Eseu Enigma Otiliei de George Călinescu (prof.

Raluca Belcineanu)

PERIOADA INTERBELICĂ (1916-1940)

Romanul realist balzacian Enigma Otiliei de George Călinescu

I. (Introducere) Critic literar, eseist, prozator, poet, dramaturg, publicist, George

Călinescu (1899-1965) a fost, în primul rând, un istoric literar, a cărui operă de maturitate a
fost Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941). În 1932, el susținea ideea
apariției în literatura română a unui roman de atmosferă modern, deși respingea teoria
sincronizării literaturii cu filosofia și psihologia epocii, argumentând că literatura trebuie să fie
în legătură directă cu „sufletul uman”. Militând pentru romanul obiectiv și pentru tipologia
realismului clasic, el consideră că, datorită vârstei fragede a romanului românesc în comparație
cu tradițiile de sute de ani ale altor literaturi, formula epică necesară nu este cea a lui Proust
(adoptată de Camil Petrescu), ci cea balzaciană ori tolstoiană. Prin urmare, în perioada
interbelică, în care proza a urmat două direcții – realism și modernism –, romanele călinesciene
(Cartea nunții, Enigma Otiliei, Scrinul negru, Bietul Ioanide) ilustrează realismul clasic,
după modelul scriitorului francez Honoré de Balzac și al scriitorului rus Lev Tolstoi, totuși,
cum vom vedea, asimilează și elemente moderniste.

II. (Cuprins) Opera literară Enigma Otiliei, apărută în 1938, [este, ca specie, roman,
deoarece aparține genului epic în proză, are dimensiuni mari, personaje numeroase și acțiune
complexă, desfășurată pe mai multe planuri narative, rezultând conflicte puternice. Acest roman]
se încadrează în curentul literar realist, în primul rând, prin prezentarea veridică a societății
bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, cu mentalități specifice, reperele spațio-
temporale fiind clare și reale (București, strada Antim Ivireanul, anul 1909, până după Primul
Război Mondial) și, în al doilea rând, prin tipicitatea personajelor: intelectualul în devenire
(Felix Sima), tânăra cochetă (Otilia Mărculescu), bătrânul avar/zgârcit (Costache Giugiuveanu),
moșierul educat (Leonida Pascalopol), femeia rea/„baba absolută” (Aglae Tulea),
arivistul/avocatul demagog (Stănică Rațiu), fata bătrână/nemăritată (Aurica), tânărul retardat
(Titi) etc.
[De asemenea, tot în spirit realist, naratorul este omniscient și omniprezent, cu perspectivă
narativă obiectivă, individul este reliefat ca produs al mediului căruia îi aparține, se remarcă
preferința pentru tehnica detaliului (descrieri minuțioase, ca la Balzac), între incipit și final
există o relație de simetrie (descrierea casei lui Costache Giugiuveanu), iar viziunea autorului
este critică la adresa societății (Nicolae Manolescu spune că Enigma Otiliei este un „roman
critic prin excelență”).]
Putem spune că Enigma Otiliei se constituie într-un roman cu caracter polemic, replică
literară la formula proustiană.[ Totuși, admirator al clasicismului de tip Molière sau La Bruyère,
Călinescu introduce în roman și câteva elemente clasiciste: arta scenică a mișcării
personajelor (imaginea celor ce, strânși în jurul mesei, sunt surprinși de venirea lui Felix jucând
cărți, „asediul” casei lui moș Costache și fragmentul în care Stănică fură banii bătrânului),
unitatea caracterologică 1 a majorității personajelor (C.Giurgiuveanu – avariția, Leonida
Pascalopol – noblețea sufletească, Stănică Rațiu – arivismul și demagogia, Aglae – răutatea și
invidia etc.). Tonalitatea realistă este depășită și prin elementele romantice: idila Felix-Otilia,
magistrala descriere a Bărăganului în pagini ce dovedesc gustul pentru grandios și pentru
dilatarea la infinit a timpului, folosirea antitezei în caracterizarea unor personaje (Felix-Titi,
Otilia-Aurica, moș Costache-Pascalopol), opunându-se astfel inteligența, ambiția, frumusețea,
delicatețea, farmecul și generozitatea cu debilitatea mintală, apatia, urâțenia, acreala, răutatea,
invidia, avariția. În mod surprinzător, romanul asimilează și elemente moderniste: tematica

1
o singură trăsătură de caracter, dominantă

1/8
Eseu Enigma Otiliei de George Călinescu (prof. Raluca Belcineanu)

citadină/urbană, introspecția, precizia analizei psihologice, interesul pentru patologii (alienarea,

senilitatea și dedublarea conștiinței la Simion Tulea, ereditatea lui Titi), interes preluat de la
Hortensia Papadat-Bengescu, inflențată, la rândul ei, de Thomas Mann, dar, mai ales,
relativizarea imaginii/pluriperspectivismul în portretizarea Otiliei, a cărei caracterizare se face
prin reflectarea ei în opiniile celorlalte personaje.]

