Constantin Chiri

Cireşarii I

Cavalerii florii de cireş

CAPITOLUL I

De aproape cincizeci de ani, orologiul cel mare din turnul şcolii supraveghea cu
cadranele sale cele patru puncte cardinale; de aproape cincizeci de ani, acele sale enorme
indicau f r greşeal ora exact . Rareori, iarna, în timpul viscolelor, z pada cotropitoare
oprea mersul lor pe cadranul dinspre soare r sare, iar prim vara, hulubii sau ciorile sau alte
zbur toare, în zbenguiala lor, gr beau mersul vreunui minutar. Dar de fiecare dat , moş
Timofte P str vanu, paznicul şcolii, care-şi începuse meseria aceasta înc de pe vremea
instal rii marelui ornic, şi care, aşa cum spuneau elevii din clasele superioare, şi-o va încheia
doar o dat cu oprirea definitiv a ceasului, se urca în turn, scutura scripe ii uriaşi şi începea
s învârteasc o manivel cât oiştea carului. Dup ce asculta câteva clipe tic-tacul tun tor şi
cl tina din cap a încuviin are, moş Timofte scotea de la brâu o cutie rotund de metal, cândva
str lucitoare, o cutie mare cât o farfurie, o proptea pe genunchi şi o pocnea cu pumnul în
creştet. Ca la comand , cutia lep da un capac pentru a dezveli un cadran de ceas cu aceleaşi
disciplinate cifre romane care împodobeau fe ele orologiului din turn. Paznicul scruta cu
aten ie ora exact şi potrivea întocmai acele "Gîng l ului", pentru c aşa numea dânsul
ceasul din turn. O dat treaba terminat , închidea cu câteva zdravene lovituri de pumn
capacul " îng l ului", pentru c aşa numea dânsul ceasul de la brâu. E de prisos s amintim
c lan ul care purta dihania aceea de metal ar fi putut struni un cogeamite dul u ciob nesc.
Apoi, în mers agale, b trânul cobora sc rile, ieşea în curte, se oprea în mijlocul ei, citea cu
voce tare ora exact de pe ceasul din turn şi, dac era în timpul lec iilor, f cea iute o
socoteal , tot cu voce tare, cam cât mai r mâne pân la recrea ie. Şi chiar dac mai
r mâneau patruzeci de minute pân când trebuia s sune clopo elul, moş Timofte nu mai
cerceta nici Gîng l ul, nici îng l ul. Putea s fie împov rat de treburi, putea s fie asaltat de
griji, la secunda exact , clopo elul suna, în mâna lui, sfârşitul orei.
N-am spune îns adev rul întreg, aşa cum ne-am propus, dac n-am ad uga c erau
totuşi câteva zile pe an în care moş Timofte nu mai respecta ora exact . (O s ne ierte
b trânul aceast indiscre ie, mai ales c ea rotunjeşte adev rul; şi pân acum n-am întâlnit
un al doilea om care s fie în rela ii atât de cinstite şi de fidele cu adev rul ca moş Timofte.)
Prin urmare, erau câteva zile pe an în care paznicul şcolii se afla în conflict cu ora exact .
Erau zilele de dinaintea vacan ei, ultimele zile de şcoal . În acele zile, de câte ori d dea
semnalul de recrea ie, moş Timofte greşea cu regularitate. Suna clopo elul cu câteva minute
înainte de ora obişnuit . Vreo cinci-şase directori foarte meticuloşi i-au f cut, la vremea lor,
observa ii pentru aceast neregul ciudat , dar moş Timofte s-a mul umit s ridice din umeri
şi s spun , cu o voce foarte calm şi nep s toare, c în acele zile Gîng l ul şi îng l ul nu
se în eleg şi pace: "Gîng l ul se gr beşte şi îng l ul e cuprins de lenevie, m str duiesc şi eu
s -i împac dup priceperea mea s rman . Dac g si i dumneavoastr alt chip de a-i
împ ca..." Aici, moş Timofte îşi ispr vea vorba. Directorii îl priveau nedumeri i, încercau s -şi
închipuie cam cine poate fi "Gîng l ul" şi cine poate fi " îng l ul", şi, mergând din
presupunere în presupunere, ajungeau la cu totul alte idei, uitându-l, pân una-alta, pe moş
Timofte şi meteahna lui. Aşa se f cea, c de câte ori era numit un nou director, în cl direa cea
mare, cu etaj, de pe colina din nordul oraşului, se discutau dou lucruri de seam . În
adunarea general a şcolii se vorbea mai ales despre vechimea liceului care str b tuse viteaz
un veac întreg şi înainta la fel de viteaz prin altul, atingându-i sfertul, iar în cancelarie, între
profesori şi noul director, se vorbea despre obiceiul neschimbat al lui moş Timofte de a d rui
elevilor, în ultimele zile de şcoal , câteva minute în plus în fiecare recrea ie. Profesorii îşi
înclinau capul ca în fa a unui decret vechi şi inviolabil, dar de fapt se gândeau, sau chiar îşi
aminteau agita ia şi ner bdarea elevilor în acele zile... şi îl l sau pe moş Timofte în obiceiurile
lui de demult.
Altminteri, moş Timofte era omul cel mai corect şi mai cinstit care se pomenise pe acele
meleaguri. În cei cincizeci de ani de când deretica prin şcoal nu lipsise şi nu întârziase
niciodat de la slujba lui. De aceea pramatiile şi chiulangii nu-l aveau deloc la inim . Pe cei
care fugeau de la ore îi dibuia în orice ascunziş, oricât de iscusit ar fi fost ales, ceea ce nu era
deloc uşor pentru c atât curtea, cât mai ales gr dina şcolii, nesfârşit , ca orice spa iu al
amintirilor din copil rie, şi plin de pomi, de copaci uriaşi cu scorburi înfricoş toare, de
tufişuri, de tot felul de cl diri şi ziduri c rora nu li se prea ghicea rostul, ofereau ascunzişuri
cu duiumul. Îi dibuia oriunde pe chiulangii şi-i scotea de chic la lumin , îi zgâl âia r u şi-i
oc ra n prasnic cu vorbele. În acele momente puteai s afli de la dânsul to i oamenii de
seam pe care îi d duse şcoala de-a lungul genera iilor, dasc li, profesori, scriitori, artişti,
savan i, "oameni care au în eles c şcoala este un cuib în care înve i s te înal i în v zduh, nu
o mocirl în care înva s se târasc jig nii urâcioase". Şi amintea numele de trist
celebritate ale unor borfaşi "care au început tot aşa ca voi, înşelând şcoala, ca apoi s -şi
înşele p rin ii, prietenii şi ara". Burzuluit, moş Timofte îşi freca apoi barba ascu it , scuipa
chiştocul de mult vreme stins şi-l ap sa furios cu c lcâiul bocancului. Vocea parc -i înghe a.
Orele care urmau erau ore grele, de parc s-ar fi ab tut nu ştiu ce aspre necazuri asupra lui.
Nu-şi mai g sea locul, umbla f r rost şi bomb nea f r încetare, şi nici chiar proteja ii lui nu
puteau s -l îmbuneze. Numai dac vreunul dintre chiulangiii scoşi la lumin venea la el s -şi
cear iertare, f r cea mai mic urm de pref c torie, numai atunci se schimba moş Timofte.
"Apoi de... bodog nea b trânul, nu-i r u... dar numai vorbele nu ajung... " cam atât spunea
el, şi înc încruntat îşi g sea imediat ceva important de f cut. Inima îns îi b tea cu putere şi
nu rareori încrunt tura privirilor lui ascundea lacrimi de bucurie. Se puneau pe socoteala lui
moş Timofte nu pu ine întâmpl ri asem n toare, care avuseser un rol binef c tor în via a
unor oameni cu care se mândrea şcoala.
Mare lucru era îns când inea moş Timofte la cineva. Erau elevi, proteja ii lui, c rora le-
ar fi deschis la orice or din zi şi din noapte s lile de clas , de laborator, sala de gimnastic ,
chiar dac ar fi trebuit s trudeasc apoi ore întregi pentru a rândui lucrurile ca mai înainte.
Câteodat intervenea cu sfaturile sale foarte chibzuite chiar în conflictele t cute dintre
profesori şi elevi, mai ales atunci când anumi i elevi timizi, speria i c deau în dizgra ia unui
profesor. Grozav se pricepea b trânul s culeag asemenea "cazuri" şi ştia ca nimeni altul s
deschid inima puştilor înfricoşa i, şi la fel de bine ştia s se fac ascultat de profesorii în
pricin , îndreptând astfel, cu iscusin a lui cinstit , situa ii care ar fi durat pân la sfârşitul
şcolii. Mai circula printre elevi vorba c , în anumite cazuri, cererile de reexaminare la vreun
obiect erau mai sigur aprobate dac se adresau verbal lui moş Timofte decât în scris
direc iunii.
Dar, pentru a te bucura de pre uirea şi ajutorul lui moş Timofte, trebuia s fii un elev de
"prima mân ", ce mai! un model între modele. Şi dac moşul te trecea printre proteja ii lui şi
se întâmpla s ai vreun conflict cu pedagogii, î i anticipa viitorul în fa a lor cu o siguran
nemaipomenit . Era de ajuns s dea dou , trei exemple de oameni mari care fuseser cândva
în situa ii asem n toare, cu acel belşug de am nunte al sincerit ii şi n dejdii, şi profesorii
începeau s priveasc altfel lucrurile şi s -şi cam schimbe p rerile. Pentru c b trânul vorbea
deschis, adev rat, privea drept în ochi şi se pare c nu greşise niciodat când luase ap rarea
cuiva.
În anul în care începe povestirea noastr , moş Timofte îşi avea, ca întotdeauna, proteja i
şi nesuferi i. De bun seam c numai întâmplarea hot râse ca principalii s i favori i s fie
nişte elevi dintr-a opta, care locuiau cu to ii în cartierul Cireşului şi pe care se obişnuise s -i
numeasc "Cireşarii". Şi tot întâmplarea f cuse ca printre "urâcioşi", poate chiar în fruntea
lor, s se afle doi şmecheri, tot dintr-a opta, pe care îi prinsese într-o diminea ascunşi într-
un şan acoperit de b l rii, în timp ce colegii lor participau cu tot sufletul la ora de geologie.
N-am putea spune îns adev rul întreg dac n-am dest inui, de la bun început, c elevul pe
care moş Timofte îl iubea cel mai mult, primul dintre favori ii lui, era un prichindel dintr-a
cincea, un şmecher f r seam n în toat şcoala, poate chiar în istoria şcolii, dar c ruia
b trânul nu-i ar tase niciodat pe fa dragostea. Mai degrab îl muştruluia pentru n zbâtiile
şi şotiile sale; niciodat nu-l alintase, nici m car în glum , cum f cea cu ceilal i elevi la care
inea. Dac în cei cincizeci de ani de slujb moş Timofte n-ar mai fi întâlnit un caz
asem n tor, dac nu i s-ar mai fi întâmplat, cu vreo treizeci şi cinci de ani în urm , s -i tic ie
inima pentru un puşti nebunatic, care la fiecare pas f cea o n zdr v nie, care în fiecare fraz
rostit strecura un ghimpe şi care acum era unul dintre oamenii de mare faim ai rii, e mai
mult ca sigur c prichindelul cel şmecher, blond şi ciufulit, ar fi intrat în gloata nesuferi ilor.
Dar cum moşneagul avea o memorie precis a cazurilor şi un sim al compara iei şi
previziunii care nu d dea greş, s-a l sat cu bun ştiin subjugat de apari ia vesel şi
cuceritoare a lui Tic, trecându-l în rândul favori ilor. Adic i-a acordat în sinea lui un mare
viitor.
Tic n-avea îns de unde s ştie aceasta şi de câte ori trecea pe lâng moş Timofte, dac
nu-şi ducea mâna la nas pentru a flutura din degete, atunci tr gea dup sine un dul u
imaginar, prins de un lan gros, pe care-l întreba chiar în clipa când trecea prin fa a gheretei
b trânului paznic:
― Cu u, cu u, îngulic , ia spune-mi din coad cât e ceasul?!... Elevii cei mici râdeau de
se pr p deau, moş Timofte se încrunta şi amenin a teribil cu degetul, dar Tic, nedumerit,
f cea sfor ri cumplite (hm!) pentru a afla cauza veseliei din jur. Într-atâta se obişnuise Tic cu
aceast şotie nevinovat , încât înscenase o a doua ceremonie de botez, ad ugând numele de
îngulic lui ombi, c elul lui credincios pe care voia s -l fac celebru. Se chinuia ca un drac
s -l înve e diviziunea timpului şi citirea orelor dup mersul soarelui. Dar pentru ca noul
nume s nu r mân o simpl ad ugire, sortit unei uit ri timpurii, şi pentru c se credea
persecutat de moş Timofte, prichindelul a hot rât s foloseasc numele de îngulic atunci
când c elul trebuia certat, adic atunci când îl descoperea în roluri negative, şi numele de
ombi când c elul trebuia alintat sau când merita s fie încurajat, adic atunci când
interpreta roluri pozitive. A f cut Tic multe repeti ii pân s ajung s spun automat fraze de
genul acesta:
― Jigodie scârboas , mizerabile, îngulic afurisit, unde mi-ai ascuns gheata? Marş în
cuşc , îngulic ! Marş!
― Bravo, ombi! Bravo! A doua oar s -i jupoi toat blana, numai coada s i-o laşi, ca s
am de ce s -l trag...
În ciuda acestor aparen e, Tic inea la moş Timofte, ba în adâncul sufletului îl iubea
chiar foarte mult. Îl strâmba el, îi imita vocea şi str nutul, îi flutura mereu din degete, dar
cine altul îi strecura în gheret , pe neobservate, într-o anumit zi a s pt mânii, o portocal
învelit frumos în hârtie roşie, m t soas ? Printr-o întâmplare foarte norocoas , aflase
puştiul c nimic nu-i place mai mult b trânului paznic decât portocalele şi se f cea luntre şi
punte pentru a avea întotdeauna un fruct portocaliu gata de sacrificiu.
Dup cum se vede, nici b trânul, nici puştiul nu aveau curajul s -şi dea pe fa
dragostea pe care în adâncul sufletului şi-o purtau. Ceea ce li se întâmpla amândurora cam
pentru prima dat în via .

Moş Timofte scutur îndelung clopo elul. La drept vorbind, ceea ce se ascundea sub
aceast denumire era o talang cât toate zilele, care n-ar fi f cut cine ştie ce not discordant
în clopotni a atât de cutreierat de elevi, lilieci şi cucuvele, a bisericii sfântul Dumitru, de
peste drum de şcoal . Nu era un simplu obicei, ci o adev rat pl cere pentru moş Timofte
întâlnirea repetat , regulat şi sonor cu obiectul care d dea semnalul de recrea ie, şi n-ar fi
folosit pentru nimic în lume soneriile de mult vreme instalate în şcoal . ârâitul lor im-
personal, mecanic, uniform n-avea nici un farmec pentru b trân. Mai degrab ar fi perindat
coridoarele liceului sunând la uşa fiec rei clase decât s apese butoanele acelea m runte de
lâng cancelarie, care nu puteau transmite niciodat emo ii sau cântece, cum f cea clopo elul
în mâna lui. Şi mai era şi un ceas electric instalat chiar deasupra butoanelor care l-ar fi
enervat crunt pe b trân dac şi-ar fi însuşit acest stil modern de semnalizare a recrea iilor. Ar
fi avut impresia c se afl sub controlul ceasului, el care de cincizeci de ani meşterea f r
greş huiduma metalic din turn. De aceea, nici dup ce agit a doua oar clopo elul nu-şi
arunc privirile spre ceasul electric. Dac ar fi f cut îns altcineva gestul acesta, ar fi
descoperit cu uimire c mai erau aproape cinci minute pân la pauz . Şi fiindc era primul
semnal de recrea ie m rit din acel an, însemna, în graiul original al lui moş Timofte, c pân
la vacan a mare mai r m seser câteva zile. "Da!" îşi spuse b trânul şi scutur pentru a treia
şi ultima oar talanga, împr ştiind un sunet curios, parc str b tut de note duioase. Dup ce
aşez clopo elul la locul lui, coborî pe scara larg de piatr care lega cl direa de curtea mare a
şcolii. Ajuns pe ultima treapt , se post ca o santinel lâng leul de bronz din dreapta şi
aştept câteva clipe. Tres ri la auzul uşii care se deschidea, îşi a inti ochii într-acolo, urm ri
cu privirea mogâldea a care se pr v lea pe trepte, şi, cu un zâmbet de mul umire, moşul f cu
cale întoars , poposind undeva lâng cancelarie. Nu se înşelase nici de ast dat . Primul elev
care ajunsese în curte, primul elev care atacase recrea ia era, bineîn eles, Tic.
Da, da! Tic fu primul care, cu un chiot ascu it, str punse t cerea întins a cur ii şi
anun cavalcada sonor a pauzei. Câteva clipe mai târziu, curtea imens , str juit de plopi
şi castani, cu şirurile lungi de b nci simple, f r speteaz : sute de metri de b nci aşezate în
soare — cu spa ii nesfârşite care puteau ad posti zece meciuri simultane de fotbal, cu alte
b nci, mici, izolate, f cute din bârne groase prinse în cuie de lemn, r spândite ici-colo, la
umbra deas a castanilor: teritoriu ocupat numai de elevii mari, curtea imens a şcolii se l s
cucerit , în numai câteva clipe, de avalanşa ip toare şi colorat a elevilor. Se formar
grupuri, se reluar jocurile întrerupte cu o zi înainte sau începur altele noi, pe clase, pe
grupe, pe şiruri de b nci, un talmeş-balmeş asurzitor, dar atât de sigur şi de precis împ r it,
în care fiecare elev îşi avea locul: curse de cai, lapte gros, cincizeci de metri plat, s rituri,
oin , echilibristic , urm riri, evad ri, scâncete, râsete, ipete, aplauze, strâmb turi, lec ii
repetate, taine, fotbal, laude, rug min i, sandvişuri, fotbal, ochiade, provoc ri şi iar fotbal.
Dar erau şi teritorii ocupate de cei mari, care repetau pentru examene sau se plimbau
preocupa i, cu mâinile la spate, comentând sezonul sportiv sau ultimele filme şi
manifestându-şi din când în când dispre ul fa de cei mici, care le asurzeau urechile cu
zgomotele şi op iala lor. Puştii scoteau îns pe furiş limba dup ei, f r s le treac prin cap
c dup câ iva ani vor face aceleaşi gesturi de uimire şi dispre ; şi neînchipuindu-şi aceasta,
şi pentru a le face în ciud celor mari, îşi împrosp tau mereu joaca şi zbenguiala cu alte
torente de ipete, pe care le dirijau ca pe nişte canonade spre teritoriile liniştite de la umbra
castanilor.
 Undeva în curte, pe unul dintre terenurile de fotbal improvizate la repezeal şi delimitate
de trupurile spectatorilor, se tr gea la o poart . Îşi încercau pe rând norocul fotbaliştii din
clasele de mijloc. Şuturi plasate, sau bombe fulger toare, luau direc ia por ii f cut ca
întotdeauna din haine, şepci, pietre şi pulovere. Portarul, un elev dintr-a opta, nu l sa nici o
minge s treac prin spa iul ap rat de el. Chiar când Tic, singurul dintre cei mici care nu era
privit ca un intrus acolo, din motive ce se vor descoperi mai târziu, se repezi ca un bolid spre
minge, pref cându-se c va trage cu toat puterea în stânga, dar de fapt împingând-o plasat
spre col ul din dreapta, la gaura de şoarece, portarul nu-şi pierdu cump tul şi opri mingea,
cum s-ar spune în termeni sportivi banali, chiar pe linia por ii. Înciudat, nefericitul concurent
scoase o limb uriaş pe care i-o ar t în toat splendoarea ei portarului, şi, bineîn eles,
dezam git de insucces, îşi coti paşii iu i în alt direc ie. Dup el se inea, parc urm rind o
lec ie vie, sau supunându-se unui obicei de mult statornicit, o droaie de puşti.
― B , Tic, ce ap r azi Sergiu! Pun pariu, s mor eu, c nu-l g ureşti!
Tic îl privi de sus, cu dispre nedeghizat, pe piciul îndr zne , şi se hot rî s -l pun
imediat la punct:
― Eu? Pe Sergiu?!... Ha! Ha!... Te-aş l sa gol, m , auzi? Te-aş l sa ca planşa de la
anatomie, dac mi-aş pune mintea cu tine. Şi pielea i-aş lua-o... Dac n-aş fi elev, aş juca
ast zi în na ional ...
― Daaaa! Las' c ştiu eu... Te lauzi. Afl de la mine c azi nu-l g ureşte nimeni pe Sergiu.
ii pariul?
― Ai tu noroc c mie nu-mi plac oamenii s raci, adic oamenii s r ci i... Altfel aş paria
imediat.
Mâna lui Tic se îndrepta amenin toare spre nasul bravului amator de pariuri, dar
mişcarea se opri brusc în aer, derutându-l şi mai r u pe admiratorul lui Sergiu. Privirile lui
Tic descoperiser ceva în zona aparatelor de gimnastic , mai bine zis descoperiser pe cineva
acolo: un vl jgan care se întrecea în acroba ii. Temerarul solitar n-avea mai mult de
şaisprezece ani, dar statura lui, şi mai ales bra ele sale goale care se pref ceau în zeci de
muşchi impresionan i, ca nişte coarde de o el, la fiecare mişcare dovedeau o for şi o
elasticitate pu in obişnuite. Droaia lui Tic îşi urm cu fidelitate şeful, copiindu-i întocmai
mersul şi atitudinea. Mişcându-se lent, cu gâturile strâmbe şi privirile fixate într-o singur
direc ie, prichindeii p reau c oficiaz un ritual cu totul misterios şi necunoscut. Mai era şi
caden a paşilor, şi mai ales t cerea uluitoare a celei mai guralive şi mai nebunatice cete din
şcoal .
T cerea era deplin şi în zona aparatelor de gimnastic . Spectatorii, mari şi mici,
urm reau cu sufletul la gur ceea ce se petrecea deasupra capetelor lor. Vl jganul se c rase
pe o frânghie f r noduri, şi f r ajutorul picioarelor, cum înregistr foarte prompt Tic, sus,
pe bârna de care erau prinse aparatele, şi de acolo, printr-un salt uşor, o jum tate de salt
mortal, în v zduh, cum notase Tic, se ag ase de un cablu gros de sârm , care traversa,
inutil, la cinci metri în l ime, toat curtea şcolii. Apoi, foarte liniştit şi zâmbind cuiva din
v zduh, îşi g si în câteva secunde o pozi ie ideal de odihn .
― Îl vede i, m ! se r sti Tic la prichindeii înfiora i din jur. sta-i Ursu, colegul sor -mii şi
cel mai bun prieten al meu. Lucr m amândoi la bar . Dac ne-a i vedea cum facem amândoi
gigantica şi salturile mortale... Asta-i un fleac.
― Ia nu te mai l uda, m pi igoiule, îl apostrof pe neaşteptate un sl b nog lung şi
deşirat, cu nasul ca o p tl gic . Pân la urm te pomeneşti c ajungi şi acrobat la circ.
Insulta sl b nogului, rostit chiar în fa a prichindeilor, îl amu i pe Tic şi-l l s o clip cu
gura c scat . Din fericire, sl b nogul porni imediat dup alte victime pe care le culegea
numai din cetele celor mici, aşa c nu-l auzi pe Tic cum îşi d sc lea înso itorii:
― B , dac v întreab la naturale cum se cheam pas rea aceea tâmpit care d tot
timpul din coad , s spune i c se numeşte codobatur sau Pompilic ...
Ciufuliciul nu reuşi s -şi duc pân la cap t r zbunarea verbal , cumplit în inten ia ei,
din simplul motiv c prietenul lui cel mai bun, acel vl jgan c ruia îi spunea Ursu, începu o
nou mişcare, acolo sus, deasupra capetelor lor. Se lansase într-o curs rapid , a c rei
ciud enie nu consta numai din faptul c se f cea pe un cablu, cu ajutorul mâinilor, ci mai
ales pentru c fiecare mişcare de înaintare se f cea prin întoarceri, şi la fiecare întoarcere
trupul se sprijinea într-o singur mân , ceea ce, s recunoaştem, nu era chiar în puterea
oricui. Când distan a dintre cablu şi bârna aparatelor ajunse la vreo patru-cinci metri,
vl jganul f cu pe neaşteptate o semigigantic , adic o pendulare lung , şi îşi d du drumul în
v zduh. Printre buzele deschise ale spectatorilor r zb tu un ip t, un început de ip t, pentru
c fu retezat într-o clipit , atunci când bra ele acrobatului se încol cir sigure pe una din
frânghiile de pe bârn , transformându-i trupul într-o pendul ordonat .
― Ei, b ! se repezi Tic la bravul amator de pariuri. Nu mai spui nimic? Acum s te v d!...
Arat -mi tu altul, în afar de mine şi de Ursu, care s fac figura asta. Nici nu ştii cum se
cheam figura, m g g u . Zborul Liliacului, auzi, tu?!
Piciul era îns atât de însp imântat de ceea ce v zuse, c nu t lm ci pe de-a-ntregul
spusele lui Tic. Şi cum spaima are de multe ori o mare putere de convingere, piciul crezu cel
pu in jum tate din lauda colegului s u.
― Uite, dac vrei, continu Tic, într-o clip sunt lâng Ursu. Ce, crezi c mi-e fric ?
Nu într-o clip , dar în câteva clipe, Tic fu într-adev r lâng Ursu. Nu pentru ca s repete
figura acestuia, ci pentru c un b iat brunet şi rotofei se apucase s zgâl âie frânghia de care
se ag ase Ursu şi-i f cuse semn s coboare. Vl jganul alunec spre p mânt cu atâta iu eal ,
c aproape to i spectatorii îşi imaginar un accident. Unul singur se l s condus de inspira ie
subit şi se strecur ca o nev stuic lâng Ursu. Nu putea fi altcineva decât Tic. Inspira ia lui
se dovedi norocoas . Ciufuliciul blond şi cârn mai avu timp s aud o parte din cuvintele pe
care Dan, b iatul cel oacheş şi rotofei, i le şopti tainic acrobatului victorios.
― ... Ne cheam Victor. Sub castanul de lâng cişmea. Tu du-te repede şi anun fetele.
Îndemnul lui Dan îl transform pe Ursu într-un fulger, iar pe Tic într-un fel de fulgeraş,
dac se poate spune aşa. Pe potecile deschise la iu eal , printre spectatorii z p ci i de goana
de bolid a vl jganului, se strecura triumf tor şi Tic. Iar când trecur amândoi ca nişte rachete
prin mijlocul terenului de fotbal ap rat de fenomenalul Sergiu, se întâmpl c mingea,
sc pat de cine ştie cine, venea chiar în întâmpinarea lui Tic. Prichindelul, în zodia celor mai
bune inspira ii, expedie, în plin goan , un şut n prasnic spre poart , pe care Sergiu nici nu-
l v zu. Doar îl auzi şuierându-i pe lâng ureche. Şi dintr-odat , dându-şi seama de marea lui
fapt , Tic se opri într-un urlet de bucurie, uitând cu totul de Ursu. Arunc mai întâi o privire
dispre uitoare spre Sergiu, apoi trecu în revist întreaga asisten , absolut uluit de
întâmplare, în c utarea bravului amator de pariuri. Tic era hot rât, dac nu s -l dezbrace de
tot pe îndr zne ul prichindel, m car ciorapii s i-i scoat din picioare. Ceea ce în limbajul s u
original însemna s -l descal e şi de pantofi, pentru c nu v d cine ar izbuti s -i scoat cuiva
ciorapii f r s -i ating şi înc l mintea.
― Doamne, ce gol mare am b gat! se pomeni Tic l udându-se. Le-am cam rupt gura la
to i. Ia zi-i, m planş de anatomie! Tot mai crezi c m laud? Uit -te la Sergiu.
Înciudat şi parc ame it de o lovitur primit în ceaf , Sergiu p r sea poarta. Aşa îşi
închipuia Tic, dar era numai jum tate din adev r. Cealalt jum tate consta în chemarea
misterioas pe care i-o adresase b ietanul acela lung şi deşirat c ruia Tic îi scornise o nou
porecl : codobatur .
― Iar se-adun cireşarii. Ce facem, Sergiule?
Cel întrebat r mase doar o clip în cump n . Îi r spunse imediat lui Pompilic :
― Eu m învârtesc pe aici, iar tu... Unde se-adun ?
― La locul lor, sub castan, lâng cişmea.
― Formidabil!... Cum, tot n-ai în eles? Ei sub castan... iar tu în castan, blegule. Arde-o!

Ursu îşi opri goana brusc, printr-o frânare atât de hot rât , c era cât pe-aci s se dea
de-a berbeleacul. În fa a lui, pe o banc retras la umbra castanilor, îl priveau cu ochi mari,
uimi i, dou fete. Una brunet , aproape palid , cu cozi lungi atârnându-i pe piept, cu ochi
vis tori şi mişc ri lente, desprinse parc din vis; cealalt blond , cu p rul scurt, tuns
b ie eşte, cu ochi iscoditori, cu mişc ri scurte, sigure, care se vor foarte conving toare, cu
ceva aspru în voce şi-n atitudine, spre deosebire de duioşia pe care o emana prietena ei.
Fiecare p rea contrastul celeilalte, aceasta la prima vedere.
Fata blond , care r spundea la numele de Lucia, îl cercet sever pe mesagerul t cut:
― Parc te-ar fi rev rsat un ciclon din m rile Japoniei. Ce s-a întâmplat?
Ursu îi evit privirea. Pu intel stingherit, bolborosi câteva cuvinte:
― Dan mi-a spus c Victor are, în sfârşit, harta...
Amândou fetele tres rir în acelaşi timp. Maria, fata negricioas , cu cozi lungi şi
lucioase, s ri sprinten de pe banc , dar reveren a care-i continua mişcarea şi care n-avea
nici o destina ie p rea lent , obosit :
― Harta! şi cuvântul o trezi din visul de o clip . Lucia! Î i dai seama?
Lucia îşi schimb dintr-o dat atitudinea. Deveni rigid , pedant , ca o profesoar
nesigur :
― Asculta i-m o clip şi nu v pierde i cump tul. Eu m voi ocupa de ter iar. Singur şi
foarte repede îl voi pune la punct. Cuaternarul... dac n-ave i nimic împotriv ... ar putea s
fie copiat de Dan.
Nedumerit , Maria încerc un protest:
― Lucia! Nu în elegi c ...
― Ba în eleg foarte limpede. Eu cred c tu nu în elegi. Î i pierzi prea repede firea. Uite, ca
s scap de orice team , î i f g duiesc c-o s -l ajut eu pe Ursu, dac va mai fi nevoie,
bineîn eles. Harta cuaternarului e destul de bine reprodus în manual. Sergiule! N-ai
manualul la tine?
Rostind ultimele cuvinte, Lucia îşi întoarse, cu o mişcare fireasc , aproape leneş , capul
într-o anumit direc ie. Acolo, pe un col de banc , ascuns privirilor de trunchiul unui plop
nesfârşit, Sergiu citea de zor dintr-o carte, sau, aşa cum pricepur imediat cei trei cireşari, se
pref cea c e cufundat în lectur . Furios c fusese prea repede descoperit, spionul nenorocos
se r sti la ei.
― N-am nici un manual şi, chiar dac aş avea, nu vi l-aş da, tocilarilor. Asta-i!
Când silueta lui Sergiu disp ru într-un grup de elevi, Lucia începu s -şi dojeneasc
prietenii:
― Ne-am în eles de atâtea ori s fim mai aten i când discut m despre expedi ie. Nu v-a i
dat seama c Sergiu şi ceilal i din grupul lui ne urm resc pas cu pas? Dac nu suntem în
stare s ne ferim de n tângii ştia, atunci mai bine s d m planul pe fa într-o adunare a
clasei.
Ursu şi Maria îşi plecar privirile ca doi vinova i. Mai mult pentru sine, Maria întreb în
şoapt :
― Oare a auzit ceva? Eu nu cred...
Nemul umirea n-o p r sise înc pe Lucia. Ea avea un principiu cu care se str duia s -i
obişnuiasc şi pe ceilal i: a p stra secretul unui lucru nu înseamn a înv lui acel lucru în
mister. Procedând astfel nu faci altceva decât s atragi aten ia c tre ceva care are şanse s
r mân neobservat. Cel mai bun sistem de a p stra o tain , sus inea Lucia, e acela de a nu
da nici o importan obiectivului care constituie taina, de a-l trata asemeni tuturor lucrurilor
banale şi cotidiene. De câte ori discutau aceast problem , şi ocaziile de a o discuta nu erau
foarte rare, ea amintea, f r s oboseasc sau s se plictiseasc , o povestire a lui Poe, care o
impresionase atât de mult încât îi sugerase principiul. Era vorba în acea povestire de
dispari ia unui document important, pe care poli ia îl c uta cu tenacitate cumplit , mai ales
c ştia şi camera în care se afla ascuns documentul. Şi cu toate acestea, deşi cercetase cu
lupa, cu acul şi sunetul fiecare centimetru p trat al în-c perii-ascunziş, nimeni nu reuşea s
descopere documentul. Pentru c se afla, în v zul tuturor, într-un plic, aruncat parc la
întâmplare, în cutia cu coresponden . Lucia dezvoltase ideea, sus inând c documentul ar fi
fost la fel de bine p zit, poate chiar mai bine, dac ar fi fost aruncat în coşul de hârtii. Iat de
unde şi cum ap ruse principiul, supranumit între cireşari "secretul Luciei", care, rezumat în
câteva cuvinte, suna cam astfel: un secret are cele mai mari şanse s r mân secret dac nu
e considerat secret.
Iat de ce Lucia crezu c e cazul s mai adauge câteva cuvinte prietenilor ei:
― E de-ajuns s rosteşti câteva vorbe în şoapt , şi imediat cei din jur ciulesc urechile. S
discut m planul nostru închipuindu-ne c am vorbi despre examene.
La îndemnul Luciei, Ursu lu o înf işare atât de voit nep s toare, apoi c ut un zâmbet
atât de caraghios, încât amândou fetele izbucnir în hohote de râs.
― Ne întâlnim sub castanul nostru, spuse Ursu, hlizindu-se mai departe. Lâng cişmea.
Dispozi ie de la Victor.
Contrastul dintre schimonoseala fe ii şi vorbele rostite de Ursu era absolut inimitabil.
Petrecut pe o scen , momentul ar fi provocat, prin râs, zeci de fracturi ale maxilarelor, ale
sternului şi nenum rate încurc turi de intestine. Ceea ce o f cu pe Lucia s anun e
senten ios:
― Teodoru Teodor ― Ursu! Nota doi!
Teodoru Teodor, vl jganul poreclit pe bun dreptate Ursu, din cauza for ei sale care-i
dep şea cu mult vârsta, privi buimac spre cele dou fete care porniser , într-o conversa ie
evident banal , spre locul de întâlnire a cireşarilor. În neputin de a afla pricina neaşteptatei
lor transform ri, nu g si ceva mai bun de f cut decât s le urmeze, cu mâinile în buzunare şi
cu privirile a intite undeva pe cer, ceea ce îndemn , într-o clipit , zeci de elevi s caute şi ei
taina nev zut de pe bolta albastr .
― Unde-i, m ?
― Am pierdut-o...
― Ce-ai pierdut?
― Nu ştiu...
― Uite-l! Acolo, deasupra plopului. Iar s-a dus...
Zeci, sute de exclama ii, de întreb ri, sute de perechi de ochi iscodind cu înfocare şi
tenacitate cupola albastr , imaculat , f r o dâr de nor. Doar întâmplarea atrase undeva un
uliu pribeag pe care privirile îl descoperir şi pe care vocile îl transformar în şoim, în vultur,
în pajur . Ba se g sir vreo câ iva care se jurau c v zuser cum vulturul sc pase un berbec
din gheare. Trezit de t cere şi exclama ii, Ursu, dup ce trase cu urechea în jur, începu şi el
s cerceteze bolta.

Sub castanul de lâng cişmea, un castan uriaş, un castan rege, cum era supranumit,
care ar fi putut ad posti, singur, în ramurile lui, o şcoal întreag , se afla un singur b iat,
acel Victor care, dup spusele lui Dan, f cuse rost de o hart . Deşi aplecat deasupra unei foi
de bloc, i se putea ghici lesne statura, înalt , bine legat , şi, desigur, foarte supl . Avea fa a
lunguia , ochii negri, adânci, p rul închis la culoare, era asemeni multor tineri de vârsta lui,
la înf işare. La o cercetare mai atent poate c i s-ar fi descoperit o not de maturitate în
tr s turi, în gesturi, în atitudine. Dar nu asta îl deosebea pe Victor de ceilal i. Tân rul aplecat
asupra foii de bloc era un elev cu totul excep ional, şi, în primul rând, un matematician care
uimea prin logica şi puterea sa de demonstra ie. E de prisos s spunem c era cunoscut în
întreaga şcoal , şi c rareori profesorii îşi puseser speran e mai mari într-un alt elev. În
ciuda precocit ii sale, Victor era înc foarte copil ros, pasionat dup visuri, expedi ii şi
aventuri.
Cufundat în cercetarea h r ii, tân rul nu observ o siluet ascuns dup trunchiul
castanului şi nici nu auzi, câteva secunde mai târziu, foşnetul slab al frunzelor care parc
sorbiser între ele silueta elastic şi t cut ca o fantom . Numai câteva clipe s fi întârziat, şi
intrusul, coco at acum în castan, ar fi fost descoperit de privirile iscoditoare ale lui Ursu, ale
Luciei şi Mariei, care se apropiau, leneşi, de copac. Dar cum nimeni nu observase nimic,
discu ia p rea c începe sub semnul celei mai depline siguran e.
― Z u, Victor, chiar ai f cut rost de hart ? întreb Maria. Ar fi fantastic...
― Dup cum vede i, r spunse Victor, descoperindu-le celor trei foaia mare de bloc.
Privirile se repezir lacome asupra h r ii. Numai Victor, calm, întreb ca pentru el:
― Ionel şi Dan de ce nu sunt aici?
Tocmai în acea clip îşi f cu apari ia, gâfâind, Dan.
― Nu vrea s vin ... M garul! L-am rugat, l-am amenin at, am f cut-o pe clovnul... Nu
vrea! Spune c trebuie s repete la geologie, m garul... Ia s v d şi eu harta!
Victor se uit la ceas. Pân la semnalul clopo elului mai r m seser vreo şapte minute.
― Ce facem? întreb el. Maria... Nu vrei s încerci tu s -l aduci pe Ionel?
Se vedea lesne c invita ia lui Victor nu-i f cea nici o pl cere Mariei, dar, cum nu prea
avea obiceiul s -şi contrazic prietenul, o accept , f r s uite îns s strâmbe de câteva ori
din nas. Dac ar fi îmboldit-o altcineva s-ar fi iscat un t r boi, sau m car o ceart pentru
care n-ar fi ajuns o recrea ie întreag . Dar fiindc o invitase Victor... Îşi învinse repede
senza ia de nepl cere şi porni chiar în goan spre cl direa şcolii.
Ceilal i îşi g sir iar şi de lucru cu harta. O ineau pe genunchi şi o cercetau cu ochi de
Argus.
― Dungile astea albastre ce sunt? întreb Dan.
― Tocmai tu s nu ştii, tu, marele campion rebusist!? se mir Lucia. Ce-ar putea s fie?
― Formidabil! descoperi Dan într-o clip de genialitate. Râuri subterane! Mam drag ,
peste tot numai râuri... dar deodat se sim i cuprins de nelinişte: Mam drag , dar cum le
trecem?
― Asta e, r spunse Victor. Asta-i problema num rul unu! Cum trecem râurile? Despre
adâncimea lor harta nu spune nimic, nu sufl nici un cuvânt; s zicem c ar fi de ordinul
centimetrilor... Dar uita i-v la lacuri. S-ar putea ca lacurile s fie foarte adânci, şi tare îmi
vine s cred asta. Aici va fi cel mai greu. În orice caz, nu ne vom l sa opri i de lacuri. Dar cum
ne vom descurca?
Lucia lovi de câteva ori, încet, cu pumnul în speteaza b ncii:
― Dou minute de gândire pentru g sirea celei mai bune solu ii, fiindc sunt mai
multe... Gata! începem!
Îndemnul Luciei, deşi neaşteptat şi ciudat, fu totuşi luat în seam . Capul în mâini, ochii
închişi, concentrare deplin . De acest r gaz nesperat profit Pompilic , sl b nogul, codoba-
tura, cum îl poreclise nu cu mult timp înainte Tic. Ajunsese cu bine în spatele castanului, dar
abia acum urma greul. Cu chiu, cu vai izbuti totuşi s se ca ere, nu f r s -şi juleasc
mâinile şi s fie atacat chiar pe ceaf de un întreg furnicar scos din treburile lui. Îşi g si loc
într-o cr can şi începu s se scuture de gâng nii, suferind t cut şi cumplit. Urechile îi
st teau îns ciulite, chiar în aceast situa ie de neinvidiat, gata s înregistreze cel mai tainic
cuvânt. Din nefericire pentru el, momentul de t cere impus de Lucia se prelungea. Iar câteva
furnici mai curioase izbutiser s treac de bariera c m şii şi coborau în ep toare spre burt .

Dar Pompilic nu era singurul care sim ea furnic turi. F r s fie ataca i de furnici, mai
erau doi tineri, undeva într-o clas , care aveau cam aceleaşi senza ii: Maria şi Ionel, în mai
pu in de dou minute izbutiser s se certe cât al ii în trei zile, şi asta pentru c Maria îl
g sise pe Ionel singur în clas , rezemat tacticos de pervazul ferestrei şi privind undeva în
neştire, afar .
― Ni s-a spus c junele Edison se preg teşte la geologie, t b râse Maria asupra lui. Sau
poate încearc s -şi imagineze cum arat jurasicul în curtea şcolii...
― La urma urmei ce vrei, Cosânzeana vopsit ?
― Nesuferitule!
― Urâcioaso!
― Edison nevertebrat!
― Cum?
 ― Aşa cum ai auzit! Nevertebratule! Noi te aştept m cu to ii şi tu î i dai ifose de fiin
evoluat . Stai şi numeri frunzele salcâmilor... Cel pu in dac-ai num ra firele de iarb ...
― Ce am eu cu firele de iarb ? întreb nedumerit. Pentru ce...?
― Ca s vezi dac - i ajung pentru desert...
― Ascult , obraznico! Dac nu te c r b neşti imediat, am impresia c o s -mi r t cesc
mâinile prin cozile tale...
― Nu mai spune! se o rî Maria. Cred c ii prea mult la obr jorii matale ca s faci
isprava asta. i-a mai spus cineva c eşti lin caraghios?
Ionel p rea mai degrab dezgustat de insultele Mariei:
― Nici m car nu eşti în stare s faci un spirit mai ac t rii. Probabil c te-ai molipsit de la
frate-t u...
Maria era cât pe-aci s se n pusteasc asupra lui:
― Crezi c de spirite îmi arde mie acum? Sunt înfuriat şi tu eşti un caraghios... foarte
mare. Ştii doar c Victor a copiat harta, ştii c trebuie s lu m o sumedenie de hot râri, ştii
c avem întâlnire la castan... Ce aştep i? S venim to i şi s te implor m? Nu în elegi c am
f cut rost de hart ?
― Ia mai l sa i-m dracului cu harta asta. Parc a i fi f cut nu ştiu ce mare scofal . O
hart , şi gata. Când o s am timp, o s m uit pe ea... De altfel, peste câteva minute, trebuie
s sune...
― Foarte bine! g si Maria solu ia salvatoare. Dac nu vrei s vii, nu veni! Dar cred c eşti
îndeajuns de cavaler ca s m conduci pân acolo...
― Asta ce şmecherie mai e?
― Nu e nici o şmecherie, din p cate... Sergiu şi Pompilic ...
― S se duc dracului amândoi, şi tu s m laşi în pace, auzi? Maria îi f cu o reveren .
― S se duc dracului, cum spui tu. N-am nimic împotriv . Chiar po i s -i aju i s
ajung mai repede acolo... dac m conduci pân la castan. M aşteapt amândoi în curte şi
mi-au spus şi ei c vor s -şi r t ceasc mâinile prin cozile mele. Nu po i s m laşi în
primejdie...
Dar, spre surpriza Mariei, Ionel nici nu se gândise s se urneasc . Dimpotriv , simulând
o tres rire, deschise repede cartea şi îşi a inti ochii pe nişte desene.
Maria lovi îndurerat cu c lcâiul în podea.
― Laşule!
― Car -te, scârboaso! Nu vezi c am treab ? Şi, la drept vorbind, nu am nici un pic de
simpatie pentru cozile tale. Hai, car -te!
― Nu m duc!
― N-ai decât... Va s zic , deosebirea dintre arhaic şi paleozoic...
― Era urm toarea: Arhaicul era populat cu viet i primare, f r nici o însuşire, care
puteau foarte bine s se numeasc Ioneli, iar paleozoicul...
― Avea o singur fiin , diform , mincinoas şi nesuferit ... se repezi b iatul.
― Un Ionel evoluat! puse punct discu iei Maria şi se avânt pe uş , l sându-şi prietenul
cu gura c scat .

