Întemeiat în secolul I în Palestina, creştinismul, propăvăduit de Iisus Hristos, s-a răspândit, în
cursul aceluiaşi secol, prin activitatea apostolilor, apoi a misionarilor. După două secole, noua religie cuprinsese toate regiunile Imperiului Roman şi toate categoriile sociale, dar mai ales centrele urbane, satele rămânând „păgâne” pentru o perioadă mai lungă de timp. Creştinii respingeau sacrificiile aduse zeităţilor romane sau în onoarea împăratului şi refuzau să fie soldaţi, pentru a nu fi obligaţi să ucidă. De aceea, au fost adeseori persecutaţi pentru credinţa lor. Persecuţii violente au avut loc în timpul împăratului Diocleţian.
Constantin cel Mare (306-337) a fost primul împărat convertit la creştinism.
Prin Edictul de la Mediolanum (313), el a acordat libertate de cult creştinilor din imperiu. În anul 325, în cadrul Conciliului de la Niceea, episcopii Bisericii au stabilit normele principale ale credinţei creştine. În cursul secolului al IV-lea, Biserica s-a organizat după modelul imperial, constituindu- se patru patriarhate, respectiv, la Constantinopol, Ierusalim, Antiohia şi Roma. Dintre acestea, vor deveni dominante cele de la Constantinopol şi Roma. Prima mănăstire a fost întemeiată în Egipt, în jurul anului 320. În anul 391, împăratul Theodosius I a interzis cultele „păgâne” şi a impus religia creştină ca singura oficială în Imperiul Roman. De la sfârşitul Antichităţii şi începutul Evului Mediu, creştinismul s-a răspândit şi în afara Imperiului Roman.