Tema romanului, de sorginte balzaciană, este imaginea societății bucureștene de la

începutul secolului al XX-lea, fiind un roman social și citadin. Viziunea asupra lumii este
critică, autorul surprinzând goana după avere, pe calea moștenirii sau a căsătoriei. De altfel,
degradarea societății sub influența banului fusese surprinsă și de Balzac, care spusese că „Zeul
la care se închină toți este banul”. În descendență balzaciană se află și subtemele: paternitatea,
moștenirea, căsătoria. Romanul urmărește și formarea/maturizarea unui tânăr, Felix Sima
(bildungsroman).
O primă secvență ce ilustrează tema societății bucureștene este cea a reuniunii familiale
din expozițiune, din salonul casei Giugiuveanu: „o odaie foarte înaltă, încărcată de un fum des
și înțepător de tutun”. Această secvență prilejuiește prezentarea personajelor în ipostaze
definitorii, suprinderea relațiilor dintre ele, fixarea conflictului: „un omuleț subțire și puțin
încovoiat” (Costache Giugiuveanu), „un om cam de vreo cincizeci de ani, oarecum
voluminos...însă elegant prin finețea pielii” (Pascalopol), „o doamnă cam de aceeeași vârstă cu
Pascalopol, cu părul negru pieptănat bine într-o coafură japoneză... gura cu buzele subțiri, acre”
(Aglae Tulea), „un bărbat în vârstă, cu papuci verzi în picioare și cu o broboadă pe umeri”
(Simion Tulea), „o fată cam de treizeci de ani, cu ochii proeminenți ca și ai Aglaei, cu fața
prelungă” (Aurica).
O a doua ilustrare a societății bucureștene este portretul grotesc al bătrânului avar
Costache Giugiuveanu, realizat prin acumulare de detalii: „un omuleț subțire și încovoiat”,fața
aproape spână”, „buzele întoarse în afară și galbene de prea mult fumat”, bâlbâit (mijloc de
apărare și de a câștiga timp), condus de fraza „Să muncești, să strângi. Asta-i toată filosofia”.

Inițial, titlul romanului a fost Părinții Otiliei, sugerând mai bine tema balzaciană a
paternității (vezi romanul lui Balzac Moș Goriot), pentru că, într-un fel sau altul, fiecare dintre
personaje joacă rolul unui părinte, dorind să influențeze destinul Otiliei. Titlul final, Enigma
Otiliei, ales de editorul cărții din considerente comerciale, trimite la ideea misterului feminin,
receptat prin prisma lui Felix și a lui Pascalopol, care nu o pot înțelege pe Otilia. „Enigma” se
naște în mintea lui Felix, care încă de la începutul relației recunoaște „Pentru mine, Otilia, ai
început să devii o enigmă” și care, mai târziu, nu găsește explicații plauzibile pentru
comportamentul ei2, dar și în mintea lui Pascalopol, care o admiră fără a descifra în profunzime
gândurile ei: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”.

Perspectiva narativă este obiectivă și aparține unui narator omniscient și omniprezent

heterodiegetic (G.Genette), care relatează la persoana a III-a nonfocalizat, cu viziune „dindărăt”
(Tzvetan Todorov): „un tânăr de vreo optsprezece ani... intra în strada Antim, venind dinspre
strada Sfinții Apostoli cu un soi de valiză în mână”, „Felix avea vreo opzeci-o sută de lei, cât îi
mai rămăseseră după cumpărarea biletului de tren și care în fond îi fuseseră dați de moș
Costache”.

Tehnicile narative utilizate sunt: tehnica detaliului, balzaciană, constând în plasarea

exactă în timp și în spațiu a acțiunii (iulie, 1909, înainte de ora 10, București), descrierea amplă
a străzilor (mai ales strada Antim) și a caselor Bucureștiului, descrierea amanunțită a
2
G.Călinescu însuși va preciza că: „...nu Otilia are vreo enigmă, ci Felix crede că o are. Pentru orice tânăr de
douăzeci de ani, enigmatică va fi, în veci, fata care îl va respinge, dându-i, totuși, dovezi de afecțiune”.