Deşi trecuser minutele pentru gândire, tinerii de sub castan se fereau s -şi dest inuie
solu iile. De câteva zile, de când g sise harta într-o arhiv uitat , în care de mult vreme nu
mai umblase nimeni, Victor se gândea zi şi noapte la obiectul de care aveau nevoie. De bun
seam c şi gânditorii de câteva clipe, Lucia, Ursu, Dan, descoperiser obiectul visat de
Victor, dar li se p rea atât de înfricoş tor de departe încât nu îndr zneau s -i rosteasc
numele. Dan îşi lu în cele din urm inima în din i şi începu s vorbeasc , îns cu o voce atât
de jalnic , de parc nu dezlegase o problem , ci sesizase un obstacol de neînvins:
― O barc , asta ne trebuie, mam drag ...
Tonul lui Dan îi molipsi şi pe ceilal i, care încuviin ar încet din cap, prilej de a-şi
ascunde privirile triste şi dezolate. Numai Ursu se împotrivi jalnicei uverturi:
― Ei şi! Mare lucru o barc ... dac ...
Privirile uimite ale Luciei îi înghe ar îns vorbele pe buze. Tocmai atunci ap ru
bosumflat şi Maria.
― Nu vrea s vin cu nici un chip, anun ea. Caraghiosul! Şi sunt sigur c numai din
orgoliu.
Cine se mai gândea îns la Ionel!? To i uitaser de el, altceva îi ap sa cu spaim şi
r utate. Mirat c nu primeşte nici un r spuns, Maria se adres indignat tuturor:
― V bate i joc de mine? Sau poate vi s-a întâmplat ceva? Spune i! Parc vi s-au înecat
cor biile...
Un moment de t cere, apoi un hohot de râs, un râs salvator urm cuvintelor ei, ceea ce o
z p ci şi mai mult. Nu mai în elegea nimic, dar Dan, în elegându-i starea, încerc s-o
linişteasc , în felul lui:
 ― Ehei!... Ce bine-ar fi fost, z u, Maria, ce bine ar fi fost s ni se fi înecat câteva cor bii...
Mam drag , tot am mai fi salvat noi una... Ce? Tot mai crezi c glumim? Numai la cor bii şi
la b rci ne gândim... Ia uit -te la hart , uit -te: râuri, lacuri... Cum le vom trece?
În clipa aceea, capul ascu it al lui Pompilic ieşi dintre frunze şi coborî încet, atât cât
putea s coboare f r s -şi frâng gâtul, şi ochii spionului, mari cât cepele, încercau s se
zgâiasc pe hart . Dar la câ iva metri deasupra lui, în acelaşi castan, o mân sub ire şi foarte
dibace, dup felul cum se mişca, str punse crengile, se în l încet şi precaut, apoi coborî
fulger tor, slobozind din pumn un fruct moale şi epos. Fructul urm întocmai traiectoria
hot rât de mâna sub ire şi iscusit , adic lovi cu precizie milimetric vârtejul de pe creştetul
lui Pompilic . Catastrofa nu mai putea fi evitat . Cel lovit în creştet îşi pierdu pentru o
frac iune de secund echilibrul, şi aşa destul de precar, dar nu era nevoie de mai mult pentru
ca nimeni şi nimic s nu-l mai poat salva de la pr buşire. Într-un acompaniament fantastic
de urlete, trosnituri, foşnete şi burduşeli, trupul lui Pompilic se pr v li spre p mântul pe
care-l p r sise ho eşte. Un ciot b trân şi uitat se înduioşa îns de coastele şi membrele
s rmanului spion şi-şi strecur cap tul în turul pantalonilor, oprindu-l astfel de la o c dere
barbar , dar men inându-l suspendat, la vreo doi metri deasupra p mântului. Dac n-ar fi
scos urletele acelea de spaim , oricine l-ar fi v zut pe Pompilic , b l b nindu-se în v zduh,
ar fi crezut c asist la exerci iile unuia care vrea s se familiarizeze cu imponderabilitatea.
Spectacolul neaşteptat, de un caraghioslâc des vârşit, stârni un râs cumplit în grupul
cireşarilor. Numai Ursu, p strându-şi întru totul cump tul, cum i se întâmpla întotdeauna în
situa ii neobişnuite, desprinse prizonierul din ciot şi, aşezându-l cu picioarele pe p mânt, se
încrunt la el teribil de sonor:
―M !
Groaza celor întâmplate, încrunt tura lui Ursu şi mai ales silaba care pocnise ca o
detun tur îl determinar pe Pompilic s -şi încerce limita puterii de fug . Cireşarii se jurau
mai târziu c nici un cal pursânge, în alergarea derby a vie ii sale, nu ar fi putut ine pasul cu
Pompilic , în cursa lui nebuneasc spre cl direa şcolii. În ciuda sprintului de arc, ei mai
avur totuşi putin a s vad în spatele alerg torului, acolo unde se întâlnesc cracii
pantalonului, o gaur respectabil , prin care-i ieşea c maşa ca o coad alb . Dac ar fi avut
inspira ia s -şi ridice pentru o clip privirile spre vârful castanului, cireşarii ar fi z rit un
prichindel blond şi ciufulit, atacat de un râs atât de crâncen încât cu o mân îşi inea gura şi
cu cealalt pântecele. Puştiul nu era altul decât Tic. Ceea ce explic dintr-o dat şi pr buşirea
lui Pompilic şi imposibilitatea ca puştiul s -şi piard echilibrul, fie chiar în toiul unor
crampe sfâşietoare de veselie.
Cireşarii nu mai avur timp s mai descopere scena comic , din vârful castanului,
pentru c la secunda precis , moş Timofte ap ru în capul sc rii de piatr şi începu s -şi agite
talanga. Iureşul era supt înapoi în cl dire cu aceeaşi for cu care se rev rsase. Moş Timofte
nu se clinti îns de la locul s u pân ce nu v zu intrând în şcoal ultimii elevi. Ultimii erau
Sergiu şi Pompilic . B trânul privi îndelung dup Pompilic şi, când îi z ri fundul g urit,
d du ab tut din cap. În adâncul sufletului îi era mil de puşlamaua nefericit .
Sergiu, în schimb, îşi certa amarnic iscoada:
― Bine, m dobitocule, nu eşti în stare s te ii într-un copac?
― S -mi sar ochii, s nu te mai v d în fa a ochilor dac nu mi-a f cut vânt Ursu.
― P i ce, m , Ursu era în copac?
― Nu era... Adic ...
Abia atunci descoperi Pompilic misterul pr buşirii sale. Ursu fusese jos tot timpul. Dar
cine dracu îl împinsese? Cine îl pocnise? C doar îl pocnise cineva cu pumnul în creştet,
destr mându-i echilibrul şi provocându-i pr buşirea.
Pe uşa cea mare a şcolii p trunse în sfârşit şi ultimul dintre ultimii. Moş Timofte se
încrunt r u la el şi chiar tuşi de câteva ori înfundat, mai mult ca s -l provoace pe întârziat,
pentru c ar ta într-un hal f r de hal. Dar din câteva mişc ri prichindelul sc p de orice
urm a ascensiunii şi coborârii lui tainice şi temerare. C maşa în pantaloni, gulerul aranjat,
ciorapii ridica i, hainele netezite, totul în câteva secunde. Ba mai avu vreme s -i fac un semn
şmecheresc din ochi lui moş Timofte şi apoi s -şi bage mâinile în buzunar şi s priveasc , o
clip , fluierând, fundul r v şit şi prelungit al lui Pompilic .
Codobatura îns nu-l auzi şi nu-l sim i. Se întreba în continuare, f r s ştie c porecla
dat de Tic începea s i se potriveasc :
― Oare cine dracu m-a îmbrâncit?
Un hohot de râs al unui dr cuşor ciufulit care urca în goan sc rile spre etajul întâi fu
singurul r spuns.

Moş Timofte ag clopotul la locul lui, într-un ungher ferit al coridorului, dar nu p r si
imediat cl direa şcolii pentru a-şi începe inspec ia prin curte şi gr din , cum f cea de obicei.
R mase în ungherul lui, pe coridor, preocupat s -şi cure e şi s -şi umple luleaua, dar de fapt
cu ochii şi cu aten ia fixat spre uşa cancelariei. Voia s schimbe o vorb cu profesorul de
geografie şi naturale, dirigintele clasei a opta. Îl cunoştea bine, de pe vremea când, tân r şi cu
p rul blond r zvr tit, cu mişc ri de o rar agilitate şi siguran , cu priviri vesele şi deschise,
urcase pentru prima oar sc rile liceului pentru a-şi începe apostolatul. Fusese prima
c l uz a noului dasc l prin labirintul şcolii. Era glume tân rul, nu pierdea nici un prilej de
glum , şi se c ra pe toate movilele, şi se strecura prin toate gropile şi şan urile, şi se
interesa de fiecare pom şi de fiecare arbore: se sim ea în el setea de a cunoaşte, de a se
familiariza cu noua sa ar , pentru c aşa numise el şcoala şi domeniile ei:
― O adev rat ar e şcoala asta, ar în care nu se poate s nu te sim i bine...
― Cum s-ar spune, îi replicase paznicul, a i vrea s h l dui i pe aici... Nu ştiu cine îmi
spune mie c ar fi un lucru bun...
Profesorul tân r şi blond, cu mers sprinten şi priviri vesele, nu-i r spunse imediat.
T cuse o vreme, t cere grea, care consfin ea pesemne o hot râre grea. Când se întoarse cu
fa a spre paznic, avea un luciu straniu în priviri, care ascundea pesemne şi durerea unei mari
desp r iri:
― Da... spusese el. Îmi voi arunca o r d cin aici, sau o ancor , nu ştiu nici eu. Dar nu
ca s h l duiesc. Şi fiindc m-ai înduioşat cu bun venitul dumitale, î i voi spune şi eu ce simt
acum... Nu vreau altceva decât s am elevi cu priviri senine, care s înve e, înainte de orice,
s iubeasc ara, lumea şi via a... Asta e ceea ce trebuie şi ceea ce vreau s predau aici...
Dar profesorul care ieşea pe uşa cancelariei trezindu-l din amintire pe moş Timofte era
un omule slab, pu intel încovoiat, cu capul pleşuv, doar dou smocuri de p r, ca dou
corni e albe, îi acopereau tâmplele şi fa a lui uscat , plin de cute, ca o masc de pergament,
era aceea a unui om care nu se întorsese cu spatele la via , ci o înfruntase pieptiş. Mişc rile
îi erau obosite, b trâne ea îi cam ame ise gleznele, nici glumele nu-l mai atr geau ca alt dat ;
ba se mai întâmpla uneori ca vreun elev f r minte şi inim s încerce s -l tulbure în timpul
lec iilor, dar în întreg oraşul nu era un altul care s se bucure de mai mult stim , şi nici un
alt profesor nu fusese mai iubit şi mai ascultat ca dânsul, în aproape patru decenii de
apostolat, şi nici un altul nu primea mai multe semne de recunoştin din partea foştilor elevi
şi absolven i ai şcolii. Toate acestea pentru c vreme de patruzeci de ani r m sese fidel unui
leg mânt tineresc f cut într-o zi oarecare de toamn .
Moş Timofte porni încet pe urmele profesorului. Nu-i era team c nu-l va ajunge. Ştia c
înainte de a intra în clas se va opri în fa a uşii şi câteva clipe va sta nemişcat şi gânditor.
To i îi cunoşteau obiceiul, dar nimeni nu cutezase s -l întrebe la ce se gândeşte în acele clipe.
Nici chiar moş Timofte, care-l surprinsese de nenum rate ori în aceast atitudine; cu atât mai
mult cu cât avea credin a c profesorul era atât de preocupat de gândurile lui încât nici nu-l
z rea.
"A treia... a cincea... calcul moş Timofte urm rind mersul profesorului. A şasea... Acum
e-acum... A opta..."
Profesorul se opri chiar în fa a uşii. Închise ochii şi v zu dintr-o dat clasa, liniştit , cu
fiecare elev la locul lui, îi trecu pe to i în revist , îi mai privi o dat , zâmbi câtorva care-l
umpleau mereu de bucurii, dar brusc toate chipurile se dizolvar în întuneric, r mânând
unul singur: chipul unui elev speriat, nesigur, c utând mereu în jurul s u, parc dup aju-
tor. Profesorul deschise ochii şi cl tin din cap nedecis. Oare ce se întâmpla cu acel elev? Ce
adev r purta? îl speriase sau îl nedrept ise cândva cu o not proast sau era un elev slab,
neajutorat, un derbedeu oarecare?
Tocmai când atinse clan a cu mâna, auzi vocea lui moş Timofte şi din primele accente
cam în elese ce vrea b trânul.
― Zi-i pe şleau, moş Timofte. Vrei s intervii în favoarea cuiva...
― Cum v închipui i aşa ceva! se pref cu b trânul foarte am rât. Tocmai
dumneavoastr ! Tocmai la dumneavoastr !
― Las , nu te mai nec ji, îl linişti profesorul. Şi când intervii în sprijinul drept ii, tot se
cheam c intervii în favoarea cuiva..
― Aşa da! accept bucuros moşneagul. E vorba de un b ietan din clasa asta. S nu v
închipui i c mi s-a plâns pe fa . L-am sim it eu, mai bine zis l-am prins eu. Nu prea îl ave i
la inim , sau hai s zic, nu îl vede i cu ochi buni. Pesemne c a i avut, cine ştie când, vreo
neîn elegere cu el... Da' s şti i de la mine c înva toat ziua, s rmanul... şi eu, pre cât îl
simt, sunt gata s pun mâna în foc c o s ias om din el...
― Te gândeşti, probabil, la Teodoru Teodor, spuse profesorul cu mâna pe clan .
Moş Timofte r mase câteva clipe nedumerit. Ar fi vrut s spun c nu-i vorba de Teodoru
Teodor, dar nu mai avu timp, pentru c profesorul, dup ce-şi control ceasul, p trunse în
clas . Aşa c b trânul, cam sup rat, îşi r suci de câteva ori luleaua, pân când brusc se
dezmetici:
― Apoi da, sigur c da! spuse el de parc i-ar fi vorbit profesorului. Dumneavoastr v
gândi i la Teodoru Teodor, iar eu la Ursu. Dar şti i, bat -l norocul...
Dându-şi îns seama c profesorul intrase în clas , moş Timofte deschise uşa şi i se
adres vesel, din prag, chiar în clipa când se aşeza la catedr :
 ― La el m gândeam domnule profesor, numai c -i uitasem numele adev rat... şi imediat
închise uşa, l sând clasa uluit .
Profesorul zâmbi în urma lui moş Timofte, zâmbi în felul s u, proptindu-şi b rbia în
pumni şi cl tinând din cap. Un fluierat sacadat, imperceptibil îi acompania gestul. Dar nu
r mase mult vreme astfel. Cu o mişcare leneş îndep rt catalogul, apoi se scul de la
catedr şi, plimbându-se prin fa a b ncilor, se adres cu voce tare elevilor:
― M-am gândit s facem ast zi o c l torie printr-o lume pe care o cunoaşte i înc foarte
pu in, o lume ascuns , obscur , misterioas , care se pare c -i intereseaz foarte mult pe unii
dintre voi... Da... S încerc m s p trundem pentru câtva timp în lumea peşterilor...
Victor se uit în jur. To i cireşarii îşi scoseser caietele de note. Erau numai ochi şi
urechi. Apoi îşi arunc privirile spre profesor şi acesta i le întâlni şi îi r spunse cu un zâmbet
p rintesc, cald, aproape duios.
C l toria îi purt pe ascult tori într-o lume fantastic , ispititoare, plin de miracole.
Saloane uriaşe, adev rate palate de gal , înc rcate cu podoabe de ghea şi calcar, cu atoli de
marmur sau cu ghirlande de cristal, suprapunându-se altor saloane asem n toare unor
peisaje lunare, apoi îngheboşându-se şi prelungindu-se în nenum rate cotloane şi coridoare
asuprite de întuneric şi mister, şi mereu panglica albastr a râurilor subterane, şi lacuri
limpezi, adânci şi reci, cu maluri dantelate, şi uneori cr p turi îndr zne e spre lumin , şi
alteori pr buşiri rele, în cascade zgomotoase, şi din nou saloane şi labirinte în nelipsitul fir de
ap al Ariadnei de ghea , toate, toate miracolele subterane îşi dezv luiau înfricoş toarele lor
taine. Descrierile se sublimau uneori în no iuni şi legi şi formule precise pe care elevii le
primeau ca pe nişte leacuri t m duitoare. Creioanele încremeniser de mult vreme în mâini.
Ultimele cuvinte fuseser rostite, dar imaginile, o dat închipuite, se repetau în mintea
tuturor ca ecourile peşterilor.
În minutele de t cere care urmar povestirii, începur s circule bile ele între cireşari,
dar nici unul nu era scris în alfabetul obişnuit. Literele erau înlocuite prin linii şi puncte.
Cu alte cuvinte, cireşarii corespondau între ei cu ajutorul alfabetului Morse. Victor
tocmai înjgheba o asemenea misiv , când se pomeni cu un bile el trimis de Lucia, care purta
men iunea: "f. f. urgent". Îl descifra cu o repeziciune uluitoare în gând: "Atenţiune! În spatele
tău, Sergiu copiază tot ce scrii. Să nu te sperii, că abia a început. Încă o dată: atenţiune! Lucia."
Victor nu întoarse capul pentru a nu tr da semnalul de aten iune primit de la Lucia. În
schimb, scoase din buzunar o oglinjoar , pe care o potrivi într-un loc anume, cu ajutorul
unor c r i, şi astfel v zu ce se petrece în spatele lui. Într-adev r, Sergiu era prad unei agita ii
teribile. Curiosul se str duia din r sputeri s nu scape nici o mişcare de-a lui Victor şi mai
ales nici unul dintre semnele pe care acesta le trecea pe caiet sau pe vreun bile el.
Cireşarul c zu câteva clipe pe gânduri, dar, parc trezit brusc de ascu işul unei idei,
întoarse o fil din caiet şi, pe pagina alb care i se ivi în fa , începu s înşiruie, cu
meticulozitate, linii şi puncte. Dac s-ar fi uitat în oglind , l-ar fi v zut pe Sergiu preocupat
s -i copieze întocmai semnele de pe caietul atât de neglijent aranjat. Lucia, c reia nu-i
convenea rolul de martor neputincioas , îi trimise un nou bilet cu o men iune şi mai ner-
voas : "f.f.f.f.f. urgent!" Dar Victor era prea adâncit în gândurile şi-n scrisul lui ca s mai dea
aten ie biletului furios. Continu s scrie, într-o pozi ie neobişnuit şi incomod , rezemat în
cotul stâng şi aplecat spre stânga, parc visând sau amintindu-şi ceva, iar caietul cu linii şi
puncte, r mas în dreapta, nu-i mai punea nici un obstacol lui Sergiu.
Înfuriat la culme de atitudinea şi impruden a lui Victor, Lucia renun s -i mai trimit
un bilet, aşa cum avea de gând, v zându-se nevoit , din cauz de for major , s recurg la
alt mijloc, mai sigur şi mai eficient. Se scul încet din banc , şi, dup ce-şi plimb doar o
clip privirile prin clas , porni spre banca lui Victor şi, cu cel mai firesc gest, lu caietul pe
care cireşarul tocmai se preg tea s -l închid . Probabil c faptul se petrecuse prea târziu,
pentru c , în spatele lui Victor, Sergiu luase, pentru prima dat în via a lui, înf işarea unui
înger. Bucurie, mul umire, nevinov ie, mai ales nevinov ie, se putea citi pe chipul lui. Tot
ceea ce scrisese Victor era copiat aidoma pe carne elul s u şi, pentru ca s înl ture orice
surpriz posibil , îşi strecurase carne elul în sân, sim indu-l la fiecare r suflare.
Vocea profesorului destr m dintr-o dat îndeletnicirile tainice ale elevilor:
― Înainte de a ne spune "la revedere", aş vrea s v pun la un fel de încercare. O
încercare particular , la care nimeni nu este obligat s participe. Dac rezultatul va fi pozitiv,
foarte bine; dac rezultatul va fi nesigur sau negativ, nimeni nu v va face vreun reproş.
Încercarea se adreseaz mai ales logicii voastre şi nu jignesc pe nimeni dac adaug c o
propun celor mai buni dintre voi.
Emo ia cuprinse aproape întreaga clas . Era binecunoscut acest obicei al profesorului de
a adresa, la fiecare sfârşit de an, elevilor, o întrebare mai complex , un fel de examen su-
plimentar, care nu putea fi trecut printr-un simplu apel la memorie, ci prin organizarea
riguroas şi oportun a multiplelor date oferite de memorie. Obiceiul era binecunoscut şi
aşteptat cu emo ie, cu team şi ner bdare, pentru c de fiecare dat exerci iul, problema,
încercarea date spre rezolvare erau altele. În cele aproape patru decenii de apostolat,
profesorul nu suferise nici un eşec cu încerc rile sale, şi acest lucru nu putea fi pus pe seama
întâmpl rii, mai ales c în fiecare an profesorul îşi alegea singur atât clasa, cât şi elevul sau
elevii care urmau s treac prin neobişnuitul examen.
Era şi emo ie şi ner bdare şi o und de spaim în clas . Pân şi vocea profesorului p rea
pu intel tulburat :
― Bine... Pentru c unii au mai r mas cu imagina ia, sau poate cu visele, în lumea de
care abia ne-am desp r it, s ne mai întoarcem o dat în aceast lume şi s încerc m s-o par-
curgem pe alte c i, pe c ile ra iunii. Foarte pe scurt: cum se explic formarea peşterilor cu
saloane largi, spa ioase, şi a celorlalte cu cotloane înguste, înalte şi lungi? S nu se uite un
lucru esen ial: de multe ori, de cele mai multe ori, g sim ambele fenomene în una şi aceeaşi
peşter .
În clas se aşternu o t cere deplin . Aproape c se auzeau b t ile inimilor. Profesorul se
aşez încet la catedr şi îmbr işa cu privirile înc perea. T cerea se apropia de clipa care
urma s-o preschimbe în erup ie. De undeva âşni ner bd toare, avid mâna lui Ionel. Apoi
încet, aproape indiferent, aproape conven ional, se ridic mâna lui Victor. Apoi Lucia, Dan,
Maria ridicar la rândul lor mâinile. În spatele lui Victor, Sergiu r sfoia de zor în manual, f r
s se gândeasc , m car o clip , c nu în manual se afla r spunsul. În alt parte, Pompilic îl
înghiontea pe Dan:
― Spune-mi, b , şi mie. Ce eşti aşa egoist?
Dan îi r spunse imediat, tot în şoapt :
― Nu suntem la matematic sau la istorie, n t r ule. Dar po i s ridici mâna, c tot nu
te întreab .
― Aha...! Ştiam eu c nici tu nu ştii...
Într-o banc din fundul clasei, Ursu p rea înconjurat de toate fl c rile iadului. Fa a i se
încinsese, era roşie ca para focului, mâinile îi ardeau pân sub unghii, ba şi unghiile îl frigeau
ca jarul. Pumnii se luptau aprig între ei, sub banc , parc voiau s -şi încerce puterea. Şi deşi
ar fi fost în stare s fac banca nd ri, nu izbutea nici unul s se ridice la jum tate de metru
deasupra şi s -şi desfac uşor degetele în acel semn veşnic al elevului care ştie.
Profesorul îl c ut şi4 z ri. Îi sim i prin antene nev zute toat agita ia. Şi poate pentru
prima dat de când era profesor îl n p di un val de spaim o dat cu hot rârea care creştea
într-însul. Nu se mai uita la mâinile întinse din primele b nci, la elevii care, în mod sigur, i-ar
fi dat r spunsul bun. Emo ia b iatului din fundul clasei era prea mare; suferin a lui, grea şi
t cut , merita orice risc. Şi în timp ce cuvintele îi ieşeau de pe buze, profesorul avu deodat
senza ia c el e cel care trece printr-un examen decisiv:
― S ne r spund Teodoru Teodor...
Ursu se ridic în picioare, parc împins de altcineva, şi acel altcineva îi cuprinsese şi
gâtul, cu gheare nev zute, şi-l sugruma pân la lacrimi. Bâlbâi câteva sunete, apoi t cu.
― Aştept m! îl îndemn profesorul, cu ton sever, de catedr . Ursu recepta unda care i se
aruncase şi cu o mişcare energic îşi scutur emo ia care începea s -l înv luie ca un cearşaf.
R sufl adânc şi vorbele lui începur s -şi fac loc tot mai sigure printr-o t cere înc rcat de
uimire:
― Cred c e vorba de ac iunea apei... Adic , şti i, cum s v spun... A fost vorba de
ac iunea apei... Şti i... dac apa l rgeşte cr p turile pe direc ia straturilor calcaroase, peştera
ia o form larg ... şti i, formeaz un fel de saloane lungi şi nu prea înalte... Şi dac apa
l rgeşte cr p turile... cele care cad... Cum s v spun?... Şti i, aşa...
Şi în timp ce Ursu t ie cu o mişcare violent aerul, profesorul, din ce în ce mai tulburat,
îl ajut :
― ... Perpendicular...
― Da, da... perpendicular, se linişti Ursu, perpendicular pe direc ia de stratificare, atunci
se formeaz , adic aşa se formeaz cotloanele înalte şi înguste...
Parc eliberat din nişte chingi,. Ursu îşi încorda muşchii pieptului, inspirând cu nesa
un val de aer proasp t pe care îl sim ea n v lind pe fereastr . Un zâmbet cam n tâng îi r s ri
pe fa , mai ales c ducând instinctiv mâna la frunte şi-o descoperi ud şi fierbinte, ceea i se
p rea de neîn eles.
Ca în fiecare an, profesorul se duse s strâng mâna elevului ales, care nu putea s dea
decât un singur r spuns, cel bun; poate, de ast dat , strângând-o, sau strângându-i-se cu
mai mult putere. Sau, pentru a nu l sa s se piard un adev r pl cut, de ast dat f când
un tainic şi necesar schimb de emo ii cu elevul pe care-l alesese în ultima clip şi care-i
transformase spaima dinaintea alegerii într-o bucurie mare, neaşteptat .
Clopo elul lui moş Timofte sunase de mult, dar nimeni nu-l auzise. Nici m car
puşlamalele clasei, care nu-şi reveniser înc din uimirea stârnit de succesul lui Ursu.
Profesorul se întoarse la catedr , lu catalogul şi, în drum spre ieşire, mai z bovi câteva
clipe pentru a-şi lua r mas bun de la elevi:
― Da... Şi în acest an m despart de voi mul umit. Poate chiar mai mul umit decât în al i
ani. Nu m gândesc numai la surpriza pe care mi-a i oferit-o acum, la sfârşit, m gândesc la
puterea întregii clase. Aş vrea s fi i primii, şi chiar mi se pare c sunte i primii, c rora le
spun, cu o foarte mic rezerv , care ine mai mult de viitor decât de trecut: iat cea mai
frumoas clas cu care m-am întâlnit! Sunt convins c unii dintre voi au f cut de pe acum
leg turi trainice cu viitorul, dar nu vreau s v for ez s s ri i dincolo de vârst . Vreau s
tr i i din plin, viu, agitat, nervos, liber aceşti ani neasemui i, aceşti ani în care visul şi
fantezia nu in seama de nici un obstacol, în care orice b taie a inimii se d ruie întregii lumi.
Ştiu c multe dintre lucrurile şi fiin ele care v înconjoar vi se par înv luite de taine, chiar
dac pentru restul lumii sunt de o simplitate liniar , elementar . Poate c vede i totul astfel
dintr-un instinct de exagerare care apar ine numai acestei vârste, şi care vrea s transforme
în efort grav, aproape tragic, orice gest, oricât de simplu ar fi el; e ceva frumos aici, pentru c
totul se subordoneaz inten iei sau dorin ei de a d rui foarte mult. O clip sau un gest pot
concentra tot o elul şi toat credin a din voi, chiar dac gestul sau clipa apar in unui vis, unei
fantezii. Dar mie îmi place s cred c un adev r mare, un adev r suprem lucreaz în voi
atunci când v descoperi i înconjura i de taine: Orice lucru, orice vietate ascunde o minune... Şi
v doresc s desluşi i cât mai multe asemenea miracole în zilele libere care v aşteapt ...
Şi, într-o t cere frumoas , profesorul slab, pu intel încovoiat, cu dou smocuri de p r
alb deasupra tâmplelor, p r si cu paşi obosi i clasa. Elevii se ridicar în picioare. Şi mult
timp dup aceea, nici o mişcare, nici un sunet.

CAPITOLUL II

Era o camer simpl , cu divan, birou şi bibliotec , cu pu ine c r i, dar cu multe mape şi
dosare, cu câteva scaune aranjate la întâmplare, cu un dulap ascuns într-o niş , cu pere ii
neregula i şi aproape goi, doar câteva fotografii înf işând scene sportive erau ag ate
deasupra bibliotecii, cu tavanul oblic zugr vit într-un albastru ciudat, şi, din cauza aceasta,
cineva o botezase: camera albastr . De câteva zile îns c p tase o alt denumire, o denumire
tainic , pe care n-o cunoşteau decât dou fiin e şi despre care aflase ceva foarte vag o a treia.
Noua ei denumire? Observatorul! Cele dou fiin e care o botezaser ? Sergiu şi Pompilică. Cea
de a treia fiin c reia îi trecuse cuvântul pe lâng ureche? Tic.
Camera îi apar inea lui Ştefan, fratele lui Pompilic , şi se afla la mansarda unei vile cu
dou etaje, în partea de r s rit a oraşului, la o r scruce de str zi. Una din str zile care se
întret iau acolo se numea Cireşului, şi din camera albastr se z rea ca-n palm tot cartierul
Cireşului. Ceea ce explic dintr-o dat o mul ime de lucruri.
Musafirul, Sergiu, sosise înaintea "gazdei" la locul de întâlnire, în fa a vilei, şi aştepta de
jum tate de or . Aştepta e un fel de a spune. Pentru c se foia ca un vr bioi, şi dac ar fi avut
pene, i-ar fi stat tot timpul zbârlite şi epoase. S rmanul! Parc -şi plimba picioarele numai pe
jar, iar gâtul parc -i fusese deşurubat din umeri de atâta întors. Mâna sting i se încleşta
furioas la fiecare pas, iar cea dreapt nu i se dezlipea de pe piept nici o clip . Carnetul cu
nepre uita comoar îi frigea degetele, iar nerodul şi blestematul de Pompilic îşi pierdea
timpul cine ştie pe unde. Oare ce scrisese Victor?... Întrebarea îl îmboln vea, nu-i ieşea nici o
clip din minte... Din cauza ei nici nu mâncase, iar blestematul de Pompilic ...
Codobatura ap ru brusc de dup un col , abia tr gându-şi sufletul:
― Stai... las -m oleac , se rug el. Aoleu...! Credeam c s-a zis cu noi. N-a vrut Ştefan
s -mi dea cheia... A spus c în loc s -i facem cur enie, îi murd rim camera. Am aşteptat s
plece ca s pot şterpeli cea de a doua cheie.
Sergiu sim i deodat vat în glezne:
― Dac ne prinde?
― Nu ne prinde, c m-am interesat eu. L-am şi urm rit. S-a dus la antrenament, la
terenul de volei. N-am plecat de acolo pân nu l-am v zut în tricou, pe teren...
― Şi dac vine? tremur iar şi vocea lui Sergiu.
― Nu vine, m ! Am auzit cu urechile mele când le-a spus antrenorul c pân la şapte nu
le d drumul. Au duminic meci greu... Abia e patru. Trei ore ne ajung cu vârf şi îndesat...
Sergiu se mai linişti pu in, dar din entuziasmul cu care venise la întâlnire r m seser
numai urme. Sus în observator se linişti îns de-a binelea. Pompilic era în mare form , dar
şi el avea o surpriz ...
― B , Pompilic , n-am vrut s - i spun pân acum; am f cut, b , o captur grozav ...
― Las -m cu aiurelile tale; s - i ar t eu ce-am f cut în ultimele zile... Ia vino încoa'!
Din spatele unor dosare, Pompilic scoase o foaie de bloc şi începu s-o agite, triumf tor,
în fa a lui Sergiu. Era o îngr m dire de linii şi corpuri geometrice, unele încercuite în roşu,
altele în albastru, unele purtând cifre, altele litere.
― Ghici ce-i? întreb Pompilic .
― Habar n-am... Poate o fi uic la geometrie...
― E o hart , b , o hart original ...
― Asta hart !!! se cruci Sergiu. Atunci pot s zic şi eu c nasturele sta e un castron cu
sup ...
― Iar eşti tâmpit! se enerv Pompilic . Ia vin -ncoace la fereastr . Vino şi spune ce vezi
în direc ia asta!
Sergiu se supuse şi privi în direc ia indicat de mâna lui Pompilic :
― Acolo e strada Cireşului, mare scofal !
― Şi aici ce e? întreb Pompilic superior, lipind foaia de bloc de fa a lui Sergiu.
― Adic vrei s spui...
― Sigur c da, b alifie. Chior şte-te! Uite casa Mariei, p tratul sta cu cifra 3. Uite-o şi
pe a lui Victor. Aici st Ursu, dincoace idiotul de Dan, triunghiul sta cu litera D...
― Cercu' sta cu I, se repezi Sergiu, e casa lui Ionel...
― Vezi, b ! Vezi ce chestie mare am f cut? Acum îi avem pe to i cireşarii în mân ...
Sergiu fu cât pe-aci s -i dea dreptate lui Pompilic , dar un gând neaşteptat şi r ut cios îl
opri:
― Şi la ce foloseşte harta asta a ta?
― Cum: la ce foloseşte? Vrei s - i trag dou labe? Trei zile m-am chinuit s-o fac şi tu
întrebi ca un tâmpit la ce foloseşte... Nu avem aici pe coal toate casele cireşarilor?
― Dac zici tu, ridic Sergiu din umeri. Dai* s ştii c mai uşor se recunosc de la
fereastr . Vezi? Casa aia alb cu cerdac astupat de ieder şi cu chioşcul la rotund e casa
Mariei. Şi dincolo, în fund...
― Ce, crezi c eu nu ştiu? se o rî Pompilic . În fund se vede magherni a lui Ursu, aia
din spatele movilei. Şi te rog s nu mai faci pe nebunul c te ating cât ai zice peşte. i-e ciud
c eu am f cut harta şi tu n-ai f cut nimic...
― Z u!! spuse Sergiu uitându-se plin de dispre la prietenul şi duşmanul lui. Poftim!
Carnetul scos din sân cu iu eala unui scamator f cu o curb prin aer şi c zu exact la
picioarele lui Pompilic .
― Aiurea! îl respinse Pompilic dup ce auzi povestea lui Sergiu. Bag -l din nou în sân.
Trebuie s fie rezumatul vreunei lec ii, şi la ora asta n-am timp de lec ii...
― Numai la ora asta... nu sc p Sergiu prilejul.
― B ! se o rî iar şi Pompilic . Dac mai sco i o singur liter urât te fac ficat de post.
Vii în casa mea şi în loc s zici s ru-mâna...
― Da' tu când vii la mine, ce faci? Bunica îşi pune vat în urechi ca s nu mai aud
tâmpeniile tale...
― S fie s n toas , c nu eu am înv at-o s asculte la uş ...
― B idiotule! îşi ieşi Sergiu din pepeni. Dac -i pe aşa, atunci spune dac în tot oraşul
mai exist vreun altul cu urechi atât de blegi ca ale lui frate-t u!
Numai o minune mai putea opri înc ierarea crunt care era pe cale s înceap . Şi
minunea se ivi: trei b t i în uş , pauz , şi din nou trei b t i.
Cei doi cocoşi devenir nişte mogâlde e de catifea din care se scurseser t râ ele. Fiecare
aştepta salvarea de la cel lalt...
― Cine m-a pus s m gândesc la urechile blegi ale lui frate-t u... se c in în şoapt
Sergiu. Ce ne facem?
― Nu-i el! se lumin dintr-odat Pompilic f r s scape îns cu totul de tremurul care-i
atacase încheieturile. El are cheie...
― B , s nu fi pierdut cheia, se îngrozi Sergiu.
― Ssss! Cavou! comand Pompilic .
B t ile reîncepur şi se auzi o voce care avea în ea atâta limpezime şi atâtea ondula ii c
era imposibil s n-o recunoşti:
― Deschide i! Eu sunt...
Trufaşul care n-avea nevoie s -şi rosteasc numele pentru a fi recunoscut nu era altul
decât Tic.
― Fir-ar s fie de nasol! îl înjur Pompilic tot în şoapt . Ce i-aş mai dili una peste muie!
Z u c -i dau drumul şi-l articulez...
― E prieten cu Ursu! se sperie Sergiu.
― Hei! N-auzi i...? r sun vocea de dup uş . V-am v zut pe amândoi la fereastr .
― Ce facem? întreb Pompilic .
― Aoleu! se lumin la rândul lui Sergiu. Tu ştii alfabetul Morse?
― Habar n-am... N-o s ai curajul s -mi spui c -l ştii tu... Înghit cartea de fizic f r s-o
mestec...
― S -l folosim pe nasol! spuse Sergiu. El îl ştie precis. S -l punem s ne descifreze
chestia aia a lui Victor.
Pompilic accept imediat, apoi întreb ca de undeva de departe:
― Cine bate la uş , la ora asta?
― Aş fi venit mai devreme, r spunse Tic în timp ce intra pe uş , dar nu mi-a dat voie...
ombi.
― Cine i-a spus c suntem aici? îl lu la rost Pompilic .
― Nimeni..: Dac nu v-aş fi v zut la fereastr ... Da' a cui e camera asta?
 ― N-ai s ghiceşti niciodat ! decret Sergiu.
―Z u! zâmbi cel mai mic dintre cireşari uitându-se în jur. Şi dac aici st ... dac aici
st ...
Tic se uit la cele câteva fotografii ag ate deasupra bibliotecii, care înf işau scene din
meciuri de volei. Eroul fotografiilor era mereu acelaşi.
― Ai un frate grozav, îi f cu prichindelul un semn din ochi lui Pompilic . Eu n-aş l sa pe
mâna voastr o camer ca asta...
― Venim şi noi din când în când ca s facem curat, îi r spunse Pompilic întorcându-i
semnul din ochi. Dar de ce n-ai l sa o camer ca asta pe mâna noastr ?
Întrebarea era cam ar goas şi lui Sergiu, care se gândea mereu la carnet, nu-i prea
convenea. Nici lui Tic.
― Ia zi-i! repet şi mai insistent Pompilic . De ce n-ai l sa-o?
― Pentru c n-o am... râse prichindelul.
― Ce vorbeşti, dom'le! interveni Sergiu foarte prompt. Dac eşti aşa de iste precum vrei
s ar i, ia spune! Ştii cine a inventat telegraful?
"Oare ce vrea sta de la mine?" se întreb Tic în sinea lui. Apoi cu voce tare:
― Sigur c ştiu...
― Ştii şi alfabetul?
― Cu ochii închişi! r spunse prichindelul.
― Alfabetul Morse? Te lauzi, piciule...
― Pariem? îl provoc Tic.
― Pariem! accept Sergiu. Dar cu o condi ie. S -l scrii aici în fa a noastr , uite! pe hârtia
asta, în cel mult cinci minute!
Deşi sim ea un iz ciudat în toat povestea, Tic primi totuşi pariul: dac va izbuti s scrie
alfabetul Morse în cinci minute, îşi va putea alege din bibliotec orice carte, cu condi ia ca ea
s nu dep şeasc 200 de pagini; dac nu va izbuti, se obliga s deseneze, în cel mult trei zile,
toate h r ile din manualul de geografie al clasei a opta.
― Ahaaaa! în elese Tic. Vre i s v l uda i cu un caiet mişto la examen... Numai c n-o
s vi-l fac eu... Gata?
― Pe cuvânt de onoare! înt ri Sergiu pariul.
― Pe cuvânt de onoare! r spunse solemn Tic.
Un singur lucru uitar to i: s -şi potriveasc şi s -şi verifice ceasurile. Dar cine se mai
gândea la asta? în nici un caz Tic. Prichindelul se puse imediat pe treab şi în mai pu in de
cinci minute reuşi s scrie alfabetul. Ba socotind c -i r mâne înc timp, mai ad ug o
coloan dup terminarea literelor, aşa c în clipa când îi înapoie lui Sergiu foaia de hârtie,
ceasul lui ar ta exact scurgerea celor cinci minute.
― Ai pierdut! strig Sergiu dup ce lu coala. Ai dep şit termenul cu... cu zece secunde.
― Ba nu-i adev rat! se opuse Tic. i-am dat-o la secund , exact la secund , dup ceasul
meu. Întreab -l şi pe Pompilic !
― Nu! N-ai dep şit termenul cu zece secunde, r spunse Pompilic uitându-se la ceas. Ci
cu... treisprezece secunde.
― Pe cuvântul meu de onoare, se rug Tic. Puteam s v dau alfabetul mai repede,
fiindc l-am terminat în patru minute, dar m-am gândit s v fac o surpriz s scriu şi cifre.
Z u, uita i-v la coloana de cifre... În cât timp puteam s-o scriu? În cel pu in treizeci de
secunde, nu? Chiar dac v-a i lua dup un ceas fl mând, tot am terminat la timp alfabetul...
― S nu umbli cu scamatorii, se r oi Pompilic , s nu cau i s ne duci, c - i dau un
picior în fund de nu te vezi. Ai dep şit termenul, gata!
Tic în elese c partida era pierdut . Mai ales când îl auzi pe Sergiu întrebând:
― La urma urmei, pentru ce ai venit aici?
― V-am v zut la fereastr şi m-am gândit c poate g sesc la voi o carte mai veche, cu
basme. Am întrebat peste tot...
― Umbli cu basme, va s zic ! îl amenin Pompilic .
― Z u c e-adev rat... Dac voiam s v mint g seam altceva mai deştept... Z u! Trebuie
s preg tim un basm, la român , pentru sfârşitul anului, şi eu...
― Şi tu... îl întrerupse Sergiu, ar fi bine s-o ştergi imediat, pân nu- i s rim noi în
ajutor...
Încol it din dou p r i, cu drumul spre uş t iat, prichindelul c ut alt cale de salvare:
― M duc singur... m duc direct la Ştefan. Ştiu eu unde s -l g sesc...
Spaima lui Pompilic inu doar o clip :
― Faci drumul de poman . Azi nu mai are antrenament.
Micul cireşar fugise, la întâmplare şi aproape f r n dejde, dup un pr p dit de iepuraş,
şi iat -l înh ând dintr-o dat doi, şi-nc ce şoldani. Mai întâi aflase c "şmecherilor" le era
team de Ştefan, şi apoi aflase şi locul unde, în mod sigur, îl putea g si. Îşi f cu repede un
plan de r zbunare care începea cu o tentativ de liniştire:
― Dar duminic , la meci, trebuie s vin ...
― Ha, ha! îi râse Sergiu în nas. Duminic avem serbare de sfârşit de an...
 ― Atunci cealalt duminic ... Îl linişti Tic cu totul. Dar dac -mi da i şi mie o igar nu v
mai spun...
― igar !? se mir Pompilic . Unde vezi tu ig ri...
― Uit -le colo, în raft, dup dosarul albastru.
Cireşarul porni cu mâna întins şi scoase din raft un pachet de ig ri "Carpa i".
Descoperirea lui Tic îi cam z p ci pe cei doi şmecheri. Priveau pachetul de ig ri aşezat
disciplinat pe mas , îşi aminteau rug mintea celui care-l g sise, dar nici o inspira ie nu
încol ea în capul lor.
Cireş relul profit de moment pentru a se lipi de uş , mai ales c şi raftul din care
scosese pachetul era în apropierea uşii. Când cei doi se dezmeticir nu mai v zur decât
spatele lui Tic prin uşa deschis , iar piciorul lui Sergiu, deşi pornise ca o s geat , lovi în gol.
― Ce p cat c nu l-am atins! se plânse Sergiu. Cred c l-aş fi scos prin tavan. Fir-ar s
fie de vagabond! Ai v zut ce ochi de spion! ine-m , c -mi vine s sar pe geam dup el...
― Stai, stai... Începu Pompilic s -l domoleasc . Adic de ce s ne par r u, de ce s ne
înfuriem? De ce, m neghiobule? Ar trebui s râdem cu hohote şi s ne decor m. Ha! Ha! A
venit la noi cu aere de motan şi l-am adus în stare de scrumbie. L-am pus s ne scrie
alfabetul, l-am dus cu frate-meu, ne-am b tut joc de el, şi dup toate astea ne-a f cut rost şi
de ig ri... Cum dracu de le-a observat, spionul! Noi am trecut de o sut de ori pe lâng ele
f r s le vedem... Dar pân la urm tot i-am venit de hac. B , ce l-am stors!
― Ai dreptate! se învior Sergiu. Ai v zut ce-nseamn s fii deştept? Acum recunoaşte şi
tu, Pompilic , ideea cu pariul şi alfabetul a fost grozav ...
― B , da' şi ideea mea cu harta. Putem s not m pe hart toate mişc rile lor... Dar hai
mai bine s descifr m textul!
Dup aproape o or de chin şi certuri, de cazne şi oftaturi, Sergiu reuşi, în sfârşit, s
adune urm torul text:
«Cireşari! Feriţi-vă de Sergiu şi Pompilică. Ei caută să afle locul expediţiei noastre şi data
plecării. Nimeni nu mai are voie să rostească vorbele: "Lacul Păstrăvilor" şi data de 5 iulie.
Victor».
― Formidabil! r cni Pompilic . Am dat lovitura. B ! Ori îi avem în lab , ori nu! Tot
secretul cireşarilor e în mâinile noastre. Formidabil!
― Acum recunoşti c sunt destul de genial? îl pironi Sergiu. F r hârtia asta n-am fi
ştiut nimic despre planurile cireşarilor, şi nici...
― ... Şi nici f r hart nu ne-ar fi stat bine, persevera Pompilic . Recunoaşte şi tu c nu
se poate face nici o chestie mai interesant f r hart . Aşa c aproape suntem unu la unu.
Nu zic c nu ai un mic avantaj... dar ca s te egalez de tot, vin şi eu cu o idee mare: ce-ar fi s
fum m câte o igar , s vedem şi noi cum e...?
Sergiu privi nehot rât pachetul l sat de Tic pe birou:
― Eu ştiu?... Nu e prea nu ştiu cum...?
― Adu- i, b , aminte din filme cum stau ia în fotolii şi fumeaz când au de gând s fac
o chestie mai a dracului. igara e semnul omului deştept... Ce zici de asta?
Sergiu înc se codea:
― N-o s vad frate-t u c lipsesc ig ri din pachet? S nu ias vreo crim ...
― N-o s vad niciodat ! descoperi Pompilic dup o clip de ezitare. Fiindc o s
cump r m alt pachet şi o s -l înlocuim pe sta început. Este c -s deştept?
― Dar mi se pare c nu avem chibrituri... f cu Sergiu o ultim încercare.
Într-adev r, nu se vedea nici o cutie de chibrituri la suprafa , şi nici dup vreun sfert de
or de c ut ri furioase prin adâncuri, prin sertare, prin rafturi, pe sub divan, prin dulapuri,
prin toate spa iile ascunse ale înc perii, nu g sir urm de chibrit. Prin camer parc
trecuser câteva hoarde de barbari, una mai crud decât alta, dar tinerii şmecheri civiliza i ai
secolului 20 nu-şi d deau seama de nimic.
― Am g sit! ip Sergiu, cu atâta triumf în voce c nu se poate s nu fi neliniştit un
anumit mormânt din Siracuza. Fierul de c lcat!
― Adic ...? ceru l muriri mai ample Pompilic .
― Înc lzim fierul pân la roşu!... Este?
― Este... recunoscu Pompilic . Dar şi harta mea...
Nu numai c înc lzir fierul pân la roşu, dar îl şi uitar aşa, în priz , în timp ce
amândoi, neavând fotolii pe care s se tol neasc , se lungir pe divan, sprijinindu-şi
picioarele pe dou scaune r sturnate. Nu mai fumaser pân atunci, dar v zuser mii de
ig ri aprinzându-se şi fumându-se, aşa c nu le fu greu s imite, cu o adev rat art ,
atitudinea şi ticurile unui fum tor inveterat. Tuşea şi lacrimile le mai atacau entuziasmul, dar
erau prea dârzi ca s se dea b tu i, mai ales c printre sughi uri puteau s -şi sl veasc
ispr vile grozave din ziua aceea, începând cu cele din recrea ie şi terminând cu ultima:
fumatul. Şi mereu îşi aduceau aminte de Tic şi râdeau cu atâta poft de renghiul pe care i-l
jucaser c la un moment dat nu se mai puteau deosebi hohotele de râs de accesele de tuse.
Aşa îi g si Ştefan când deschise ca o furtun uşa:
― Va s zic , biletul pe care l-am primit la antrenament nu min ea! Aoleu! Ce-a i f cut
aici, barbarilor, criminalilor, sinucigaşilor!!?
Din nefericire pentru cei doi, Ştefan nu rostise la întâmplare ultimul cuvânt. În timp ce
palmele loveau sonor, autoritar, şi mai ales cu iscusin , Pompilic , ghemuit ca un arici
jumulit de epi, încerc s se apere:
― Nu eu, pe cuvânt... s -mi sar ochii, el a g sit fierul de c lcat...
― Cum!!?? url Ştefan, descoperind fierul de c lcat într-un nor de fum. Aoleu!
Dar mai bine s întoarcem pagina.

