumul omonim de debut, în 1916, și se

încadrează în curentul simbolist, mai întâi, prin folosirea simbolurilor: plumbul este un simbol
al apăsării sufletești și al plictisului, cavoul este un spațiu închis, al claustrării. În al doilea rând,
poezia este simbolistă prin muzicalitatea versurilor, obținută prin recurența 2 unor structuri:
„dormeau adânc”/„dormea întors”, „și flori de plumb”/„pe flori de plumb”, „și era vânt”/„și era
frig”, a unor cuvinte („plumb”) sau sunete („vestmânt” – „vânt”, „strig” – „frig”). Alte elemente
simboliste sunt: corespondența dintre lumea exterioară și cea sufletească (cavou – tristețe, vânt
– dezechilibru sufletesc, frig – lipsa sentimentelor), simetria celor două strofe, cromatica (sunt
sugerate culorile gri și negru), percepția sinestezică3 a universului („Stam singur... și era vânt...
și scârțâiau”).

Tema poeziei este condiția creatorului într-o societate mediocră, ceea ce generează o
stare de angoasă în raport cu două experiențe capitale: iubirea și moartea. Viziunea asupra

1
parnasian – curent literar apărut în Franța, care punea accentul pe prețiozitate
2
reluarea, repetarea
3
prin îmbinarea imaginilor vizuale, auditive, tactile, olfactive

1/3
Eseu Plumb de George Bacovia (prof. Raluca Belcineanu)

lumii este una tristă, bazată pe ideea că artistul trăiește izolat și neînțeles de lumea mediocră,
gesturile sale par absurde celor din jur, comunicarea și iubirea nefiind posibile. Poezia lui
Bacovia devine astfel un avertisment dat lumii de la care nu așteaptă vreun răpuns de înțelegere;
de aici sentimentul vidului, râsul absurd și „nervii”. O primă secvență ce ilustrează condiția
creatorului într-o societate mediocră este „Stam singur în cavou...” din prima strofă, prin care,
într-o notă aproape expresionistă, eul liric se descoperă izolat într-un spațiu macabru: orașul de
provincie unde nu se întâmplă nimic, camera sa unde nimeni nu vine, sau propriul corp în care
sufletul se simte prizonier. O a doua secvență ce ilustrează tema poeziei este cea din finalul
discursului liric: „Și-i atârnau aripele de plumb”, prin care eul liric elimină orice speranță într-
o viitoare iubire, într-o viitoare comunicare cu un semen al său, aripile atârnate semnificând
lipsa zborului, lipsa înălțării spirituale și a iubirii.