2/8
Eseu Enigma Otiliei de George Călinescu (prof. Raluca Belcineanu)

interioarelor (casa lui moș Costache, camera Otiliei, casa Aglaei, moșia lui Pascalopol) și
descrierea personajelor (despre Felix aflăm că „fața îi era juvenilă și prelungă, aproape feminină
din pricina șuvițelor mari de păr ce-i cădeau de sub șapcă, dar culoarea măslinie a tenului și
tăietura elinică a nasului corectau, printr-o notă voluntară, întâia impresie”);
comportamentismul sau concordanța dintre mediul exterior și caracterul personajelor (casa
vetustă a lui moș Costache seamănă cu el; la fel, camera dezordonată a Otiliei reflectă
temperamentul ei impulsiv); unitatea caracterologică a personajelor, care sunt gata formate de
la început și nu evoluează; înlănțuirea secvențelor narative sau respectarea cronologiei faptelor;
inserția unor micronarațiuni în structura romanului ( spre exemplu, după ce Costache îi
răspunde lui Felix că nu locuiește nimeni în casă, naratorul introduce un paragraf explicativ:
„Uimirea liceanului va părea nu se poate mai îndreptățită dacă vom ști cine era. Se numea Felix
Sima... venind din Iași. Sfârșise liceul... Acest Giurgiuveanu... era cumnat al tatălui său, care
murise de un an. Doctorul Iosif Sima... nu mai avea de mult rude apropiate de sânge. Singura
lui soră, soția lui Costache Giurgiuveanu... murise și ea de mult. Văduv el însuși de vreo zece
ani, doctorul... se stinse și el... În afară de un oarecare depozit în bani, doctorul lăsa lui Felix o
casă... Pentru administrarea acestor bunuri fusese indicat ca tutore «unchiul Costache»,
cumnatu-său. De un an de zile, Giurgiuveanu reprezenta pe Felix în raporturile cu școala...
Rămăsese hotărât, în urma unei corespondențe pe care o ținea, nu-i vorbă, cu Otilia, că, îndată
ce va termina liceul, va veni la București, în vederea continuării studiilor, urmând să locuiască
la unchiul-tutore în strada Antim”); realizarea scenică a unor secvențe (spre exemplu, în
expozițiune, cititorul are impresia ridicării unei cortine, pentru a surprinde, în salonul lui
Giurgiuveanu, imaginea celor ce, strânși în jurul mesei, joacă table; de asemenea, „asediul”
casei lui moș Costache și fragmentul în care Stănică fură banii bătrânului); simetria incipitului
cu finalul (descrierea străzii și a casei), tehnica focalizării, prin care caracterul personajelor se
dezvăluie progresiv, pornind de la datele exterioare (mediul, locuința, camera, fizionomia,
gesturile) și reflectarea poliedrică sau pluriperspectivismul 3 (moș Costache este pentru Otilia
„un om bun, dar are și el ciudățeniile lui”, pentru Stănică Rațiu este un „pezevenchi” și Felix
afirmă că „avariția lui este mai mult o manie”, iar Otilia este „fe-fetița” cuminte și iubitoare
pentru moș Costache, fata exuberantă, „admirabilă, superioară” pentru Felix, femeia
capricioasă, „cu un temperament de artistă” pentru Pascalopol, „o dezmățată, o stricată” pentru
Aglae, „o fată deșteaptă”, cu spirit practic pentru Stănică, o rivală în căsătorie pentru Aurica).

Din punct de vedere compozițional, creația epică este amplă, fiind alcătuită din
douăzeci de capitole și structurată în două planuri narative principale: istoria complicată a
moștenirii averii lui Costache Giurgiuveanu („istoria unei moșteniri”- Alexandru Piru) și
destinul tânărului Felix Sima, orfanul care observă minuțios degradarea umană cauzată de
dorința de acumulare materială. Secvențele narative sunt înlănțuite/legate cronologic și
completate prin inserția unor micronarațiuni.

În ceea ce privește conflictele, există două conflicte succesorale: între familia Tulea
și familia Costache Giugiuveanu (mai ales adversitatea Aglaei Tulea împotriva orfanei Otilia),
dar și între Stănică Rațiu și restul clanului, pentru averea bătrânului Există și un conflict erotic,
care privește rivalitatea dintre adolescentul Felix Sima și maturul Leonida Pascalopol, pentru
mâna Otiliei.