CAPITOLUL III

Un altul în locul lui Tic ar fi urm rit felul cum se împlineşte planul de r zbunare; poate
c s-ar fi postat sub ferestrele Observatorului şi ar fi auzit destule jur minte şi ipete, şi iar
ipete şi jur minte pentru a pleca apoi mul umit şi chiar bucuros la treburile lui. Prichindelul
îns nu era crud, ci mai degrab leal şi st pânit de spiritul drept ii: la infamia care i se
f cuse nu putea r mâne nep s tor, de aceea declanşase r zbunarea, mai întâi sacrificând un
pachet de ig ri pe care i-l cump rase unui vecin, şi apoi ducându-se la arena de volei pentru
a-i strecura un bilet alarmant lui Ştefan. E drept c , v zându-l cu cât putere şi dib cie
loveşte mingea, i s-a f cut o asemenea mil de cei doi, încât, dac ar mai fi avut putin a, ar fi
oprit mesajul alarmant. Zarul fusese îns aruncat. Nu mai avea ce face. Biletul, cu con inutul
s u lapidar: "Pompilică şi Sergiu fumează în camera dumitale. Un cetăţean", îşi f cu imediat
efectul, asta din cauz c destinatarul se l sase de fumat de vreo trei zile şi suferea ca un
martir când vedea pe un altul cu igara în gur . Tic îns n-avea de unde s ştie toate acestea.
El folosise ca mijloc de r zbunare primul lucru care-i c zuse în mân , şi pentru c avea
mâinile în buzunare, d duse peste pachetul de ig ri cump rat vecinului. Nici m car nu se
gândise c şmecherii din Observator vor deschide pachetul şi vor fi prinşi în flagrant delict, ci
îşi închipuise c vor fi g si i cu pachetul, nedesf cut, al turi şi c vor fi pedepsi i numai
pentru inten ie. Iar prichindelul ştia, din proprie experien , c inten ia nu se pedepseşte tot
atât de dur ca fapta. Din fericire pentru el, aşa gândea t ticul, care era responsabil cu judeca-
ta; m mica ar fi procedat invers: ar fi pedepsit mai tare inten ia. Avea ea un principiu: copilul
trebuie b tut înainte de a sparge ulciorul, pentru c dup ce-l sparge...
Prin urmare, Tic nu urm ri împlinirea planului de r zbunare, mai întâi pentru c nu era
crud, şi apoi pentru c avea câteva treburi foarte importante, mai ales dou care-l ap sau ca
nişte greut i zim uite: cum s fac rost de un basm cu care s -şi dea gata colegii şi
profesorul, mai ales profesorul, pentru c era în conflict cu el din cauza unor avioane
neascult toare care, în loc s ias pe geam, cum li se hot râse, aterizaser pe catedr , chiar
în clipa când profesorul urma s -i treac un 10 uriaş, în catalog; şi cum s afle locul şi data
expedi iei cireşarilor, asta nu numai din pricin c nu putea s sufere secrete şi taine,
bineîn eles: secretele şi tainele altora, ci şi pentru c voia s -şi aranjeze şi s -şi împart în
timp pl cerile vacan ei.
Grea dilem ... dar nu pentru Tic, care era înzestrat cu un sim practic nemaipomenit.
Amintindu-şi spontan zicala cu cei doi iepuraşi, cireş relul uit , într-o clip de basm, de con-
flict şi de avioane, şi hot rî s fac pe dracul în patru pentru a dezlega taina cireşarilor. Nu-i
trebui prea mult filozofie pentru a-şi da seama c dac taina expedi iei era asemeni unei ape
circulând printr-o conduct , existau, obligatoriu, şi câteva robinete prin care apa putea s
ajung pân la el. Primul, şi cel mai apropiat robinet, era... Maria, sor -sa. Bun... Dar asta
înc nu însemna nimic. Cum putea el s se apropie şi s deschid robinetul? Brrrrr! Trebuia
s fie foarte prudent... Maria nu se l sa prea uşor dus , şi întotdeauna era plin de toane, şi
de multe ori nici nu-l lua în seam , orice-ar fi f cut. Cum s-o ia?...
Nici nu-şi termin întrebarea mut , c sfetnicul lui cel mai fidel, sfetnicul de zile grele, îşi
f cu apari ia, gudurându-i-se docil la picioare.
― Ei, ce spui, ombi, s începem atacul?
C eluşul mişc foarte afirmativ din coad .
― Şi dac nu reuşim?
ombi mârâi s lbatic, ar tându-şi col ii.
― Nu fi fraier, îngulic . La Maria nu se prind amenin rile. Altceva!
C elul se lungi pe burt , îşi aşez labele de dinainte sub bot, îşi întoarse încetişor capul
cu ochii pe jum tate închişi, transformându-se în cel mai autentic monument al linguşirii.
Mai ales c şi coada i se mişca molatec, parc ar fi mângâiat pe cineva.
― Aşa, ho omanule! Cred c-am nimerit-o cu metoda asta.
Nu se poate s nu se prind la fete. Va s zic ne-am în eles. Dar bag de seam . S nu
cumva s sufli vreun scâncet...
C elul s ri brusc în picioare, îşi în epeni urechile, şi, cum st tea cu botul întors şi cu
ochii r v şi i, p rea cea mai ofensat fiin de pe fa a p mântului.
― Ei, las , n-o mai pune şi tu la inim . Parc nu ştii c-am glumit?... Mi te cunosc eu,
domnule sfetnic... Gata cu glumele! La ac iune!
Tiptil, tiptil, f r s fac vreun zgomot, urmat de credinciosul lui sfetnic, Tic se furiş pe
cerdacul acoperit de ieder . La cap tul cel lalt al cerdacului, pe un şezlong întins la ori-
zontal , sub b taia mişc toare a unor proiectile de lumin sc pate prin frunziş, se odihnea
Maria. Îşi acoperise ochii cu cozile şi visa. În mâna ei, un caiet cu versuri îşi deschidea
paginile. Una dintre poezii o înso ea, sau îi prilejuise c l toria imaginar în care plecase:

Iubesc cu-atâta patimă stejarii

Cu coapsele-mplântate în pământuri,
Când îşi încarcă braţele de soare
Sau când se-ncruntă seculari în vânturi,

Iubesc pădurea-naltă de mesteceni

Când zăbreleşte-n alb sfios azurul.
Ah, vânt albastru, vino să mă legeni
Şi dăruieşte-mi vesel împrejurul...

Inspira ia, sau poate sarcina de a ataca primul, o avu ombi. Se aşez foarte t cut
al turi de Maria, îşi lipi botul de labe, iar ochii i se a intir asupra versurilor. Primul gest al
Mariei fu acela de a-l alunga, dar când îi desluşi expresia de inteligen şi parc de în elegere,
începu s -i mângâie, blând, c pşorul p tat de buline negre. Cu o voce cald , vis toare, ea
recit primele versuri ale poeziei.
Coco at pe cerdac, dar parc înfipt într-o eap , atât de ner bd tor era, Tic suport cu
greu poezia. Avu totuşi puterea de a o asculta pân la cap t.
Sim indu-şi st pânul în apropiere, pentru c tot sc pase Tic câteva icneli şi oftaturi,
c elul întoarse capul, dar la semnele poruncitoare ale celui descoperit şi-l aşez iar şi pe
l bu ele-i sub iri. Un oftat prelungit, un oftat de admira ie şi parc de invidie, ieşi foarte
gradat şi nuan at din pieptul lui Tic:
― Oooofff!... Ştii ce frumos spui tu poeziile, Maria...
Surprins nu atât de apari ia neaşteptat a fr iorului ei, cât de tonul neobişnuit cu
care-i vorbise, Maria îl privi îndelung şi iscoditor.
― Z u, Maria... continu Tic. Parc m-ai umplut de furnici. Ai o voce atât de frumoas !...
Nu-i aşa c o s te faci artist ?
― Ticuşor! Ia spune, de fapt ce vrei!
― Aş vrea s m iubeşti!
― Asta-i bun ! Dar cine i-a spus c nu te mai iubesc?
― Vreau s m iubeşti mult, muuuult. Atât de mult, încât s nu te mai despar i
niciodat de mine.
Maria îl privi plin de duioşie:
― P i te iubesc, nesuferitule. Dar cine i-a spus c-o s ne desp r im?
― Las' c ştiu eu, se bosumfl Tic. Parc v d c-o s petreci vacan a f r mine.
Unda de duioşie disp ru din privirile Mariei f când loc unor luciri de neîncredere, de
suspiciune şi uimire. Tot ce spunea Tic nu se potrivea cu felul lui de a fi. Şi în min ea ei se
înfirip o idee:
― Daaaaa!?... Tic! Dac eşti cuminte, mergem împreun ... la ar , la bunica.
― La bunica?! spuse cu dispre prichindelul. Mare scofal ! La bunica pot s merg şi
singur...
― Atunci cum r mâne cu declara ia ta de dragoste? Parc spuneai c nu vrei s ne
desp r im nici o clip ...
Dar şi în mintea lui Tic se aprinse o idee care îl scoase din impas:
― Dac m duc singur la bunica, o s mi se fac şi mai mare dor de tine... Tu ai crezut
altceva?
Maria cl tin gânditoare din cap:
― Tic, tu ştiai c eşti un b iat deştept?
― Ehei! De muuuuult timp...
― S - i spun drept, acum nu te mai iubesc chiar atât de mult, îi m rturisi Maria. Dar voi
aplica şi eu metoda ta, şi m voi duce pentru câteva zile undeva. Şi-o s mi se fac un dor de
tine...!
― Ia-m şi pe mine, Maria... te rog...
― P i atunci ar însemna c nu te iubesc foarte mult, şi c nici nu vreau s te iubesc
foarte mult... dup principiul t u...
― Ei, şi! se avânt Tic. Dac m iei e totuna.
― Stai, c nu te mai în eleg, Ticuşor. La început spuneai c vrei s te iubesc, nu?
― Vreau s m iei cu tine!
 ― Chiar c nu te mai în eleg deloc, îl zgând ri Maria.
― Spune! M iei sau nu?
― Tic! Te rog foarte mult s m crezi. Nu te iau cu mine pentru c te iubesc totuşi foarte
mult.
Maria era într-adev r înduioşat . Fantezia ei descoperea tot felul de amenin ri şi
primejdii în calea expedi iei, şi nu putea s şi-l închipuie pe fr iorul ei drag înfruntându-le.
― Tic! O s petrecem toat vacan a împreun , î i spun din tot sufletul. Numai câteva zile,
la început...
― Vreau s ştiu sigur: M iei?
― Dar de ce vrei s fii atât de sigur?
― Spune! se învolbur prichindelul. M iei sau nu?
― Nu!
― Sigur?
― Sigur!
Tic îşi strînse din ii într-o amenin are teribil :
― Hai, îngulic ! Ne pierdem timpul degeaba cu r ut cioasa asta. Nu eşti sor , eşti o...
eşti o cloan !
― Tic!
― Şi dac vrei s ştii, habar n-ai s spui poezii.

Supunându-se spiritului practic care domnea în el, Tic nu se tângui prea mult vreme
pentru înfrângerea suferit . Se r sti de câteva opri la îngulic , transformându-l în jigodie,
javr şi cauz principal a eşecului, apoi se hot rî s -şi încerce norocul cu cel lalt iepure,
adic s plece în lume, ca într-un basm, în c utarea unui basm. Ca într-un basm, pentru c -i
r m sese prea pu in timp pân a doua zi, când voia s se înf işeze cu basmul, şi umblând
aievea, ca tot omul, nu prea vedea el cum şi unde va g si cartea cu poveşti. Era deci nevoit s
renun e la dezlegarea tainei cireşarilor... pân a doua zi, când trebuia neap rat s -i vin de
hac.
Împov rat sau uşurat de aceste gânduri, se pomeni în fa a por ii. Spre surprinderea lui,
poarta se deschise înainte ca s-o ating el cu mâna... aşa c abia avu vreme s se ascund
dup un pom salvator. Cu foarte mare p rere de r u se v zu nevoit s fac din nou schimb de
iepuri, adic s revin asupra hot rârii luate, deoarece pe poart intraser , cu gesturi mis-
terioase, trei dintre cireşari: Victor, Dan şi Ursu. S -şi fi continuat acum fuga dup iepurele
cu basmul, ar fi însemnat s dea cu piciorul norocului, şi Tic, renumit pentru iu eala cu care
primea orice provocare şi orice ceart , nu voia, în ruptul capului, s -şi fac din noroc un
duşman. Practic, ca întotdeauna, îşi g si imediat ceva de lucru prin curte, spre bucuria
nest pânit a lui ombi.
Maria ieşi ner bd toare înaintea b ie ilor:
― A i g sit vreun şantier?
Dan, care p rea cel mai ab tut dintre to i, r spunse sec, monosilabic:
― Nu!
― Şi nu prea v d unde am putea g si, reflect Victor. Cine s aib barc în oraş? Şi
pentru ce s aib ?
― Ghinionul nostru c ne-am n scut aici, se înfurie Dan. Auzi, dom'le! Cine a avut oare
ideea s întemeieze oraşul sta pe marginea unui pârâiaş lat cât o curea de ham şi adânc cât
un degetar?... Eu, dac-aş avea putere, l-aş muta pe malul m rii, s m satur de ap , de b rci
şi de vapoare.
― Eu m-aş mul umi cu o putere mai mic , îl temper Maria. S pot face rost de o barc .
O barc uşoar cu pânze, sau una mic , zvealt , cu motor, sau...
Privirile Mariei se a intir involuntar asupra cişmelei şi vorbele i se topir deodat pe
buze. Acolo, la marginea unei b ltoace, Tic, într-o verv neobişnuit , arunca în ap cor bii
dup cor bii. Cel pu in zece b rci de hârtie pluteau în b ltoac .
― ... Sau o barc de hârtie, complet Dan. Dup cum vede i, e singurul lucru care st în
puterea noastr . Mam drag , suntem osândi i la drumuri grele... şi mai ales la neputin .
― Nu-i chiar aşa, interveni Victor. Problema nu-i insolubil , cum i se pare ie, Dan. Ar fi
fost simplu, de pild , s construim o plut . Nu ştiu dac pân la urm nu vom r mâne la
solu ia asta...
― P i de ce nu începem s-o construim? se repezi Ursu. Materiale, slav Domnului, avem
destule.
― Dac te încume i s-o duci tu în spate pân acolo... râse Victor.
Ursu era cât pe-aci s r spund c ar fi gata s care dou plute în spate, numai s
reuşeasc expedi ia, dar nu-i prea pl ceau figurile de stil.
― Dar tu, Victor, cum te gândeşti s-o transport m? întreb Maria.
― Cât se poate de simplu. În rucsacuri.
 ― Arat -mi-o şi pe asta, mam drag , şi z u c m fac gâsc , îl înfrunt Dan.
― Vrei s spui gânsac, îl corija Maria.
― M rog, gâsc , gîn-sac, ra , tot ce vrei. Şi cote de p s ri, dac e nevoie. Ca s m
jumuli i de scânduri...
― Uite, drag domnule palmiped, cum se poate transporta pluta, începu Victor s -l
l mureasc . Vom lua în rucsac: cuie, ciocane, cherpedine, funii, scoabe...
― Scânduri, leaturi, pari, bârne, ad ug Dan.
― Nu! îl opri Victor. N-avem nevoie s le lu m cu noi. Lemne vom g si din belşug pe
munte, ori poate ai uitat c mun ii... Cum se spunea în poezia aia, Maria?
Maria r spunse imediat:
― ... Îşi potrivesc pe ceafă cuşme de păduri...
― Da, zâmbi Victor. Cuşme cu lemne...
Dan, Maria, Ursu şi chiar Tic, care tr gea fidel cu urechea, în eleser planul de
compromis al lui Victor.
― P i atunci problema e ca şi rezolvat , spuse Maria.
― Nu-i chiar aşa, chibzui Victor cu voce tare. Pluta are marile ei neajunsuri. Pe un lac,
pe un râu mare, pentru o persoan , dou , e de mare folos. Dar acolo...
― Stai! ip Dan. Am g sit, mam drag !
Surprinşi de energia şi decizia cu care intervenise, b ie ii, mai ales, erau gata s tabere
asupra lui Dan pentru a-i smulge cuvintele care se l sau prea aşteptate, dar el se chinuia
prin tot felul de semne şi schimonoseli s -i fac pe ceilal i s în eleag c nu descoperise
nimic altceva decât urechile ciulite ale lui Tic, care tot jucându-se cu c elul se apropiase la
câ iva paşi de ei, bineîn eles ascunzându-se cu art dup un butoi oarecare.
― Tic! îl strig Dan. Tot mai ai nevoie de basme?
Prichindelul, preocupat s numere cele câteva fire care alc tuiau must ile c elului, nu
auzi chemarea lui Dan, decât doar a treia oar .
― Pe mine m strigai? întreb el mirat.
― Dar ce, mai are cineva numele sta aici?
― Dar ce, tu când spui "mam drag " î i chemi neap rat mama? îi ripost f r ezitare
Tic.
Dan r mase cu gura c scat , ca şi ceilal i dealtfel, nu atât pentru spiritul prichindelului,
cât pentru ceea ce se subîn elegea din acel spirit. Va s zic , Tic înregistrase absolut tot ce
vorbiser ei. Nu-i sc pase nimic, nici m car expresiile fiec ruia. Prin urmare, trebuia salvat
ceea ce mai putea fi salvat.
― Tic! se bucur Dan. i-am g sit basmul!
― Crezi c eu nu-mi dau seama, îi r spunse puştiul.
― Nu, m , serios. Ştiu pe cineva de la care po i afla un basm pe cinste.
― Las' c pricep eu unde vrei s ba i, spuse Tic.
― Pe cuvântul meu, Ticuşor! se înc p ân Dan. Ai încercat la moş Timofte? E cel mai
mare povestitor de basme din oraş, dac nu din toat ara...
Ciufuliciul se pocni, f r voia lui, peste frunte. Gest pe jum tate sincer. E adev rat c nu
se gândise la moş Timofte, şi era limpede c Dan nu inventase totul. Dar tot atât de adev rat
era faptul c nu-i mai putea spiona pe cireşari f r s fie sim it. Aşa c trebuia iar şi s
schimbe iepurii, dar pentru ultima oar ... hot rî el... pân mâine diminea . Cu aceast
credin porni Tic spre poart , dar nu înainte de a-i adresa câteva vorbuli e lui Dan:
― S nu- i închipui cumva c m-ai dus, mam drag . Ce râzi ca un prost? Afl c moş
Timofte e mai interesant decât voi to i la un loc. Brrrrr!
Dar şi de data asta poarta se deschise f r ca Tic s-o ating . Chiar în clipa când ducea
mâinile spre clan , ca şi prima oar , poarta se d du în l turi. Tic se retrase câ iva paşi şi
începu s priveasc ostentativ cerul. Prin fa a lui treceau Ionel şi Lucia, sau mai bine zis
pluteau nişte pachete uriaşe sub care se aflau Ionel şi Lucia. Şi cum Tic era un copil practic...
de ast dat ieşi într-adev r pe poart , f r m car s apeleze la coada ochiului.

În sfârşit, cireşarii erau to i la un loc. Nu lipsea nimeni, şi, ceea ce era mai important, nu
se afla nici un spion prin apropiere, nici un nechemat care ar fi putut s le dibuie tainele. E
adev rat c îngulic le d dea mereu târcoale, dar se purta atât de cuminte, atât de linguşitor
şi inofensiv, c nici Lucia, cea mai b nuitoare şi mai prudent dintre to i, nu-i acord decât o
privire trec toare. Singurul care se ferea de dânsul era Ionel, dar nu teama c i-ar putea
în elege vorbele era cauza, ci grija pentru securitatea gambelor proprii.
Povestea cu barca imaterial îi nec jise şi înc nec jea pe cireşari, dar pe cerul întunecat
al preocup rilor lor ap ru o oaz de lumin o dat cu sosirea ultimilor doi: Lucia şi Ionel.
Amândoi erau veseli, adev ra i mesageri ai bunei dispozi ii. Lucia îşi uitase undeva masca de
seriozitate, şi chipul ei blond era atât de senin, încât Dan o asem n imediat cu un înger,
jurând, tot în sinea lui, c niciodat n-o v zuse mai frumoas . Era cât pe-aci s -şi jure şi
altceva, un jur mânt tainic care se rosteşte numai în gând, dar amintindu-şi-o sever ,
distant şi rece, aşa cum o suporta tot anul şcolar, renun vesel şi uşurat la jur mânt. Ionel
se umflase în pene ca un curcan şi ar fi imitat şi mersul rotit al or t niei cu m rgele, dac nu
l-ar fi sim it pe îngulic prin apropiere. De aceea îşi alese o atitudine nemişcat şi vertical ,
cu destina ia nem rturisit : steaua polar . Îşi privea prietenii de la nişte în l imi la care nu
cutezau nici cei mai viteji cosmonau i.
Veselia celor doi cireşari: senin tatea Luciei şi saltul spre stele al lui Ionel nu erau nici
pref c torie şi nici poze f r motiv. La drept vorbind, Ionel era eroul zilei, deşi Maria sus inea
mor iş, în felul ei, c Lucia "avea exact acelaşi drept la slav ". Amândoi tinerii izbutiser ,
dup aproape trei luni de îndr zneli, încerc ri, eşecuri şi reuşite, dup "atâta sudoare
extraşcolar ", cum glumea Dan, s construiasc dou aparate T.F.F., simple, portabile,
pentru comunic ri la mic distan , absolut necesare expedi iei. F r aceste aparate expedi ia
cireşarilor era de neconceput. Dar ele ar fi r mas o simpl inten ie, dac tinerii nu ar fi g sit
un sus in tor înfocat şi foarte generos în persoana lui moş Timofte. Deşi nu-l avea întru totul
la inim pe Ionel, b trânul paznic nu sc pase nici un prilej de a-i ajuta pe cireşari; le
descuiase de zeci de ori, ca un complice mut, uşa laboratorului de fizic , f cuse întotdeauna
ordine dup ei, dar mai ales le adusese celor doi constructori tot felul de unelte şi de
materiale uitate de-a lungul anilor prin magaziile liceului.
Copleşi i de bun tatea lui, cireşarii îşi propuseser în gând s -i fac un dar mare cu care
s -l dea gata. Moşneagul mirosise ceva şi prin câteva întreb ri meşteşugite aflase, de la Ursu,
inten ia lor. E de prisos s amintim aici mâhnirea şi am r ciunea lui moş Timofte. Ba în
adâncul sufletului se sim ea jignit. Chipul lui nu-şi rec p tase str lucirea aceea de z pad ,
care aduna atâta cinste şi dragoste în preajm -i, decât dup ce-i strânsese pe to i cireşarii în
gr dina şcolii, într-o sear , dup amurg, şi le vorbise pe îndelete:
― Eu n-am copii, începuse dânsul, iar nepo ii mi s-au împ r it prin toat ara şi le-am
cam pierdut urma. Singura mea bucurie sunte i voi şi ceilal i ca voi. Nici nu v pute i
închipui cum îmi creşte inima când dau peste şcolari care în eleg de timpuriu ce hran
trebuincioas e pentru om înv tura. Iac , eu spun c de aici începe bog ia rii şi bog ia
lumii... Şi mi s-a întâmplat mie s întâlnesc mereu asemenea şcolari şi s -i simt ca pe copiii
mei. Cum m-or fi sim it ei?... apoi aici nu-şi mai au rost vorbele mele, dar în dulapul sta
sunt o groaz de scrisori primite de la ei. Dac aud c vreunul dintre ei a ajuns om mare, m
bucur cum se bucur , pesemne, un tat când aude ispr vi bune despre fiul lui. Poate c o s
par laud ceea ce spun, dar nu e an în care s nu vin s m vad oameni de seam , dintre
cei cu care se sf tuiesc capii rii. Nu zic c vin pentru mine. Vin s -şi vad şcoala, dasc lii,
locurile copil riei, dar nici unul, pân acum, n-a uitat s treac şi pe la mine, s z boveasc
pu intel şi în ghereta mea, sau s dea o rait cu mine prin curtea şi gr dina şcolii... Iac , asta
e o parte din via a mea, partea cea mai sfânt ... Oricât aur mi s-ar da, eu nu l-aş primi în
schimbul unor asemenea bucurii. S fi i voi s n toşi şi s nu-l uita i pe moş Timofte. Altceva
nu-mi trebuie. Poate... cine ştie?... o da Dumnezeu ş-oi apuca anii când o s fi i şi voi oameni
în toat firea, cu nume şi fapte de seam . Moş Timofte o s fie b trân, dar o s in minte
numele fiec ruia, şi dac o s trece i pe la el şi o s da i împreun o rait prin curtea şcolii, o
s v aminteasc toate n zbâtiile pe care le-a i f cut în anii aceştia...

În fa a cerdacului, pe o mas de lemn cu picioarele în form de x împlântate în p mânt,

se aflau cele dou aparate, şi cu toate c şlefuiala dârz şi zeloas nu îndep rtase toate
urmele de vechime şi de rugin de pe piese, cireşarii le priveau înfiora i şi mândri ca pe nişte
comori nepre uite. Numai ombi p r si cât se poate de discret locul s u de pând de pe
cerdac, furişându-se ca o umbr neînsemnat şi obosit , dar în clipa când ajunse în punctul
unde, dup socoteala lui, nu putea fi z rit de cei care-i ignoraser blana, preferând scândura
putred şi fierul vechi, âşni ca o n luc . Îşi opri goana undeva lâng gard, în dreptul unei
sp rturi ascunse pe care, în afar de el, o mai cunoştea o singur fiin domestic . Când v zu
acea fiin strecurându-se prin sp rtur cu o agilitate care o întrecea pe a lui, ombi îşi
învinse invidia, aspir o por ie de îndr zneal şi f cu un salt mortal înapoi. Totul îns într-o
t cere des vârşit . Deşi foarte zorit de uimirea statuar a tinerilor de lâng cerdac, Tic nu
uit totuşi s strâng l bu a pe care i-o întindea c elul şi apoi s -i frece cu blânde e
sfârcurile urechilor. Abia dup ce termin ritualul de mult vreme convenit, prichindelul
porni cu paşi înce i spre inta pe care şi-o alesese înc de dup gard: butoiul din apropierea
cerdacului. C elul îl urm în culmea fericirii: st pânul s u fusese foarte generos, pentru c
de obicei frecuşul cu care culmina felicitarea îl primea o singur ureche; de bucurie ar fi fost
în stare s fac opt salturi mortale, în suit , dar mirosise el c trebuie s fie foarte liniştit. De
aceea nu scoase nici un scâncet tr d tor, nici chiar atunci când îl v zu pe Tic disp rând ca o
umbr în butoi. Auzi el un clipocit r ut cios, dar se gr bi s -l acopere printr-un mârâit
antimot nesc.
Cu apa pân la glezne şi înc sub senza ia de r ceal pricinuit de stropii care se
ab tuser asupra lui în momentul când atinsese cam energic fundul butoiului, Tic se opunea
din r sputeri dârdâitului care-l amenin a cu cotropirea. Altul în locul lui ar fi blestemat de
mama focului şi ar fi p r sit ascunzişul. Dar el avea un sistem original de a sc pa de
necazuri: în loc s se cread persecutat de soart şi urm rit de ghinion, îşi închipuia,
dimpotriv , c este cel mai r sf at copil al soartei şi aproape mereu înc l at în papucii
norocului. Pentru a preface un necaz în bucurie îi trebuiau doar câteva clipe şi câteva
întreb ri. De pild , în situa ia în care se afla: dac ar fi plouat în ajun?... dac nu s-ar fi scos,
cu dou zile înainte, aproape toat apa din butoi pentru sp latul rufelor?... dac în loc de ap
ar fi fost cenuş , sau var, sau p cur ?... dac în locul butoiului ar fi fost lada de gunoi?...
Încetul cu încetul nu-şi sim i picioarele în ap , iar dârdâitul îl p r si. Era şi timpul, pentru c
la masa din fa a cerdacului reîncepea anima ia.
― Dup cum vede i, eu mi-am f cut datoria, spuse Ionel plimbându-şi cam stingherit
privirile pe cerul gol. La data la care ne-am în eles am adus aparatele... probabil c şi voi a i
rezolvat problema b rcii, care, în orice caz, n-a fost chiar atât de obositoare...
Mariei nu-i pl cur deloc spusele şi mai ales tonul lui Ionel: trAha! joacă teatru, scumpul
nostru inventator... Îi arăt eu imediat!", dar Dan îi dibui inten ia ascu it şi se transform
imediat în pav z :
― Cum o s-o rezolv m?... Victor a g sit solu ia cea mai bun , exact înainte de termen.
Nu-i aşa?... Ei, acum s te v d, Ionel! Ia spune, cu ce este egal o barc ?... Nu- i mai nenoroci
creierii, mam drag . Î i spun eu: cu o plut !
Chipul lui Ionel se adumbri:
― Cu pluta?! Dar ar fi o impruden , o nesocotin , o... o... o prostie, pur şi simplu. Ori
mergem echipa i cum trebuie, ori renun m la expedi ie. Dac în loc de aparate tefefe aş fi
adus şi eu nişte goarne?
Privirile tuturor se îndreptar c tre Victor şi în ele se putea citi dorin a unei replici
t ioase. Dar Victor nu r spunse imediat. Pân la un anumit punct era şi el cam de aceeaşi
p rere cu Ionel. În elesese de la bun început c pluta era o solu ie de ultim moment, poate nu
chiar cea mai rea, dar care îi împingea pe calea unor riscuri, cel mai mare fiind acela de a
împotmoli undeva expedi ia. Greoaie, greu de manevrat, greu de oprit, greu de transportat
prin locurile f r ap , greu de strecurat prin albii înguste, pluta putea s devin un chin
pentru tineri, dar de aici pân la a renun a la o expedi ie preg tit cu atâta migal şi dorit
cu atâtea visuri era o cale imens . Nu! Un asemenea gând nu trebuia s încol easc în mintea
nim nui.
― Dac nu g sim alt solu ie mai bun , vom fi nevoi i s-o încerc m pe asta, se hot rî
Victor. Cine ştie?... Poate c acolo, la fa a locului, pluta va fi mai necesar decât o barc .
― Victor are dreptate! âşni Maria. La expedi ie nici nu m gândesc s renun . M duc
singur dac voi nu vre i.
Şi Dan, şi Ursu, şi Lucia r spunser prin aceleaşi afirma ii categorice. Dup o clip de
încruntare izbi şi Ionel aerul cu pumnul:
― S v spun drept, şi eu m-am gândit la fel. Bineîn eles, nu vom fi atât de nes bui i ca
s ne b g m în tot felul de capcane. De altminteri, nici cu o barc n-am fi în cea mai deplin
siguran ...
― Dac ne-am lua dup tine, nu pierdu prilejul Maria, nici cu un submarin n-am fi în
siguran ... adic în cea mai deplin siguran . Nici cu un cuirasat...
― Ce ştii tu despre submarine şi cuirasate? se enerv Ionel. Vezi- i de hâr oagele tale cu
inimi şi s ge i... cu dor, şi amor, şi omor, şi...
Cearta era gata. În ochi lic re ascu ite, ca nişte fulgere prevestind nişte tr snete... dar
Lucia deveni f r voia ei un miraculos paratr snet:
― Mi se pare c ave i nevoie de o barc , nu?... O barc uşoar , frumoas , înc p toare...
― Te-ai trezit şi tu, o privi Dan comp timitor.
― Cred c ai dreptate. M-am trezit. Dar numai eu m-am trezit, pentru c voi to i
dormi i... Şi cum mai dormi i!... Totuşi, nu în eleg cum de nu visa i în somn... barca lui
Petr chescu... barca vân torului...
Cireşarii f cur nişte ochi ca la iarmaroc. Dan îşi arse o palm peste frunte de r sun
toat curtea şi-l f cu pe Tic s scoat , intrigat, capul afar din butoi. Noroc c nu-l z ri
nimeni.
― Petr chescu! ip Dan. Sfântul Petr chescu! Sfânta barc de cauciuc a lui
Petr chescu! Santa Lucia!... Cum de nu i-a trecut ie prin minte, nesfîntule Dan!... Mam
drag , ce barc !... Uşoar ca un fulg şi înc p toare ca un autobuz.
Dar cine nu cunoştea barca lui Petr chescu! Cine n-o admirase! Petr chescu o g sise cu
ani în urm într-una din peregrin rile lui cinegetice. Fusese ascuns într-o colib pustie, în
timpul r zboiului, nu se ştie de cine, şi uitat acolo. O barc într-adev r sfînt , cum spusese
Dan, adic exact ceea ce le trebuia cireşarilor pentru misterioasa lor expedi ie.
― Oare-o s ne-o dea Petr chescu? se auzi vocea timid , dar foarte realist a lui Ursu.
Toat lumea zice c vîn torul e cam într-o ureche...
Într-adev r, tot oraşul îl b nuia pe Petr chescu cam sucit la minte; nimeni nu ştia cînd
vorbeşte aiurea şi cînd serios. Şi pe deasupra mai era poreclit şi "ma e negre", ceea ce în
limbajul oamenilor de prin acele locuri însemna zgîrcit f r pereche. P catul acesta ca şi
sminteala lui erau puse pe seama r zboiului. Petr chescu fusese ofi er activ, dar o schij de
brad i se strecurase în east , întrerupîndu-i cariera militar , încercase mai multe meserii,
cam în van, pîn la urm alegîndu-şi-o pe aceea de achizi ioner la o cooperativ . Umbla
haihui prin sate şi peste coclauri, şi to i ştiau c adev rata lui îndeletnicire e vîn toarea. Şi
nu erau pu ini acei care sus ineau c vîn tor ca el nu se mai pomenise pe acele meleaguri.
Niciodat , ziceau ei, nu-l v zuser tr gînd un singur cartuş în vînt, şi mai ziceau c dac -l
apucau pandaliile începea s trag în rîndunici şi-n l stuni, doborînd cîte o p s ruic la
fiecare foc.
― Oare-o s ne dea barca? întreb înc o dat Ursu ca pentru sine.
― Cum s nu ne-o dea? se înfierbînt Dan. Mergem cu to ii la el... Mam drag , şti i
cum?... Ne îmbr c m în haine la fel: bluze şi c m şi albe, fuste şi pantaloni albaştri, ciorapi
şi pantofi negri. În uniform şi alinia i pe dou rînduri. Îl d m gata cît a i zice peşte. Şi dac
face nazuri şi rezisten ... Eu îmi pun la b taie toate economiile, şi dac va fi nevoie voi cere
şi datoria de la Tic...
În butoi, datornicul scoase o limb nesfîrşit , ba mai întinse şi cotul în direc ia lui Dan.
Cireşarul îns habar n-avea de r spunsul dintre doage; numai atitudinea lui ombi, care-l
privea amenin tor, cu o ureche ciulit şi una atîrnîndu-i, cu un col sc pat în afar şi un
altul ascuns, i se p ru cam ciudat :
― Cu tine ce-i, m potaie? Ia şterge-o dup haimana... Adic , ia du-te dracului! Auzi?
ombi îşi ciuli imediat şi cealalt ureche şi-şi scoase şi cel lalt col , dar un hîrşîit pe care
nici un alt auz nu l-ar fi putut recepta îi schimb într-o clipit gîndul şi mişcarea. Se retrase
încet spre butoi, dar Dan nu descoperi în retragerea surprinz toare a c elului împlinirea
propriei sale porunci. Poate c şi cuvîntul rostit de Maria cu o voce ame it de prea mult vis îl
trezi din gîndurile lui noi, aşa cum îi trezi şi pe ceilal i:
― Baaaaarcaaaaa...
― V mul umesc pentru idee, spuse, cu un zîmbet cam înghe at, Lucia. Cred c a sosit,
în sfîrşit, timpul s ne ocup m şi de aparate...
Cireşarii se descoperir deodat posesorii a dou bucurii, sau poate poseda i de dou
bucurii: barca şi aparatele. Şi pentru c aparatele erau chiar lîng ei, şi mai ales pentru c
erau ale lor, se l sar , docili, subjuga i de ele. Ionel, de ast dat în largul lui, f cu un plan
straşnic, la repezeal , pentru verificarea aparatelor. De cît vreme, şi cu cît emo ie aşteptau
cireşarii marele moment! Se formar doua grupuri, fiecare avînd în sarcina lui un aparat. Un
grup trebuia s r mîn chiar acolo, la masa din fa a cerdacului, cel lalt urma s parcurg un
drum de vreo doi kilometri şi jum tate, care trecea prin gr dina casei, apoi printr-o livad
care-şi c rase prunii pe Dealul Cimitirului, apoi printr-o vie care se înfunda într-un
crînguşor cu str luciri şi fîlfîiri de beteal , şi abia, la marginea crînguşorului, la semnul de
recunoaştere: movila în form de c ciul , trebuia s se opreasc . Timpul se socoti cu mult
zgîrcenie: jum tate de or — drumul pîn la movil , zece minute – preg tirea aparatelor, zece
minute - schimbul de mesaje, adic verificarea propriu-zis , zece minute - pauz , jum tate de
or -întoarcerea. În total un ceas şi jum tate. Grupul de pe cerdac era compus din Ionel,
Maria şi Dan. Cel lalt, din Lucia, Victor şi Ursu.

