Comentariu literar[modificare 

| modificare sursă]
În "Lacustră", poetul contemplă ploaia, cu care stabilește un raport obsesional, raport fixat de
frecvența și recurența termenului obsesiv în unsprezece poziții semantice: plouând, lacustre ude,
val, pod, mal, ploaie, piloții și iarăși plouând și lacustre. La început ploaia e percepută senzorial "aud
plouând", "aud materia plângând", ca o desfășurare monotonă, agasantă și îndelungată, timpul e dat
de adjectivul "de-atatea nopții". Actul percepției e nocturn, pentru că întunericul atenuează
eventualele obiecte, mărește acuitatea senzației unice, fiind spațiul propice al reveriei și solitudinii.
Condiția însingurării e declarată fără echivoc în versul al treilea: "sunt singur", schimbarea categoriei
gramaticale a adjectivului precizează că e vorba de o condiție a omului, nu de o însușire a lui, și în
împrejurările date ea provoacă o asociație cu condiția omului preistoric în locuințele lacustre - "și mă
duce-un gând spre locuințele lacustre"
În faza inițială, poetul contemplă ploaia ca simplă manifestare fenomenală care presează asupra
senzațiilor sale, aducându-le într-o stare de tensiune. Tensiunea declanșează mecanismul asociativ
al subconștientului care caută termeni de referință, îi găsește și provoacă o răsturnare a
perspectivei. Ceea ce completă nu e un fenomen al naturii, ci însăși prăbușirea cosmică. În aceste
circumstanțe starea de tensiune se justifică, își găsește (fără a o anula) o cauzalitate mai orgolioasă
și poezia se termină prin amplificarea ei aproape explozivă. Obsesia îngheață însă aici, ca o
crispare a conștiinței amenințate de distrugere.
Analiza poeziei a degajat suficiente elemente care ne permit să-l integrăm pe Bacovia unui anume
gen, unei anumite formule estetice.
Condiționarea interioară a obsesiei bacoviene e poate mai greu de depistat, ea apare ca o fatalitate,
ca o damnațiune a poetului; dacă nu-i căutăm însă condiționarea, însă o condiționare exterioară,
avem surpriza să întâlnim motivul eminescian al geniului, care moare solitar "în cerc barbar și fără
sentiment". Criza continuă a lui Bacovia, concretizează în poezia și disoluția universului, apare -
supremă compensație de orgoliu a geniului - ca o absolutizare a disoluției unei lumi ostile,
alunecând în neant.