Relațiile/reperele temporale și spațiale sunt precizate clar încă de la început, în

manieră balzaciană: anul 1909, luna iulie, cu puțin înainte de ora zece seara, strada Antim din
București. Pe parcursul romanului, acțiunea se va desfășura în București și, pentru puțin timp,

3
relativizarea imaginii, prin reflectarea în mai multe oglinzi

3/8
Eseu Enigma Otiliei de George Călinescu (prof. Raluca Belcineanu)

la moșia lui Pascalopol din Câmpia Bărăganului, încheindu-se după zece ani, la sfârșitul
Primului Război Mondial.

Incipitul și finalul romanului sunt în relație de simetrie, trăsătură specifică scrierilor

realist-obiective. Astfel, incipitul stabilește etapa de viață și mediul social nou în care pătrunde
personajul principal: timpul „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele
zece...”, personajul „un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean”, strada
„strada Antim... pustie și întunecată...copaci bătrâni... o caricatură în moloz a unei străzi italice”
și casa în care se va petrece mare parte din acțiune „o casă cu ferestre înalte... un singur cat 4...
zidăria crăpată și scorojită în foarte multe locuri... un grilaj înalt și greoi de fier, ruginit și căzut
puțin pe spate... o poartă mare cu două aripi, legată acum cu un lanț... o portiță mai mică era
deschisă...”. În final, după trecerea anilor, Felix revine la locurile străbătute ca licean, pe strada
Antim, care se schimbase, dar nu și casa: „Casa lui moș Costache era leproasă, înnegrită. Poarta
era ținută cu un lanț...”, și își amintește nostalgic cuvintele cu care îl întâmpinase Costache:
„Aici nu stă nimeni!”.

În ceea ce privește construcția subiectului, expozițiunea, realizată în manieră

balzaciană, este o descriere minuțioasă a străzii Antim și a casei lui Costache Giurgiuveanu,
care este o clădire veche, aflată în paragină, împodobită cu imitații ieftine. Călinescu insistă pe
amănuntele arhitectonice, ceea ce îl determină pe criticul literar Nicolae Manolescu să afirme
că „dacă Balzac crea viață, Călinescu o comentează”. Psihologia umană pare o funcție a
mediului, ca la Balzac, și proprietarul imobilului devine un produs al mediului social, fiind
descris prin tușe sugestive: „un omuleț subțire și puțin încovoiat”, cu capul „atins de o calviție
totală”, fața „aproape spână”, buzele „întoarse în afară și galbene de prea mult fumat, acoperind
numai doi dinți vizibili”, și care clipește „rar și moale” ca „bufnițele supărate de o lumină
bruscă”. Întâlnirea cu Felix dezvăluie un comportament ciudat al bătrânului: „Nu-nu-nu știu...
nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc”. Cu vocația unui mare romancier, de talia lui Balzac sau
Tolstoi, Călinescu adună apropape toate personajele romanului în salonul lui moș Costache,
sub pretextul unui joc de table, prilej pentru Felix de a le observa în detaliu, dar și ocazie pentru
cititor de a se familiariza cu ele. Totuși, după cum observa și Nicolae Manolescu în Arca lui
Noe, spre deosebire de formula balzaciană, naratorul nu este un simplu observator, imparțial și
rece, ci privește totul prin „ochiul estetului” 5 ; Chiar și în portretele schițate se remarcă o
intervenție a naratorului: „gura [Aglaei] cu buzele subțiri, acre, nasul încovoiat și acut”.
Intriga scrierii este reprezentată, pe de o parte, de dorința obsesivă a clanului Tulea,
condus de sora lui Giurgiuveanu, Aglae, de a intra în posesia averii acestuia, iar, pe de altă parte,
se axează pe prezentarea formării tânărului Felix Sima, care pătrunde într-un nou mediu social
și care este marcat de întâlnirea cu Otilia Mărculescu, fiica vitregă a lui Costache Giurgiuveanu.
În desfășurarea acțiunii, planul moștenirii este prezentat minuțios de narator,
reliefând intrigile și meschinăria apropiaților bătrânului. Costache Giurgiuveanu întruchipează
tipul avarului. El deține imobile închiriate și bani rezultați din vânzarea unor obiecte confiscate
de la chiriașii rău-platnici sau din împrumuturile fictive de la Leonida Pascalopol. Din avariție,
însă, amână datoria morală față de răposata soție, de a renunța la o parte din bani pentru a
asigura viitorul Otiliei (prin înfiere sau donație). Totuși o iubește sincer, iar acest sentiment
pentru „fe-fetița moșului” îl umanizează: „o sorbea umilit din ochi și râdea din toată ființa lui
spână când fata îl prindea în brațele ei lungi”. Fata îl consideră „un om bun”, dar nu înțelege
„ciudățenia” comportamentului său când vine vorba de bani, mai ales uitarea simulată,
modalitate de amânare a oricărei decizii. Aglae Tulea întruchipează tipul „babei absolute”,