Dintre cei r maşi în curte, în preajma cerdacului, cea mai nesuferit jum tate de or o
petrecu... Tic. Prichindelul izbutise, dup nişte sfor ri crîncene, s împing cepul butoiului
afar . Îşi zdrelise degetele tot împingînd şi împingînd, dar cînd îşi potrivi ochiul în cercule ul
de lumin z ri o sumedenie de lucruri şi fiin e, numai masa din fa a cerdacului şi aparatul
care, probabil, se desf ta pe ea nu intra în raza privirilor lui. Dac butoiul nu ar fi avut fund,
l-ar fi potrivit la iu eal cu ochiul de lumin spre mas , dar în situa ia în care se afla un
singur lucru îi mai r mînea de f cut pentru a se înfrupta şi el din minun ia din fa a
cerdacului: s ridice din cînd în cînd capul afar din butoi. Şi treaba asta era foarte riscant
din cauza neîn elegerii dintre Ionel şi ombi. C elul st tea nemişcat, cu botul pe labe, la
jum tatea distan ei dintre butoi şi cerdac. Ionel, crezîndu-se amenin at, pîndea cu coada
ochiului fiecare mişcare a c elului. Şi timpul se f cuse atît de leneş, c lui Tic îi venea s
m nînce doagele.
Dar nici cireşarii de pe cerdac n-o duceau mai bine. Şi asupra lor se ab tuser frigurile,
deşi nu st teau cu picioarele în ap ca prichindelul ciufulit şi curios. Aşteptarea îi ucidea şi
pe ei, şi poate c se sim eau chiar mai încarcera i decît prizonierul din butoi.
În sfîrşit, Ionel îşi privi ceasul:
― Au trecut treizeci şi cinci de minute... Ufff! Greu au mai trecut...
Maria uit într-o clip toate certurile pe care le avusese cu Ionel. Mai c -i venea s -i sar
de gît, dar, atins de nu ştiu ce fior al amintirilor, se mul umi doar s se apropie de el şi s -i
urm reasc febril, cu sufletul la gur , toate mişc rile. Tîn rul fizician îşi mai privi o dat
ceasul, r sufl prelung, de parc ar fi aruncat kilometri de v paie din el, eliber antena
sub ire şi lung , parc f r de sfîrşit, apoi începu semnaliz rile. Emi torul se supuse tocmai
ap s rii degetelor. c nituri, mai puternice, sau mai slabe, se auzeau distinct, semnaluri
repetate, repetate, repetate... cu pauze între ele, cu pauze pentru r spuns, dar pauzele
r mîneau goale, t cute. Nici un r spuns...
Cuprins de îngrijorare, Ionel se uit iar şi la ceas. Îşi strînse pumnii şi se repezi din nou
asupra emi torului. Semnale, semnale, semnale, şi pauze la fel de mute. O expresie de
spaim şi durere se întip ri pe fa a fizicianului. Şi ea deveni aproape groaz cînd se uit la
Maria. Aştepta cuvinte rele, priviri crude, aştepta cîrlige reci în umeri şi-n ceaf .
Al turi de Dan, Maria tr ia îns aceleaşi emo ii şi aceleaşi spaime ca Ionel:
― Nu se poate! se r zvr ti ea. Nu se poate! Mai încearc o dat . Haide!
Ionel se supuse îndemnului, mai ales c -l v zu şi pe Dan cl tinînd energic din cap.
Reîncepu semnaliz rile, dar emi torul r mase în continuare mut şi nemişcat.
Gîndurile care încol eau în mintea celor trei cireşari se asem nau întocmai: sau erau
prost f cute aparatele, sau se întîmplase ceva, sus, pe deal.

Într-adev r se întîmplase ceva sus pe deal. Chiar în clipa cînd Victor şi Lucia se
preg teau s instaleze antena aparatului în vîrful movilei, fuseser opri i de vocea foarte
conving toare a lui Ursu:
― Sta i! porunci el. Ia uita i-v colo pe muchia dealului... La o palm de cap tul
crîngului, lîng copacul acela îndoit... Vede i?... Chiar în dreptul copacului... S nu pun mîna
pe nici o barc , toat via a mea, dac ar tarea aceea cu p l rioar uguiat nu e chiar
Petr chescu!
Lucia şi Victor îşi f cur mîinile streaşin şi privir spre locul indicat de Ursu. Z reau ei
ceva ce aducea a om, dar nici vorb s -i disting capul şi p l rioara. Silueta care se contura
încetul cu încetul era îns prea ciudat pentru a fi a altcuiva.
― El e! se convinse Victor. Ce facem?
― Mai întîi ascundem aparatul în tufişul sta, spuse Lucia. Numai s nu ne înşel m...
― Dac v spun eu! se sim i Ursu oarecum jignit.
― E sigur Petr chescu, înt ri Victor, şi cel mai bun lucru pe care-l avem de f cut e s ne
ducem noi spre el, ca s nu vin el spre noi. Aparatul nu-l mai putem ascunde decît cu riscul
de a-i atrage şi mai mult aten ia...
― Grozav! Accept Lucia. Şi poate c n-ar strica s ne prefacem c tocmai pe el îl
c ut m...
Nu mai era nici o îndoial pentru nimeni. Individul care înainta cu paşi neverosimil de
lungi, înalt şi deşirat şi slab ca o pr jin , cu o p l rioar verde ca un coif de hîrtie, care purta
o pan de cocoş chiar în vîrful uguiului, cu puşca pe um r, cu cizme lucitoare strînse pe
gambe, nu era altul decît Petr chescu, posesorul b rcii de cauciuc.
L sînd aparatul în paza nesigur a unor p s rele, cei trei pornir în goan spre vîn tor.
Petr chescu venea întins spre ei, dar îşi încetini mersul cînd descoperi c tocmai el era inta
celor trei tineri.
― Ce vi s-a întîmplat, cet enilor? îi întîmpin el cu o voce sub ire, pi ig iat . V goneşte
din urm vreo dihanie?
Cet enii îl salutar cu respect, to i. Dar de vorbit, numai Ursu putea s vorbeasc ,
Lucia şi Victor nu-şi puteau re ine gîfîitul sonor şi nepref cut. Şi Ursu îşi învinse timiditatea,
aproape ipînd la vîn tor:
― Plec m pentru cîteva zile într-o excursie...
― Nu trebuie s ipi, domnule, îi tempera vîn torul zelul. Am urechi destul de bune.
Amîndou , nu cum zice lumea.
Ursu se fistici dintr-odat :
― Şti i... Adic nu într-o excursie... Ne-am gîndit, noi... şti i... o expedi ie ştiin ific ... Noi
şi al i prieteni... şti i... Poate c ne ajuta i şi dumneavoastr ...
― Aha! pricepu vîn torul. Vre i s v ajut într-o excursie... P i dac -mi st în putin , cu
cea mai mare pl cere, pe cinstea mea... Ar ta i-mi un altul care cunoaşte mai bine decît mine
regiunea!... Nu s-a n scut înc , pe cinstea mea. A i nimerit exact unde trebuie, adic a i b tut
exact la uşa cea bun , pe cinstea mea... Şi cam ce v doare?
Dup o scurt lupt cu sine însuşi, Ursu îndr zni:
― V-am ruga din suflet s ne împrumuta i cîteva zile... barca dumneavoastr de cauciuc!
Vîn torul îşi plimb degetele pe sub p l ria uguiat , coborînd-o pîn la sprîncene.
Barba, parc desp r it de maxilar, i se roti de cîteva ori, oferind un spectacol de circ, care
îns în loc s -i amuze îi sperie pe spectatori. Rîsul vîn -torului suna for at:
― Hm... Hm... Barca! Lucru rar... Hm... Lucru foarte greu de g sit... Lucru imposibil de
g sit, pe cinstea mea.
― Dac ... Nu ştiu cum s v spunem... interveni Lucia. Ne-am gîndit la chirie... Adic ne-
am gîndit c poate vre i s-o vinde i. Sîntem gata s renun m la toate economiile noastre...
Vîn torul se uit şi mai atent la cei trei tineri. Oferta f cut de ei nu-i displ cea de tot.
Se gîndea mai ales la chirie, şi v zîndu-i îmbr ca i curat, Lucia chiar cu o anumit elegan ,
îşi închipui c economiile lor nu erau de lep dat. De aceea, dup ce-şi mai scarpin o dat
ceafa, se hot rî s le r spund cu o promisiune:
― Hm... V z c v gîndi i la chirie, c de vîndut, n-aş vinde barca, în mormînt de-aş fi, pe
cinstea mea. N-aş vinde-o nici m car pentru cinsprezece mii, nici dac mi s-ar da în loc un
vapor... Da-n ce parte face i excursia? La Poarta Dracului?
Lucia îl atinse încet cu cotul pe Victor, şi tîn rul, ca şi cum s-ar fi trezit atunci dintr-o
lung medita ie, spuse:
― A, nu la Poarta Dracului. Poate mai tîrziu, dar pentru Poarta Dracului nu avem nevoie
de barc . Ne-am gîndit s mergem cîteva zile la Lacul P str vilor...
Vîn torul se înnegur la fa . Era cît pe-aci s spun ceva, chiar deschise gura, dar
dintr-o dat se r zgîndi.
― E o regiune foarte frumoas şi foarte pu in umblat , spuse cu un ton rug tor Lucia.
Am putea descoperi multe lucruri acolo...
― Ştiu... ştiiiiiiiu, îi r spunse vîn torul în zeflemea. Dar, din p cate, numai spre sfîrşitul
lui august v-aş putea împrumuta barca. Pîn atunci absolut imposibil, pe cinstea mea.
― Numai pentru cîteva zile, se rug Ursu.
Vîn torul îşi desprinse iar şi b rbia de maxilar rotindu-şi-o îns de ast dat în direc ie
contrar :
― Hm." Eu nu am obiceiul s vorbesc în vînt, pe cinstea mea. V convine în august?...
Bine!... Nu v convine?... Bun ziua! Clar sau nu?... Deşi, eu v-aş da un sfat p rintesc: Mai
bine v-a i c uta alt regiune. Sînt prea multe primejdii acolo, pe cinstea mea.
Dup ce-şi puse pentru ultima dat la b taie cinstea, vîn torul îşi scoase în semn de
salut p l rioara cu pan mîndr de pe vîrful capului şi se dep rt cu aceiaşi paşi neverosimil
de lungi.
Cireşarii se uitar unii la al ii întrista i, dar dezolarea nu-i paraliza pentru mult vreme.
Îşi amintir to i odat , ca la un semnal, de aparatul l sat la poalele movilei şi pornir într-
acolo, hot rî i parc s doboare toate recordurile tuturor curselor cu obstacole. Primul care
ajunse la movil , l sîndu-şi prietenii cam pe la jum tatea drumului, fu, bineîn eles, Ursu.

Pe cerdac lipseau numai acordurile unui marş funebru. Parc fiecare îşi ducea la groap
prietenul, atîta jale era în priviri, atîta moleşeal şi amor eal bolnav în mişc ri. Mai mult
din iner ie, pentru c nu mai aveau nici m car puterea de a-şi întrerupe mişcarea, degetele
lui Ionel loveau din cînd în cînd în emi tor. Dar tocmai în momentul cînd absolut orice
speran p rea pierdut , exact aşa cum se întîmpl în foarte multe c r i, în aparat se auzir
cîteva pocnituri. Trezit ca dintr-un vis r u, Ionel b tu automat semnalul conven ional de
recep ie şi-i f cu semn cu mîna lui Dan s înregistreze mesajul movilei. Şi Maria, şi Dan, ba
chiar şi Ionel, cu mîna stîng , notau în carnete sumedenie de linii şi puncte, şi descifrarea lor
era o joac pentru fiecare:
"Eşec. Eşec total. Vînătorul refuză să ne dea barca. Venim imediat".
― Eşec! ip Ionel cuprins de o bucurie nebun . S se duc dracului barca, vîn torul şi
toate aiurelile! Nu m mai intereseaz nimic! Merg aparatele? Merg! Ura!
― Bravo, Ionel! se bucur Maria. Pe cuvîntul meu c -mi pare foarte bine.
― Şi mie, spuse Dan cu o intona ie ciudat în voce. Dar tare m nec jeşte chestia cu
barca. S ştii c ilal i s-au întîlnit pe deal cu vîn torul. De-aceea au întîrziat. Oare de ce nu
vrea s ne dea barca?
― D -o-ncolo de barc ! îl pironi Ionel. Tu nu- i dai seama, m , ce victorie am realizat? Ar
trebui s te dai peste cap de bucurie şi s te lauzi la to i c -mi eşti amic.
Maria se retrase repede dintr-o vraj primejdioas :
― Ce s-a întîmplat cu tine, Ionel? Cum po i s spui c nu te mai intereseaz nimic
altceva?
Ionel i se pro pi dispre uitor în fa :
― Arat -mi tu pe altcineva care la vîrsta asta a construit un aparat tefefe!
Sclipiri de uimire şi apoi de duşm nie fulgerar în ochii negricioasei cu cozi:
― Adic tu chiar nu ştii? Ori numai te faci c nu ştii?
Ionel era de-a dreptul surprins:
― Vrei s spui c E...
― Nu! îl opri Maria cu cruzime. Nu E, şi nici M, şi nici al ii dintre cei la care te gîndeşti
tu. Vreau s spun c e cineva mai tîn r decît tine care a f cut aceast isprav .
― Cine!? se holb Ionel. Chiar m-ai f cut curios...
― Lucia!
― Lucia!!! Ap de ploaia... Cu ea sau f r ea, acelaşi lucru, dac vrei s fim drep i.
 ― Tocmai ca s fim drep i, mincinosule! Dac nu v-am fi v zut pe amîndoi, şi dac n-am
fi v zut-o pe Lucia singur , şi dac n-am şti ce este în capul şi în mîinile ei...
Ionel o alung cu mîna, într-un gest aproape dezgust tor:
― Întotdeauna ai fost o scîrboas ...
― Şi tu un îngîmfat f r pereche... În privin a asta întotdeauna o s fii cel dintîi şi cel
mai tîn r dintre to i l ud roşii care exist ...
― Mizerabilo!
― Neruşinatule!
Tocmai în clipa aceea, ombi îşi aduse aminte c ar trebui într-un fel s -l felicite pe Ionel
pentru succesul s u. Şi se repezi spre dînsul cu aceast inten ie vesel . Ionel îns ,
neîn elegînd-o, ba mai mult, interpretînd-o tocmai pe dos, se feri de ombi, de parc s-ar fi
trezit la o vîn toare de lei, f r puşc în mîn , atacat de cel mai fioros exemplar. Prin urmare,
o lu la goan prin curte, în loc s încerce s se izoleze undeva pe cerdac. Acesta fu începutul
ghinionului. În curte se afla o piatr oarecare, poate singura piatr din curte, dar tocmai în ea
nimeri piciorul lui Ionel. Zelul ghinionului nu se mul umi îns cu atît. În loc s cad lat la
p mînt şi s r mîn acolo lîng piatr , Ionel fu aruncat în sus, în c dere se încovoie, astfel c
atinse p mîntul ca un colac azvîrlit cu putere de cineva. Ghinionul îşi f cu şi ultima poft :
lovi mişeleşte. Colacul în care se pref cuse Ionel porni de-a dura prin curte şi nu g si în tot
spa iul acela imens alt obiect de care s se loveasc decît butoiul, cel mai liniştit dintre toate.
Ciocnirea dur şi neaşteptat r sturn într-o clip butoiul şi opri rostogolirea sinucigaş a lui
Ionel.
Cînd totul se linişti, ap ru şi minunea: nu un singur n p stuit îşi ridic oasele din
rîn , ci doi. Ionel, pr fuit şi zugr vit de spaim , şi Tic, uluit şi ud pîn la piele.
Parc în elegînd c singura cauz a nenorocirii era el, îngulic se gudur cu un
entuziasm nemaipomenit la picioarele st pînului s u, hot rît s primeasc pe blana lui
uscat toat apa care se scurgea, şiroaie, din îmbr c mintea lui Tic.
― Vezi, Ticuşor...! îi spuse Dan cu duioşie. Nu era mai bine s te fi dus la moş Timofte?
Tic se scutur de ap ca un c el plouat, imitînd f r s vrea jigodia de la picioarele lui:
― M duc, z u c da, r spunse el. Numai s -mi schimb hainele.
Nimeni nu se mai îndoia de ast dat de sinceritatea prichindelului plouat.

CAPITOLUL IV

Moş Timofte cotrob i mult vreme în scrin pîn g si obiectul pe care-l c uta. Era o lulea,
cea mai veche din colec ia lui r spîndit prin toat odaia. O primise în dar, cu vreo treizeci de
ani în urm , de la unul dintre directorii liceului, un vestit culeg tor de poezii populare. Era o
pip frumoas , zvelt , îndoit cu elegan ,, pe care profesorul o g sise într-un vechi burg
german, renumit pentru institu iile şi tradi iile sale folclorice; i-o adusese lui moş Timofte, pe
atunci nu prea moş, ca un fel de mul umire pentru zelul cu care paznicul cotrob ise podurile
cl dirii în c utare de c r i şi hîr oage vechi. Moşul p stra luleaua ca pe un odor nepre uit şi o
folosea foarte rar. Ce i-o fi venit s-o aprind în seara aceea, e greu de spus... Dar numai ce-l
auzise pe Tic rostindu-şi rug mintea şi se sim i cuprins de o bucurie cum rar mai tr ise. Nu
prea era bine ce se întîmpla. Prichindelul cel cîrn, cu p rul veşnic ciufulit, mereu cu sacul
doldora de pozne şi n zbîtii îl cam frigea la inim . Hm...
Cu mişc ri leneşe, domoale, b trîneşti, moş Timofte îndes jum tate de pachet de tutun
în lulea, o aprinse temeinic, pufai de cîteva ori, apoi îşi îndrept privirile şi vorbele c tre Tic:
― Şi zi-i aşa... Nu-i alt b trîn în oraş care s ştie basme mai frumoase ca mine... Asta
oare nu aduce olecu a laud ? Aşa, cît negru sub unghie...
― Şi mai pu in... m rturisi Tic.
― Ei, dac -i mai pu in decît negru sub unghie, spuse moşul abia st pînindu-şi rîsul,
atunci o s auzi o poveste veche de prin p r ile astea...
B trînul mai puf i de cîteva ori din lulea, îşi roti alene privirile prin înc perea strîmt ,
mobilat modest, dar sclipind de cur enie, şi dup ce îndep rt cu palma valurile de fum din
fa a ochilor îşi pironi iar şi privirile asupra musafirului care-i urm rise aproape cu team
ritualul:
― Aşaaaa... Mmmmda... Veche, veche poveste... Am auzit-o şi eu cînd eram de-o
şchioap , de la un unchiaş foarte b trîn, c l tor prin lume cu oile. Începe şi se termin ca
toate poveştile, dar tîlcul ei musteşte de în elepciune... Vezi m t lu , oamenii n-au fost
niciodat proşti, au fost ei slabi sau lipsi i de putere, dar judecau cu mult glagorie rînduiala
lumii... Şi din gur în gur , prin vorbe şi parabole, prin poveşti mai ales, îşi spuneau p surile
şi zugr veau chipul în care ar fi vrut ei s se orînduiasc lumea... Nu eu am g sit adev rurile
astea, mi le-a spus mai demult un b trîn profesor, un om care e pomenit în c r ile voastre de
şcoal , chiar acela care mi-a d ruit luleaua asta...
Tic privi o clip luleaua, mai mult ca s -i fac pl cere b trînului. Era ner bd tor
prichindelul s aud basmul, aşa c se îndes şi mai bine în scaun. Moş Timofte nici nu
trebuia s -l priveasc pentru a şti ce se petrece cu el, şi se hot rî s nu-i mai prelungeasc
aşteptarea:
― Aşaaaa... Apoi, cic a fost odat un împ rat mare şi vrednic cum nu mai fusese altul
pe lume, iar faima puterii şi bog iei sale ajunsese pîn la cap tul p mîntului, ba cic trecuse
şi mai departe. Şi avea acel împ rat trei fete. Dar ce fete!... Frumoase ca prim vara,
str lucitoare ca stelele cele mai str lucitoare de pe cerul iernii, şi harnice ca albinele. Şi-şi
iubea împ ratul fetele mai dihai ca lumina ochilor, şi le inea numai în bun t i şi-n podoabe
scumpe. Iar cine vedea o dat fetele, nu le mai uita pîn la sfîrşitul zilelor lui... Şi iat c într-
o zi, cam spre asfin itul soarelui, împ ratul îşi chem fetele în fa a tronului şi le gr i cam aşa:
"Eu, fetele mele, simt c îmb trînesc, simt c mi se apropie sfîrşitul. Într-o bun zi
falnica noastr împ r ie va r mîne f r cap şi atunci va trebui ca una dintre voi s poarte
coroana şi s legiuiasc . Una singur , dragele mele fete, pentru c aşa e legea şi aşa e bine;
deşi voi şti i c v iubesc pe toate deopotriv ; dar e mai bine pentru ara noastr s r mîn
mare şi puternic şi în mîna unui singur cîrmaci, decît s-o împ r im în trei rişoare asupra
c rora s-ar putea n pusti duşmanii... Şi ca s vedem care dintre voi merit cinstea de a
conduce ara, eu o s v pun la încercare..."
Şi la un semn al împ ratului, uşile se d dur la o parte, şi printre şirurile de sfetnici
care aşteptau cu capul plecat, îşi f cu loc un omule tuciuriu şi t cut, care purta în mîini un
taler acoperit cu catifea neagr . Omule ul aşez talerul în fa a tronului, apoi plec la fel de
t cut precum intrase. Iar şi se închiser uşile şi iar şi r mase împ ratul singur cu fetele sale.
Cînd dezveli el talerul, înc perea toat se lumin de parc atunci r s rise soarele. Pas mite,
pe taler se aflau trei pietre scumpe, fiecare mai mare decît un ou de porumbel, de o frumuse e
f r seam n. Fetele se minunar foarte de m rimea şi str lucirea nestematelor, apoi îşi
îndreptar ochii spre jil ul în care st tea mîndru tat l lor, aşteptîndu-i gl suirea.
"Iat , fetele mele, zise împ ratul, fiecare dintre voi va lua o piatr şi fiecare va face cu ea
ce va crede de cuviin . Iar poimîine, spre sear , ve i da socoteal , aici în fa a mea, de faptele
voastre. E de prisos s v spun c faptele vor fi judecate pe îndelete şi cu dreptate, şi m sura
lor va ar ta cui i se cuvine împ r ia."
Şi dup ce spuse aceste vorbe, împ ratul, sprijinindu-se în toiagul s u de aur, b tut cu
diamante, porni spre sfetnicii ca-re-l aşteptau dup uşi, l sînd fetele s chibzuiasc singure,
singurele...
Moş Timofte se opri o clip din povestit, ca s -şi aprind luleaua stins de mult vreme
şi s -şi priveasc pe sub sprîncene musafirul vr jit. Dup ce trase un fum în adîncul
pieptului, înnod iar şi firul basmului:
― Aşaaaa... Şi iat c a doua zi, dis-de-diminea , fata cea mai mare a împ ratului alerg
la meşterul aurar, poruncindu-i s -i fac pîn la prînz o cutiu de aur şi un l n işor tot de
aur. Şi la prînz, ea se înf iş împ ratului, ar tîndu-i c piatra cea scump se afl în cutiu a
care nu se va dezlipi de la pieptul ei niciodat .
Cu fa a plin de mul umire, împ ratul gr i astfel c tre fata lui cea mare:
"Iat o fapt în eleapt , fata mea! Ai f cut un lucru demn de toat lauda. Te-ai gîndit c
împ r ia e lucrul cel mai de pre , de care nu trebuie s te despar i niciodat , fiindc soarta ei
e şi soarta noastr , şi soarta noastr e şi soarta ei. Ai ar tat prin fapta ta c po i fi un bun
cîrmaci al rii. Dar dreptatea ne cere s vedem ce-au f cut şi surorile tale..."
Cea de a doua fat chemase de cu noapte cei mai buni meşteri zidari din împ r ie,
dîndu-le porunc s înal e numai într-o zi un turn uriaş, care s -şi îmbrace capul în cuşma
norilor. Şi numai ce-au terminat meşterii de zidit turnul cel seme şi fata a aşezat în
c m ru a cea mai de sus diamantul cel scump. Şi împr ştia diamantul, de acolo de sus, o
lumin atît de puternic , de parc r s rise peste lume un al doilea soare. Şi fata mai rîndui în
jurul turnului o ceat grozav de voinici înarma i pîn în din i, c numai ce-i vedeai din de-
p rt ri şi te cutremura groaza.
Iar împ ratul, v zînd toate acestea, îşi învrednici iar şi cu un surîs de mul umire şi
bucurie b trîna-i fa , şi gr i astfel:
"Iat o fapt în eleapt , fata mea! Ai f cut un lucru demn de toat lauda. Te-ai gîndit c
fala rii noastre trebuie s str luceasc , precum soarele, peste tot p mîntul. Şi te-ai mai
gîndit c ara trebuie s fie bine ap rat de duşmanii care ar cuteza s -i ştirbeasc puterea şi
str lucirea. Ai ar tat prin fapta ta c po i fi un bun cîrmaci al rii. Dar dreptatea ne cere s
vedem ce-a f cut şi surioara ta."
În vremea asta, fata cea mai mic a împ ratului, care ca toate fetele cele mai mici din
basm era şi cea mai frumoas , cutreiera cîmpiile şi p durile din jurul palatului, fr mîntîndu-
şi mintea amarnic: ce anume s fac ea cu piatra cea scump pe care i-o d duse împ ratul,
pentru a da dovad de în elepciune şi putere de cîrmuire. Noaptea coborîse de mult peste
p mînt, dar fata cea mic înc nu ajunsese la vreun cap t cu gîndurile ei. Şi hot rî s se
întoarc la palat pentru a mai cere o zi de p suire de la tat l ei. Şi cum f cea ea cale întoars ,
ap sat de gînduri cum era, greşi drumul. Şi merse, şi merse ea, şi ar fi mers înc mult
vreme dac nu i s-ar fi p rut c aude undeva un plînset. Se opri şi ascult pîn r sun din
nou plînsetul. Miloas din fire şi încredin îndu-se c plînsetul nu era o simpl p rere, porni
spre locul de unde i se p rea c vine. Şi iat c se pomeni în fa a ochilor cu un bordei ascuns
de nişte copaci uriaşi, un bordei s rac şi pr p dit, cum nu mai v zuse pîn atunci, şi nici din
citit sau din povestit nu aflase.
Uimit şi neîncrez toare... de, ca în fa a unui lucru pe care-l vede pentru întîia oar ...
fata se uit în untru printr-o scobitur care inea loc de fereastr şi v zu o înc pere s rman ,
luminat de o singur luminare, şi aceea pe sfîrşite. La o mas joas , cu trei picioare, st teau
doi oameni nec ji i: un b rbat şi o femeie, amîndoi îmbr ca i în zdren e şi amîndoi plîngînd
cu hohote. Fata de împ rat se mir foarte cînd v zu toate acestea, fiindc niciodat pîn
atunci nu întîlnise bordeie, şi nici oameni în zdren e, şi nici nu v zuse oameni plîngînd decît
la înmormînt ri. În palatul împ r tesc, toat lumea rîdea şi era vesel . Şi voind s afle
numaidecît de ce plîng oamenii aceia cu atîta am r ciune, fata intr în bordei, uitînd s mai
bat la uş , şi cu voce blînd le spuse celor dou fiin e speriate de neaşteptatul oaspete:
"Ce vi s-a întîmplat, oameni buni, şi cu ce a i fost nedrept i i de plînge i atît de
amarnic?"
B rbatul se întunec la fa şi nu îndr zni s spun nimic, fiindc recunoscu în
oaspetele neaşteptat chiar pe fata împ ratului cel mare, dar femeia, ca orice femeie, îşi
dezleg pe dat sufletul fetei care o asculta înm rmurit :
"Cum s nu plîngem, m rit prin es , cînd se abat necazurile asupra bordeiului nostru
ca muştele pe stîrv.. Şapte copii ne-a dat Dumnezeu şi to i şapte sînt bolnavi şi fl mînzi de nu
ştim dac mai apuc ziua de mîine. Banul fuge de casa noastr cum fuge c prioara de lup,
pîinea e tot aşa de rar în casa noastr ca necazul în casa bogatului. Leacuri t m duitoare
nu s-au pomenit nicicînd aici în bordei, aşa cum nu s-au pomenit pîn acum bucurii. Singura
lumin şi bucurie care a cutezat s p trund aici eşti chiar dumneata, pream rit şi
frumoas prin es ".
Fata împ ratului se cutremur cumplit de cele auzite, dar şi mai cumplit se cutremur
cînd v zu cei şapte copii, galbeni ca şofranul şi sub iri ca trestia, amu i i de durere şi
foamete, pe nişte paturi de lemn.
"Oameni buni, spuse ea cu o durere nest pînit în glas, îi voi povesti împ ratului despre
tot ceea ce am v zut aici, şi el o s v ajute, c e nespus de puternic, de bogat şi drept. Dar
pîn ce o s vi se fac dreptate, lua i aceast piatr scump , duce i-v cu ea la tîrg şi spune i
negustorilor c eu v-am dat-o, cu porunca de a vi se schimba întocmai pe pre ul ei. Altminteri
va fi vai şi amar de capul lor."
Şi înainte ca oamenii aceia s rmani s aib timpul s i se arunce la genunchi, fata aşez
nestemata pe m su a joas cu trei picioare şi p r si în mare grab bordeiul, şi nu-şi opri
goana decît numai cînd ajunse în înc perea de giude a tat lui ei, împ ratul. Dup ce se
închin adînc în fa a lui, aşa cum i se cuvenea, spuse cu glasul tremurînd de bucurie:
"Sl vite p rinte, tu ne-ai înv at întotdeauna c ara cu bog iile ei sînt pentru via a şi
fericirea oamenilor care o locuiesc. Eu am dat piatra cea scump unor oameni s rmani, uita i
de lume şi de dreptate, pe cuprinsul împ r iei tale. Cu ajutorul ei şapte fiin e vor sc pa de la
moarte şi vor tr i pîn la cap tul vie ii în bucurie şi îndestulare."
Şi fata istorisi împ ratului şi sfetnicilor care se adunaser în grab , întîmplarea din
p dure.
Împ ratul întîi se îng lbeni, apoi se înverzi de mînie, apoi se înroşi ca sfecla cînd tun cu
o voce care cutremur pere ii palatului şi f cu inima sfetnicilor cît un purice:
"Piei din ochii mei, nemernico, fat neroad , care ai fost în stare s - i faci de rîs p rintele
şi ara! Piei din ochii mei, nebuno, care nu ştii s p strezi lucrul cel mai de pre ! Pleac la
cerşetorii t i şi s nu te mai ar i niciodat în preajm ! Acum s pleci, nesocotito!"
Şi spuse apoi cur ii cuprins de spaim :
"Toat împ r ia s ştie c de azi înainte eu nu mai am decît dou fete; şi cine va
îndr zni s-o g zduiasc pe cea de-a treia în casa lui, sau numai numele de i l-ar rosti, va fi
azvîrlit în cele mai adînci şi mai întunecoase temni e, va fi supus la cele mai grele cazne şi în
vecii vecilor nu va mai ieşi la lumin . Şi s se afle în toat lumea c , dup moartea mea,
împ r ia va fi cîrmuit de cele dou fete care au dat dovad de judecat şi în elepciune!"
Fata cea mic fugi chiar în acea noapte din palat, f r ca nimeni s îndr zneasc s -i
arunce o privire binevoitoare sau s -i spun un singur cuvînt de duioşie. Pas mite, surorile ei
îl învr jbiser pe împ rat împotriv -i, şoptindu-i la ureche în timpul cruntei judec i, c e
cam z natic şi împotriva rîndu-ielilor împ r iei.
Şi merse fata cea mic pe drumuri necunoscute, prin noaptea rece şi duşm noas . Se
opri din mers abia în zorii zilei, cînd pantofiorii ei de prin es se f cuser buc ele, rochia îi
era numai zdren e, o rochie frumoas de m tase purpurie. Picioarele i se însîngeraser , iar
foamea şi oboseala o chinuiau cumplit, dar fiindc fugise prin p dure, nu g si nic ieri o
aşezare omeneasc , ori o poart în care s bat . Dar cel mai mult o chinuia dorul dup tat l
ei şi dup surorile ei. Şi iat c în zori, ajunse fata într-un luminiş cu iarb deas şi m t -
soas , învins de oboseal , se pr buşi la r d cina unui copac b trîn şi, scîncind ca un copil
mic, adormi repede, repede...
Şi cum moş Timofte începu s -şi scuture luleaua, Tic profit de r gaz pentru a da glas
unor gînduri care-l chinuiau:
― Cum a putut împ ratul s -şi alunge fata dup ce f cuse o fapt atît de bun ?... Eu în
locul lui aş fi l sat fetei celei mici împ r ia.
― Apoi, nu to i oamenii judecau la fel de bine pe vremea aceea. Şi dac aşa vrea basmul,
gata...
― Dar cum o chema pe fata cea mic ?
Moş Timofte ridic neputincios din umeri:
― Asta, s - i spun drept, am uitat-o, sau poate c nu l-oi fi întrebat pe unchiaş. Dar mi
se pare mie c -i zicea Ileana sau Maria, nu mai in bine minte... Da' unde r m sesem, c m-
am luat cu vorba?...întreb b trînul, mai mult ca s vad dac musafirul era atent la poveste,
pentru c ştia el foarte bine unde se oprise.
― Acolo, în luminiş, la poalele copacului...
― Aşa, aşa... Acolo... Daaaa... Şi numai ce dormi fata o bucat de vreme, cînd deodat un
zgomot o trezi din somn. Îşi încorda ea auzul şi prinse direc ia zgomotului: era foarte aproape,
chiar la r d cina copacului, lîng ea. Deschizînd bine ochii, v zu, acolo printre r d cini, un
omule de-o şchioap , un pitic b trîn, cu barb lung ; pentru c nu exist pe lume pitici de-
adev ratelea, tineri sau f r barb ; v zu ea un pitic care se c znea s care cîteva pietre într-o
scorbur a copacului. Fata s ri iute în picioare şi-l ajut pe micul Barb -Cot s -şi duc
pietrele în scorburi. Şi o dat cu ultima piatr disp ru şi el în întunecime, dar nu pentru
mult vreme, fiindc ap ru la lumin şi-i gr i astfel fetei de împ rat:
"Preafrumoas şi preabun prin es ! Eu cunosc soarta ta şi ştiu de ce tat l t u, într-o
clip de strîmb judecat , te-a gonit de acas . Ai f cut o fapt bun acolo în bordei, care
merita o cu totul alt r splat , şi acum, prin ajutorul pe care mi l-ai dat, ai dovedit cu
adev rat c ai un suflet bun, drept şi cinstit. F r s - i fi f g duit vreo r splat şi f r s te fi
rugat m car, mi-ai s rit în ajutor. Preabun şi preafrumoas prin es ! Toat averea mea se
afl în aceast cutie pe care o vezi acum..."
Şi piticul îi ar ta prin esei o cutie mic , cenuşie, o cutie obişnuit , de metal, care abia
str lucea.
"Cutia aceasta este tot ceea ce pot s - i d ruiesc, spuse mai departe piticul, dar bag de
seam c e o cutie fermecat , înzestrat cu puteri nemaipomenite. Cînd o s fii trist , s
deschizi cutia şi s laşi lacrimile tale s cad în untru, iar cînd vei fi în primejdie, strînge
cutia la piept şi rosteşte de trei ori acest cuvînt vr jit."
Şi piticul se apropie de prin es , şoptindu-i la ureche cuvîntul vr jit. Apoi gr i mai
departe, cu voce tare:
"Cutia şi cuvîntul vr jit te vor sc pa din orice primejdie, oricît de mare ar fi ea. Dar
fereşte-te, preascump prin es , s împ rt şeşti altcuiva cuvîntul vr jit! în aceeaşi clip , cu-
tia îşi va pierde toat puterea. Şi acum du-te s n toas şi încrez toare în bun tatea inimii
tale."
Şi înainte ca fata s -şi poat reveni din uimire, piticul disp ru, îl c ut ea, îl c ut peste
tot, m car o vorb de mul umire s -i spun , dar nu-l g si nic ieri. Atunci, fata lu cutia, o
ascunse în sîn, şi porni la drum. Şi fiindc foamea, oboseala şi triste ea îi creşteau cu fiecare
pas, se aşez îndurerat pe o piatr şi începu s plîng , aşa cum fac femeile ca s se
linişteasc . S rmana prin es , amarnic mai plîngea!... Dar aducîndu-şi aminte de sfatul
piticului, scoase cutia din sîn, o deschise şi l s lacrimile s cad în untru. Mare, mare
minune! Fiecare lacrim se pref cea, chiar în clipa cînd atingea cutia, într-o piatr scump .
Repede, repede, cutia se umplu de nestemate şi de str lucire. Auzind voci omeneşti
apropiindu-se, fata închise cutia şi se preg ti s se ascund , dar st tu imediat locului, pentru
c în fa a ei trecea o ceat de t ietori de lemne, oameni obosi i şi fl mînzi care se întorceau de
la munc .
V zînd-o în starea aceea groaznic , însîngerat , palid şi în zdren e, t ietorilor li se
umplu inima de mil . O luar cu ei şi o ad postir în casele lor pr p dite, împ r ind cu dînsa
îmbuc tura de pîine. Astfel avu fata putin a s afle despre via a amar şi nec jit a atîtor
oameni de treab . Dar înainte de a-i p r si, înainte de a pleca la drum, fata nu uit s lase
nevoiaşilor care-o ajutaser cu atîta grij toate nestematele din cutia cenuşie.
Şi aşa, fata de împ rat, hulit de familie, alungat de la curte, cutreier pe jos întreaga
ar şi de cîte ori priveliştea mizeriei şi s r ciei o îndurera, l sa lacrimile s -i cad în cutia
cea fermecat . Mul i, mul i oameni s rmani şi nevoiaşi fiindc împ r ia cea str lucitoare era
plin de astfel de oameni, sim ir din plin ajutorul preafrumoasei prin ese.
Dar iat c într-una din zile, cum mergea pe un drum larg care t ia împ r ia în dou ,
auzi în dep rtare zgomot mare de surle şi trîmbi i. Şi gr bind paşii într-acolo, z ri spre marea
ei bucurie pe tat l s u, împreun cu cele dou fiice ale lui, în fruntea unui convoi împ r tesc.
Fericit , fata uit toate nenorocirile care se ab tuser asupra ei, toate necazurile pe care le
îndurase dup cumplita porunc a împ ratului, şi alerg în întîmpinarea celor pe care nici o
clip nu-i scoase din inima ei bun .
Dar împ ratul, în loc s-o primeasc fericit şi cu bra ele deschise, numai ce o z ri şi se
mînie crunt. Tr gînd paloşul de la brîu, ceru cu voce tare slujitorilor s loveasc f r mil în
fiin a care i se aruncase la picioare. Fata cea mic , aducîndu-şi aminte de pova a piticului,
strînse cutia la piept, şi rosti repede, de trei ori, cuvîntul vr jit. Şi spre marea ei mirare îl auzi
pe împ rat, care era numai la doi paşi de ea, strigînd ca un s lbatec:
"Unde e nemernica? Unde a fugit nebuna care a îndr znit s apar în fa a mea? C uta i-
o şi lovi i-o f r mil !"
Dar ostaşii împ ratului treceau cu s biile scoase pe lîng fata care se ghemuise chiar la
picioarele cailor şi n-o z reau.
Pas mite, cutia avea darul de a face nev zut pe cel care o purta şi rostea cuvîntul vr jit.
Tic tres ri şi-şi ascu i auzul. Moş Timofte îi arunc o privire blînd , apoi relu
povestirea:
― Asta era! Cutia avea darul de a face nev zut pe cel care o purta şi ştia cuvîntul vr jit.
Aşa c ostaşii c utar în van. Fata se furiş la marginea drumului, iar convoiul trecu mai
departe. Şi dup ce pieri ultimul ostaş din convoi, îşi urm şi dînsa calea f r int . Cutreier
mai departe toate drumurile împ r iei, împ r ind pîinea cu cei nevoiaşi, ad postindu-se pe
unde nimerea, şi mereu r spl tind bun tatea şi cinstea cu nestematele din cutia cenuşie. Şi
dac e s vorbim drept, cine al ii decît nevoiaşii şi truditorii meritau acele bog ii? •
Cînd o apuca dorul de cas , cînd sim ea c n-ar mai putea tr i f r s -şi vad p rintele
şi surorile, fata cea mic şoptea în cutie cuvîntul fermecat şi trecea, ziua sau noaptea, printre
str ji, deschidea, nev zut , por ile şi uşile palatului împ r tesc şi se oprea în od ile în care-şi
petrecuse via a cu ani înainte. Nimeni n-o vedea, nimeni n-o auzea, dar ea auzea şi vedea
totul, ba uneori, cînd surorile ei dormeau, le mîngîia în somn şi le şoptea cuvinte de dragoste.
Şi apoi iar şi colinda ara, r scolind cele mai îndep rtate unghere şi petrecîndu-şi via a
printre oamenii care prin bun tatea şi cinstea lor îi deveniser tot atît de apropia i ca p rin ii
şi surorile.
Dar iat c într-una din zile se ivir pe drumurile rii soli de la curte care spuneau
oamenilor c împ r ia se afl în mare primejdie. Duşmanii de la miaz noapte strînseser
oştiri puternice şi se preg teau s atace împ r ia din trei locuri deodat . Împ ratul, cu toat
truda sa, nu izbuti s -şi fac oştire pe m sura duşmanului. Oamenii era nemul umi i de
asprimea lui, de rînduiala nedreapt pe care el o sus inea; nu se înghesuiau s apere o ar
în care tr iau ap sa i de necazuri şi de suferin e.
Auzind toate acestea, fata cea mic porni la drum greu şi anevoios, colind în lung şi-n
lat împ r ia, b tu la uşile oamenilor pe care-i ajutase, le vorbi tuturor, cu patim şi durere,
despre primejdia care se apropia, iar oamenii, auzind cuvintele ei în elepte şi sim indu-le
adev rul, nu z bovir prea mult. Îşi luar r mas bun de la casele lor şi pornir dup
prin es , înarma i cu de toate pentru cea mai crunt b t lie.
Şi iat c , spre uimirea împ ratului, str jile vestir într-o bun zi c se apropia de
capitala rii, în nouri de colb care nu se mai termin , o oaste cumplit . Împ ratul se
cutremur la început de spaim , dar iscoadele îi aduser repede vestea cea bun , cum c
oastea care se apropie de palat nu e oaste str in , ci îns şi oastea împ r iei. Cînd c pitanii
oştirii se înf işar împ ratului, îmbr ca i în zale şi cu paloşe sc p r toare la şolduri, toat
curtea îşi rec p t liniştea, iar cînd împ ratul îi întreb din ce îndemn porniser la lupt , ei
au r spuns f r team şi f r ocol:
"Din îndemnul preamilostivei şi preaîn eleptei tale fiice, pe care odinioar ai alungat-o
de-acas şi care, în elegîndu-ne suferin ele şi necazurile, a fost toat vremea al turi de noi."
Şi se apucar s -i istoriseasc împ ratului ispr vile prin esei celei mici.
Abia atunci împ ratul pricepu c fata lui cea mai mic fusese cea mai în eleapt dintre
toate, fiindc ea ar tase în chipul cel mai limpede care trebuie s fie soarta bog iilor
împ r iei. Şi împ ratul îşi mai aminti c pietrele scumpe ale celorlalte fiice ale lui de mult se
pierduser : fata cea mare o sc pase în valuri pe cînd se sc lda, iar piatra celei mijlocii fusese
furat din vîrful turnului de o pas re r pitoare...
Moş Timofte f cu o pauz pentru a-şi zgînd ri luleaua şi a-şi iscodi musafirul, apoi
mul umit îşi relu povestirea:
― Aşaaaaa... Cei care povestesc basmul spun mai departe c în fa a oştirii grozave,
duşmanul nici n-a mai îndr znit s atace împ r ia, ci a trimis soli de pace; îşi d dea el
seama c nu avea de luptat cu o oştire, ci cu un popor întreg. Şi povestitorii spun mai departe
c dup moartea împ ratului fata cea mic a cîrmuit cum nu se poate mai bine împ r ia,
niciodat nu s-a ab tut de la dreptate, de la cinste şi de la omenie. Şi mai spun povestitorii,
cînd se sfîrşeşte basmul, c bine ar fi dac şi alte ri ar lua pilda împ r iei aceleia...
Tic în elese c moş Timofte terminase povestea, dar înc nu se îndura s plece. Sc pase
de emo iile care-l în epeniser , t cut, acolo pe scaun; îl urm rea un singur gînd şi tare mult
voia s -l dezlege:
― Dar cutia aceea, cu care fata cea mic se f cea nev zut , pe unde a r mas?
― Apoi, de, r spunse moş Timofte, unii povestitori spun c s-a pierdut o dat cu
prin esa, c aşa a l sat ea cu limb de moarte: s fie şi cutia îngropat o dat cu ea, dar sînt
al ii care zic c ar fi ajuns pîn la Ştefan cel Mare, c el ar fi fost, cic , cel din urm st pîn al
cutiei.
Prichindelul deveni din ce în ce mai treaz şi mai interesat:
― Şi pe urm nu s-a mai aflat nimic despre ea?
Moş Timofte nu r spunse imediat. P rea c -şi r scoleşte amintirile:
― Dac nu m înşel, se hot rî el, unchiaşul care mi-a povestit basmul, c l torul acela
prin lume cu oile, zicea c nu s-ar fi pierdut chiar cu totul cutia, c s-ar afla ascuns pe un-
deva. Zicea el, pe-atunci, c ar fi îngropat de sute de ani într-o peşter , în fundul
p mîntului. Ei, dar toate astea-s poveşti, basme...
De ast dat , Tic nu mai era de aceeaşi p rere cu moş Timofte. El era convins pe de-a-
ntregul c acea cutie fermecat existase, şi o dat ce existase nu se putea pierde ca un lucru
de nimic. Era prea pre ioas ca s fi fost l sat uit rii. Exista ea bine ascuns undeva.
― Şi n-a spus unchiaşul acela, c l tor prin lume cu oile, în ce peşter se afl îngropat
cutia? îl iscodi iar şi prichindelul pe moş Timofte.
― El spunea c ar putea s fie chiar pe aici prin mun ii noştri, poate chiar în Peştera
Neagr ... dar po i s te iei dup spusele oamenilor cînd e vorba de basme, de poveşti?
Tic se hot rî în sinea lui s nu-l mai contrazic pe moş Timofte ca s -l poat iscodi mai
bine:
― Dar cuvîntul vr jit care-o fi fost, moş Timofte?
― Ahaaaaa! Cuvîntul vr jit... se trezi moşneagul din alte gînduri. Mi-amintesc c şi eu l-
am întrebat pe unchiaş dup ce a terminat de istorisit basmul... Eram tocmai de vîrsta
m t lu ... dar n-a ştiut nici el. Nimeni nu-l ştie... L-a dus cu ea prin esa în mormînt...
― Nu se poate, moş Timofte! se opuse Tic. Ştiu eu de la Maria, de la sor -mea, c fetele-s
guralive. Nu se poate s nu-l fi spus ea cuiva.
Moş Timofte rîdea amarnic pe sub musta auzind vorbele lui Tic şi mai ales tonul lui
foarte serios şi conving tor. De aceea îl înt rit cu bun -ştiin :
― L-o fi spus prin esa cuiva, da-n basm nu e dezv luit.
― Daaaa...? Eu cred mai degrab c n-a vrut unchiaşul s -l spun . Dar tot îl aflu eu
pîn la urm !
― Poate c-o fi scris pe cutie, îşi d du moş Timofte cu p rerea.
― Asta-i greu! Cine ştie cum se scria pe atunci!
B trînul îşi scoase îng l ul şi citi cu voce tare ora. Tic s ri de pe scaun ca ars. De
mult vreme nu mai întîrziase atît. Îi mul umi din toat inima lui moş Timofte: "îi fac praf pe
to i!", apoi se preg ti de plecare. Dar moşul îl mai opri o clip , atît cît îi trebuia pentru a
scoate dintr-o firid , acoperit cu grij , o portocal învelit în hîrtie sub ire, roşietic .
― ine, îi spuse el. Ştiu eu cît v plac portocalele.
Prichindelul n-avu încotro. Lu portocala şi o zbughi pe uş afar , uitînd s mai spun
"noapte bun ". Îi era team s nu i se vad lacrimile. Pe drum, se jur s nu-i mai fac nici o
pozn lui moş Timofte şi s -i sf rîme pe to i cei care se vor purta urît cu el. Iar acas , dup ce
adormi, vis c a ajuns în st pînirea cutiei fermecate. Cum şoptea cuvîntul vr jit, cum se
f cea nev zut. Îl tr gea de nas pe Ionel, îl înghiontea pe Pompilic , intra în cinematografe f r
s pl teasc , auzea toate discu iile tainice ale cireşarilor, citea notele din catalog. Nimeni nu-l
vedea, nimeni. Şoptea cuvîntul magic şi dintr-o dat devenea nev zut... Şi ce mai de pozne
n scocea!...
Dar diminea a cînd se scul , Tic îşi aminti absolut totul, totul, numai cuvîntul vr jit îl
uitase cu des vîrşire.