Laitmotivul poeziei este și titlul acesteia, „Plumb”, simbol recurent, repetat de șase ori
simetric, ceea ce conferă muzicalitate textului. Acest laitmotiv exprimă corespondența dintre
un element al naturii și starea sufletească, căci, în sens denotativ, plumbul este un metal greu
de culoare cenușie, iar în sens conotativ, el sugerează apăsarea sufletească și monotonia, adică
starea deprimantă a eului. Alte motive literare ale textului sunt: somnul („dormeau”, „dormea”)
ca stadiu premergător morții, florile de plumb ca simboluri ale frumuseții dispărute,
singurătatea („Stam singur”), cavoul (orașul, camera sau propriul trup), vântul ca element
destabilizator, amorul de plumb.
Subiectivitatea lirismului este evidentă prin integrarea mărcilor gramaticale ale
prezenței eului liric, anume verbele „stam”, „am început”, „să strig” și adjectivul posesiv „meu”,
toate la persoana întâi.
Incipitul poeziei, „Dormeau adânc sicriele de plumb”, conține verbul „dormeau”,
asociat cu adverbul „adânc”. Verbul la modul indicativ, timpul imperfect sugerează o acțiune
începută în trecut și neterminată, permanentizată, somnul obiectelor alunecând astfel spre sfera
semantică a morții, sugestie întărită de sensul adverbului „adânc”, anume „profund, pentru
totdeauna”. Finalul poeziei, „Și-i atârnau aripele de plumb”, închide textul într-un pesimism
total, poziția atârnată a aripilor eliminând orice posibilitate a zborului, chiar dacă forma „aripele”
amintește de poeziile lui Eminescu.
Din punct de vedere al construcției, se remarcă două secvențe poetice (catrene)
structurate pe două planuri: realitatea exterioară (cimitirul, cavoul) și realitatea interioară
(sentimentul iubirii). Imaginarul poetic se construiește pe ideea unei lumi dominate de moarte,
de iminența sfârșitului, o lume de coșmar în care artistul strigă în pustiu, lipsit de speranța
comunicării. Fiind prima poezie din volumul cu același titlu și exprimând cel mai bine atât
sufletul, cât și temele și motivele literare ale creației lui Bacovia, această poezie este o artă
poetică în care se dezvăluie principalele concepții ale artistului despre lume și viață, într-un
limbaj literar distinct.
Prima secvență poetică are ca nucleu metafora-simbol „cavou”, care poate avea trei
accepțiuni: universul închis al târgului de provincie, casa, ori chiar propriul trup, o temniță
pentru sufletul dornic de înălțare. Simbolul „plumb”, asociat sicrielor, vestmântului, florilor și
coroanelor, reliefează starea generală apăsătoare; în mod surprinzător, chiar florile, asociate, de
obicei frumuseții și gingășiei, sunt alăturate oximoronic plumbului, pierzându-și farmecul și
vitalitatea. Existența umană pare marcată de constrângere și de iminența morții, mediul
claustrant al cavoului simbolizând neputința depășirii propriei condiții, idee ce străbate, de altfel,
întreaga lirică bacoviană. În peisajul macabru al cavoului și al singurătății își face apariția vântul,
sugerând o percepție tactilă, resimțită organic, completată de o imagine auditivă prin prezența
verbului onomatopeic „scârțâiau”, sunet funebru produs de mișcarea „coroanelor de plumb”.
În secvența a doua, folosindu-se tehnica simetriei, corespondentul „scrielor de plumb”
din planul exterior devine amorul, căzut în somn, o stare premergătoare morții, prin poziția

2/3
Eseu Plumb de George Bacovia (prof. Raluca Belcineanu)

nefirească în care se află: „Dormea întors amorul meu de plumb”. Astfel, lirismul se
interiorizează, sentimentul uman cel mai profund, iubirea, anunțându-și dispariția prin
„întoarcerea cu fața spre apus”, cum definea Lucian Blaga trecerea într-o altă dimensiune.
Strigătul de invocare a celui decedat își are originea în bocetul popular ce marchează, în mod
dual, durerea sfâșietoare și speranța unei reveniri, logosul/cuvântul având valențe demiurgice.
Fenomenul morții este însă ireversibil, fapt sugerat de o nouă percepție tactilă: „Era frig”, care
amplifică obsesia sfârșitului. „Aripele de plumb”, atribuite amorului, nu conduc către un zbor,
ci către o iminentă prăbușire în moarte (zbor în jos).
La nivelul limbajului, cititorul receptează poezia ca pe artă de a simți, prin folosirea
sugestiei, care să exprime corespondența dintre elementele naturii și stările sufletești.
Universul este perceput sinestezic: vizual („funerar vestmânt”, „flori de plumb”, „coroane de
plumb”), tactil („era vânt”, „era frig”), auditiv („scârțăiau”, „am început să-l strig”). Atmosfera
poetică se țese cu ajutorul simbolului recurent „plumb”, care sugerează moartea și apăsarea
sufletească prin cromatică și greutate. De altfel, la nivel fonetic, cuvântul este alcătuit
predominant din consoane (p, l, m, b), ceea ce induce ideea de apăsare și claustrare.
Muzicalitatea este obținută atât prin repetițiile care accentuează ideile poetice enunțate, cât și
prin prozodie: două catrene cu rimă îmbrățișată, măsură de zece silabe și ritm iambic. Punctele
de suspensie din versul al treilea al fiecărei strofe potențează drama unui suflet încătușat („...și
era vânt...”, „...și era frig...”), ca și tonurile stinse din cuvintele „vestmânt”, „vânt”.

III. (Încheiere) Poezia „Plumb” este o adevărată definiție poetică a originalității lui
Bacovia, un manifest literar al lui, prin faptul că ilustrează adâncirea lirismului în subconștinent
și exprimă fondul muzical al sufletului omenesc. Poet monocord trăind până la paroxism spaima
de moarte, Bacovia transmite prin această artă poetică crezul său existențial trist, apăsător,
deprimant, dar original, deși poezia poate fi interpretată și ca un cântec al dragostei pierdute.

3/3