4
etaj
5
Formula apare chiar în roman: „Ceea ce ar fi surprins aici ochiul unui estet era intenția de a executa grandiosul
clasic în materiale atât de nepotrivite”.

4/8
Eseu Enigma Otiliei de George Călinescu (prof. Raluca Belcineanu)

așa cum o caracterizează un prieten al lui Felix, Weissmann. Portretul său fizic este o sugestie
pentru caracterul urât: „fața gălbicioasă”, „buzele subțiri”, „părul negru pieptănat bine într-o
coafură japoneză”, „nasul încovoiat și acut”, obrajii ridați. Deși o detestă pe Otilia, o potențială
candidată la averea bătrânului, ea participă, prin răutatea ei, la formarea caracterului tinerei.
Încă de la începutul romanului îl ofensează pe Felix, adesându-se lui Costache: „N-am știut:
faci azil de orfani”, apoi către ceilalți: „O să aibă Otilia cu cine se distra, ce zici, Pascalopol?”.
Pe Otilia o denigrează mereu, numind-o „dezmățată” și „stricată”, sosirea lui Felix devenind o
neliniște în plus. Aglae este liderul clanului Tulea; se consideră o mamă devotată, dar le știrbește
personalitatea copiilor, conducându-i pe toți trei (Olimpia, Aurica și Titi) spre neîmpliniri
majore. Îl preferă pe Titi, tipul retardatului, pe care la cei douăzecișidoi de ani, îl consideră
un geniu nedescoperit, le nedreptățește pe Olimpia și Aurica și este indiferentă la suferința
soțului ei bolnav Simion, tipul dementului senil, deși mare parte din banii familiei i se datorau
lui. Stănică Rațiu, ginerele Aglaei, întruchipează tipul arivistului, al cărui portret fizic relevă
trăsături morale definitorii: „roșu la față”, „de o sănătate agresivă”, „vorbea sonor, rotund, cu
gest artistic și declamator” ca orice parvenit (de fapt, un escroc abil și jovial). Avocat fără
procese, conduce tot felul de afaceri dubioase și trăiește în concubinaj cu Olimpia pentru că
tatăl ei, din cauza bolii, nu o mai recunoaște și nu îi dă zestre. După moartea copilului, joacă
rolul tatălui îndurerat, apoi o părăsește pe Olimpia, dar nu înainte de a sustrage o parte din banii
lui Costache, fiind, de altfel, și vinovatul moral al morții acestuia prin atac cerebral, moment ce
constituie punctul culminant al romanului.
Cel de-al doilea plan al romanului urmărește procesul de formare a tânărului Felix
Sima, rămas orfan și dat în grijă tutorelui său, Costache Giurgiuveanu, iar din acest punct de
vedere cartea este un bildungsroman. Evoluția lui Felix de la adolescență la maturitate, de la
postura de licean la cea de medic este marcată de iubirea profundă pentru Otilia Mărculescu.
Astfel se conturează conflictul erotic al romanului, deoarece Felix este gelos pe Leonida
Pascalopol, prietenul lui Costache. Acesta, supranumit de criticul literar Pompiliu
Constantinescu „un personaj nou”, aduce în roman calități umane general-valabile, anume
modestia, bunătatea, rafinamentul. El întruchipează tipul moșierului de viță nobilă și vine în
casa prietenului său pentru a uita de singurătate. Este foarte generos și mereu dornic de a-i ajuta
pe cei din jur, iar Costache, Otilia și Felix reprezintă pentru el singura familie. Rămas văduv de
tânăr, trăiește intens sentimentul ratării și o iubește pe Otilia, căreia îi dorește un destin împlinit.
Iubirea paternă se împletește cu atracția irezistibilă și cu prietenia, sentimente profunde care îl
fac dependent de atenția fetei, însuși afirmând: „Am nevoie de domnișoara Otilia, ea e micul
meu vițiu sentimental”. Fata îl admiră, considerându-l „un mare caracter”, un bărbat „șic” și o
fascinează diplomația lui, când se lasă păcălit la jocul de cărți sau de table sau când suportă
răutatea Aglaei și avansurile Auricăi. Tânărul Felix Sima, care vine la București pentru a urma
Facultatea de Medicină, reprezintă tipul adolescentului în formare, străinul care ia contact
cu mediul viciat al goanei după moștenire, dar care nu se lasă influențat. Dincolo de intrigile
familiale, el trăiește o frumoasă poveste de dragoste, considerând-o pe Otilia idealul de
feminitate. Ea, însă, îl părăsește și pleacă cu Pascalopol, ceea ce contituie punctul culmimant
al conflictului erotic, decizia fetei venind după o noapte petrecută în camera lui Felix și fiind
motivată de faptul că nu dorește să se interpună carierei lui de medic în devenire: „Cine a fost
în stare de atâta stăpânire, e capabil să învingă și o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor.
Otilia”.
Deznodământul romanului prezintă împlinirea profesională și familială a lui Felix
(„profesor universitar, specialist cunoscut, autor de tratate științifice”, despărțirea dintre Stănică
și Olimpia, bărbatul găsindu-și fericirea alături de o femeie de moravuri îndoielnice, dar cu
relații sus-puse, și eșecul lui Titi și al Auricăi în tentativele lor disperate de a se căsători. În
epilog se evocă întâlnirea lui Felix cu Pascalopol „în tren, în drum spre Constanța”. Moșierul
mărturisește că i-a redat Otiliei libertatea de a-și trăi tinerețea, iar aceasta a devenit soția unui