CAPITOLUL V

De aproape jum tate de veac, de cînd liceul se mutase în cl direa aspr cu turn şi
orologiu, care domina partea de nord a oraşului, marele amfiteatru de la parter nu se
deschidea decît de trei ori pe an: la începutul anului şcolar, la mijlocul lunii martie cînd se
s rb torea aniversarea liceului, şi la sfîrşitul anului şcolar. Orice alt festivitate, oricît de
important ar fi fost, se inea în alte locuri, de obicei în sala de gimnastic sau în aula de la
etaj. Nici un director nu se încumetase vreodat s se abat de la tradi ie. Amfiteatrul
r mînea astfel locul cel mai rîvnit din şcoal , dar nu numai pentru c se deschidea rar, la
date fixe, şi pentru c arhitectura lui sever , maiestuoas , cu luciri de marmur , uimea
privirile şi oprea r sufl rile. Mirajul pe care amfiteatrul îl proiecta asupra elevilor avea şi alt
cauz .
Amfiteatrul devenise cu timpul un fel de tezaur; tot ceea ce primise şcoala de la foştii ei
elevi se afla acolo, în şirul de vitrine de cristal care dubla întreg zidul semicircular. Obiectele
adunate şi expuse în vitrine nu constituiau podoabe prin ele însele, dar fiecare şi toate la un
loc vorbeau despre înrîurirea hot rîtoare pe care o avusese şcoala asupra destinelor;
speran ele sau amintirile privitorilor transformau toate obiectele în valori inestimabile. Ce nu
se afla acolo?... Titluri de ziare şi rafturi de c r i, colec ii de roci şi de obiecte de ceramic
g site în ar sau aiurea de geologi şi arheologi renumi i, caiete de lucru ale unor scriitori şi
savan i cunoscu i peste hotare, machetele unor mari construc ii, printre ele şi macheta
liceului, diplome şi distinc ii de vaz , miniaturi reprezentînd inven ii sau aplica ii tehnice de
prestigiu ale unor ingineri cu care se mîndrea politehnica româneasc , planşe, mape cu
scrisori şi telegrame, portrete şi fotografii, h r ile unor inuturi româneşti aproape uitate,
al turi de harta unei regiuni exotice întocmit de un grup de exploratori din care f cuse parte
şi un savant român, şi multe alte obiecte, apar inînd toate foştilor elevi ai liceului. Fiecare,
ajuns la apogeul carierei sale, sim ea nevoia şi datoria de a recunoaşte printr-un gest poate
simplu, dar de o sinceritate definitiv , rolul covîrşitor al şcolii în via a lui. O singur pies din
acel tezaur atît de divers fusese luat chiar de pe banca unui elev şi dus de-a dreptul în
amfiteatru. Era o foaie de hîrtie plin de cifre şi simboluri algebrice, un "Extemporal la
matematic ". Autorul lui, elev în clasa a Vil-a, descoperise cu trei decenii în urm , la o
problem complicat , de algebr superioar , patru solu ii diferite, ultima dintre ele, profund
original , provocase, dup comunicarea ei, o adev rat senza ie în lumea matematicienilor.
Dezvoltat de maeştrii curbelor algebrice, ideea uluitoare a elevului de 17 ani devenise o
teorie original care întregea un capitol, pîn atunci infirm, al matematicii. Un accident
stupid curmase via a tîn rului chiar în primul an de facultate. Nu r m sese în urma lui decît
o sumedenie de foi albe, neîncepute şi acel "Extemporal la matematic ", p strat cu sfin enie
în amfiteatrul liceului.
În zilele cînd se deschidea amfiteatrul, intrarea elevilor şi a p rin ilor era permis timp
de dou sprezece ore: de la 8 diminea a la 8 seara, f r întrerupere. În acele zile, liceul primea,
dup -amiaza, vizita unor grupuri de elevi şi profesori din comune şi oraşe învecinate, mai
toate atrase de celebritatea amfiteatrului. Diminea a îns , amfiteatrul era deschis numai
pentru elevii liceului.
Toate cele trei zile erau aşteptate cu ner bdare, cu emo ie, cu team chiar, dar nici una
nu era atît de dorit ca ziua în care se s rb torea sfîrşitul anului şcolar. În afar de premiile
obişnuite pretutindeni, cîte trei pentru fiecare clas , tradi ia liceului mai cerea ca în acea zi s
se decerneze Premiul de Onoare celui mai bun elev din şcoal şi Premiul Cancelariei unui elev
desemnat de corpul pedagogic pe baza unor criterii care niciodat nu erau fixe sau limitate şi
pentru care nu se d deau întotdeauna justific ri. Tot cu aceast ocazie, respectîndu-se de
asemenea tradi ia şcolii, se scoteau la iveal fapte care umbreau prestigiul liceului şi
batjocoreau str daniile celorlal i elevi.
Dac premian ii claselor erau cunoscu i cu multe zile înainte de sfîrşitul anului şcolar,
dac premiantul de onoare era cunoscut înainte de începerea festivit ii, pentru c numele lui
era scris, înc din ajun, cu litere de aur pe tabla de marmur din dreapta scenei, elevul
c ruia i se decerna Premiul Cancelariei nu era cunoscut decît în ultima clip , adic atunci
cînd i se rostea numele şi i se înmîna premiul. Era singurul premiant f r diplom , dar
premiul care i se oferea nu era simbolic; de cele mai multe ori era un premiu foarte valoros,
de obicei în obiecte, şi aproape de fiecare dat obiectul era altul.
E de la sine în eles c acest Premiu al Cancelariei a î a multe fantezii. Zilele dintre
încheierea anului şcolar şi serbarea de sfîrşit de an erau zile în care nu se discuta altceva
decît Premiul Mare, cum mai era numit. Se f ceau pronosticuri, pariuri, se rosteau zeci de
nume, se descopereau cele mai fanteziste cadouri, se c utau cele mai n struşnice evenimente
care puteau s ofere eroi-candida i pentru premiul special.
E drept c în anumite pilcuri mai retrase şi mai pu in g l gioase, în acele zile de liber şi
nest vilit g l gie, se tr iau clipe de spaim stîrnite de amintiri nu prea îndep rtate, dar care
s-ar fi vrut foarte îndep rtate: oare care amintire chinuitoare va fi istorisit în fa a întregii
şcoli şi va fi pedepsit cu t cerea grea de ghea a tuturor?
Dar nimic nu se putea compara cu magnetul Premiului Mare... Oare cine îl va primi? Şi
pentru ce? Şi ce anume i se va da?... Premiul Mare nu impunea nici o condi ie prealabil .
Putea fi acordat oricui, uneori f cîndu-se chiar abstrac ie de situa ia şcolar a elevului. Cu
cî iva ani în urm fusese acordat unui elev foarte slab la înv tur , care salvase un copil de
la înec. Cel premiat era fiul unor oameni boga i. I se f cuse cadou o pereche de porumbei
foarte scumpi, pentru c porumbeii erau pasiunea ascuns a tîn rului înot tor. În alt an,
premiul fusese decernat unui b iat de treisprezece ani, elev mediocru, liniştit, boln vicios,
care nu se remarcase prin nimic tot timpul anului. Poate doar prin t cerea şi sfiala lui. Abia
dup cî iva ani se aflase c elevul premiat, orfan de mam , fusese p r sit de tat l lui şi vreme
de dou luni de zile tr ise şi se între inuse singur, t ind lemne sau c rînd ap vecinilor, f r
s se plîng nim nui. Al i elevi fuseser premia i pentru cîştigarea unor concursuri na ionale
de literatur sau de ştiin , sau pentru lucr ri excep ionale de laborator, sau pentru fapte de
curaj, sau pentru gesturi şi atitudini mişc toare fa de colegi, fa de profesori şi de p rin i,
sau fa de necunoscu i. Premiul Cancelariei r spl tea mai ales aptitudinile deosebite şi
calit ile sufleteşti deosebite ale elevilor.
Uneori numele fericitului se ghicea, dar asta nu însemna nimic. În şcoal circula o
vorb : "Dac vrei s i se acorde Premiul Mare, s nu te gîndeşti niciodat la el..." Întrebarea
r mînea: Oare cine va fi fericitul în acest an?

Amfiteatrul gemea de lume. P rin i şi copii, poate mai mul i p rin i decît copii, zgîria i de
aceleaşi emo ii, se ascundeau dup vorbe conven ionale şi totul se transforma într-un cor
ciudat, nesupus vreunui ritm, din care nu se putea în elege nimic. Se întreba şi se r spundea
orice, discu iile nu aveau nici o noim ; dac cineva ar fi spus cu pasiune Tat l nostru, iar
vecinul i-ar fi r spuns cu o filipic la adresa echipei de volei a oraşului, n-ar fi fost de mirare
ca înfl c rarea celor doi s se termine cu o strîngere de mîn , fiecare fiind convins c a primit
încuviin area celuilalt. Erau şi insule de linişte în aceast mare agitat , erau şi teribile
înfrunt ri retorice, erau şi fiin e c rora emo ia le bubuia în piept, sau pilcuri s getate din cînd
în cînd de fiorii spaimei.
Cireşarii se întîlniser lîng vitrina cu h r i, precum conveniser . Erau avizi de nout i,
dar mult vreme se mul umir cu gesturi t cute, cu întreb ri şi r spunsuri din priviri, sau cu
şoapte îndr zne e. Sergiu şi Pompilic se lipiser de ei ca dou umbre. Nici nu mai încercau
s se ascund . Ba la un moment dat, Sergiu îi potrivi în ureche o pîlnie de hîrtie, bineîn eles
ca s-o nec jeasc pe Maria, care-i şoptea ceva lui Ursu. Noroc c Dan trecu printr-un moment
de mare inspira ie. Îşi apropie buzele de pîlnie şi şopti cu o convingere nestr mutat :
― Ai auzit bomba cea mic ? Doi elevi din clasa noastr vor fi b ga i la exemple
negative!... mam drag ! Am crezut c -i pîlnia lui Victor... Stai, m Sergiule! Stai, m , c -i un
banc...
Aş!... Putea s -i roage Dan în genunchi, putea s se jure pe to i sfin ii... În cîteva clipe nu
mai r mase urm de Sergiu şi Pompilic în amfiteatru. Nici Ursu, cu privirea lui care nu
d dea greş, nu izbuti s -i dibuiasc .
― Pariez o barc de cauciuc pe una de hîrtie c la ora asta s-au pitit cu tot cu merinde în
vreun cote de g ini, spuse cel care-i alungase. Trei zile n-au s se mişte de-acolo.
Fuga celor doi spioni nu înveseli grupul. Dimpotriv . T cerea coborî acolo ca un clopot,
izolîndu-i pe cireşari de restul lumii. Se uitar to i la vitrina cu h r i, dar nu vedeau liniile,
semnele şi culorile conven ionale care îşi dau întîlnire pe o hart . Vedeau şi auzeau ape iu i
rostogolindu-se în cascade, vedeau creste şi adîncimi, poiene liniştite şi închisori de întuneric,
poteci şi p duri, şi, mai ales, se vedeau pe ei str b tînd neobosi i toate reliefurile care mai
tîrziu vor deveni semne şi linii şi culori cumin i pe o hart .
― Dac vom g si ceva extraordinar, ceva ce nu s-a mai v zut! şopti Maria. Poate vom
avea şi noi harta noastr , aici...
Numai Victor îi auzi şoaptele şi privirile îi fugir f r voie spre o vitrin al turat în care
se g sea o foaie îng lbenit de vreme: "Extemporal la matematic ".
― Poate c vom g si un diamant gigantic... vis mai departe Maria. Sau o comoar
fantastic ... Va sta în vitrin al turi de extemporal. Din partea cireşarilor. S nu trecem nici
un nume. Atît: Cireşarii...
― De ce s nu trecem nici un nume? întreb tot în şoapt Ionel. Extemporalul nu e
isc lit?
Şi deodat sim ir cu to ii vacarmul. Parc atunci intraser în amfiteatru. Primul se
dezmetici Dan:
― Dac nu renun m la şoapte, strig el, risc m s atragem aten ia asupra noastr . Eu îi
dau dreptate lui Ionel. S isc lim fiecare!
― Dac am început de pe acum s vindem pielea ursului din p dure, îl amenin Lucia.
S nu g sim vreun îngulic în loc de urs...
― De ce s ne gîndim la urs, se sup r Ionel, cînd purt m în lan un ditamai leu? Eu sînt
convins c vitrina cu Extemporalul se va îmbog i chiar ast zi!
Era atîta siguran în vorbele lui Ionel încît t cerea coborî din nou pentru cîteva clipe pe
insula cireşarilor.
― Ahaaaaa! în elese Maria. Ştiu la ce te gîndeşti...
― Şi n-am dreptate?
― Numai împreun cu Lucia! se aprinse Maria.
Dan îl atinse cu cotul pe Ursu:
― Am impresia c se preg teşte un eveniment formidabil. Nu sim i nimic în aer? Nu i se
pare c întîrzie începerea festivit ii? Ce-ar fi s se deschid vitrina!... Ba nu, mam drag ! Ar
fi o nenorocire. R mînem cu un singur aparat... Z u, Ionel... Mul umeşte-te numai cu
Premiul Bomb ... Tu ce zici, Victor? R mînem f r aparat?
Victor ridic din umeri. P rea cam stînjenit, dar parc se sim ea obligat s vorbeasc :
― Nu cred... Extemporalul e altceva, e o idee, teorie la care nu s-a gîndit nimeni pîn la
el. Aparatele noastre sînt asemeni atîtor altora şi mult mai rudimentare decît altele. Pentru
noi sînt unice, bineîn eles, dar nu cred c asta ajunge.
Lucia îl aprob imediat, dar Ionel se îng lbeni de ciud . Şi vocea îi tremura:
― Mi-am închipuit eu... Cr pa i de invidie... Las' c-o s vede i, o s vede i voi. Eu o s -l
aranjez în vitrin . Numai pe-al meu!
― Ahhhaaa! îl prinse Maria. Acum recunoşti c şi Lucia a construit unul dintre aparate...
ia spune! Cum po i s fii atît de îngîmfat şi de egoist? Extraordinar!
― Hopa! se auzi vocea salvatoare a lui Dan. Bine c n-a inut nimeni pariul, mam
drag . Ia uita i-v ! Acolo, în fund, lîng moş Timofte... Sergiu şi Pompilic ... Cine i-o fi adus
din cote ? Singuri n-au venit ei în nici un caz...
Într-adev r, cei doi anticireşari reap ruser în sal . Iar Dan nu era departe de adev r.
Moş Timofte îi prinsese chiar în clipa cînd voiau s sar gardul şcolii şi-i muştruluise cumplit.
Ca doi c eluşi pleoşti i, traşi de un lan nev zut, îl urmaser în amfiteatru. Încovoia i şi mu i
aşteptau amîndoi judecata de ghea .
B trînul uitase de ei. Aten ia şi interesul lui aveau alt direc ie. Undeva îl descoperise pe
Tic; şi prichindelul cel neastîmp rat şi cu argint viu în priviri era într-o stare jalnic . Doamne!
Ce mai fe e-fe e f cea! Şi cum c uta mereu s se ascund în spatele vreunui elev mai mare!
Moş Timofte oft . Era în grea cump n . Inima îl îmboldea s -i fac un semn
prichindelului şi s -l aduc lîng el; într-o clip numai l-ar fi umplut de argint-viu. Dar ceva
nu-l l sa, e meteahn b trîneasc , oooffff... Asta era! Trebuiau s sufere amîndoi... Alt dat
s-ar fi socotit în elept pentru judecata lui dîrz ... Acum îi zicea meteahn b trîneasc !
B trînul aflase din zece guri ce se întîmplase cu Tic în ultima zi de şcoal , la sfîrşitul
ultimei ore, chiar înainte de a preda lucrarea la român , cu care, în sinea lui, rîvnea la Pre-
miul Bomb : basmul cu fata cea mic de împ rat. P rea o r zbunare pentru toate n zbîtiile
pe care le f cuse în timpul anului. Numai c de ast dat era oarecum nevinovat. Tot ceea ce
f cuse, f cuse în favoarea drept ii; foarte, foarte pu in în favoarea şi pentru pl cerea lui: aşa
se scuzase Tic fa de tat l s u. Da... mai avea de scris o fraz de încheiere. Dar un diavol
împieli at, cu care nu se putea în elege niciodat , îl îndemnase ca tocmai în clipa aceea s -şi
roteasc , triumf tor, privirile prin clas . O singur clip , dar îndeajuns pentru ca privirile lui
neastîmp rate s descopere dubla fraud . Tic st tea în rîndul din mijloc, în ultima banc . La
stînga şi la dreapta lui, mai în fa , dou puşlamale copiau de zor dup nişte fi uici legate cu
elastic şi trecute prin mîneci. Era prea mult! Mai întîi îl îngrozise nedreptatea; apoi sim ise şi
o oarecare spaim : dac una dintre puşlamale va face o lucrare mai bun decît a lui? Adio cu
Premiul Bomb ! Apoi sim ise cum îl gîdil ceva pl cut în palm . F r s mai stea pe gînduri,
Tic îşi potrivise praştia mic , de clas , pe degetele mîinii stîngi, apoi scosese dintr-un buzunar
tainic dou proiectile simple, de hîrtie, îns atît de bine r sucite c aveau o duritate de metal.
Şi într-o singur secund realizase nemaipomenita performan de a-i lovi în acelaşi loc în
ceaf pe cei doi ho i. Atît de fulger tor fusese atacul lui, încît fiecare din cei atinşi, întorcînd
instantaneu capul, îşi închipuise c a fost lovit de cel lalt. Ar fi urmat o b taie crîncen între
cele dou puşlamale, dup sfîrşitul orei, dac la performan a lui Tic n-ar fi asistat un singur
martor, şi dac acel unic martor n-ar fi fost chiar profesorul de român . Aproape zece minute,
prichindelul a fost f cut cu ou şi cu o et în fa a clasei şi amenin at, la sfîrşit, cu o pedeaps
straşnic . Înainte de a-l fi poftit pe uş afar , profesorul, într-un ultim acces de bun voin , l-
a întrebat dac a tras vreo înv tur din cele întîmplate. Dup cîteva clipe de t cere, Tic a
r spuns cu o voce tremurînd , care parc cerea iertare:
― Au dreptate cei mari: dac vrei s cîştigi Premiul Bomb nu trebuie s te gîndeşti
niciodat la el...!
Oricît de ciudat ar p rea, aceste vorbe uluitoare îl salvaser pe Tic... pentru c
profesorul, interpretîndu-le în fel şi chip, descoperise pîn la urm izvorul şi sensul lor
adev rat. Dar prichindelul nu ştia nimic din toate acestea şi, din p cate, nu ştia nici c moş
Timofte ştie ceva, aşa c în loc s se apropie de moşneag pentru a primi leacul binecuvîntat al
spaimei, se ferea de el ca dracul de t mîie.
Afurisite clipe! se tînguia în t cere cireş relul. Şi amenin area se apropia vertiginos...
pentru c sus pe scen directorul îşi începuse cuvîntarea tradi ional . Liniştea pusese
st pînire pe întreg amfiteatrul. Din cînd în cînd aplauze, apoi iar şi linişte... Se citea numele
premian ilor... Clasa a cincea... Auzindu-şi numele în grupa celor cu premiul doi, Tic nu se
învîrti într-un picior şi nici nu s ri în sus de bucurie, aşa cum se temea moş Timofte. Rîvnise
oare la premiul întîi?... Nu! Pentru c erau în clas doi tocilari pe care nu i-ar fi putut întrece
decît cu pre ul renun rii la pauze şi la incursiunile misterioase de dup -amiaz . Ori pentru
el un asemenea pre era mai scump decît sîngele şi decît lumina. Nu! Nu se aşteptase şi nu se
gîndise nici o clip la premiul întîi. Nu din cauza asta întîrzia bucuria prichindelului, pentru
c era vorba de o simpl întîrziere, nu de o renun are. Îi era team s nu se bucure prea
devreme; sau mai bine zis pentru a-şi tr i din plin bucuria mai întîi un foarte scurt şi necesar
calcul: oare era cu putin s i se dea premiul doi şi în acelaşi timp s fie f cut de rîs în fa a
întregului oraş?... Imposibil!... Şi ciufuliciul sim i o bucurie plin , ca o r coare pl cut dup o
arşi îndelungat ... Se trezi tîrziu cînd auzi numele cireşarilor: Victor, Ionel, Lucia, Maria,
Dan... Unii premian i, al ii cita i pentru merite speciale... Nici unul nu fusese uitat... Dar
deodat prichindelul sim i cum îl s geteaz un fior r u, şi toat bucuria i se topi. Nu auzise
numele lui Ursu.
Liniştea nu mai era atotst pînitoare în amfiteatru. În primele rînduri mai ales, adic
acolo unde nu se afla nici un elev, începuser comentariile. Unele foarte însufle ite, altele mai
potolite, mai în şoapt , gravitau toate în jurul odraslelor care erau chemate pe scen pentru a
fi felicitate şi admirate. Cînd se rosti numele lui Ionel, o doamn foarte elegant şi foarte uşor
de remarcat din cauza p l riei uriaşe, în form de talger, care p rea anume aranjat pe ceaf
pentru a-i nec ji pe cei din spate, tres ri violent şi privi în jur cu inten ia v dit de a-şi alege
o victim . Şi pentru c în dreapta ei se afla un b rbat înc tîn r, care-o intrigase pîn atunci
prin atitudinea lui aproape timid , aproape indiferent , nu mai şov i în alegerea sa:
― A i auzit şi dumneavoastr ? "Aptitudinile tehnice excep ionale!" Crede i c se poate
spune mai mult despre un elev?
Cel întrebat nu-şi ascunse jena:
― Nu sînt pedagog... Nu cunosc criteriile...
― Pardon! spuse cu uimire sincer mama lui Ionel. Poate fi ceva mai superior. decît
"excep ional"? Sînt şi eu intelectual ... Excep ional e excep ional!
Victima începu s -şi ştearg sudoarea care-i invadase fruntea:
― Sigur... Ave i dreptate... Eu m gîndeam la alt sens, adic la alt ... la alt perimetru...
Aptitudini tehnice... Aptitudini literare... Spirit ştiin ific... Toate pot fi excep ionale... Sînt
convins c fiul dumneavoastr ...
― Poate c v surprinde altceva, îl întrerupse mama lui Ionel. Faptul c a luat numai
premiul doi...
― N-am fost atent...
― Oricum n-a i fi în eles nimic... fiindc sînt nişte dedesubturi. Dac ar şti şi el s se
linguşeasc pe lîng profesori, dac le-ar ine şi el paltonul şi isonul, ar lua un premiu mai
mare decît premiul întîi... Ghinionul lui c e coleg cu un asemenea specimen, v spun asta cu
toat discre ia...
V zîndu-şi fiul pe scen , doamna renun la conversa ie, pentru a se dedica aplauzelor
şi gesturilor de felicitare, dar nu înainte de a se debarasa de p l rie. Momentul de liber
privire pentru cei din spate fu îns foarte scurt. O dat cu coborîrea lui Ionel de pe scen
începu şi aranjarea p l riei pe ceaf . Cînd doamna îşi întoarse privirile în dreapta, în locul
b rbatului tîn r şi timid descoperi o b bu , îmbr cat în negru ca o c lug ri şi cu o
broboad vişinie pe cap. Noua vecin nu-i f cea prea mare pl cere, mai ales c o salut cu un
zîmbet foarte familiar. Pentru a-i t ia orice poft de conversa ie trecu imediat la atac:
― Parc ai şi dumneata un b iat, coleg cu al meu... De ce nu ia exemplu de la Ionel? N-o
fi r mas cumva corijent?
B bu a nu se fîstîci deloc:
― Apoi el, s racul, trebuie s in şi casa, c tat nu are... de vreo şapte ani... În de-ale
casei îl înv eu... şcoala e treaba lui. S-o descurca şi el cum o putea...
― S nu r mîn repetent, c -şi pierde prietenii. Ionel nu are voie s se...
Un val subit de t cere îi opri cuvintele pe buze. Directorul se preg tea s decerneze
Premiul de Onoare al şcolii, şi pentru prima dat era nevoit s fac o precizare mai ampl :
― Anul acesta, începu el, ne-am trezit cu doi candida i la Premiul de Onoare, amîndoi
avînd exact aceeaşi medie, distingîndu-se amîndoi printr-o comportare ireproşabil şi printr-
un spirit ştiin ific cu totul excep ional: un elev din clasa a opta, şi un altul din clasa a
unsprezecea. Tradi ia şcolii nu accept îns decît un singur premiant. Dup o îndelungat
chibzuin , alegerea noastr s-a fixat asupra acelui candidat care, dincolo de calit ile
enumerate, a dat dovad , atît în rela iile de şcoal , cît şi în cele extraşcolare, de un înalt spirit
de camaraderie. De asemenea, putem s ad ug m cu mîndrie c alegerea noastr a fost
primit cu sincer în elegere de cel lalt candidat, premiantul de onoare de anul trecut, care
în plus ne-a rugat s -i acord m pl cerea de a oferi el premiul.
Premiul de Onoare îi fusese acordat lui Victor.
Cînd cireşarul se urc pe scen , b bu a din primul rînd, fulgerat de o veselie
nemaipomenit , o atinse cu cotul pe doamna cu p l rie:
― Vai ce b iat cumsecade! Vine des pe la noi, de multe ori şi doarme cu fiu-meu. Sînt cei
mai buni prieteni.
― Te bucuri de parc-ai fi mama lui, spuse uimit doamna cu p l rie. Extraordinar!
― N-are mam , s racul. Numai tat ... Domnul acela înalt, care mi-a dat locul, domnul
cu care a i vorbit adineaori...
Mama lui Ionel sim i c i se învîrte p l ria pe cap, sau mai bine zis capul sub p l rie.
Premiul Bomb se acord f r nici un comentariu: un costum de alpinist, de la baston
pîn la bocanci, probabil cei mai frumoşi bocanci care se v zuser în or şel. Numele fericitu-
lui: Teodoru Teodor, mai pe scurt Ursu, cum i se spunea în şcoal şi în afar . Timid, încurcat,
transpirat, roşu ca para focului, Ursu coborî de pe scen cu bra ele înc rcate. Bocancii îi
atîrnau în mîn ca nişte ghiulele. Cînd trecu prin fa a şirurilor de scaune se auzi vocea
emo ionat a unei b bu e:
 ― Ai grij , mam , s nu-i pierzi...

CAPITOLUL VI

Pe prispa unei case mici, ca o juc rie, încol cit toat de vi -de-vie şi ieder , Ursu, cu
trupul pe jum tate gol, scrijelea pe p mînt, cu un briceag, contururile unei plute, f r s se
sinchiseasc de dogoarea soarelui de var şi amiaz . Nu departe de el, într-un petec de
umbr , se odihneau bocancii de munte, obosi i de prea multe încerc ri şi mîngîieri. Desenul
pe care-l zgîria briceagul îşi pierdea contururile, liniile i se încîlceau şi se îngropau tot mai
adînc în p mînt. Ursu uitase de plut ; amintiri vechi îi cutreierau şi îi l sau în gur un gust
amar. Era în plin var , era un soare de jar, dar amintirile îl purtau prin anotimpuri reci, cu
ploi şi z pezi, pe drumuri slinoase, sumbre. Parc -şi vedea picioarele înotînd greu prin z pezi
şi noroaie, împotmolindu-i-se, şi parc sim ea umezeala şi gerul şi glodul muşcîndu-l şi
udîndu-l prin înc l mintea peticit , c p tat de la cine ştie cine. De cîte ori nu-şi jurase cu
mintea şi sufletul lui de copil, în timp ce-şi usca înc l rile la sob , s -şi cumpere, cînd va fi
mare, nenum rate perechi de pantofi, de ghete şi de bocanci, s le aranjeze într-o vitrin
uriaş şi s -şi schimbe în fiecare zi înc l mintea! îşi lipea degetele goale de sob şi le inea
crîncen aşa, lipite, pîn începea s -i sfîrîie pielea. Ura iarna şi ploile şi z pezile şi întotdeauna
apropierea ei îi producea spaim şi-i îmboln vea picioarele. Cît de mult rîvnise, cît de greu
visase ziua în care va purta înc l minte nou !
Dar era cald, era var , şi picioarele se puteau tîrî dinadins prin iarba m t soas a
cîmpiilor, sau se puteau înveseli prin colbul pufos al c r rilor.
Ursu îşi întoarse fa a r v şit de amintiri spre soare. O fa osoas , cu tr s turi
regulate, poate cam aspr sau maturizat înainte de vreme, îns îmblînzit de ochi mari,
limpezi, extraordinar de albaştri. Îşi feri privirile cu mîna, apoi şi le coborî spre petecul de
umbr unde se aflau bocancii. Parc -i vedea atunci pentru prima oar . Înveselit ca un copil,
îşi puse la iu eal ciorapii de lîn în picioare, îi netezi cu palmele lui uriaşe, apoi, cu mişc ri
domoale ca într-un film lent, începu s -şi încal e bocancii.
La o fereastr în spatele lui ap ru chipul palid şi plin de riduri al unei b bu e. Femeia
cl tin alene din cap, oft îndelung, dar privirile cu care-şi urm rea feciorul erau
în eleg toare şi materne. Şi vocea îi deveni duioas :
― Mai las şi tu, Tudorele mam , bocancii, c de alalt ieri nu mai faci altceva. Mai bine
pune oleac de ordine în magazie, c stau lucrurile vraişte acolo, ca al turi la "aprozar".
Cu mişc ri fulger toare, Ursu îşi scoase bocancii din picioare şi, f r s se întoarc , îi
azvîrli pe fereastra deschis în cas . Dar nu la îndemnul maic -sii se petrecu metamorfoza lui
Ursu, ci pentru c pe poart ap ruse f r veste Ionel.
― Ai mai adus ceva? îl întîmpin cam stînjenit Ursu.
Ionel nu-i r spunse imediat la întrebare, ci îl privi ca n uc clipind des din ochi.
Îmbr c mintea vl jganului era prea ciudat : pantaloni scur i, altceva nimic, numai în
picioare ciorapi de lîn , pîn sub genunchi.
― Spune-mi şi mie ce s-a întîmplat cu tine, Ursule?
― Nu s-a întîmplat nimic. Am f cut şi eu pu in gimnastic . Altceva, nu-mi aduc
aminte...
― Gimnastic ?!
― Da!... De ce te miri?... M-am antrenat la bar ... O gimnastic special cu întreruperi şi
r suciri...
― La ce bar , în ciorapi de lîn ?
Abia în clipa aceea Ursu în elese de unde vine uimirea lui Ionel şi dintr-o dat îşi sim i
obrajii de par . Noroc c i se aprinse în minte o idee salvatoare:
― Oho!... Nici nu po i s - i închipui cît de bine se lucreaz la bar în ciorapi de lîn , mai
ales la antrenamente. To i campionii fac aşa, dar în secret...
Ionel fu nevoit s se mul umeasc şi cu aceast explica ie, mai ales c în via a lui nu
f cuse un singur exerci iu la bar . De unde s cunoasc el obiceiurile secrete ale acroba ilor?
― Ai mai adus ceva? repet Ursu prima întrebare.
Drept r spuns, Ionel îi ar t o serviet plin ca un burduf pe care o inuse pîn atunci
ascuns la spate. Bucuros de-a binelea, Ursu îl lu de bra şi pornir amîndoi spre o magazie
de scîndur , rezemat de peretele casei. Trecînd prin dreptul ferestrei deschise, îi întîmpin o
voce îngrijorat :
― Ce i-a venit s azvîrli bocancii, Tudorele mam ? Nu de alta, dar era s omori pisica,
s raca...
Din fericire, Ionel nu d du nici o aten ie incidentului. Ardea de ner bdare s -şi uimeasc
prietenul, mai ales c avea cu ce. inînd servieta la piept, ostentativ, cu amîndou mîinile, ca
un trofeu neasemuit, p trunse pe urmele lui Ursu în magazie. Înc perea aceea strimt , de
scînduri, cu pere ii coşcovi i, cu acoperişul într-o rîn , cu pînze de p ianjen pe la col uri, era
un adev rat tezaur. Nici unul dintre obiectele necesare unui turist, adic unui grup de turişti,
nu lipsea de acolo. Cît de temeinic îşi preg tiser cireşarii expedi ia! Ce nu se afla în
magazie?! Rani e, bastoane, frânghii, securi, lope i, ciocane, cuie, scoabe, foi de cort, p turi,
saci de dormit, cu ite, c r i, caiete, s cule e, cutii. Şi cîte altele! V zînd toat adun tura aceea
de lucruri nu se putea s nu- i r sar în minte întrebarea: Oare uitaser ceva tinerii
cutez tori? Şi- i trebuia mult perspicacitate pentru a descoperi lipsa unui obiect f r de care
nu se poate concepe o expedi ie. Era chiar obiectul din servieta lui Ionel.
Musafirul, foarte încîntat şi m gulit de curiozitatea şi ner bdarea cu care îl privea Ursu,
deschise, ca într-un ritual, servieta de piele şi scoase din burduful ei... trei lanterne de toat
frumuse ea şi vreo duzin de baterii cilindrice. Ursu îşi izbi necru tor pumnul drept în palma
sting : Era gestul lui de suprem bucurie. Numai palma sa era în stare s primeasc şocul
unei asemenea lovituri. Orice alt obstacol ar fi fost zdrelit. Era bucuros, nevoie mare,
vl jganul. De cîte ori nu se oprise în fa a unei vitrine din centrul oraşului pentru a admira
asemenea lanterne, mari şi groase ca bra ul unui om! Le admira suferind. Nu-şi închipuia în
acele clipe c , în foarte scurt timp, lanternele vor ajunge în posesia cireşarilor, c voi; poposi
chiar în magazia lui. Trei lanterne vîn toreşti! De ce trei, cînd pentru o expedi ie oarecare ar fi
ajuns şi una singur , sau dou , trei mai mici?... Oare cireşarii urmau s c l toreasc şi
noaptea? sau expedi ia lor avea o asemenea destina ie, încît nu puteau s-o întreprind f r
ajutorul lanternelor?... Dar care era la urma urmei taina expedi iei cireşarilor?

Mul i se preocupau de taina cireşarilor, de enigma expedi iei lor, dar nimeni atît de aprig
şi de primejdios ca Tic. Maria nu-l mai putea suporta, îi venea s -şi ia lumea-n cap. N-o l sa
nici o clip în pace, o urm rea mereu cu amenin ri sau cu linguşiri, pe fa sau pe furiş,
voind probabil s-o dea gata prin tenacitate. Îşi f cuse un plan diabolic prichindelul: mereu în
preajma Mariei şi mereu cu aceeaşi întrebare pe buze:
"Hai, spune-mi, unde pleca i în expedi ie? Z u c nu scap nim nui vreo vorb . Nici lui
ombi..."
Şi mereu aşa, în fiecare secund dac se poate... imposibil s reziste, nesuferita. Pîn la
urm tot va r cni la el ca o apucat , dezv luindu-i, cu o singur fraz de r zbunare, totul:
"Da, idiotule, criminalule! Plec m acolo, na!"
Acolo, în planul lui Tic, însemna locul expedi iei, data, m rog, totul.
Dar iat c negricioasa cu cozi şi cu privirile furate mereu de cerul zilei sau al nop ii era
nemaipomenit de rezistent . Nici ea nu-şi putea explica de unde avea atîta putere. Rîşni a cu
p r blond îi toca f r încetare, acelaşi scîr îit r u trecea prin vat împungîndu-şi timpanele,
nervii i se învr jbiser cumplit, dar ea îşi privea fr iorul cu un aer absent, de parc nici nu-l
vedea. Dac l-ar fi avut pu intel mai aproape şi-ar fi înfipt unghiile în urechile lui şi i-ar fi
ipat zece ceasuri încheiate ceea ce merita. Dar prichindelul nu f cea niciodat pasul
primejdios. Rotea placa de la distan , convins c victoria e cea mai bun prieten a lui.
Cînd Maria îl v zu pe Victor la poart , în elese c va savura, în sfîrşit, cîteva momente de
linişte. Tic sim ea o team nel murit în fa a lui Victor, o team pe care nu izbutea niciodat
s şi-o înfrîng sau s şi-o ascund . De aceea Maria alerg vesel în întîmpinarea
musafirului, mai ales dup ce-şi v zuse fr iorul furişîndu-se aiurea, cu coada între picioare,
urmat de un ombi cu coada în aer ca un semn de întrebare. Din p cate, Maria nu v zuse
decît coada invizibil a lui Tic. Sc pat de pacostea cu p r ciufulit, mai c se arunc , de
bucurie, în bra ele lui Victor.
― Doamne! Dac-am pleca odat ! Cred c nici cei traşi pe roat n-au suferit mai mult...
Uffff! Bine c-ai venit!
Victor cam b nuia ce se petrece între Maria şi fr iorul ei. Ca s-o scape de obsesie, se
pref cu c nu-i aude vorbele, şi f r nici o introducere se apuc s -i povesteasc ultimele
nout i... adic prosl vi apari ia celor trei lanterne vîn toreşti. Abia apoi îi dest inui şi scopul
neaşteptatei vizite:
― Trebuie s copiez cifrul secret. S-ar putea s avem nevoie de mai multe exemplare.
― Pentru ce mai multe exemplare? se mir Maria.
― Din cauza unui gînd care nu-mi d pace, spuse Victor oarecum stînjenit. E ceva
nebulos, fir-ar s fie, mai degrab un presentiment, dar odat şi-odat tot se va limpezi. N-are
nici un rost s v chinui i şi voi, mai ales c a i putea s-o face i pe degeaba, z u Maria, şi las
mutra asta de bocitoare. Tot ce pot s - i spun e c trebuie s lu m nişte m suri de prevedere
şi una dintre ele e copierea cifrului.
Maria nu avu nevoie de mai multe explica ii. Îl cunoştea prea bine pe Victor, poate mai
bine decît ceilal i cireşari; ştia mai ales c Victor nu pune niciodat întreb ri, de dragul
întreb rilor şi c nu-i place s vorbeasc despre lucruri nesigure. Aşa c se gr bi s -i
împlineasc dorin a. Fugi spre cas , sprinten , cu cozile în vînt, iar Victor, în aşteptarea ei,
urm ri zbenguiala lui ombi.
Undeva în mijlocul cur ii, c elul p rea cuprins de nebunie. Cînd îşi rotea botul, cînd îşi
în l a coada, cînd f cea tumbe şi salturi mortale, cînd se d dea de-a dura pe iarb , sau alerga
într-o vitez ame itoare în jurul unui centru invizibil. Şi toate acestea pe un spa iu foarte mic,
niciodat înc lcat, de parc l-ar fi dirijat cu neasemuit m iestrie un mare dresor.
Vocea iritat a Mariei întoarse privirile lui Victor de la extraordinarul spectacol din
mijlocul cur ii:
― Fantastic! Nu g sesc caietul! Şi doar l-am pus cu mîinile mele în raft, între dou c r i.
― Poate c l-ai scos de acolo şi l-ai pus în alt parte, f r s - i dai seama. Se mai
întîmpl şi din astea...
― Îmi amintesc perfect! îşi strînse Maria pumnii. Nu m-am mai atins de el. Dar dac tu
crezi...
Maria r scolise întreaga înc pere şi se duse iar şi s mai cotrob iasc . C ut înc o dat
prin sertare, scoase fiecare carte din raft, se uit prin ziarele de dup sob , scotoci chiar şi
prin dosarele şi sertarele tat lui ei. Nimic. Încerc s deschid biblioteca masiv de stejar în
care inginerul Florescu îşi inea c r ile şi lucr rile. Biblioteca era încuiat . Dar ştia bine c nu
putea fi acolo caietul ei. Taic -s u îşi p stra lucr rile într-o ordine des vîrşit ; de cîte ori
ap rea ceva str in printre lucr rile sale, de-ar fi fost o simpl coal de hîrtie, nu numai c o
înapoia Mariei sau lui Tic, dar indiferent cui îi apar inea, îi mustra întotdeauna pe amîndoi.
Nici un col işor al înc perii nu r mase necercetat. Sub fotolii, sub birou, sub covoare, se
uit peste tot, dar nic ieri nici urm de caiet. A î at la culme şi neputincioas , Maria ap ru
iar şi în fa a lui Victor:
― Nu-l g sesc! M-am uitat peste tot... Îmi vine s urlu!
― Cînd ai umblat ultima dat cu el?
― Alalt ieri, dup serbare. Am trecut nişte însemn ri. L-am pus în raft, în locul în care-l
in de obicei, şi de atunci n-am mai p r sit casa. Nici la Ionel n-am fost asear . Mama e
plecat din oraş şi casa a r mas în seama mea. Dac n-ar fi telegrafiat c soseşte, nici nu m-
ar fi l sat tata s merg în excursie.
― Soseşte sigur, sigur? întreb Victor îngrijorat.
― Absolut sigur... Dar chiar dac n-ar sosi ast zi, tot nu s-ar schimba nimic. Dac tata
mi-a dat voie s plec, e sfînt. El nu-şi întoarce niciodat cuvîntul.
― Nu m-am gîndit la asta... zîmbi Victor. Cine va r mîne cu Tic?
― N-ai nici o grij ! în primul rînd c mama va fi aici înainte de plecarea noastr ... şi în al
doilea rînd ştie foarte bine s se descurce singur, urîciosul... Poate c -i şi place...
Discu ia lor fu strident întrerupt de l tratul neobişnuit al lui ombi. Scuturat de un
acces de veselie sor cu sminteala, c elul se d dea întruna peste cap şi l tra nebuneşte la
cer.
― Ce-o fi avînd oare jigodia? se întreb Maria. îngulic ! Bezmeticule! Ia vino aici!
Dar c elul ignor cu des vîrşire chemarea Mariei. El îşi continua şi mai frenetic
zbenguiala f r rost.
― L-or fi pocnit c ldurile, rîse Victor. P cat c nu sîntem şi noi tot atît de veseli, deşi de
c ldur nu ducem lips ... Ce facem cu caietul?... Mi-e team c va trebui, pîn la urm , s
n scocim un nou cifru.
― Nu se poate! se opuse Maria. Trebuie s -l g sesc! N-o fi intrat în p mînt...
Maria nu greşea în presupunerile ei. Caietul nu intrase în p mînt. Adic nu coborîse. Ci
se ridicase. Era undeva în în l imi. Nu prea sus. Se afla deschis, fixat cu o piatr , pe
acoperişul casei. Lîng el se afla alt caiet, neînceput. Iar lîng caietul neînceput se afla un
prichindel blond, cîrn şi ciufulit, în mîna prichindelului, un creion cu vîrful ascu it. Dar dup
cîteva minute vîrful creionului se toci, iar caietul nu mai era neînceput. Pe prima pagin a
caietul ap ruser nişte fraze. Creionul îşi f cuse cu prisosin datoria; avea deci dreptul la
odihn , în buzunar. Ceea ce se întîmpl imediat. Apoi prichindelul îşi g uri cu degetele p rul
blond şi ciufulit şi privi o clip , hai s spunem: de la în l ime, cerul. Povestea se încheiase.
Adic se descheiase. Sau mai bine zis, taina cireşarilor încetase, în sfîrşit, s mai fie o tain
pentru micul cutez tor de pe acoperiş.
Semnele multiple de pe caietul Mariei deveniser , pe cel lalt caiet, litere obişnuite. În
fa a lui Tic, se aflau toate particulele tainei, ba chiar şi o copie dup cifrul pe care urmau s -l
foloseasc cireşarii în emisiunile T.F.F... Se afla, mai ales, o însemnare pe prima pagin , o
însemnare scurt , dar de o importan covîrşitoare pentru detectivul f r st pîn şi f r
obliga ii. Însemnarea era scris sub forma unui titlu:

EXPEDI IA ŞTIIN IFIC DIN PEŞTERA NEAGR

Şi dedesubt, o alt însemnare, tot atît de important , dar şi foarte crud :

Plecarea joi, 5 iulie, ora 5 a.m.

 Şi mai erau şi alte fraze copiate de Tic pe caietul cu cîteva minute înainte neînceput, dar
toate i se p reau lipsite de orice interes. Cînd citi din nou titlul, ciufuliciul tres ri prima oar .
Peştera Neagr ! Locul unde se afla ascuns cutia fermecat , care l-ar face nev zut!... Fiuuuu!
Dac ar fi posedat cutia! dac ar poseda-o! Ar putea s plece cu cireşarii, printre ei... Ce i-ar
mai nec ji, mai ales pe nesuferita de Maria! Şi pe Dan... pe to i... Şi nimeni nu l-ar vedea!...
Dar oare i-ar da voie t ticul s plece?
Cînd reciti cealalt însemnare, Tic tres ri a doua oar . Abia atunci descoperi cruzimea
ei:
"Plecarea joi, 5 iulie..." adic ... da... da!... Chiar mîine! Şi el n-avea nimic preg tit. Nici
rani , nici bocanci, nici frînghii, nici lantern , nici... Nimic n-avea! Cînd o s poat aduna
totul... O s fac pe dracu în patru... Sigur c da! N-o s doarm . O s -i ajung o noapte
întreag . O s caute un ac şi de cîte ori i se va face somn o s se în epe... Dar o s -i dea voie
t ticul?
Tic tres ri a treia oar cînd îşi arunc privirile în curte. îngulic f cea un asemenea
t r boi şi-şi zgîia cu atîta indiscre ie ochii, c prichindelul nu în elegea cum de nu fusese înc
descoperit. "Las' c - i ar t eu, mizerabile! î i înnod eu coada şi- i pun o fund roşie în nod ca
s te faci de rîs în tot neamul cîinesc..." Cînd puştiul auzi vocea Mariei chemîndu-l pe
îngulic , tres ri iar şi. Dar de ast dat atît de violent, încît mişc rile membrelor evadar
pentru o clip din centrul de comand care le inea fixate şi lipite pe acoperişul sinucigaş.
Alunecînd undeva la întîmplare, bra ul drept lovi caietul în care îşi trecuse însemn rile. Cu
aceast mişcare dezechilibrul sinucigaş încet , dar nu şi urm rile lui. Caietul lovit alunec la
rîndul lui pîn ce întîlni primul obstacol: caietul Mariei. O clipit r mase nemişcat... şi Tic
izbuti s -l ating cu vîrful degetului, salvîndu-l de la c dere. Caietul Mariei îns nu mai avu
în ce s se propteasc şi nici nu r s ri degetul vreunui miracol pentru a-l opri. Aluneca încet,
încet, la vale... Ce cruzime feroce! Privirea lui Tic parc urm rea cursa unei bombe, a unei
ghiulele. Niciodat nu fusese prichindelul atît de neputincios... Caietul atinse streaşina şi de-
acolo... Tic închise ochii şi-şi strînse orb pumnii de parc în capul lui urma s se pr buşeasc
îngrozitorul caiet, şi nu în capul Mariei, care discuta liniştit cu Victor pe cerdac.

Cireşarii aveau întîlnire la Ursu, într-un loc ferit, în spatele magaziei - tezaur. B ie ii
sosiser exact la ora fixat , fetele îns întîrziau. Maria avusese grij s -şi scuze prin Victor o
eventual întîrziere sau chiar absen . Cu Lucia era alt poveste. Ea nu trimisese nici un
mesaj, nu spusese nim nui nimic. Dar nu asta îi intriga cel mai mult pe b ie i. Lucia era
întotdeauna foarte punctual , la orice întîlnire sosea prima; Dan o poreclise în stilul lui
alambicat "regina polite ei", şi to i se temeau de limba ei ascu it şi de rolul ei de ceasornic
infailibil şi implacabil. Iat de ce întîrzierea Luciei era ceva de neîn eles.
― Santa Lucia! se enerv Dan. În sfîrşit, s-a f cut şi ea de ocar . Mam drag , ce de
ardei pisat o s -i suflu în ochi, ha, ha!
― S nu i se fi întîmplat ceva! se îngrijor Ursu.
― La asta m gîndesc şi eu, spuse Ionel. Ba chiar b nuiesc ce i s-a întîmplat... Cred c
nu-i d voie tat l ei! Nu uita i c e doctor şi oamenii ştia nu v d, nu gîndesc şi nu viseaz
altceva decît microbi, fracturi şi hemoragii. Pentru ei, o excursie e un accident probabil... Aşa
c ...
― Aşa c ... ar fi bine s mai aştept m pu intel propuse Victor. S nu ne gr bim cu
anticip rile... Probabil c s-a întîmplat ceva, dar poate c nu e ceva foarte grav...
― Eu r mîn la p rerea mea, se înc p în Ionel. O s v convinge i şi voi imediat. N-o
las doctorul, şi n-ar fi de mirare s ne pun şi nou be e în roate... V-am spus eu?!
Ionel ar t cu privirile poarta. Imediat se uitar şi ceilal i într-acolo. Din locul în care se
aflau, cireşarii puteau s vad f r s fie v zu i. Lucia p trunsese pe poart , dar nu singur .
O înso ea un b rbat scund, în floarea vîrstei, îns cu p rul complet alb. Ochelarii cu rame de
aur îi d deau şi mai mult distinc ie figurii. Numai zîmbetul pe care i-l cunoştea tot oraşul
parc disp ruse de pe fa a doctorului Istrate.
― S vede i acum t r boi! se sperie Ionel.
― Ia mai arunc , m , cucuveaua aia la dracu'! spuse Dan. De trei zile cobeşti întruna ca
un cretin...
― Cretin eşti tu, sau individul care se ascunde sub hainele pe care le por i, îi ripost
Ionel.
Insultele se schimbar în şoapt şi în mers, pentru c b ie ii se v zur nevoi i s ias în
întîmpinarea oaspe ilor.
Doctorul r spunse la salutul nu prea entuziast al b ie ilor cu un zîmbet cam posac.
D du mîna cu fiecare în parte, şi, cînd Lucia i-l prezent pe Ursu, fa a i se încrunt de-a
binelea:
― Ah! Dumneata eşti Ursu, campionul de box. Am avut de furc din cauza dumitale cu
nasurile şi arcadele unor tineri. Po i s loveşti pu intel mai încet şi caut mai ales plexul. E
mai sigur şi nu las urme... Cum s-ar spune, dumneata joci rolul de înger p zitor al
grupului...
Intimidat, Ursu încerc s protesteze...
― Şti i... eu... to i împreun , to i pentru unul...
― Ştiiiiu... Cum s nu ştiu, r spunse doctorul foarte grav, dar cu un simplu gest îşi
îndep rt masca neobişnuit de sever , redevenind omul zîmbitor dintotdeauna. Dac pleci şi
dumneata în expedi ie nu mai am nici o team ...
F r s vrea, Dan îl împinse cu cotul pe Ionel, dar vorbele lui erau adresate musafirului
care zîmbea, în sfîrşit:
― Ne era team c n-o ve i l sa pe Lucia... şi voiam s v asigur m, to i: eu, Ionel...
― De ce to i? rîse doctorul. N-a i fi fost în cîştig. Eu, de pild , nu sînt în rela ii bune cu
cei care nu fac sport. Sînt mai fricoşi şi mai slabi decît sportivii... Nu mi-aş încredin a fata
unuia care, în loc s-o împiedice s cad în vreo groap viclean , s-ar pr buşi el mai înainte şi
ag îndu-se de piciorul ei şi-ar m ri şansele de a r mîne în fundul gropii... Va s zic
dumneata ai luat Premiul Bomb !
Cu o singur întors tur de fraz , doctorul Istrate îi linişti pe b ie i, dar nu şi pe Ursu,
care deveni şi mai încurcat, şi mai fîstîcit:
― Şti i... nici nu mi-a venit s cred... Adic ... Nu mi-a trecut nici o clip prin cap...
― Foarte bine! îl felicit doctorul. Dac te-ai fi gîndit o singur clip la el, îl lua altcineva.
Exact ca pe vremea mea...
Peste un an, doi vei afla şi pentru ce i s-a dat... A i terminat toate preg tirile?...
O alt întors tur de fraz , care, de ast dat , îl învior pe Ursu. Amintindu-şi c e
gazd , îl invit pe doctor, şi bineîn eles şi pe fiica lui, în magazia cu comori. Îi urm şi Victor;
în curte r m seser numai Dan şi Ionel, aşa cum hot rîse cel care conducea în iad
departamentul certurilor.
― Zi-i, cet ene! se repezi Dan. i-au pl cut microbii, fracturile şi hemoragiile doctorului?
― Poate c -i doctor în vreo disciplin sportiv , se ap r Ionel f r prea mult convingere.
― Mai bine recunoaşte c -i doctor în drept... În dreptul de a te pune la punct...
― Bancurile tale seam n cu mî a aceea stoars .
― Şi aici ai greşit, replic imediat Dan. Seam n cu tine, adic sînt tîmpite...
― Atunci puteau s împrumute numele t u... Şi mai du-te dracului! Şi mai leap d
pup za aia infam care şi-a f cut cuib în gura ta!
― Aoleu! încremeni Dan. Vrei s m ucizi cu propriile-mi arme. Îmi furi stilul şi-mi dai la
cap. Mişelule! Cu ceea ce ai tu nici s m zgîrii nu eşti în stare...
Cearta primi un punct nedrept şi neaşteptat. Obiectul ei tocmai ieşea din magazie, urmat
de Lucia, Victor şi Ursu.
― Nu e r u... Îşi rosti doctorul nota. Chiar îmi place. M-am convins c şi copiii... pardon,
tinerii, pot s fie uneori serioşi, îmi place, îmi place.
Ionel nu rezist la felicit ri:
― Dac-am fi plecat într-o simpl excursie, ar fi fost altceva. Nu ştiu dac v-a spus
Lucia... noi ne-am preg tit pentru o expedi ie ştiin ific , nu pentru o simpl excursie...
― Lucia mi-a fluturat nişte clopo ei pe la ureche, o amenin doctorul. Mi-a r mas numai
amintirea unor sunete vagi. Dar, m rog, dac nu sînt indiscret, aş putea s aflu şi eu scopul
expedi iei voastre?
Ionel atîta aştepta:
― Vrem s facem o hart precis a regiunii, s retuş m erorile eventuale şi s-o
complet m pe cea veche. Harta pe care am g sit-o la muzeul oraşului e plin de lacune... e cît
se poate de sumar şi de superficial ...
― Nu e r u, accept doctorul. Îmi place, îmi place... În planurile voastre intr şi harta
peşterii?
Din nou o întors tur de fraz care-i puse în derut pe to i cireşarii. Tinerii se
în eleseser s nu le vorbeasc p rin ilor prea multe despre peşter , s-o înf işeze ca pe o
grot oarecare, lipsit de interes, pe care o vor vizita în trecere, întrebarea îi cam încol ise.
Dan, profitînd de faptul c nu putea fi v zut de doctor, o îndemn pe Lucia, din priviri, s dea
un r spuns.
― Vom trece şi prin peşter , spuse ea. Dar te rog foarte mult, t ticule, s nu scapi vreun
cuvînt. Avem noi nişte gînduri grozave. Discre ie total !
― Te îndoieşti de tat l t u? se pref cu mirat şi ofensat doctorul Istrate.
― Fiecare are planul lui, interveni Ionel. Eu, de pild , aş vrea s dovedesc un adev r
ştiin ific important...
― Nu e r u... Îmi place...
Era un fel de invita ie de a continua, şi Ionel se supuse imediat:
― Şti i... Forma iile de mun i din regiunea noastr sînt foarte vechi, din vremea
paleozoicului. Eu cred, îns , c şi aceste forma ii sînt suprapuse, c exist unele şi mai vechi.
― Adic ... profesorul nostru de naturale crede acest lucru, preciza Dan. În penultima
lec ie...
 ― M rog... Îl opri Ionel. Atunci vreau s dovedesc c forma iile paleozoice nu sînt cele
mai vechi...
― Aha! în elese tat l Luciei. Vre i s folosi i scobitura aceea natural , sonda aceasta care
e peştera, pentru a descoperi cele mai vechi straturi...
― Exact! se aprinse Ionel. Eu sînt absolut convins c vom da peste forma ii arhaice!
― În cel mai r u caz peste r m şi e de granit arhaic, spuse Victor.
― S sper m c ve i avea noroc, zîmbi doctorul. Ei, şi pentru c pîn la urm a i fost
sinceri, voi fi şi eu. Pentru o simpl excursie n-aş fi l sat-o pe Lucia. Dar cînd mi-am dat
seama c v gîndi i la o expedi ie ştiin ific în toat regula, m-am liniştit. Am fost convins c
v ve i preg ti cu toat seriozitatea şi c ve i legifera pruden a... Acesta ar fi vrut, de fapt, s
fie sfatul meu...
― N-o s -l uit m! îl asigur Dan.
― Dar mi-a i luat-o înainte... continu doctorul. Îmi place seriozitatea cu care v-a i
preg tit... Deşi... a i omis ceva, şi nu ceva neimportant. Dimpotriv !... Nu v vorbesc ca
medic, ci ca turist inveterat. S nu pleca i niciodat la drum, fie chiar într-o simpl excursie,
f r o trus medical la voi. S fie sfînt, da?... Am întrebat-o pe Lucia, înainte de a porni spre
voi, dac ave i trus şi... În sfîrşit... mi-am permis s v preg tesc eu o trus complet . Din
cauza aceasta am întîrziat, lucru pentru care v cerem totuşi scuze.
Doctorul le oferi trusa, le strînse b rb teşte mîinile, urîndu-le succes deplin, şi le mai
f cu un semn de succes din pragul por ii.

Seara începuse s -şi lase voalurile negre asupra oraşului. Umbrele erau înc sub iri,
nesigure, tremurînde, dar purtau în ele s mîn a misterelor care vor rodi în noapte. Felinarele
se aprindeau leneş, apropiind noaptea şi sporindu-i taina.
Cireşarii erau în parcul din centrul oraşului, umbre mute în jurul unui copac uriaş. Îi
chemase acolo Ursu, printr-un mesaj special, folosit numai în cazuri de extrem urgen .
Erau to i; şi Maria se supuse chem rii imperioase. Priveau to i într-o singur direc ie, spre
chioşcul fanfarei. Chiar în fa a chioşcului, pe o banc f r speteaz , st tea drept şi nemişcat,
cu privirile fixate în zenit, Petr chescu, vîn torul, posesorul b rcii de cauciuc.
― Oare e el? întreb Maria. S nu fie vreun stîlp, sau trunchiul unui copac. Cum poate
r mîne atîta vreme încremenit?...
― O fi fantoma lui, încerc Dan s glumeasc .
― Eu zic s nu ne mai pierdem timpul, se hot rî Lucia. S facem ceva! Cine se duce la
el?
― S mergem to i! îşi aminti Dan o propunere mai veche. Poate c -l impresion m şi-l
jumulim de barc ...
Cireşarii pornir în grup, doi cîte doi, t cu i, abia atingînd p mîntul cu vîrfurile
picioarelor. Mersul acesta de fantom fusese hot rît inconştient de Maria şi Dan care
conduceau şirul. Cînd ajunse în apropierea chioşcului de lemn, grupul se desf cu iute în
evantai, înconjurînd banca pe care se afla Petr chescu. Vîn torul s ri în sus ca împins de un
arc ascu it, iar mîinile i se înfipser fulger tor în buzunare:
― Ce-i?... Ce-i?... bîigui el.
― Bun seara! îl salutar în cor cireşarii.
― Ce dori i dumneavoastr ? întreb el înc nedumerit.
― Nu v aminti i...? începu Ursu. V-am întîlnit la Movil , atunci cu barca...
Vîn torul îi privi cu aten ie, la început cam neîncrez tor, dar încetul cu încetul se
dezmetici. Trei dintre cei care-l înconjurau nu-i erau necunoscu i. Ba chiar îi zîmbi unui al
patrulea, lui Ionel. R sufl uşurat, apoi se aşez pe banc :
― Ia uite, dom'le! Vas' c voi era i! Am crezut c vrea s m atace cineva, şi z u c nu i-
ar fi. mers bine, pe cinstea mea... Ei! V-a i r zgîndit?... V duce i în alt parte? Sta i, sta i...
c vreau s v mai spun ceva: Nu-i frumos s v ine i de coada omului. Nu-i frumos! Pe
cinstea mea!
― Treceam întîmpl tor prin parc, se scuz Victor. Şi fiindc v-am z rit...
― V-aş fi primit cu mai mult bucurie acas ... Aici, dup cum vede i, nu pot s fiu o
gazd prea bun , pe cinstea mea. Nu pot s v ofer nimic... doar nişte vorbe. Dar mai întîi
aşeza i-v pe banc ... Nu! Nuuuu... Mai întîi domnişoarele, c aşa e obiceiul, şi dac r mîne
loc, şi cavalerii...
Vorb ria vîn torului nu prea îi pl cea lui Victor. P rea un preludiu amenin tor,
primejdios. Tocmai cînd luase hot rîrea de a-i spune pe şleau pentru ce îndr znise s -i
tulbure visarea, Petr chescu începu cu vocea lui pi ig iat :
― Da, dom'le... Sînt exact şase! Extraordinar, pe cinstea mea!... Nemaipomenit
coinciden ... Acum vreo... da, dom'le! exact cu patruzeci de ani în urm ... ca s vezi cum a
trecut timpul, pe cinstea mea! Extraordinar!... Da, dom'le! Eram la Cerboaica, la Poiana
Cerbilor... E un loc vestit acolo... lumea îi spune Cerboaica, pe cinstea mea! Loc vestit... Tot
şase eram, şase b ie i ca voi, şase aşi dom'le, un care şi jum tate, şase aşi îndr zne i, puşi
numai pe excursii, veseli, dom'le, pe cinstea mea!
Înfricoşat c vîn torul e pus pe o poveste lung , Lucia profit de prima pauz pentru a-l
întrerupe:
― Nu v sup ra i, dar n-am vrea s v re inem. Poate c ave i treburi...
― Nu m sup r, pe cinstea mea! Chiar îmi face pl cere s stau cîteodat de vorb cu
tinerii...
Înfrînt , Lucia îşi c ut o ultim consolare: s numere în gînd de cîte ori va spune
vîn torul "pe cinstea mea".
― Cum v ziceam... Da, dom'le... Eram la Cerboaica, şase b ie i ca voi, şase aşi, puşi
numai pe excursii, veseli, dom'le, pe cinstea mea...
― Una! greşi cu voce tare Lucia.
― Poftim?! întreb vîn torul, dar neprimind nici un r spuns se gr bi s continue: Eram
la Cerboaica...
― Şase b ie i ca noi, îl îngîn Maria, şase aşi...
― Un care şi jum tate, ad ug imediat Dan.
― Exact, dom'le, pe cinstea mea! St team acolo pe un butuc.!. Acolo ne adunam, la
trunchiul pr buşit, pe cinstea mea! Şase şi eram, un care şi jum tate şi to i în jurul unui
intaş faimos... Asul aşilor, ce mai, dom'le, chint roial , nu alta... Îl chema Dobrescu, pe
cinstea mea... St team în jurul lui la butuc, exact cum sta i voi acum în jurul meu...
Extraordinar, dom'le! Dac m-aş numi Dobrescu, mi s-ar p rea c sînt la Cerboaica, pe
cinstea mea!... Ba nu! Fiindc noi ne întîlneam mai pe întuneric, da, dom'le, spre miezul
nop ii... Dac ar fi mai tîrziu, şi dac eu m-aş numi Dobrescu, şi dac am fi la Cerboaica, da
dom'le, extraordinar, pe cinstea mea...
― Poate c o s ajungem şi noi la miezul nop ii, spuse cu voce jalnic Dan.
― Asta ar fi grozav, domle, pe cinstea mea... Ar fi exact ca atunci... Adic , sta i... Ar
trebui s fim şi la Cerboaica, la butuc...
― Şi ar trebui s v numi i Dobrescu, îşi aminti Maria.
― Da dom'le... Uitasem, pe cinstea mea. Ar trebui mai întîi s m numesc Dobrescu...
― Nu v-a i gîndit s v schimba i numele? întreb Dan.
― M-am gîndit, dom'le, m-am gîndit acu' un minut, pe cinstea mea... dar e prea mult
pierdere de timp, şi mie nu-mi place s -mi pierd timpul, pe cinstea mea... da, dom'le... Era
spre miezul nop ii, sigur trecut de zece, poate chiar spre unsprezece... şi era cald, dom'le,
nemaipomenit! Ni se coceau creierii în cap, dom'le, pe cinstea mea... De unde dogoarea
aceea?... Nu ştiam... Parc se ascunsese soarele în butuc, dom'le, aşa frigea aerul... Cum ni
se mai coceau creierii în cap, dom'le! Dar eram aşi mari, pe cinstea mea! Nu ne clinteam din
jurul lui Dobrescu. Îl ascultam, dom'le, şi el ne spunea ispr vi vîn toreşti, şi noi îl ascultam,
şi era cald, dom'le, nemaipomenit, parc ardea tot p mîntul, pe cinstea mea...
― Şi cum de-a i rezistat? întreb Victor, gîndindu-se bineîn eles la cireşari, nu la vîn tor.
― Cum s nu rezist m, dom'le, dac era Dobrescu în mijlocul nostru, pe cinstea mea?
intaş, chint roial , dom'le. Am fi rezistat oricît... Ehei! Pentru voi e-o pl cere: sear , r -
coare, pe cinstea mea... Şi nici eu nu cred c -s mai prejos decît Dobrescu... S -i d m
cezarului, nu?... Sînt, dom'le, intaş ca Dobrescu... Dac v-ar frige acum c ldura, dac a i
sim i şiroaie de sudoare, ca noi atunci, mare lucru, dom'le, pe cinstea mea!
― Povestea bine Dobrescu? întreb Maria ca în vis.
― Ca la vîn toare, dom'le! Povestea nemaipomenit, pe cinstea mea... De la el am înv at
şi eu s istorisesc... Ehei! întîmpl rile nu se povestesc aşa, la întîmplare, dom'le...
Cireşarii r bdau îngrozitor, îşi sacrificau maxilarele şi pumnii încorda i, îşi sacrificau
sîngele şi p rul care-i în epa adînc cu fiecare fir, în speran a nebun c pîn la urm vîn -
torul le va împrumuta barca de cauciuc. Meritau nu o barc , ci o flot întreag pentru
supliciul pe care-l îndurau.
― Da, dom'le, oft vîn torul. St team în jurul lui Dobrescu, to i şase, şi povestea, dom'le,
povestea ca în c r i, pe cinstea mea...

În timp, ce cireşarii ascultau în parcul mohorît nemaipomenitele povestiri ale

vîn torului, blestemîndu-şi zilele şi nop ile, şi c p tînd o ur s lbatec fa de toate b rcile de
cauciuc de pe p mînt, în alt parte a oraşului, într-un cerdac acoperit de ieder , un
prichindel cu nasul cîrn şi cu p rul numai vîrtejuri tr ia clipe mai nesuferite. Îl alungase pe
îngulic undeva în curte şi nici nu-i lua în seam , sau poate nu-i auzea, scheunatul
sfîşietor. Parc era o pern cu ace prichindelul. Se învîrtea f r nici un rost, se oprea, se cl -
tina ame it, şi iar se învîrtea, şi mii de ace îl în epau, sau îl amenin au cu în ep turi. Uneori
îşi lua inima în din i, pornea neînfricat spre biroul luminat, dar în clipa cînd ajungea la uş
şi-l vedea pe taic -s u aplecat asupra planşelor, îşi sim ea inima ca un purice şi f cea cale
întoars . Hot rît lucru! Tic nu era în apele lui. Orice acuza ie i se putea aduce prichindelului,
dar nimeni nu putea s -l învinuiasc de lips de curaj... Şi, cu toate acestea, nu era în stare
s pun mîna pe clan şi s treac pragul! El, care... Pentru a-şi face curaj, începu s -şi
aminteasc nişte ispr vi care-i duseser faima în toate locurile st pînite de puştii oraşului.
Odat , în timpul unei ore de matematic , dup ce r spunse atît de inspirat şi de
îndr zne încît profesorul, de obicei posac şi zgîrcit la vorbe, f cuse din el un adev rat Gauss,
profitînd de un moment de neaten ie a dasc lului, adic de momentul cînd îi trecea nota în
catalog, deschise la repezeal geamul şi, f r nici o ezitare, se arunc în vid... adic se prinse
cu mîinile de o creang de ar ar, pe care avusese grij s-o studieze şi s-o verifice la rezisten .
Colegii nu ştiau îns de antrenamentul lui, dealtfel f cut în cea mai mare tain , ştiau doar c
sala lor de clas se afl la etaj, la vreo nou metri deasupra p mîntului. Se l sase o asemenea
t cere disperat în clas , încît r mase şi profesorul înm rmurit. Un minut de moarte inex-
plicabil , apoi se auzir cioc nituri în uş , cioc nituri obişnuite, dar care în atmosfera aceea
p reau explozii de bombe. Primul îşi reveni profesorul. În loc s -l invite pe cel care cioc nea,
se duse el s deschid uşa şi în cadrul ei era... Tic! Profesorul se d du doi paşi înapoi, îşi
scoase ochelarii, sufl în ei, apoi şi-i şterse cu batista. Dup ce şi-i potrivi din nou pe nas, se
apropie de uş şi cercet pe îndelete apari ia cu nas cîrn, nu f r s se uite din cînd în cînd
spre o banc goal de lîng fereastr . În ciuda calculelor fulger toare pe care le f cu,
profesorul, dealtfel renumit pentru rapiditatea neverosimil cu care rezolva orice probleme,
tot nu în elese ce se întîmplase. Elevul pe care-l ascultase cu cîteva minute înainte, micul
Gauss, nu fusese de fapt în clas ! de ieşit nu avusese pe unde s ias , pentru c sala avea o
singur uş şi ea se afla la cî iva paşi de catedr ... Se v zu nevoit s încerce rezolvarea
problemei apelînd la absurd... Frecuşul noduros pe care l-a primit Tic pentru aceast isprav ,
la cancelarie şi acas , e alt poveste...
Alt dat , în miezul zilei şi în plin strad , oprise o maşin nou , pe care pusese de
mult vreme ochii, şi care i se p rea din cale afar de arogant . Maşina trecea cu o vitez
nebun , dar el izbuti s-o opreasc , în epenindu-se pur şi simplu ca o cruce în mijlocul str zii.
Şoferul amator, un tîn r cu barba neagr , ascu it , o adev rat huidum , îl întreb îngrijorat
dac s-a întîmplat ceva.
― V rog s nu v sup ra i, îi r spunse prompt prichindelul. Am pariat cu puştii ia de
peste drum c o s opresc maşina şi c o s v spun c-am oprit-o din cauza pariului...
Cele dou domnişoare, un cavaler şi bineîn eles şoferul, adic to i pasagerii maşinii,
f cur mare haz auzind şotia prichindelului cu argint viu în ochi.
― Şi am mai pariat, continu Tic, c dumneavoastr o s rîde i ca proştii, c eu o s v
spun exact ce v-am spus, iar şoferul cu cioc o s fug dup mine...
Ca-n celebra balad a duelului din "Cyrano", gesturile rivalilor erau cele comandate de
Tic. Şoferul cu cioc s ri din maşin , repezindu-se ca un ogar dup originalul spadasinel.
Startul prichindelului fusese îns perfect, aşa c avansul era destul de mare pentru a-i da
r gazul s -şi întoarc , în fug , capul şi s termine fraza:
― ... f r s m prind !
Într-adev r, şoferul nu-l prinse pentru simplul motiv c înaintea celor doi alerg tori se ivi
un gard uriaş, probabil cel mai înalt din oraş. Gardul avea o singur cr p tur , îngust cît
palma, dar Tic se strecur prin ea ca fulgerul. Şoferul r mase în partea cealalt , doar cî iva
centimetri îl desp r eau de Tic, cei mai lungi centimetri pe care-i întîlnise în via a lui.
Neputincios, se învîrti de cîteva ori în fa a cr p turii, mîrîind înjur turi grele, nu de şofer, ci
de birjar; sem na cu un dul u furios c jevru a care-l jignise îi sc pase printre labe. Se
întoarse spre maşin cu senza ia c e îmbr cat în urzici, dar pe drum îi z ri pe puştii cu care
pariase Tic, orbi i de lacrimile unui rîs f r sfîrşit, aşa c f cu o scurt escal printre ei:
lacrimile devenir şi mai abundente, dar cauza lor, din p cate, se schimbase, lucru pe care
Tic îl prev zuse cu precizie şi chiar îl dovedi cîteva minute mai tîrziu, cînd pericolul se
îndep rt cu 120 de kilometri pe or . Prichindelul scotoci buzunarul unui p gubaş şi scoase
de acolo o hîrtiu pe care era scris negru pe alb: "Şi dacă n-o să primiţi o chelfăneală numărul
unu, înseamnă că am pierdut pariul. Tic". Strecurase hîrtia în buzunarul str in în timp ce
perfecta pariul... De fapt, ciufuliciul nu avea nimic cu maşina şi cu pasagerii ei, ci cu puştii
cu care pariase, nişte derbedei care toat ziua nu f ceau altceva decît s arunce cu pietre în
maşini. Nu putea s -i lecuiasc decît printr-o chelf neal competent . Cam aşa se scuzase el
acas , în ora dest inuirilor. Chiar iertat pe jum tate, p catul m rturisit îi atrase nişte
sanc iuni destul de sonore, pe care le primi îns f r s crîcneasc sau s clipeasc . Oare
avea cineva dreptul s -l acuze de fric ?
Şi iat c -i era team s apese clan a şi s treac pragul biroului pentru a-l ruga pe
omul cel mai drag s -i dea voie s plece cu expedi ia cireşarilor. Încuviin area cireşarilor nu-l
interesa... La urma urmei, puteau s se duc dracului, pentru c nici unul nu-i vorbise
despre expedi ie... Dac i-ar da voie t ticul, ce mai surprize le-ar face!... Ideea acestor sur-
prize-pedepse, pe care le meritau cireşarii, îl umplu de avînt pe prichindel. Se pomeni deodat
c bate în uş , sau poate c îşi auzea b t ile inimii, apoi f r s -şi dea seama dac i s-a
r spuns, intr în birou.
― Ce s-a întâmplat, dom' şef? îl întreb inginerul. Mi s-a p rut mie, sau chiar te învîrteşti
de cîtva timp prin fa a uşii?
― Chiar! r spunse Tic.
― Atunci ar fi cazul s r spunzi la prima întrebare...
― Ce înseamn , t ticule, a me?
Inginerul îl privi f r s -l în eleag :
― Despre ce a me e vorba? O nou boac n ?
― Nu, t ticule... Ce înseamn ora cinci a me?
― Asta era! se dumiri inginerul. Ora 5 a.m.! Înseamn ora cinci diminea a.
Primul succes îl repurtase uşor. Cu un curaj de zile mari, trecu la cucerirea celui de al
doilea:
― T ticule... Vreau s merg şi eu în expedi ia Mariei.
― Nu! r spunse inginerul, aplecîndu-şi privirile în hîrtii. Era un r spuns prea calm şi Tic
în elese c totul e pierdut.
M car dac ar descoperi cînd şi unde a f cut greşeala. Altceva? Zadarnic! Ştia c n-are
nici un rost s mai insiste. Tat l s u nu-şi întorcea niciodat cuvîntul. Fir-ar s fie! Oare
cînd, oare unde greşise?...
Prichindelul îns nu greşise. Orice-ar fi f cut, oricum s-ar fi prezentat în fa a lui taic -
s u, oricînd s-ar fi înf işat, ar fi primit acelaşi r spuns. Avu totuşi puterea s p r seasc
biroul cu o min indiferent :
― Bine, t ticule... Noapte bun ...
Dar cînd ajunse pe cerdac îl podidir lacrimile.
Noapte bun ... Inginerul Florescu avea mare nevoie de o asemenea urare, pentru c
presim ea o noapte rea. De cînd sosise acas aştepta întrebarea lui Tic. Era mirat c n-o
auzise mai demult. Ştia c Tic va suferi cu lacrimi şi cu convulsii, dar prefera s -l ştie acas ,
suferind astfel, decît s şi-l închipuie prin locuri necunoscute, pline de primejdii. Oare fusese
crud?... Nu mai avea importan .
Tic era trist, foarte trist, abia îşi st pînea plînsul. Dar nu-şi judeca tat l. Mintea lui tot
mai c uta sp rturi prin zidul pe care îl ridicase r spunsul crud. Înc nu voia s se dea b tut.
C uta cu înc p înare îngeri salvatori, îşi aminti şi basmul cu fata cea mic de împ rat, cutia
fermecat ... dac ar fi ştiut moş Timofte unde e ascuns Cutia fermecat ... dar la ce i-ar mai
putea folosi cutia? De ce s -l mai nec jeasc pe moş Timofte?... Vizibil sau invizibil, totuna
era. R spunsul exista... Subit, îl fulger o idee, o idee nemaipomenit ... F r s mai piard o
secund , zbur prin cas , deschise uşa biroului şi întreb cu un aer oarecare:
― T ticule, îmi dai voie în oraş pentru jum tate de or ? Cu acelaşi ton oarecare,
inginerul îi r spunse:
― Po i s te duci pentru jum tate de or ...
Tic închise uşa cu grij , f cu trei paşi leneşi, apoi se desprinse ca o s geat .
Nici ombi, uimit peste m sur , nu izbuti s in pasul cu goana ultimei speran e.