5/8
Eseu Enigma Otiliei de George Călinescu (prof. Raluca Belcineanu)

„bărbat exotic”. Pentru Felix, care păstrase în suflet imaginea fetei imprevizibile, întruchipare
a feminității absolute, fotografia arătată de Pascalopol este bulversantă: „o doamnă foarte
picantă, gen actriță întreținută […]. Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era
fata nebunatică”. Naratorul comentează și el: „Nu numai Otilia era o enigmă, ci și destinul
însuși”.

Acțiunea romanului, realizată prin înlănțuirea secvențelor narative, începe cu sosirea la

București, în strada Antim, a tânărului Felix Sima, proaspăt absolvent de liceu, care urmează
să-și termine studiile la Facultatea de Medicină și să locuiască la unchiul-tutore Costache
Giurgiuveanu. El...

În ceea ce privește modurile de expunere, precizia notației are uneori rolul didascaliilor
și susține, împreună cu dispunerea personajelor și cu spontaneitatea dialogului, caracterul
scenic al secvențelor (de exemplu, capitolele I și XVIII). De altfel, gustul pentru scenic este
evident la G. Călinescu chiar în Istoria literaturii... . Descrierea spațiilor și a personajelor
susține impresia de univers autentic (mimesis), ajutând la caracterizarea personajelor.

În ceea ce privește stilul călinescian, se remarcă dorința de precizie, de unde și

descrierile minuțioase, cu aglomerare de detalii (principiul enumerativ), cum ar fi prezentarea
detaliată a străzii Antim, a casei lui Costache Giugiuveanu, a interioarelor, a vestimentației și a
fizionomiei personajelor, sugestivă pentru psihologia lor. Descrierea câmpiei Bărăganului este
originală și plină de farmec, dezvăluind un scriitor cu apetență pentru grandios și cu o
sensibilitate romantică. Imaginile hiperbolice creează impresia unei „pustietăți scitice”, câmpia
este „plată și întinsă”, un cal în depărtare pare „gigantic”, iar copilul care îl mână, „un ciclop”;
„totul era rămas pe loc, în afara oricărei epoci, într-o absolută neistoricitate”. Se observă, în
general, frazele ample și preferința pentru epitetul neologic („fața juvenilă”, „tăietura elinică a
nasului”, „aspect bizar”, „câmpia plată și întinsă”, „pustietatea scitică”, „o absolută
neistoricitate”). Privit în ansamblu, limbajul romanului pare destul de uniformizat, căci în
limbajul personajelor se utilizează aceleași mijloace lingvistice, cu excepția Aglaei, care
pronunță învechit (Otilia e „falșă”), semn că naratorul se ascunde în spatele măștilor sale, care
sunt personajele.

Felix Sima este unul dintre personajele principale ale romanului, îndeplinind rolul de
observator/ raisonneur al unui mediu social viciat. El reprezintă tipul intelectualului lucid, în
formare, prin intermediul căruia cititorul se familiarizează cu celelalte personaje. Definit chiar
de Călinescu „martor si actor”, el este urmarit în etape succesive, ca un erou de Bildungsroman.
Tânărul absolvent de liceu vine la București, după moartea tatălui său, pentru a studia
medicina. Încă de la început, prin intermediul caracterizării directe, naratorul îi alcătuiește lui
Felix un portret fizic sugestiv, care denotă firea rațională, delicatețea și superioritatea
spirituală: el are „un aer bărbătesc și elegant”, „fața... îi era juvenilă și prelungă, aproape
feminină din pricina șuvițelor mari de păr ce-i cădeau de sub șapcă, dar culoarea măslinie a
obrazului și tăietura elinică a nasului corectau, printr-o notă voluntară, întâia impresie”.
Portretul tânărului se compune apoi mai ales prin caracterizare indirectă. Reacția lui Costache
atunci când tânărul se prezintă la ușa casei sale îl bulversează profund, dar ulterior ajunge să
accepte comportamentul bizar al bătrânului, privindu-l cu simpatie. Străinul care sondează noul
mediu în care a intrat este inițial uimit și timorat atunci când cunoaște noii membri ai familiei
sale. Clanul Tulea îl dezgustă profund, dar rămâne pentru el doar un prilej de analiză detașată.
Trăiește, în același timp, un sentiment profund de iubire față de verișoara sa Otilia, dar reușește
să depășească despărțirea de ea și, ferm și tenace, va munci și va deveni un nume cunoscut în
medicină, profesor universitar cu autoritate, căsătorindu-se cu fiica unei personalități politice.

6/8
Eseu Enigma Otiliei de George Călinescu (prof. Raluca Belcineanu)

O primă trăsătură importantă a personajului este delicatețea, evidentă atât în aspectul

său fizic, cât și în felul cum evoluează atracția irezistibilă față de Otilia, transformându-se într-
un sentiment profund de iubire. simte nevoia imperioasă a prezenței fetei, are insomnii, iar
simțurile îi tresaltă acut. Neputând sta cu Otilia, stă cu lucrurile ei; din obiecte și din dezordinea
camerei îi reconstituie mișcările. Se simte mai aproape de Otilia aici în odaie decât lângă ea
însăși. Numeroase pagini descriu lucid stările psihice și fizice prin care trece Felix: neliniște și
incertitudine, adorație și deznădejde, gelozie și fericire. Chinurile prin care trece când Otilia
nu-i răspunde la scrisoare sunt revelatoare: mânie, gelozie, diverse ipoteze, o frenezie nebună
„de a merge pe jos în frig” până la Băneasa. Îndrăgostit, visător și refelexiv, simte nevoia
prezenței ei feminine în lipsa dragostei mamei, care murise de timpuriu.
O a doua trăsătură a lui Felix este superioritatea și noblețea caracterului său. Astfel,
el se străduiește din răsputeri să păstreze distanța față de răutatea membrilor familiei Tulea și
nu se lasă influențat de meschinăria celor din jur, pentru care contează doar puterea banului.
Chiar și rivalitatea inițială cu bătrânul Pascalopol se tranformă într-o profundă simpatie pentru
bărbatul care o iubește pe Otilia ca un părinte. [sau tenacitatea: Felix nu își ratează evoluția
profesională din cauza plecării nejustificate a Otiliei; o păstrează în memorie ca pe un mister,
dar ajunge profesor universitar, autor de tratate științifice și face o căsătorie strălucită cu fiica
unui politician. ]

Întemeierea efemeră a cuplului Felix-Otilia (motivul cuplului) se fundamentează pe

asemănarea situației celor doi. Ambii sunt orfani și necesită afecțiune. Felix chiar îi spune
Otiliei că ea întruchipează pentru el idealul de feminitate, prin care suplinește nevoia dragostei
materne: „Înțelegi că am găsit în tine tot ce mi-a lipsit în copilărie”.