În parc, cireşarii sim eau pentru prima dat , şi se rugau tuturor sfin ilor şi diavolilor s
fie şi ultima, realitatea unui verb: a fi sleit. Erau slei i, to i.
― Da, dom'le! spunea vîn torul. Dobrescu era o adev rat chint roial . La as, pe cinstea
mea! Ardea butucul lîng noi, parc era umplut cu jar, acolo la Cerboaica, şi noi eram şase,
veseli, dom'le, şi-l ascultam ca pe un sfînt, şi ni se coceau creierii în cap, dar nu ne mişc m
de lîng butuc, pe cinstea mea. Dac ne-ar prinde şi pe noi miezul nop ii, şi dac am fi la
Cerboaica...
― Şi dac v-a i numi Dobrescu... spuse Dan cu ultimele puteri.
― Da, dom'le! Ar fi şi mai exact, pe cinstea mea!
― O sut patruzeci şi nou , oft Lucia cu o voce de muribund.
― Poftim?! Nu în patruzeci şi nou ... V-am spus, pe cinstea mea! Exact cu patruzeci de
ani în urm , dom'le!... Cum ne mai povestea Dobrescu! Ehei! To i vîn torii mari trebuie s ştie
s povesteasc , dom'le, pe cinstea mea!
― Pe cinstea mea! aproape c url Ursu. Nu vre i s ne împrumuta i barca
dumneavoastr pentru cîteva zile?
Vîn torul îi trecu în revist de parc atunci ar fi ap rut în fa a lui:
― Barca mea? Care barc ?
― Barca dumneavoastr de cauciuc! explod şi Lucia. V-o aducem înapoi intact . Şi ne-
am gîndit şi la chirie... Sau dac vre i v-o cump r m...
― Vas'c tot pleca i!... Dom'le, z u!... Şi tot la Lacul P str vilor, pe cinstea mea? Da?...
În elegînd c t cerea tinerilor însemna de fapt un r spuns, vîn torul se str dui s -şi
adune în vorbe toat puterea de convingere:
― Dom'le, eu v-am avertizat! S nu-mi spune i pe urm c nu v-am zis, pe cinstea mea!
Dom'le, acolo-i iad, dom'le, acolo-s primejdii, nu glum . Pîndesc primejdiile ca lupii. Ba şi
lupii sînt acolo, pe cinstea mea. Iar lacul n-are fund. M-am chinuit de vreo zece ori s -i ating
fundul, dom'le, pe cinstea mea, şi nici dracul n-a putut...
― Poate c n-a i nimerit dumneavoastr dracul cel mai iste , spuse Dan cu jum tate de
glas.
― Dom'le, v-am spus! Şi dac nu v-am spus, v repet, pe cinstea mea... S v fereasc
Dumnezeu de vîrtejurile de pe Lacul P str vilor. Şi Dobrescu ne-a spus asta, pe patul de
moarte, pe cinstea mea! Sînt adev rate uragane, cataclisme...
― Dumneavoastr a i fost pe-acolo?
― Am fost, dom'le! Am fost de vreo dou ori. Odat m-a prins un vîrtej şi m-a izbit cu tot
cu barc de fund, c era s -mi crape easta, pe cinstea mea...
Cireşarii nu mai luau în seam aiurelile din spusele vîn torului. Erau şi ei cuprinşi de
un amoc special. Voiau cu orice pre s -i smulg barca.
― Nu se poate s nu reziste barca dumneavoastr ! încerc Maria s -l linguşeasc .
― Singura barc , dom'le, singura care poate s reziste, pe cinstea mea. Altminteri sînt
vîrtejuri. Şi mai sînt şi altele, mai rele şi mai cumplite ca vîrtejurile, pe cinstea mea. Dom'le,
v spun eu! Pe lac umbl duhuri necurate. Toate grotele sînt pline de strigoi şi stafii... Duhuri
adev rate, dom'le, nu vorbe şi n scociri, pe cinstea mea...
― Le-a i v zut şi dumneavoastr ? îl întreb Ionel.
― Aşa cum v v d aici, în jurul meu. Nişte stafii de doi metri. Şi urlau dom'le, de- i
sf rîmau creierii. Cine le-a v zut o dat , n-a mai r mas om întreg, pe cinstea mea!
― Precis! îl aprob Victor.
― Da, da, dom'le! Eu nu m înşel. Eu am ochi buni. Şi Dobrescu la Cerboaica mi-a spus:
"B iete! Ai ochi buni!" Lucru mare, dom'le, pe cinstea mea!
Dan nu mai putea r bda. Se str dui doar s întrebe cu un ton cu care se întreab de
obicei cît e ceasul, sau unde se afl prima cutie poştal :
― V bate i joc de noi sau şi-a b tut cineva joc de dumneavoastr ?
Vîn torul se ridic demn de pe banc :
― Dom'le, nu- i permit! Şi te rog s fii cuviincios! Ştii dumneata cu cine vorbeşti? Pe
cinstea mea! Chiar atunci, la Cerboaica, Dobrescu mi-a spus...
― Atunci te rug m s ne spui şi dumneata nou ! îl întrerupse Dan. Ne dai sau nu barca?
Ultimatumul îl înfurie r u pe vîn tor:
― Dom'le, s v fie ruşine! dac n-ar fi aici b iatul lui dom' director, aş putea spune c
sînte i nişte m gari serioşi, pe cinstea mea!
B iatul lui dom' director în elese c e momentul s intervin :
― V rug m foarte frumos s ne spune i m car dac pute i sau nu pute i s ne
împrumuta i barca.
Petr chescu îşi plec neputincios umerii în fa a lui Ionel:
― Drag dom'le, asta nu se poate. Odat s-ar fi putut, dar acum nu se mai poate... Barca
am vîndut-o de mult, pe cinstea mea!
Cireşarii sim ir cum crap fierea în ei. Oare cine şi de ce îi pedepsise cu o asemenea
tortur ?
Dan se repezi spre vîn tor ca un smintit. Noroc c -l opri Ursu în ultima clip .
― Bine, dom'le, ip Dan. Nu puteai s ne spui asta înainte de a ne amesteca sîngele şi
creierii cu tot felul de butuci şi Dobreşti şi Cerboaice şi atî ia al i cretini?
Vîn torul spumeg de furie. Cuvintele îi ieşir din gur ca nişte proiectile:
― Dom'le! Pe cinstea mea!
Dup care plec scurt, milit reşte.
Ursu închise ochii şi se pr v li ca un butuc pe banc :
― Dom'le! Dac mai st tea un minut, smulgeam copacul sta şi i-l puneam în locul
p l riei, cu tot cu r d cini. Pe cinstea mea!
Copacul cu pricina era cel mai mare din tot parcul.

Noaptea era în plin putere. Cu bezn groas , cu zgomote neaşteptate, cu nenum rate
taine. Şi cu o lun care-i încîlcea desişurile.
La un col de strad , doi b ie i care se aliaser cu duhurile rele ale nop ii se sf deau pe
şoptite:
― Du-te tu, b caracati anchilozat !
― De ce nu te duci tu?
― i-e fric , blegule! i-au r mas oasele în palton...
― Mie?! Nu vezi c tremuri ca o buleandr nesp lat ?
― Dac nu- i pui belciug în falei, î i dau limba la şmirghel, idiotule. Caut -te în
pantaloni...
Ei erau: Sergiu şi Pompilic . Se îndemnau unul pe altul, în limbajul lor obişnuit. Puneau
la cale o f r delege, dar înc le lipsea curajul.
― Va s zic nu te duci? Vreau s ştiu sigur!
 ― Ia n-o mai f , b , pe şeful. Cine eşti la urma urmei? Un bou... Eu m întorc...
― Stai, b ! Mi-a venit o idee grozav ! Ce-ar fi s mergem amîndoi?
― Eu zic c ine. Mergem amîndoi...
Le trebuise jum tate de or ca s descopere solu ia cea mai simpl . În sfîrşit, pornir ,
dar numai dup ce se zgîir în toate direc iile. Mergeau în vîrful picioarelor, lipi i de garduri şi
de umbre, ca doi oameni cu gînduri necurate... O strad ... alt strad ... O cas mare, cu
lumini multe, în preajma c reia în epenir cîteva clipe.
― Casa lui Ionel, şopti Pompilic . Vezi ce bine mi-a prins harta? Idiotule...
― Cine nu ştie c asta e casa lui Ionel, g g u ?
Îşi continuar drumul, tot în umbra gardurilor, ferindu-se s fac vreun zgomot. Se
oprir la un col , nu prea departe, în fa a unei por i solide. Se uitar în curte. Nici o mişcare.
Nici un zgomot nu tulbura liniştea nop ii. O c su ca o juc rie, încol cit toat în verdea ,
se z rea vag în razele lunii. Una dintre ferestre era luminat .
― Dac e acas , îi cerem cu împrumut manualul de fizic , şopti Sergiu. Îi spunem c ne
prepar m pentru corijent .
― Tu crezi c -i chiar atît de fraier? S nu miroas ceva şi s ias jale...
― Nu, m ! îl ducem uşor. Îi spunem c plec m amîndoi, mîine diminea , la ar pentru
toat vacan a. Zicem şi o chestie cu pierderea c r ilor... Sc p m...
― Sc p m, accept Pompilic , dar adio cu planul...
― Poate c nu-i acas ... D doamne!
Puşlamalele îşi f cur curaj şi intrar în curte. Pîn în fa a casei rezistar uşor. Acolo
îns iar îi cuprinse dîrdîitul şi dispre ul reciproc.
― Hai, m ! Ce-ai înghe at?... N-o s ne omoare pentru c am venit s -i împrumut m
cartea de fizic ...
Sergiu îşi lu inima în din i şi b tu la uş . Din untru se auzi vocea unei b trîne:
― Intr , mam , intr , c -i descuiat uşa...
Se îmboldir unul pe altul, dar intrar amîndoi odat . Abia înc pur pe uşa strimt .
― Bun seara! Ursu nu-i acas ?
― Nu-i şi nici nu mi-a spus unde se duce, dar sta i jos, mam ... Trebuie s vin , c
mîine pleac şi mai are nevoie de somn...
― Am venit s împrumut m o carte de la el, spuse Sergiu. Plec m şi noi mîine...
― Dac-a i venit numai pentru asta şi dac pleca i şi dumneavoastr , atunci c uta i
cartea în odaia lui... E p cat s pierde i timp aşteptîndu-l...
Musafirii se gr bir s -i mul umeasc b bu ei, apoi intrar în camera lui Ursu. O
înc pere mic , str lucind de cur enie, în care fiecare lucru îşi avea locul s u. C r ile de
şcoal se g seau pe mas . Pompilic începu s caute prin ele. Sergiu, în schimb, umbla dup
altceva. În sfîrşit, g si obiectul dorit: o hain sub ire, uşoar , de excursie, f cut parc numai
din buzunare şi buzunarele. Cu o iu eal de scamator, deschise un buzunar şi strecur
în untru un obiect lucios, de lemn, un fel de cutiu mai mic decît o tabacher . Atît! Apoi
închise rapid buzunarul şi din doi paşi fu al turi de Pompilic , tocmai cînd acesta g si
manualul de fizic printre celelalte c r i.
― S-a f cut! îl înghionti Sergiu. S ne gr bim!
Ieşir din camera lui Ursu cu atîta bucurie în priviri şi în gesturi de parc se plimbau
prin înc perile raiului. Pompilic inea manualul ca un permis de liber trecere. Mul umir
foarte politicos b bu ei, care împletea cu andrelele o flanel pentru b iatul ei, apoi îşi f cur
vînt pe uş . Cînd ajunser în mijlocul cur ii, auzir poarta deschizîndu-se. Amîndoi sim ir în
aceeaşi clip cum li se moaie genunchii. Asta spre norocul lor. Pentru c se pomenir lungi i
în iarb , f r s -şi dea seama dac s-au trîntit singuri sau dac au c zut. Spre surprinderea
şi fericirea lor, silueta care alunec pe lîng ei şi vocea pe care o auzir nu apar ineau lui
Ursu.
― Madam Teodoru! Madam Ursu! se auzi vocea alarmat a unei femei.
În momentul cînd femeia cu voce de sfredel trecu pragul casei lui Ursu, dou pete negre
îşnir din iarb .
― B ! E mama lui Ionel! S-o uşchim!
Dac a se uşchi înseamn a goni mai repede decît trenul, atunci Pompilic g sise într-
adev r cuvîntul cel mai nimerit.

Femeia m run ic şi slab , îmbr cat numai în negru şi îmb trînit înainte de vreme,
deşi nu fusese strigat niciodat pîn atunci: madam Ursu, se sim i la început foarte onorat
de vizita cucoanei de peste drum. Dar v zînd-o cum e îmbr cat , în rochie de cas şi în
papuci multicolori, şi mai ales observîndu-i paloarea şi agita ia, în elese c numai un lucru
foarte grav o îndemnase s traverseze strada...
― Aoleu! f cu bunica. Nu cumva şi b iatul dumitale se ine de pacostea aia care se
cheam bosc?... Doaaaamne, Doamne, numai necazuri am din cauza asta... Mereu vine cîte-o
mam şi se jeluieşte c Ursu i-a stîlcit fecioru'... Şi s m tr zneasc Dumnezeu, cucoan ,
dac nu se in dup el ca dup urs, rugîndu-se cu ceasurile ca s -i bat ... Aşa ceva n-am
v zut: s te rogi de om şi s -l pl teşti ca s te bat . Poate n-o s m crezi, cucoan , dar cu cît
îi bate mai vîrtos, cu-atîta sînt mai mul umi i... Z u, c s-a întors lumea pe dos... Mama lui
Ionel îşi revenise dup efortul f cut:
― Nu, madam Ursu, Ionel nu face box... şi accentua ultimul cuvînt cu inten ia generoas
de a-şi înv a vecina s vorbeasc mai corect. Alta-i pacostea, madam Ursu...
B bu a f cu ochii mari şi ridic neştiutoare din umeri. Cucoana se l s pe un scaun,
dup ce se înveli bine, ca scuturat de friguri, în capotul de catifea roşie care atingea cu
poalele podeaua.
― Alta-i pacostea, madam Ursu, repet ea. B rbatu-meu e plecat la Bucureşti, la o
şedin cu ministrul. Cred c ştii şi mata c f r el nu se poate face nimic... Şi eu am r mas
singur , madam Ursu, şi dumneata eşti singurul om de pe-aici cu care pot s m sf tuiesc...
Chiar adineauri a trecut pe la mine un func ionar, adic un fel de angajat de-al lui b rbatu-
meu... trebuie s -l cunoşti şi dumneata... E vorba de Petr chescu, vîn torul, maiorul
Petr chescu care-a avut înainte vreme casa aia cu lei la poart , lîng podul Pesc riei...
― Cum s nu-l ştiu! la de parc -i un par şubred cu p l ria în vîrf, ca un cuib. Lumea
zice c -i un vîn tor f r pereche...
― Da, da, madam Ursu, şi-i chiar cum zice lumea. Ştii şi mata c ne aduce în fiecare
s pt mîn vînat... Ei bine, madam Ursu, i-a p rut foarte r u maiorului c nu l-a g sit pe
b rbatu-meu acas ca s -i spun ce primejdie îl paşte pe Ionel... Mi se pare c şi feciorul
dumitale pleac mîine...
― P i, da, se duce şi Tudorel... Pleac mai mul i în zori... S racii! De luni de zile numai la
drumul sta se gîndesc...
― Vai, madam Ursu! Cum po i s vorbeşti aşa?! Cic -s nişte primejdii nemaipomenite pe-
acolo... Mi-a spus vîn torul. Cic -s numai pr p stii, ape f r fund, tot felul de dih nii... şi
cic mai sînt şi duhuri, madam Ursu... Auzi matale? Cic ies noaptea strigoi şi stafii. Maiorul
s-a jurat pe cinstea lui c a v zut tot felul de ar t ri acolo... Cic le-ar mai fi v zut şi unul
Dobrescu, un om de vaz ... şi una Cerboaica, vreo boieroaic de pe timpuri, pesemne... Mi-a
spus c el nu crede s se mai întoarc cineva viu de tot de acolo... Z u, madam Ursu! M-a
rugat s nu-l las pe Ionel, şi m-a rugat s le spun şi celorlal i p rin i... Iar mata, fiindc eşti
vecin ...
B bu a ascultase totul, cl tinînd mereu din cap, de parc ar fi acceptat fiecare vorb a
cucoanei în capot roşu.
― Apoi nu zic c n-or fi primejdii şi fiare, spuse ea. Numai c primejdii întîlneşti oriunde,
la tot pasul. Treci pe strad , î i cade o c r mid în cap, sau te împiedici şi- i rupi un picior...
Ba şi-n cas , po i s-aluneci pe-o scar şi te duci de-a dura pîn -n mormînt, cum s-a întîmplat
mai an cu madama aceea de-i zicea "t r boan a", madam Vasiliu. Dar şi fiare întîlneşti la tot
pasul, unele de-adev ratelea, altele cu chip de om... Şi-aici la noi, pe coasta dealului sînt lupi,
iarna. Ş-or fi şi vara. D-apoi în codri!... Dar duhuri şi strigoi şi ar t ri, astea-s basme,
cucoan , astea-s scorneli bune pentru speriat copii de î .
Mama lui Ionel strîmb pu intel din nas auzind cuvîntul vulgar folosit de madam Ursu.
Dar asta îi trecu repede. Altceva o enerva la culme: b trîna nu voia s dea crezare spuselor
vîn torului.
― Adic mata nu crezi în duhuri, madam Ursu? Doamne fereşte!
― Ce s fac, cucoan , dac în cincizeci de ani n-am întîlnit nici un duh, nici bun, nici
r u? M-am obişnuit s -mi spun: Fereşte-m , Doamne, de oameni, c de duhuri m p zesc
singur !
― Adic mata crezi c n-o s se n pusteasc nici un duh asupra b iatului?
― S dea Domnul s fie asta singura primejdie, cucoan . În privin a asta nu- i face
griji... Alte primejdii nu zic c n-or fi... Dar ca s - i rupi o mîn , sau s te juleşti la un picior,
astea şi acas se pot întîmpla. S-or feri ei ş-or sc pa. Şi nu-i r u s se deprind omul de mic
cu de-ale vie ii. Astfel ajunge la vîrsta de însur toare fricos ca un iepure şi neştiutor ca un pui
de co ofan ...
― De... ştiu eu, sim i c se linişteşte mama lui Ionel.
― Las -l, cucoan ! Las -l! dac pleac şi fete la drum! Ce, ele-s mai ferite de primejdii
decît feciorul dumitale? S -l fi v zut pe doctorul Istrate cum îşi îmboldea fata...
Mama lui Ionel nu mai avea ce s spun . Uitase spaima care o f cuse s traverseze
strada, în capot şi-n papuci. Plec spre cas cu alt suflet. În drum spre poart chiar îi
mul umi b bu ei pentru curajul pe care i-l d duse.
― Aşa-i sade bine omului, îi r spunse b bu a. S se gîndeasc frumos la ziua de mîine,
c dac are numai gînduri negre în cap, via a nu se mai cheam via .
― E cam aşa, madam Ursu...
― Ş-apoi s nu te temi... se gîndi b bu a s-o încurajeze deplin. Dac feciorul dumitale şi-
o sparge capul sau şi-o rupe vreun picior, scap repede, c le-a dat doctorul Istrate o geant
plin cu scule şi leacuri...
 Mama lui Ionel sim i c alunec din capot.

La frizeria "Higiena", frizeria cea mai vestit din tot oraşul, cei doi lucr tori aşteptau ora
de închidere. Unul dintre ei, un b rbat înalt, atît de înalt c parc natura îşi pierduse sim ul
lungimii la naşterea lui, d dea în fa a celuilalt un spectacol gratuit de muzic din opere. Aşa
f cea el întotdeauna cînd n-avea clien i. Şi cum acest lucru se întîmpla destul de des, din
cauza unor legi vechi, nescrise, care-i obliga pe cet enii oraşului s foloseasc numai briciul
propriu şi s se tund numai în ajunul marilor s rb tori, în l imea-sa devenise cu vremea un
artist destul de reputat. E adev rat c auditoriul lui nu era prea numeros: un singur
meloman, în persoana colegului s u; şi nici repertoriul lui nu era prea bogat: o singur arie,
care nu putea fi alta decît nemuritoarea cavatin a str moşului s u de breasl din Sevilla.
Poate c nici aria nu era interpretat cu o fidelitate muzical exagerat , uneori se mai
confundau becarii şi bemolii între ei, se mai prelungeau nişte note, se mai uitau altele... În
schimb, artistul punea un asemenea entuziasm şi folosea o asemenea gestic , încît nici Tito
Gobbi sau Ricardo Stracciari nu s-ar fi putut m sura cu el. Îşi preg tea aria încovoindu-şi
spatele ca un arc. Apoi îşi aşeza un prosop foarte curat pe bra ul stîng. Cu mîna dreapt lua
briciul, apoi de acolo din mijlocul camerei îşi prelungea piciorul stîng pîn în pragul uşii.
Mîna care inea briciul descria un semicerc uriaş care întotdeuna însp imînta p ianjenii
refugia i în col urile înc perii. Dar înc nu începea. Mai întîi zîmbea. Apoi rîdea. Apoi ajungea
la hohote. Hohotele deveneau triluri. Începea aria: Hoo, ho, ho, ho, ho, ho, ho, ho, ho, ho, ho,
ho, ho, ho!-Hoo!... Iar în timpul trilurilor care expulzau orice inten ie de cuvînt din arie, capul
i se mişca multiplu, cu o rapiditate uluitoare: la dreapta, la stînga, în sus, în jos, în fa , în
spate, oblic, cruciş, curb, frînt, rotat, paralel, şi cu o for care te b ga în sperie i. Dar nu
numai capul participa la aceast gestic unic . Mîna cu prosopul, animat de for a octavelor,
alunga ultimul pui de musc din pr v lie, iar cea cu briciul... nu r mînea milimetru cub din
spa iul înc perii care s nu fie ras simplu şi cu perdaf, de zeci de ori, în timpul unei singure
reprezenta ii. Cînd artistul ajungea la fragmentul care tradus ar suna cam aşa: "Eu sînt
b rbierul cel iscusit", demonstra un asemenea instinct al ariei b rbieritului, bineîn eles dac
exist un asemenea instinct, încît în acele clipe oricine putea s înve e, acolo, sublimul.
Gesturi frenetice, unice, n scute din mişcare şi dimensiune, iar cînd începeau piruetele î i
venea s alergi afar ca s vezi dac nu cumva capul transfigurat al artistului iese prin
acoperiş ca un horn. Un picior se înfigea în mijlocul camerei, ca un vîrf de compas, iar cel lalt
croia cercuri, pe tavan, pieptul îi devenea o gigantic semilun , iar vocea... ei bine! în acele
momente, vocea c p ta puteri de canonad . O cazarm întreag transformat în cor- ar fi
sunat al turi de vocea lui precum c derea unui strop de ap lîng o cascad . Finalul g sea
interpretul în aceeaşi atitudine de la începutul ariei, doar figura lui m rturisea oboseala
drumului spre m re ie. Tot p catul era c spectacolul avea loc în untru şi nu în fa a
pr v liei. N-ar mai fi dus frizeria "Higiena" lips de clien i.
În afar de aceast meteahn , uriaşul era un om: pîinea lui Dumnezeu. Meseriaş de
mîna-ntîi, inimos, cinstit pîn la naivitate, de o bun tate care uimea lumea, politicos, prieten
al tuturor: boga i şi s raci, veseli sau nec ji i, şi în afar de toate acestea era şi cel mai harnic
şi mai vestit cititor al bibliotecii oraşului. Aproape în fiecare zi se citea în frizerie un roman,
aceasta şi datorit sprijinului generos al cet enilor care nu f ceau niciodat coad la tuns
sau la ras. De aceea, dac era în anumite toane, uriaşul artist oprea pe strad cîte un individ
neb rbierit şi-i d dea suprema re et :
― Vre i s sc pa i pentru veşnicie de chinul rasului?... L sa i-v barb !
Artistul entuziast şi necunoscut tocmai terminase de cîntat celebra arie şi se hot rî s
încheie concertul de noapte pentru c auditoriul, adic tovar şul lui, în ciuda acutelor şi
mediilor care zguduiser înc perea, adormise în scaun. Ceasul ar ta exact ora închiderii
magazinului. Începu s fac ordine mişcîndu-şi bra ele kilometrice cu o îndemînare de
necrezut. Chiar atunci intr pe uş Dan... fiul lui. Cireşarul era obosit nevoie mare, abia îşi
tr gea picioarele. Venise la frizerie pentru a pleca împreun cu tat l lui acas ... dar şi pentru
a face o scurt escal . Se l s ostenit pe un scaun şi îi povesti lui taic -s u, adic începu s -i
povesteasc , ultimele p anii. Frizerul îi f cu semn s tac . Z rise, peste drum, o siluet care
venea glon spre pr v lie.
― Domnul Wilhelm Teii! tres ri dînsul. Te pomeneşti c vrea s se rad !
Contrariat, cireşarul se uit spre uş ... şi abia avu timp s se ascund dup un dulap.
Domnul Wilhelm Teii nu era altcineva decît Petr chescu, vîn torul! F r s rosteasc un
singur cuvînt, clientul întîrziat îşi ocup locul în fa a oglinzii şi f cu un semn cu mîna spre
barb . Artistul, cel mai înverşunat adversar al oamenilor t cu i, îl îmboldi la vorb :
― Cînd mai pleca i la vîn toare, maestre?
Dup cîteva clipe de meditare grav , Petr chescu se hot rî s r spund :
― Dom'le, de ast zi am intrat în concediu. Trei s pt mîni nici nu mai dau prin oraş...
Puşca şi vînatul şi coclaurile, pe cinstea mea!
 ― V abate i şi pe la Cerboaica, maestre?
― Dom'le... nu sînt foarte sigur, pe cinstea mea...
― Ce-o fi fost acolo, acum patruzeci de ani! îl zgînd ri frizerul... Dobrescu, butucul şi
creierii, creierii, maestre!
― Auzi, dom'le! explod vîn torul. Nişte derbedei nişte m gari... Le-am vorbit despre
Dobrescu, dom'le, şi despre Cerboaica, auzi dom'le... M garii, pe cinstea mea...,
― Ce tot spune i?! se mir Figaro. Cum? Nu v-au ascultat în genunchi?... Dar cine erau,
maestre?
― Nişte elevi, dom'le, nişte derbedei, prieteni cu b iatul Iui dom' director, pe cinstea
mea... Mi se pare c şi b iatul dumitale e coleg cu b iatul lui dom' director?
― Mi se pare c da, r spunse Figaro diplomatic. Chiar ast -sear o s -l întreb, maestre.
R spunsul frizerului fusese dirijat prin semne mute de cireşarul ascuns dup dulap.
― Nu cumva pleac şi fiul dumitale undeva aiurea?
― Am cam auzit eu ceva despre o excursie, spuse Figaro dup ce trase cu coada ochiului
înspre fiu-s u.
― Dom'le! N-ai voie s -l laşi! Acolo-i moarte, dom'le, e nenorocire, pe cinstea mea. Şi
Dobrescu spunea...
― Dac zice i dumneavoastr c -i foarte primejdios, nu-l las! Gata!
― Da, dom'le! Şi ar fi bine s le spui şi celorlal i p rin i. Poate c par eu cam sucit,
dom'le, pe cinstea mea, dar nu vreau altceva decît binele lor. Nu-i l sa i, dom'le...
Dan p r sise ascunzişul, dar nu ca s trag mai bine cu urechea la ceea ce spunea
Petr chescu. Nu. Se îndeletnici cîteva clipe cu sculele şi pomezile frizeriei. Figaro îl s puni
vîrtos pe vîn tor, apoi cu un gest automat lu de pe mas un brici, exact cel pe care i-l
împinsese Dan. Cu o rar delicate e începu s -şi rad clientul, dar Ia fiecare alunecare a
briciului vîn torul se zguduia şi scrîşnea din din i. Bravul frizer nu reuşea s în eleag ce se
petrece cu clientul. Niciodat nu-l v zuse atît de nervos. Pîn ce vîn torul nu mai putu r bda:
― Schimb , dom'le briciul! Vrei s m distrugi? Pe cinstea mea...
Cînd Figaro îşi privi mai atent unealta, constat cu uimire c are în mîn briciul de f cut
aşchii pentru a î atul focului. Nici m car nu avu putere s se scuze. Lu briciul, verificat, şi
mişc rile lui devenir şi mai elegante. Chipul vîn torului exprima o adev rat voluptate.
Dup ce sp l fa a clientului, Figaro îl pudr cu generozitate pe obraji, pe gît, pe ceaf . Vîn -
torul pl ti şi avu grij , înainte de a pleca, s -i repete frizerului:
― Nu-l l sa, dom'le, pe cinstea mea. Şi Dobrescu spu...
Dar nu-şi mai termin cuvîntul. Îşi coborî gîtul între umeri şi începu s şi-l frece, îşi
zgîl îi ceafa, îşi pip i coastele, şira spin rii, subsuorile, abdomenul, şi mereu îşi mişca umerii
şi-şi cufunda capul, şi-şi zgîria ceafa, şi-şi freca gîtul. Parc -l apucase o boal necunoscut ,
dac nu inea cu orice chip s dea un spectacol nocturn de mimic .
Figaro privi îndelung şi uimit silueta deşirat care s rea şi se oprea din loc în loc, şi iar
s rea şi iar se oprea.
În pr v lie, Dan, profitînd de singur tate, r sturn repede con inutul cutiei de pudr
într-o pung de hîrtie. În pung se afla cel mai neastîmp rat praf de sc rpinat din cîte se f -
cuser vreodat .

10

Lumina înc ardea în biroul inginerului Florescu. Nu era ceva neobişnuit în cartier.
Altceva era neobişnuit: vizita pe care o primise inginerul la acea or tîrzie din noapte. Sur-
prinderea sa nu inu mult: o clip , dou , pentru c bucuria de a avea un asemenea oaspete
birui repede. Moş Timofte era îmbr cat în costumul lui de zile mari şi inea în mîn , ca un
talisman, vestita lui pip .
― Stai, moş Timofte! îl invit inginerul. Stai ca la dumneata acas . Uite, aici, pe fotoliu...
B trînul se aşez , îşi îndes pipa, apoi puf i leneş.
― Aşaaaa... spuse el. Am c zut cam tîrziu, dar ştiam eu c -n odaia asta lumina nu se
stinge prea devreme...
― Oricînd eşti binevenit, moş Timofte, asta o ştii matale bine...
Biroul inginerului era plin de dosare şi hîr oage şi moşneagul, v zîndu-le, cl tin
admirativ din cap:
― Grea treab ingineria asta... Da' şi frumoas , zic oamenii... Şi cînd m gîndesc c prin
clasa a cincea voiai s te faci artist de circ...
De cîte ori îşi amintea întîmplarea, inginerul rîdea. Într-adev r, la cinsprezece ani, dup
un mare eşec şcolar, îşi pusese în gînd s fug cu un circ şi nimeni nu-i dibuise planul, nici
cei mai buni prieteni. Se antrena toat ziua, f cea tot felul de acroba ii şi jonglerii, imagina
numere extraordinare. Pe cei de la circ îi cucerise. Şi-n ultima clip a ap rut moş Timofte,
înainte de a le spune p rin ilor... Rîdea cînd îşi amintea întîmplarea, dar cît de groaznice
fuseser atunci clipele! Oare cum îi dibuise gîndul! Niciodat nu l-a întrebat pe moş Timofte.
― Cum de-ai sim it c vreau s fug cu circul, moş Timofte...
 ― Abia acum m întrebi, zîmbi moşneagul. A trecut atîta amar de vreme c nici eu nu
mai ştiu bine... Pesemne c te-am v zut prea des f cînd tumbe şi dînd tîrcoale circului. M-am
cam mirat şi m-am dus la ei...
― Ai vorbit cu cei de la circ? întreb inginerul uluit. La asta nu m-am gîndit...
― P i altfel de unde-aş fi ştiut c vrei s pleci?... I-am luat din scurt şi mi-au spus totul...
Ei, şi fiindc nu mai e nici un pericol, acum pot s - i spun c tare puseser ochii pe
dumneata...
Rîse şi inginerul. Cam în doi peri. Îl încol eau sentimente şi senza ii nel murite.
― Ştii ce n-am în eles eu, moş Timofte?... Cum de nu i-ai spus nimic tatei...
B trînul se emo ionase:
― Parc mai ştiu... Dar mi se pare c mi-a fost team . Mi-a fost team c dac se afl
ceva acas o s fugi cu alt circ.
Şi inginerul se emo ionase:
― Cred c aşa s-ar fi întîmplat... Dac mi s-ar fi spus un singur cuvînt, dac aş fi sim it
un singur gest, aş fi luat-o razna în lume... sta-i marele dumitale har, moş Timofte. Ştii
întotdeauna cînd şi cum trebuie s îndrep i ceva.
― O fi cum spui dumneata, accept b trînul cu modestie. Eu m iau dup inim ...
Luat cu vorba, inginerul uitase c este gazd . Puse repede înaintea musafirului o
fructier plin cu portocale.
― Serveşte-te, moş Timofte... Ca la dumneata acas ...
B trînul privi cu luare-aminte portocalele învelite frumos în hîrtie roşie, m t soas . Un
gînd neaşteptat i se înfiripa în minte.
― Da' unde g si i dumneavoastr portocale învelite cu atîta grij ? iscodi b trînul.
― În casa inginerului Florescu! r spunse rîzînd cel întrebat. Asta-i una din pl cerile lui
Tic: s înveleasc portocalele, aşa zice maic -sa... Eu mai degrab cred c pl cerea lui real e
s descopere ascunzişul foi elor mele roşii. De fiecare dat îl schimb, şi de fiecare dat îl
g seşte...
― Eu aş zice c mai degrab îi place s le înveleasc , protest cu blînde e moş Timofte.
― Dac spui matale aşa; atunci aşa e... Şi chiar e aşa, moş Timofte. Adineauri am
glumit...
― Atunci nici eu n-aş vrea s-o mai lungim. Ai spus dumneata mai înainte c aş avea un
har. Poate c-o fi adev rat.
― Da, moş Timofte: Ştii întotdeauna cînd şi cum trebuie s îndrep i ceva...
― Apoi... te-aş ruga tare mult s - i laşi feciorul s plece mîine cu ceilal i la peşter .
Inginerul r spunse f r s -şi ridice privirile spre b trînul care-i aştepta palid r spunsul:
― Îl las, moş Timofte...
Cînd ajunse în curte, moş Timofte se auzi strigat în şoapt de la o fereastr :
― Plec, moş Timofte?
― Pleci...
Prichindelul cîrn şi ciufulit îşi l s , ame it, capul pe um rul lui moş Timofte. Şi-l ap s
pîn la lacrimi.
Era o noapte groas , aşa c nimeni n-a putut sus ine vreodat c l-a v zut pe moş
Timofte plîngînd.

CAPITOLUL VII

(în care autorul îşi ia, pentru o clip , permisiunea de a se adresa direct cititorului)

Nop i dinaintea marilor plec ri... Pînze albe, nesfîrşite, în l ate pe corabia unic a
copil riei... Te v d înfiorat, la rmul unui ocean de nelinişti şi dep rt ri; oricine ai fi, tu
pentru mine por i drapelul pur al copil riei; şi- i simt toate spaimele, şi mai ales spaima
dep rt rii, şi spaima rmului de dincolo, care vine numai la tine pe toate valurile... Nop i
dinaintea marilor plec ri... Le-ai tr it şi le-ai visat de atîtea ori, şi dac nu i le aminteşti, mi
s-au d ruit mie, şi de aceea le aduc în clipa asta aici, ca s i le dau înapoi... mai întîi le-ai
visat, multe zile, s pt mîni, poate luni, zile multe în care ai înv at pre ul timpului mic, al
orei şi al minutului. Zile multe în care te-ai d ruit tuturor mişc rilor, în care te-ai împrietenit
cu toate gîndurile, în care ai fi vrut s închizi ochii şi s -i spui timpului mare: du-te! du-te
mai repede! Vreau s vin noaptea cea mare... dar nu vine decît o noapte obişnuit , o noapte
asemeni celorlalte, şi atunci rogi somnul s - i apropie pleoapele. Şi pleoapele se închid, dar
mintea e înc plin de fulgere şi toate lumineaz clipite şi spa ii ciudate din marea c l torie.
Ai vrea s dormi, s te cufunzi în moartea efemer a somnului, s p r seşti timpul t u, s
aluneci în timpul cel lalt care înainteaz f r tine, f r gîndurile tale, f r dorin ele tale, f r
ner bdarea ta groaznic . Dar somnul nu vine, fulgerele nu s-au stins de tot, fiorii n-au
p r sit toate clopotele trupului t u.
Încetul cu încetul, gîndurile tale trimise în cutreier îndep rtat se întîlnesc cu alte gînduri
venite dintr-o lume pe care n-o vei cunoaşte şi n-o vei st pîni niciodat . Imaginile create de
gîndurile tale sînt supte de imaginile groteşti care n v lesc din neant şi care se dilat şi încep
s st pîneasc . Un dans halucinant, f r sens, î i sparge contururile. De unde vin atî ia
oaspe i negri, elastici, cu atîtea dimensiuni? Cît de repede î i anuleaz vibra iile! Eşti robul lor
şi ei exist doar în acele clipe unice. Mai tîrziu nu va r mîne din ei nici m car amintirea.
Nimic, nimic, decît senza ia c au sosit. Au fost... au fost... Cine?... Nu vei şti niciodat ... Şi
cînd oaspe ii se îngroaş , şi te apas , moi şi cotropitori, şi te înv luie, şi te înf şoar în
giulgiuri negre, în spirale negre, care urc , urc , atunci sim i c pleoapele s-au îmbr işat de
mult, şi ştii, în sfîrşit, într-o clip sub ire de lumin , c a venit somnul... Somnul... somnul...
Ai adormit. Lumea care te înconjoar şi te priveşte poate c înva atunci, prin tine, fericirea.
Bra ele somnului sînt calde şi blînde, parc ar fi bra ele mamei din vremurile pe care nu po i
s i le aminteşti. Dormi... Numai fulgii de z pad , în zborul lor t cut, î i seam n . Fulgii
aceia mari... liniştea lor... mersul lor despre care nu ştiu nimic... numele lor... silabele blînde,
care-i alc tuiesc... ful-gii... şopteşte-le!... ful-gii...
Şi mai tîrziu încep visurile, aceast lume ciudat , stranie, închis totuşi în tine, şi care
totuşi singur se alege şi se proclam şi care invadeaz spa iul şi timpul somnului t u.
Oaspe ii noi sînt mai familiari, relieful lor e relieful posibil al lumii tale de toate zilele, ei pot fi
întrecu i, pot fi re-crea i de imaginea ta. Unii te mîngîie, al ii te în eap sau te r nesc, al ii,
mai r u, vor s te ucid ... Dar înaintea marilor plec ri vin al i oaspe i, mai îndep rta i, mai
singuratici. Te iau de mîn şi te duc în spa ii necunoscute, pe care poate c le-ai cutreierat
odat , dar le-ai uitat ca pe o r suflare. Sau poate n-ai fost niciodat în acele lumi, poate c le-
ai g sit odat în c r i, sau într-o hart îndep rtat şi încîlcit a fanteziei, sau tot într-un vis.
Fantastice lumi! Coastele zvelte pe care chiar imagina ia ta le-a înzestrat cîndva cu înf işarea
falnic din visul pe care-l tr ieşti, stînci ascu ite pe care ai poposit în basmele copil riei şi pe
care zbori, asemeni calului n zdr van din aceleaşi basme, ah! atotputernice şi generoase
basme ale copil riei!... dar sînt şi mlaştini care bolborosesc şi- i caut picioarele, sînt şi
p duri populate de fiin e ― lucruri, hidoase, care se furişeaz prin haine, în piele, şi
r zvr tirile tale sînt groaznice şi neputincioase; o neputin crud , de plumb, î i condamn
toate mişc rile şi r zvr tirile. Şi atunci somnul se însp imînt , şi singura speran r mîne
speran a visului, dar cînd î i înfigi degetele în carne sim i dureri şi începi s plîngi c visul t u
nu e vis... Dar întotdeauna, în ultima clip , o mîn bun î i mîngîie pleoapele, şi o adiere
înceat î i nelinişteşte respira ia îngrozit ... Vizitatorii din somn dispar, aşa cum au ap rut,
într-o clipit . Dispar pentru totdeauna, niciodat nu se vor mai întoarce. Visurile nu se repet
niciodat ... Şi somnul va aluneca liniştit spre ziu , va trece ca o culoare blînd prin culorile
ame itoare ale zorilor, va înfrunta molatec r s ritul şi va disp rea încet şi neştiut aşa cum se
dizolv un nor albicios pe cerneala albastr a cerului. Zorii te mîngîie cu degete uşoare, prima
r suflare a soarelui care se trezeşte e o adiere pur , r coroas , naiv ... Dac i-ar putea
zugr vi cineva chipul şi tres ririle...
O, nop i, sublime şi istovitoare nop i dinaintea marilor plec ri...
Miezul nop ii sosise t cut, aprinzînd alte smocuri de stele pe cerul inundat. Parc
întreaga lume se înf şurase în giulgiul somnului. Oraşul dormea liniştit sub bolta în esat de
paznici de jar. Poate c mai şopteau uneori frunzele, împotrivindu-se adierilor uitate, poate c
se mai speriau puii în cuiburi calde, poate c se mai auzea fîlfîitul unor aripi nev zute, dar
toate erau ale nop ii, toate sporeau atotputernicia liniştei. Era noapte şi linişte: noapte ―
linişte... Era noaptea dinaintea marii plec ri...
Nici un cireşar nu adormise. Degete calde şi degete reci, str ine, înfiorau coardele sub iri
ascunse în sufletul lor. Emo ia îi asem na pe to i, ca pe nişte pic turi de ap , dar cît de
felurit o tr iau! Nu era numai emo ie, erau şi gînduri, şi tres riri, şi mai ales culori care
treceau prin toate şi care înv luiau totul şi pe care nimeni nu le deosebea. Nimeni...?
Dar undeva, în lume, exist şi cel care trebuie s cunoasc întotdeauna şi întocmai
gîndurile şi sim mintele unor eroi...

Dan alese cel mai sigur leac împotriva propriei emo ii: s tr iasc emo ia altora. Adic s
citeasc pîn îi va c dea cartea din mîn , pîn cînd îi va c dea capul pe pern , pîn cînd îi
vor c dea, grele, pleoapele. Cartea îl duse în evul mediu, printre dueluri şi cavalcade; era o
carte pe care o mai citise de cîteva ori, era una dintre marile c r i ale copil riei, şi recitea cu
disperare paginile cele mai frumoase, dar f r s -şi dea seama, şi f r s ştie cum şi cînd, se
pomenea în grote înfricoş toare, amenin at de bezn şi ghea , şi trebuia s -şi strîng
pleoapele pîn la durere pentru a reg si castelul cu oglinzi şi lumini ame itoare.
Maic -sa, r nit de lumina care inunda odaia, îi ceru s se culce, taic -su îi lu
ap rarea:
 ― Crezi c îl po i obliga pe un om s se culce, aşa cum l-ai obliga s -şi rad barba?
― Eu ştiu c dac -i întuneric, copilul doarme. Asta-i!
― Aici greşeşti. Dan nu mai este un copil...
― Treaba voastr ... Dac v-a i în eles amîndoi s -mi strica i noaptea...
Dan stinse lumina şi chiar în prima clip de întuneric descoperi ideea jurnalului: un
jurnal de c l torie, inut în cel mai strict secret, un jurnal cu întîmpl ri nostime, da...! cu
avînturile, cu certurile, cu neîn elegerile care se vor ivi, un jurnal original, f r altitudini şi
longitudini, f r calcule şi m sur tori, f r denumiri latine... Iar la sfîrşitul expedi iei, sau
poate mai tîrziu, sau poate chiar mult mai tîrziu, îşi va aduna prietenii şi le va citi... Ochii lui
Dan se închideau, şi în fa a lui se afla jurnalul, şi creionul din mîna lui începea s alerge pe
pagini; rînduri, rînduri despre spaime şi bucurii, despre surprize şi eşecuri, rînduri multe pe
care întunericul grotei voia s le ştearg , rînduri încîlcite, p tate de întuneric, şuvoaie de
cerneal neagr curgînd peste pagini... Nu cititul, cum crezuse el, ci scrisul acela îi închise
pleoapele.

Şi Lucia descoperi, tîrziu, în prima cea a somnului, ideea jurnalului. Parc ar fi

în epat-o cineva, atît de iute se în l în capul oaselor. Mintea i se limpezi într-o clip : cum de
uitaser lucrul cel mai important?... Expedi ia avea nevoie de un secretar, de cineva care s
noteze toate datele culese cu voie sau f r voie... Cine ştie? Poate c vor descoperi lucruri
mult mai importante, al turi de care harta peşterii va p rea o copil rie... Şi cît de uşor se pot
pierde, sau cît de simplu pot fi ignorate dac nu sînt judecate ca nişte p r i posibile ale unui
întreg posibil!
Lucia aprinse lumina. Tot chipul ei era un semn de întrebare zugr vit din temeri şi
naivit i, din dorin e şi tres riri. Poate c niciodat lucrurile care o înconjurau şi care-i
cunoşteau fiecare zvîcnet nu întîlniser atîta puritate şi frumuse e. Dar totul inu o clip .
Hot rîrea ferm îi în spri tr s turile, îi umbri str lucirile de aur. S ri din pat şi începu s
caute prin sertare. Mişc ri sigure, f r zgomot, f r ezit ri, în sfîrşit, g si tot ceea ce c uta:
un caiet gros, cu scoar e de piele şi un buchet de creioane colorate, culese cu chibzuin .
Imediat împ r i caietul. Descoperise patru capitole mai importante: geologie... faun ... flor ...
impresii personale. Fiec rui capitol îi atribui un num r egal de pagini. Şi pentru ca
delimitarea s fie şi mai precis şi orice eroare exclus , repartiz şi creioanele: creionul roşu
— geologie; creionul albastru - fauna; creionul verde ― flora; creionul negru ― impresiile
personale... da! Mai r mîneau mesajele T.F.F... Vor avea loc la ultimul capitol.
Dup ce puse totul într-un buzunar al rucsacului, Lucia stinse lumina şi se lungi pe pat.
Somnul era undeva departe, şi poate pentru a-l atrage mai repede, pentru a-i ar ta supunere,
închise ochii. Dar gîndurile nu voiau s se linişteasc . Caietul cu scoar e de piele le a î a
mereu. Creionul roşu se ridica în aer ca un semn de exclamare! Apoi ca un stîlp de hotar.
Straturile triasice şi jurasice, în disput aprig , voiau s -şi dovedeasc şi întîietatea. Se
întîlniser la vîrful creionului roşu, şi creionul alunec încet la orizontal , şi straturile se
înnodar la mijlocul lui, şi totul se transform într-o balan . Care era mai greu? Care era
mai important? Balansau, balansau şi Lucia fu absorbit de mişcarea lor şi proiectat undeva
în leg narea aceea lin , tocmai în clipa cînd sim i c mai uitase ceva. Uitase ceva... Dar nu-şi
mai aminti ce uitase... Leg narea straturilor era lin , ame itoare.