Otilia reprezintă deci tipul eternului feminin, în zugrăvirea căruia autorul a fost
inspirat de o fată „cu părul ca un fum” întâlnită în copilărie. Considerată o intrusă de către
membrii familiei Tulea, ea este nevoită să suporte brutalitățile verbale ale acestora. Se închide
în sine, protejându-se de atacurile meschine cu o ascuțită inteligență. Exuberantă, plină de
farmec, juvenilă, suavă, instabilă, cu reacții contradictorii, generoasă, tristă, ea întruchipează
trăsăturile unei femei moderne, emancipate. În conturarea Otiliei, Călinescu utilizează tehnica
modernă a reflectării poliedrice sau a oglinzilor paralele, imaginea ei compunându-se din
impresii diferite, uneori contradictorii, ale celor din jur.
Caracterizarea directă este sumară, constând în portretul fizic realizat de către narator:
„optsprezece-nouăsprezece ani, fața măslinie, cu nasul mic și ochii foarte albaștri” și în
reliefarea filosofiei sale de viață prin care îi justifică lui Felix alegerea pe care urmează să o
facă: „singura noastră formă de inteligență, mai mult din instinct, e să nu pierdem cei câțiva ani
de existență, vreo zece ani cel mult […]. Succesul nostru în viață e o chestiune de viteză”. O
mare parte din roman, însă, ea este prezentată din perspectivă comportamentistă, naratorul
expunând doar faptele, vorbele, atitudinile sale, caracterizând-o în mod indirect. Această
perspectivă este completată de multiplele conturări ale personalității ei, așa cum se reflectă în
conștiința celorlalte personaje. Costache Giugiuveanu „o sorbea umilit din ochi”, iubind-o
foarte mult pe „fe-fetița lui”, Pascalopol o admiră profund și o consideră „o ființă gingașă”, „o
ștrengăriță”, „o artistă”, „o floare rară”. Pentru Aglae este „o fată fără căpătâi”, „o dezmățată”,
„o stricată”, catalogări izvorâte din răutate și invidie. Stănică Rațiu, deși aparține clanului,
pentru care Otilia este dezagreabilă, o privește admirativ, intuindu-i subtilitatea personalității:
„nostimă fata”, „deșteaptă”, dar „șireată”.
Ca și Felix, Otilia este o tânără în formare. Deși îl iubește pe acesta, ea gândește matur
în ceea ce îi privește, concluzionând, în mod altruist, că tânărul va trebui să se preocupe de
cariera sa, în calea căreia ea ar reprezenta doar o piedică. Nedorind să-i perturbe relizarea
profesională, decide să îl părăsească, fugind neașteptat cu Pascalopol. Otilia rămâne o enigmă

7/8
Eseu Enigma Otiliei de George Călinescu (prof. Raluca Belcineanu)

atât pentru Felix, cât și pentru Pascalopol. Niciunul dintre ei nu o cunoaște îndeajuns, fiind
permanent surprinși de comportamentul ei. Jocul atracției și al respingerii, inițiat de fată, le
conferă sentimentul nesiguranței, neștiind dacă ea îi iubește cu adevărat sau doar îi amăgește.
Întâlnirea întâmplătoare a celor doi bărbați, după ani, relevă faptul că taina sufletului feminin
nu poate fi dezlegată. Fotografia recentă a Otiliei, în care Felix nu recunoaște „fata nebunatică”
pe care o iubise nostalgic, reprezintă realitatea perisabilă în raport cu amintirea eternă: „Speriat,
Felix se mai uită o dată. Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata
nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea totul. Avusese dreptate fata:«noi nu trăim
decât cinci-șase ani»”.
Constituindu-se ca sumă a ipostazelor textuale zugrăvite, autorul mărturisește că
personajul feminin al romanului reprezintă propriul ideal de feminitate: „Otilia este eroina mea
lirică, proiecția mea în afară […] e fondul meu de ingenuitate și copilărie”.

III. (Încheiere) Situat între tradiție și inovație, „Enigma Otiliei” rămâne un roman
fundamental al literaturii române, căci este realist-balzacian prin critica societății, prin motivul
paternității și al moștenirii, prin tehnica detaliului, tipologii, veridicitate și perspectiva narativă
obiectivă, dar depășește modelul realismului clasic, este de un balzacianism fără Balzac prin
elementele de modernitate: ambiguitatea personajelor, interesul pentru procesele psihice
deviante, tehnicile moderne de caracterizare (reflectarea poliedrică și comportamentismul).
Înscriindu-se în realismul secolului al XX-lea, acest roman cuprinde o lume întreagă, punând
în lumină aspectele sociale, economice, familiale ale vieții bucureștene din anii dinaintea
Primului Război Mondial.

8/8