Valea e plin de ferigi şi palmieri, de cedri şi eucalip i. Colibri şi papagali, pinguini şi

vulturi pleşuvi şi-au dat întîlnire pe marginea unei cascade albastre. Jeturi înalte, ca nişte
curcubeie verticale, îşnesc din aisberguri crenelate. O frunz uriaş , sau o floare, sau o arip
pierdut , pluteşte peste ape, peste aburi şi nori. Din în l imile ei priveşte Maria fantastica
vale. Doarme? Viseaz ?... Nu ştie... Aripa o înal , o înal mereu, şi valea e o insul , insula e
un punct, şi punctul e o floare, o floare cu multe pleoape, un trandafir... O r suflare întîrziat
şi ecranul gîndurilor s-a f cut alb, iar fata cu visuri şi cozi speriate îşi ap s , f r s ştie,
pieptul înfiorat. Buzele se deschid, sub ire, parc ar vrea s cînte un cuvînt uitat... dar
ecranul se tulbur , la început valuri şi pete, apoi reliefuri, şi culori, şi contururi.
Întunericul e greu, e numai întuneric... Şi totuşi sînt cotloane, şi grote, şi caverne, şi
r cnete... Iat -i! P tra i, p roşi, f r frunte, cu bra e lungi, pîn la glezne, ap rîndu-se de
monştri cenuşii, cu col i cît bra ele. Împing bolovani spre intr ri, şi poart sub bra e pr jini
cu vîrf ascu it, de cremene, şi unii duc be e aprinse şi cranii umplute cu jar. Stau fa în fa .
Unii au puterea, cruzimea, num rul... Ceilal i au cranii umplute cu jar şi be e aprinse... Şi
fiarele sar... Şi ea fuge, fuge prin scorburi întunecoase, prin cotloane, prin întuneric. Dar
întunericul se face vîscos şi o împotmoleşte. E într-o mlaştin care vrea s-o înghit ... Dac ar
putea s deschid ochii, numai pentru o clip , totul s-ar dizolva. ip şi nu poate şi nici
ip tul nu i se aude, şi mlaştina o absoarbe, fierbinte, vîscoas , umed ... Nu poate...
 Maria deschise ochii şi se trezi sufocat , transpirat sub p tura care-o acoperise de tot.
Azvîrli p tura şi c ut cu privirile un obiect, un col familiar, orice lucru cunoscut care ar
putea s-o scape de amintirea coşmarului. Chiar lîng ea, pe noptier , tic ia ceasul
deştept tor. Fosforul cifrelor şi acelor adunau o or atît de tîrzie încît îşi d du seama c
începe s fie devreme. Cu mîinile sub cap, cu cozile desf cute şi torturate, se l s furat de
somnul limpede dinspre diminea .

Ursu dormea afar , pe prisp . Acolo îşi instala patul de var : o saltea tare, de paie, cel
mai s n tos pat pentru un sportiv, cum îl înv ase un antrenor. Dar nu dormea. Îşi rezemase
capul de o rani uriaş , în care îndesase aproape tot depozitul expedi iei, şi privea undeva în
noapte. În tind , lumina înc nu se stinsese. Se uitase de cîteva ori pe geam şi o v zuse pe
maic -sa tot cu andrelele în mîn , împletind, împletind mereu. Nu îndr znise s-o tulbure.
Dac i-ar fi spus c n-are nevoie de puloverul la care se chinuia de atîta timp, ar fi mîhnit-o
greu. De unde g sise bani ca s cumpere lîn ? Era un mister pentru Ursu. Cu zece zile în
urm , era îngrozit c va trebui s plece în expedi ie cu un pulover vechi, ros şi decolorat, care
ar fi plesnit pe el. Şi iat c-o surprinde într-o sear pe maic -sa împletind de zor, cu vechiul
pulover în fa a ei. Împletea numai seara, pe furiş, ca s n-o vad el. Preg tea cea mai
frumoas surpriz din via a ei. Cît de greu se st pînise Ursu! îi venea s treac prin uş şi s
îngenuncheze în fa a ei. Şi iat -l, dou zile mai tîrziu, cum i se încarc bra ele cu tot ceea ce
poate dori un tîn r care vrea s -şi petreac vacan a prin mun i. Absolut totul... şi un pulover
cum nu mai era altul în oraş... Oare cînd va afla de ce i s-a dat premiul cel mare?
Lumina se stinse în tind . Ursu oft . Alte gînduri îl sîcîiau. Expedi ia era primejdioas ,
sau putea s devin primejdioas . Nimeni nu cunoştea regiunea, nimeni nu ştia de ce s se
fereasc şi cum s se fereasc . Unii erau pruden i, ca Ionel. Al ii antrena i, ca Victor. Dar
ceilal i?... Mai ales fetele? Oare vor rezista greut ilor şi neprev zutelor?... Maria, da... Dar
Lucia? Nu era prea fragil ?... Ba nu!... mai multe pericole o pîndeau pe Maria. Era prea
nep s toare şi îndr zneala ei putea s se transforme în impruden ... Şi mai era Dan, mai
ales Dan! Moale, f r vlag , la prima excursie din via a lui, incapabil s se descurce într-o
situa ie grea... Da! Maria şi Dan... S nu-i scape nici o clip din ochi, mai ales în locurile
s lbatece şi ispititoare... dar Lucia?.. Ursu ar fi vrut s -şi încordeze bra ele, s -şi încerce
puterea pe care presim ea c i-o va cere muntele, dar bra ele îi alunecar şi somnul îl cotropi
şi pe el.

De cînd se b gase în pat, Ionel se gîndea la un singur lucru: cine va fi conduc torul
expedi iei? Şi îşi f cea reproşuri amare c nu ceruse mai de mult r spuns la aceast între-
bare. Nici m car n-o c utase, ba chiar se ferise de ea... Pentru c aşteptase s se decerneze
mai întîi Premiul Bomb ! Acesta era adev rul! Dac ar fi primit el premiul, poate c nici n-ar
mai fi fost necesar întrebarea... Fusese prea sigur... Şi iat c acum se ridica amenin toare!
Cine putea fi conduc torul expedi iei?... Ursu? Nu! Pentru prea multe motive, dar mai ales
pentru c nu se gîndea la aşa ceva... Dan? Nici atît... Fetele? Nu aveau asemenea veleit i şi,
mai ales, nu voiau s apar ridicole... Victor! Singurul rival... Ştia asta de mult vreme, şi mai
ales ştia c Victor va fi greu de înfrînt. De aceea se aliase cu speran a Premiului Bomb ...
Ionel sim i cum îl trec n duşelile. Clocotea. Nu putea s suporte pe altcineva deasupra
lui. Şi nu era numai atît. Ce f cuse Victor pentru expedi ie? C utase o hart oarecare la un
muzeu? El se chinuise luni de zile, şi duminica, şi nop ile, ca s construiasc aparatele T.F.F.
Muncise ca un nebun, ca un bezmetic. Şi toat puterea şi frumuse ea expedi iei... şi mai ales
toat siguranţa expedi iei o constituiau aparatele T.F.F. Orice-ar spune Maria... Ar fi o
nedreptate s conduc Victor expedi ia.
Ionel se d du jos din pat şi începu s se plimbe prin camer . De cîteva ori se opri în fa a
diplomelor ob inute la diferite concursuri: fizic , naturale, chimie... dac ar fi fost la alt
şcoal , ar fi luat întotdeauna Premiul de Onoare. Totul era nedrept! Cumplita neşans !...
Poate din cauza aceasta devenise mai retras, şi mai invidios, şi mai închis, şi mai... Mereu al
doilea... Nu! De ast dat nu va mai accepta. El îmbog ise expedi ia cu aparatele, el trebuia
s-o conduc ...
Cînd se trînti din nou pe pat, Ionel sc pase de chinurile îndoielii. Ştia ce trebuie s fac .
Mai întîi s-o conving pe Lucia, şi pe urm s discute cu Victor... Da! Poate c Victor nici nu
se gîndea la conducerea expedi iei. Poate c tocmai Victor îl va propune conduc torul
expedi iei...
Ionel adormi imediat. Pe chipul lui se citeau visuri frumoase.

7
 Victor încremenise la fereastr . Îşi tr sese acolo scaunul lui de veghe, şi, sprijinit în
coate, privea de ore întregi stelele, f r s le vad . Încremenirea lui ascundea o violent
fr mîntare. Totul plecase de la hart . Dup ce o cercetase, poate a mia oar , inutil, c o avea
mereu în fa a ochilor, cu toate liniile ei, se sim i deodat n p dit de o sumedenie de întreb ri.
Oare nu era prea mare cutezan a cireşarilor de a explora o peşter de mult vreme neumblat
şi foarte pu in cunoscut în regiune? Oare nu era o impruden ?... Dar Victor ura aceast
întrebare. O respingea mereu: Deocamdat totul era un gînd, o dorin , nu se putea vorbi de
impruden . Oare peştera r m sese aceeaşi pe care o înf işa harta, dup atîta amar de
vreme?... aceasta era întrebarea cea mai chinuitoare. C utase r spunsul în c r i, în p rerile
profesorului şi aflase c în nici o peşter procesul de eroziune nu se termin . El continu în
timp, de cele mai multe ori lent, uneori îns violent, se produc schimb ri de straturi,
pr buşiri, transformarea unor simple pîraie în lacuri şi cascade subterane. Cine ştie ce
schimb ri se petrecuser în Peştera Neagr , dup atîta timp? Poate c harta nu mai
corespundea noilor forma ii din peşter . Dar acest lucru, tocmai acest lucru îi atr gea pe
cireşari în peşter : s fac o hart nou , care s înf işeze întocmai relieful peşterii. Relieful
nou, schimbat, poate cu totul altul, pentru ca harta peşterii s fie Harta Cireşarilor.
Dar era o întrebare şi mai chinuitoare: dac procesul de transformare era în toi şi
peştera ar fi suferit o pr buşire în straturi chiar cînd cireşarii se aflau în untru?... Dac
pr buşirea s-ar petrece în fa a lor, n-ar fi nici o primejdie... Dar dac se va petrece în spatele
lor... Ar însemna s r mîn îngropa i de vii în adîncul muntelui...
Acest gînd îl neliniştea pe Victor şi acestui gînd îi g sise, în sfîrşit, un r spuns. Era unul
singur, în puterea lor. S se formeze dou grupuri: unul s str bat peştera, iar cel lalt,
paralel, coasta muntelui. Unul în untru, altul afar , cu obliga ia unor comunic ri telegrafice
periodice, iar în caz de pericol: S.O.S. Grupul de pe coast ar da alarma şi astfel salvarea
celor din untru ar deveni cert .
Victor mul umi, în gînd, lui Ionel şi Luciei pentru marea lor realizare: aparatele T.F.F. Cu
ele, cireşarii vor fi tot timpul împreun . Da! Era foarte limpede: toat siguran a expedi iei
st tea în formarea celor dou grupuri. Şi înainte de a adormi, Victor se gîndi c primul cu
care trebuia s discute desp r irea era Ionel.

De pe birou dispare un creion. Creionul se ridic în aer, pluteşte, face cîteva rota ii, apoi
se aşaz la locul lui. În clas se deschide uşa, nu intr nimeni, dar pe catedr catalogul se
deschide şi o voce îngroşat , pentru a nu fi recunoscut , rosteşte notele: "Apostolescu!
Româna patru... istoria doi!... Doi! Nu i-e ruşine, m garule!"... Pompilic e înşf cat zdrav n
de p r. Se întoarce: nimeni... Bombeul unui pantof îl izbeşte în spate: tot nimeni. Un cîrlig îi
prinde urît nasul: dar nu e nimeni în fa a lui, în spatele lui, în apropierea lui. Însp imîntat, o
ia la goan , se uşcheşte... Moş Timofte doarme. Pe geamul deschis nu p trund decît razele
lunii. Şi totuşi, pe mas , se mişc o pip . Din nev zut curgea în ea tutun. Cel mai fin tutun
de pip care exist în lume. Pe o farfurioar goal poposesc, una dup alta: patru, cinci, şase
portocale învelite în hîrtie roşie, de m tase. În somn, b trînul parc ar sim i cum i se
înc lzesc sprîncenele... Deschide ochii: nimeni. Adoarme iar şi...
Ciudate, nemaipomenite întîmpl ri!... Toate se petrec în capul unui prichindel care rîde,
rîde tot timpul, mai ales cu ochii. Cutia fermecat a şi ajuns în buzunarul lui. Nu trebuie s
spun decît trei cuvinte, s le sufle încet în cutie, şi gata! Poate s fac orice vrea. Ce bine e
s fii nev zut! Fiuuuuu! Un singur cuvînt... Dar care-o fi cuvîntul vr jit?
Tic îşi chinuieşte mintea, şi caut , şi caut , dar în zadar. Cuvîntul... Care-o fi
cuvîntul?... Pleoapele i se apropie, ochii i se sub iaz , i se închid... Dar cît de iute tresare!
Deschide ochii, îşi pişc obrazul... poate c-ar trebui s caute un ac... N-are voie s doarm ! în
afar de t ticu, nimeni nu ştie c pleac şi el în expedi ie, nimeni. Şi nici nu trebuie s ştie...
O s -i urm reasc pe cireşari pîn la ieşirea din oraş, şi înc pu in, o s ocoleasc pe un
drum l turalnic, îl cunoaşte el bine, o s ias deodat în fa a lor! Ce mai mutre vor face! Mai
ales urîcioasa, nesuferita, scîrboasa... Şi la început n-o s -i spuie c i-a dat voie t ticu... O s
cread c-a fugit de-acas !... Cum de i-a dat voie t ticu?...
Ce bun e moş Timofte! Credea c nu mai vine... vine... vine... Nu! Nu trebuie s adoarm .
Poate c era mai bine s caute un ac... N-are voie s adoarm ... S nu piard plecarea...
Care-o fi cuvîntul vr jit?... Ce fel de cuvînt o fi?... Întuneric?... Somn?... Moale?... Clopo ei?...
Clopo ei?... Da! Clopo ei!... acesta e cuvîntul: clopo ei...
Ceasul deştept tor o trezi cu r utate pe Maria, o trezi din somnul cel mai dulce. Dar s ri
imediat din pat, stinse sunetul ceasului şi privi afar : zorile...
În camera de al turi, Tic, prichindelul care se r zboise atît de cumplit cu somnul, era cel
mai fericit om de pe p mînt. Descoperise cuvîntul vr jit. Somnul şi visul îi zugr vise pe chip
fericirea neasemuit a descoperirii. Clopo eii ceasului t cuser îns , şi nimeni, nimeni nu-i
şopti la ureche c adormise... Doar o zîn frumoas se aplec şi-i s rut ochii. Dar zgomotul
paşilor care fugeau spre zori nu-l mai auzi...
 CAPITOLUL VIII

Toate str zile din oraş, oricît de întortocheate şi de încîlcite ar fi fost, de oriunde ar fi
pornit, se strecurau toate spre şoseaua principal şi se rev rsau toate în ea, transformînd-o
astfel în singura cale de ieşire din tîrg spre mun ii care se profilau în dep rt ri. Mai era şi o
gîrl pr p stioas care împiedica celelalte str zi s p r seasc oraşul de capul lor, o gîrl
care înconjura tîrgul ca un şan de cetate şi peste care nu se aruncase decît un singur pod,
un pod mare, de piatr , la cap tul dinspre nord. Locului unde se afla podul i se spunea: "la
barier ". În preajma podului se înjghebaser , de-a lungul anilor; cîteva c su e pipernicite şi
nişte gherete de bîrne, toate roase de oftica vremurilor. Dac în timpul nop ii bariera dormea
somn greu, rareori tulburat de vreun scîr îit de care sau de claxonul vreunui camion, de cum
se iveau zorii începea o forfot care nu se mai termina pîn la asfin it. Drume i, care cu boi,
docare, biciclete, mai rar camioane sau maşini de şosea, c ru e, mai ales c ru e cu coviltirul
deasupra, se scurgeau, se scurgeau întruna spre oraş. Str ini sau cunoscu i, oamenii îşi
d deau bine e într-un fel ciudat, care se împ mîntenise în toat regiunea: întotdeauna îşi
dest inuiau şi scopul colindei lor la oraş. Cam în felul acesta se salutau oamenii la barier :
― Bun s - i fie ziua, cumetre! Ia, m-a trimis nevasta cu nişte verde uri...
Cel lalt, poate chiar cum tru, poate un str in, îi întorcea cuviincios vorba:
― S te-aud Domnul! C azi o s cam fie belşug de p s ri la tîrg...
Vreun altul poate c se cam gr bea cu r spunsul:
― Bun s fie! Bun inima m t lu . Desear nu m mai întorc în sat pe jos. Îmi iau
biciclet .
― Ei na! Parc nu tot picioarele, s racele, se chinuie la ea. Oamenii se cunoşteau, mai
schimbau nout i, mai tr geau o lulea, îşi mai f ceau curaj, de... ca înainte de a intra într-un
oraş. Iar dac erau unii c rora li se potriveau m rfurile, nu uitau s statorniceasc pre urile
cu care urmau s le vînd , mai tîrziu, la pia . F r acel bob de taifas de la barier , oamenii
n-ar fi intrat cu inima plin în oraş. Aşa se obişnuiser ei. Şi dac se pomenea vreun
necunoscut, iste ii se gr beau s -l ghiceasc dup m rfuri şi dup port.
― sta-i de sub p dure, de la urlui... Ia caut -l la jambiere!
Şi ca s se conving sau s -i conving pe ceilal i, trebuia s scorneasc o singur
întrebare:
― Din care ai? Zarz re sau caise?
― Eu aş zice c din amîndou ...
― V-am spus eu c -i de sub p dure, de la urlui.
În diminea a plec m, iste ii de la barier fur puşi în grea încurc tur .
― Cine-o fi, bre, b trînul?... Ia uit -te-l!
― Eu aş zice: drume , c -i ras de cu sear ...
― Fugi, bre, încolo! Nu vezi c poart ghete?
― O fi vreun controlor c prea se uit înapoi...
― Ei na, controlor! ia-s mai diploma i. Se fac c n-au nici o treab ...
― Bre! Eu aş zice c -i un preşedinte, sau cam aşa ceva... Ia uite cum zgîieşte ochii la
cireşe!
― Te pricepi şi tu la oameni cum cum se pricepe fiic -mea la pr şit...
― Ei na! Şi asta-i de laud la tine!
― Nici de laud , nici de ruşine, c fiic -mii abia i-au ieşit din işorii...
Oamenii f cur haz. Cel cu fiica nu se d du b tut:
― Dup port... pare or şan... P cat c nu fumeaz . C omul se cunoaşte şi dup cum
ine igara...
― Bre! Asta-i şi mai şi! Uite-te-l! Trage din lulea!
― Or şean e! c -i prea nervos pentru b trîne ea lui. Aş zice c -i pensionar sau vreun
înv tor... Luleaua...
― Ei na! Sînt gata s pun mîna-n foc! Din lulea trag numai dasc lii. La noi în sat sînt
doi: unuia-i zice Petec ... celuilalt Prohab. Şi-amîndoi trag din lulea.
― Bre! Aici prea o potrivişi... dac-o lu m aşa, atunci to i cei cu baston sînt pompieri...
― Ei na! Şi asta ce-ar vrea s mai spun ?
― P i e unul la noi în sat care poart baston, unu Scurtu. Un pompier... Şi-a zdrelit
piciorul la un foc, pe deal, şi pîn şi-l lecuieşte...
Oamenii f cur iar şi haz, dar tot nu izbutir s afle meseria drume ului neobişnuit de
la barier . Ba o bun bucat de vreme îl uitar rezemat de o barac . Şi asta nu pentru c şi-
ar fi aranjat marfa în c ru e sau şi-ar fi ad pat animalele însetate. Altceva le atrase interesul.
Pe şosea ap ruse o ceat de tineri cum nu prea v zuser ei de multe ori, deşi erau aproape
to i oameni de sub munte.
 ― Bre! ia uite, bre, ce dih nii! Parc-ar avea o sut de capete şi o sut de picioare... Numai
pe creştet s mai duc un ceaun şi de picioare s le atîrne nişte putini şi n-ai mai g si alt loc
de povar ...
― Eu aş zice c -s nişte studen i... Parc-ar avea şi lope i şi securi. Ia uite, minune! Alea
trebuie s fie aparate de filmat sau poate ceva de g urit mun ii...
― Ei na! Studen i!... Nu vezi c nici nu li s-a dus caşul de la gur şi nici n-are de gînd s
le mijeasc tuleiele? Nişte tinerei...
― Taci, bre, c nici tu nu te-ai pus cu zdrahonul la, care... uite-te-l!... duce-n spate o
cas întreag şi n-a uitat nici hambaru-n ograd ...
― Eu aş zice c -s puşi pe fapte mari... Prea se contreaz la drum...
― Las' c mi-i cunosc eu. Am mai v zut din ştia. Dup juma' de kilometru încep s
scoat limba şi se iau la b taie c nu s-au dus cu trenu...
― Nu-i necaz... O s -i ajungem disear la l'lalt pod ş-o s -i cam lu m cu c ru a. Cinci,
şase kilometri or face ei...
― Bre... Numa s nu te rogi tu de ei s - i ia mîr oaga-n spate...
― Eu aş zice c şeful nu pare a fi cel zdrav n...
― Ei na! Atunci care e?
― la de merge cu lanterna la şale...
― P i dac to i cei cu lanterna ar fi şefi, atunci f naragiul nostru cel bîlbîit...
― Stai, bre! Vezi-l cum merge cu mîinile-n buzunare... şi n-are decît un s cule în
spate...
― Ei, na- i-o bun ! Sînt şi dou fete-n ceat !
― Fugi de-aici!
― S m bat Dumnezeu! Ei, nici acu' nu le vezi pletele? Uite-te-le!
― Ce plete, bre omule!? C aia b lan e tuns curat ca b ie ii. Ş-ai v zut, cumetre?
Amîndou cu pantaloni!
― Eu aş zice c nu-i lucru de şag . Nu se poate s nu aib ei vreo treab ! Ii încerc m?
― Îi!... Diminea a bun , domnişorilor! Da-ncotro?
― Bun ! Bun ! Spre Peştera Neagr ...
― D-apoi s v in norocul! C -i drum lung pîn-acolo şi-n untru nu prea se-ncumet
omul... Da' ce face i acolo? Poze sau niscai esperen e?
― Facem! Facem! Şi r mîne i cu bine!
― Şi 'mneavoastr s v -ntoarce i s n toşi... O lua i tot înainte pîn la pod, la cel de-al
doilea pod, tot de piatr ca sta... şi de-acolo o lua i la stînga, pe-un drum pietruit, vreo
paişp'ce kilometri pîn la Z noaga, iar de la Z noaga sînt dou drumuri spre Negroaia, c noi
aşa îi zicem peşterii... Cel din dreapta ocoleşte mult al dracului, dar e mai domol... Cel din
stînga, mai pieptiş, duce în şapte, opt kilometri acolo...
― Dar cui îi vorbeşti tu, bre, ca s -l însp imîn i, c oamenii au trecut de pod?...
― Ei na, cui?... Ce, n-am dreptul? Cam cî i erau cu to ii?
― Cinci aş zice eu...
― Taci, bre, c erau şase...
― Cinci, c doar n-am chiorît dintr-odat ...
― Bre! degeaba vrei s te betegeşti, da' erau şase. Unu! Cel zdrav n cu hambaru-n spate,
este?
― Este! Pe urm , la, şeful cu mîinile-n buzunare... pe urm aia b lan , care se uita la
tine ca la un urs... pe urm oacheşa cu cozile pe spate...
― Ei na! C parc mai era una cu cozile pe piept...
― Stai, bre, c m-ai încurcat!... Vas' c patru pîn-acu, da? Zdrahonul, şeful, fetele...
― Şi cu la care gîfîia, la gr suliu, care-o s -şi dea sufletul pîn' la pod, sînt cinci?
― Sînt!
― Şi mai era unul!
― Care?... Da, bre! B iatul la care inea sprîncenele în sus de parc mereu întreba
ceva... Da! Şase...
― Ia uite-te-l! Luleaua a luat-o înapoi spre oraş! Ce i s-o fi întîmplat de-şi for eaz aşa de
crunt b trîne ile?
― Bre! Dar voi şti i c ne-am cam întrecut cu vorba? Ca babele de la Putinei care, cînd n-
au ce face, cheam co ofenele la taifas...
― Aşa-i la drum de cînd e lumea... Bunicul, fie-i rîna uşoar , îmi povestea el o istorie
adev rat cu drumul şi c l torul... Dar v-oi spune-o seara, la întoarcere, pe şosea...
Ceilal i r suflar uşura i.
― Atunci, spre amurg, tot aici la barier , oameni buni.
Apoi îşi îndemnar animalele, care cu bice, care cu strig te, care cu o smucitur de h ,
şi pornir spre oraş, parc pe urmele moşului cu luleaua, pentru a-i afla îndeletnicirea.
Moşul era îns departe. Se gr bea amarnic pentru c v zuse numai şase tineri luînd
calea muntelui. Ce se întîmplase cu al şaptelea, cel pe care-l aştepta el? ... Moşul se opri
nehot rît în fa a unei case cu cerdacul acoperit de ieder .
 2

Ursu era mereu în frunte, obligîndu-i pe ceilal i s in pasul cu el. Ajunsese primul la
pod. To i oamenii care-l întîlniser pe drum îl priviser cruci i şi-i l udar puterea: "Un fl c u
ca sta n-ar strica deloc la casa omului", gîndea cîte unul. Înc rcat cum era, p rea de trei ori
mai voinic.
Vl jganul îşi rezem rani a înfricoş toare de balustrada podului, şi astfel, uşurat de
povar , aştept prietenii.
― Po... pas! gemu Dan cu ultimele-i puteri.
Şi f r s aştepte încuviin area celorlal i, se desc tuş de poveri şi se întinse pe iarb .
― Scoal , imprudentule! îi ordon Lucia. Iarba-i ud şi rece, iar corpul t u e cald şi
transpirat... Cea mai bun combina ie pentru o dubl pneumonie perfect ...
― Tripl , cvadrupl , sextupl , infinitupl s fie şi tot nu m scol!
Lucia nu se mul umi, din fericire, numai cu îndemnul verbal, îl înso i imediat de o
straşnic zgîl îitur .
― Hai, nerodule! Hai, c n-avem sanatorii în peşter .
― Poate c s-au gîndit str moşii... Încerc Dan o glum . Dar Lucia n-avea chef de glume.
Îl mai zgîl îi o dat , apoi
Îl trase în sus... cu ajutorul Mariei, care-l apucase de cealalt ureche.
Se apropiau de pod şi ultimii doi: Victor şi Ionel. Îşi încetiniser dinadins mersul cînd îi
v zur pe ceilal i c se opresc. Victor era mul umit c Ionel acceptase de la bun început ideea
desp r irii grupului, considerînd-o şi el absolut necesar pentru securitatea expedi iei. Ionel,
în schimb, p rea cam nec jit, sau poate preocupat de uri gînd c ruia nu-i g sea cap tul.
Popasul se f cu sub supravegherea foarte sever a Luciei: jum tate de or , f r nici o
prelungire; nimeni s nu se lungeasc pe iarb ; ceai fierbinte şi biscui i; dou mere de cap;
interzicerea discu iilor triste. Punct!
Maria, f r s -şi dea seama, înc lc primul punct:
― S racul Ticuşor! Mai bine-l luam şi pe el...
― Atunci ar fi trebuit s aştept m ora deschiderii magazinelor, o întrerupse Ionel.
Maria nu în elese unde bate Ionel.
― Ca s facem o provizie bun de biberoane...
― Z u! schimb Maria tonul. Eu cred c ie i-ar fi ajutat foarte mult...
De data asta, Ionel nu ştia unde inteşte Maria:
― Biberoanele?... întreb el ofensat.
― Nuuuu... Tic! El i-ar fi ajutat. Dup ce i-ai fi dat rani a, poate c te-ar mai fi luat din
cînd în cînd în spate.
― Ha, ha, ha! f cu Ionel strîmbîndu-şi fa a. Ce spirit! P cat c n-a adus Dan cu el praful
de sc rpinat...
― Cine i-a spus c -i un spirit?
Lucia, încredin at pe deplin c ultimul punct va trebui scos din orice program de popas,
opri cearta tradi ional printr-o veste, la urma urmei nu prea vesel :
― Mai ave i cinci minute!
― Numai cinci minute?! se pref cu Dan foarte mirat. stora nu le-ar ajunge nici cinci
secole ca s -şi termine sfada...
Pîn şi Lucia schi un zîmbet, dar nu uit s rectifice cu un aer sever:
― Cinci minute pîn la plecare! Leneşilor!
― Poate c n-ar strica s le folosim mai bine, spuse Dan. De pild ... s mai îmbuc m
ceva. Atîta drum în fa ...
― Trei buc ele de zah r fiec ruia şi...
F cu o pauz for at ca s -l a î e pe Dan.
― Şi? se interes cam b nuitor cel fl mînd...
― Şi... calorii din surs direct , îl potoli Lucia.
― Drag Lucia, te-aş ruga s hr neşti cu mai mult lumin un biet netot. Stau prost cu
inteligen a...
― Probabil... oft ea. Lumin ai vrut, lumin vei avea. Po i s te tot saturi de razele
soarelui. Şi dac-ai fi asemeni Lycossei de Narbona, nu te-ai hr ni decît cu soare...
― Dac ar avea inima neagr ... Îndr zni Dan.
― Nu! îl opri Lucia. E o arahnid celebr . Are pîntecele negru: tarantula cu pîntecele
negru! Nu inima...
― M gîndeam c ar fi putut sem na cu tine...
Lucia îl privea aproape admirativ, dar Dan n-o vedea; îşi plimba privirile tem toare pe
cîmpia larg .
Complet echipa i, Ursu şi Victor se apropiar de grupul cert re ilor.
― Ne-am interesat la un c l tor, îi înştiin a Victor. O lu m pe drumul din stînga. Pîn la
Z noaga, calea e dreapt . Acolo iar vom întreba.
 ― Cale dreapt ?! spuse Dan îngheboşat de greutatea rani ei. Mam drag ! dac ar trece
un tunel prin dealurile astea idioate, aş zice şi eu c -i cale dreapt . Şi cam cît e pîn la
Z noga?
― Vreo cinsprezece kilometri, îl linişti Ursu, înainte de a p şi în fruntea grupului.
― Cîîîît!?! se însp imînt Dan, şi c zu jos, frînt, de parc str b tuse cei cincisprezece
kilometri. Asta-i r splat la lipsa mea de curaj! Dac aş fi avut curajul s -i dau eu primul, lui
Ursu, poverile... aşa cum mi-a trecut prin cap de la început... Acum m-am convins, Ionel...
Eşti foarte curajos!
― Haide, nu te mai tîngui! îl îmboldi Maria. Pot s te mai ajut şi eu. Ce vrei s - i duc?
― Asta m apas cel mai greu... r spunse Dan ar tîndu-i un obiect. L-am uitat asear în
buzunar. E cel mai bun brici de frizerie. Mam drag , o singur sc pare mai am...
― Ştiu eu ce vrei s spui, îl imit Maria: "S -l folosesc la gîtlejul meu"...
― Mam drag , ce perspicacitate! N-ai nimerit-o! Nu. Dac pleac Petr chescu la
vîn toare, r mîn viu...
― Adic vrei s înapoiezi briciul lui Petr chescu? îl lu Maria în serios.
― Tot n-ai nimerit-o... El e singurul client al frizerului. D , Doamne, s plece!
Dan şi Maria încheiau şirul. Primul c uta din r sputeri s -şi potriveasc pasul dup
ritmul energic al fetei cu p r de c rbune. Şi tocmai cînd reuşi isprava, Maria se opri pentru a
rîde în voie.
― Merit ! se înfurie Dan. La bancurile mele se rîde cu întîrziere... Nu vrei s mai faci ceva
provizii?
― Iart -m , Dan. Nu m gîndeam la bancul t u. M gîndeam la Higiena. Mi-a povestit
tata, într-o sear , despre Figaro. Îl simpatizeaz teribil...
― D-aia se rade acas ... Nu, Maria, nu rîde... De cîte ori nu i-am reproşat tatii c şi-a
ales meseria asta tîmpit . Şi mereu mi-a r spuns c şi-ar alege-o şi a doua oar . Şi-a f cut el
un fel de filozofie. Zice c un om cînd se rade îşi leap d o parte din triste e sau de sup rare,
c m car cîteva minute dup ce-şi rade barba se uit la lume mai senin şi i se pare via a mai
proasp t . Aşa spune el... Şi îşi închipuie c e un fel de apostol al veseliei şi-al bunei
dispozi ii... Dar eu cred c toat filozofia lui e o scuz în care a început s cread ...
Dan îşi potrivise temeinic pasul dup Maria. Criza, care la un moment dat îl sufoca,
disp ruse ca prin farmec. Amîndoi mergeau voiniceşte. Urcau nişte dîmburi domoale. Calea
trecea prin crînguri de alun cotropite de tot felul de p s ruici. Încetul cu încetul, uitar
amîndoi gîndurile de-acas . Îi subjugase melodia aceea a dimine ii pe care o cînta tot crîngul.
Maria închidea din cînd în cînd ochii pentru a-şi imagina o orchestr ciudat , compus din
mii de instrumente: p s ri şi frunze, care se supuneau unui dirijor nev zut. Se vedea cum îşi
mişc , vioi, c pşoarele, toate odat : la stînga, la dreapta, sus, jos, mii de p s ruici în fracuri
şi rochii de sear , ca rîndunelele şi graurii, şi milioane, milioane de frunze, vibrînd toate în
acelaşi ritm. Dar de ce inut de sear ?... Era cristal şi diminea ...
Dan o ocoli pe Maria, t cut, respectîndu-i visarea. Se sim ea în form . Chiar gr bi pasul
şi-i ajunse din urm pe Lucia şi pe Ionel.
― Ei, inventatorule! Aha!... V-a i pus capul la priz solar ...? S nu nimeri i în vreo
pat ... şi cu inferioarele în vreo groap ...
Şi trecu mai departe, tot cu capul ascuns între umeri, pentru a nu tulbura contactele
inteligen ei.
Ionel şi Lucia îl privir în treac t. Îi preocupa prea mult o anumit problem pentru a
mai fi aten i la ce se întîmpl în jurul lor.
― Z u, Lucia... relu Ionel. M-au trecut n duşelile tot gîndindu-m la eventualitatea
asta, şi alt solu ie nu exist ! E inutil s - i mai ba i şi tu capul. Absolut totul e pentru
aceast solu ie!
― Cu Victor ai discutat? întreb Lucia îngrijorat .
― Am discutat, r spunse Ionel f r ezitare. Am vrut s vorbesc mai întîi cu tine, dar nu
ştiu cum s-a f cut...
― Nu trebuie s te scuzi. Spune mai bine ce crede Victor. Sau vrei s -l întreb eu...?
― Nu-i nevoie, Lucia. Victor are exact aceeaşi p rere. Mi-a dat imediat dreptate...
― Şi eu cred c e singura solu ie, Ionel. Cu cît m gîndesc, cu atît m conving mai tare.
Ai dreptate! Numai desp r indu-ne în dou grupuri putem asigura succesul expedi iei, sau, în
cel mai r u caz, întoarcerea tuturor acas . Z u, Ionel! Meri i toate felicit rile...
― Las , Lucia... se ap r Ionel. Nu e cazul s faci caz de ideea asta. Oricine putea s-o
descopere. În clipa de fa , ideea nu mai este a mea. E a noastr , a tuturor:
― Totuşi...
― Nu. Lucia! spuse Ionel senten ios. E ideea tuturor, aşa cum aparatele au devenit ale
noastre, ale tuturor. Gata! Mai bine s ne gîndim la alte probleme, înc nerezolvate. Cum s
facem cu alegerea conduc torului expedi iei?
― Ca s fiu sincer , îi m rturisi Lucia, m-am gîndit foarte mult la Victor.
― Eu m gîndeam c şeful expedi iei trebuie s fie... cineva cu preocup ri ştiin ifice, cu...
― Exact! înt ri Lucia. Şi în plus, Victor are darul de a convinge şi de a te face s te sim i
aşa cum eşti... Dar acum m gîndesc c ai putea s fii şi tu. Ideea asta a ta e extraordinar ...
Z u, Ionel! Acum mi se pare simpl : în loc de un grup, dou : unul în peşter , altul în afar ;
leg tur permanent prin telegraf... Oul lui Columb! Dar eu cred c face mai mult decît o mie
de aparate tefefe...
― Iar începi s exagerezi? Te rog s faci abstrac ie de mine, ba chiar î i ordon!
― Stai, c înc nu eşti şef, rîse Lucia. Şi mai e ceva care îmi d ghes s te propun. Z u,
Ionel... Îmi place c nu- i mai dai ifose. Uite, chiar acum m duc s vorbesc cu Victor.
Protestele lui Ionel nu mai avur puterea s-o opreasc pe Lucia. Ba chiar îi iu ir paşii.
In cîteva minute îl ajunse pe Victor. Deşi obosit de alerg tur , cu respira ia cam neregulat ,
izbuti s in pasul cu el. Îşi încetini şi Ursu mersul, şi deodat se pomenir to i trei al turi.
― Am o idee! spuse brusc Lucia.
― Numai una? se pref cu Ursu posomorît.
― Una şi bun ! accentua Lucia. Ce-a i zice dac l-aş propune pe Ionel şeful expedi iei?
Ursu se pomeni c fluier a uimire, şi poate pentru prima dat în via a lui c ut privirile
Luciei:
― E o chestie de-a lui Dan... f r praful la?
― N-am vreme de glume! îl repezi Lucia. Am fost cît se poate de serioas ...
― Atunci mai bine l-am fi luat pe Tic cu noi! se înfurie Ursu. Ca s fac o contrapropunere
în acelaşi stil...
― i-am spus c nu glumesc!
― Adic aş putea s te propun şi pe tine... îşi rev rs Ursu tot n duful.
― În orice caz nu un... urs, se enerv Lucia. Tare-mi st tea pe limb alt cuvînt... Şi de ce
crezi dumneata c un om nu se poate schimba?
― N-am spus aşa ceva, se ap r Ursu. Un om sigur c se poate schimba, dar Ionel e înc
un copil. Copilul mamei...
Ca s -l potoleasc , sau pentru c nu mai putea r bda atîta împotrivire, Lucia explod .
Dar explozia ei, tun toare şi neîntrerupt , era totuşi foarte logic : vorbi despre aparatele lui
Ionel, despre ideea explor rii peşterii în dou grupuri, g sit de Ionel, despre modestia lui...
"M-a obligat s nu spun nim nui c el a venit cu ideea desp r irii"... Şi în concluzie:
― Eu cred c am putea s -l alegem şef... ca o r splat , ca o încercare, ca o recunoaştere,
termin ea într-o suflare.
Victor nu spuse nimic, nu-i sc p nici m car un gest, care ar fi putut s -i tr deze
gîndurile. Numai cînd îl v zu pe Ursu încruntîndu-se şi gata s urle, interveni categoric:
― Stai! N-ai nici un drept s te amesteci]
― Ba am! Am o mie de drepturi, nu unul! Şi nici nu e vorba de drept!
― Se poate, spuse Victor. De aceea: te rog!
Ursu nu mai zise nimic. Dar îşni de lîng ei şi se l s purtat pîn în dep rtare de paşi
furioşi.
Lucia îi ceru lui Victor l muriri, dar Victor îi r spunse ridicînd neputincios din umeri.
― Nu-l mai în eleg pe Ursu, se plînse fata. De cînd s-a f cut atît de ranchiunos?... Şi de
ce?... Şi nici pe tine nu prea te în eleg, Victor. Alt dat te-ar fi bucurat asemenea veşti, mai
ales atitudinea lui Ionel...
― N-aş fi sincer dac i-aş spune c sînt bucuros... dar sînt de acord s facem o
încercare...
Lucia era şi intrigat şi nedumerit :
― Dumnezeu s v în eleag ... Totuşi... Îmi pare bine c eşti sincer cu mine, Victor. Şi
m obligi s fiu şi eu la fel. Nu mi-aş fi închipuit c o problem de şefie poate tulbura un om
în asemenea hal...
― Nici eu nu mi-aş fi închipuit! r spunse sec Victor.
Lucia încetini anume pasul pentru a-i da a în elege lui Victor c i-a spus tot ceea ce avea
s -i spun . Şi cît de bucuroas fusese cu cîtva timp înainte! O durea inima, fizic. Tocmai Vic-
tor şi Ursu! Oamenii cei mai... Uuuuh!
Victor îl ajunse pe Ursu, sau poate Ursu se l sase ajuns. Mult vreme merser cot la cot,
mu i, f r s se priveasc . Nu vedeau nimic, nici în dreapta, nici în stînga. Mergeau cu capul
plecat, nu se uitau decît la drumul pe care c lcau paşii lor. Triste ea şi am r ciunea îi
asem na pe amîndoi. Şi deodat în eleser c se îndep rtaser prea mult de ceilal i. Nu se
mai z rea nimeni în urma lor Se oprir amîndoi şi abia atunci Ursu d du frîu liber mîniei care
clocotea în el:
― Cum po i s tolerezi asta? E o mişelie!
― Nu ştiu, Ursule, dar nu vreau s greşesc. Poate c Ionel crede sincer c e ideea lui...
― Ionel!! îşi relu Ursu atacul. O mie de frunze dac-ai amesteca, şi printre ele şase de-ale
noastre, Ionel i le-ar alege în trei secunde. Ştii tu bine ce crede... Ştii tu ce vrea...
― Ursule! Ce se poate întîmpla cu cineva care ajunge conduc tor, f r s merite? Eu cred
c sînt dou posibilit i...
― Una singur ! se opuse Ursu. S fie aruncat jos!
― Ce r u îmi pare c nu te-ai liniştit! spuse Victor cu toat sinceritatea. Mi-ai fost de
mare folos.
― Nu pot, Victor, dar... uite! Î i jur c o s încerc.
― i-am spus c sînt dou posibilit i, Ursule. Poate chiar trei: ori va ajunge s merite cu
adev rat conducerea... ori îşi va da seama c n-o merit ... ori vor în elege al ii c n-o merit ...
Aşa cred eu...
― Adic tu accep i?! se însp imînt Ursu.
― Da!
― F -m s în eleg mai bine, te rog. Mi s-a înnegrit capul... Nu ştiu ce am...
― Uite ce cred eu!... Ionel ine mor iş s fie ales conduc torul expedi iei. Poate c asta îi
va prinde bine, poate c -l va schimba, cum crede Lucia. De unde ştim noi c şefia asta, pe
care o doreşte atîta, nu-l va deschide, nu-l va înc lzi, nu-l va apropia de noi?... S-ar putea s
fie şi pe dos... dar eu cred c orice s-ar întîmpla, va fi spre binele tuturor, nu numai al lui
Ionel. Acum în elegi?
― Nu!
― Eu aş da dracului toat povestea asta, Ursule. Z u c luînd-o aşa ca problem n-are
absolut nici o importan . Oricum, vom veghea to i la bunul mers al expedi iei. Şef, neşef, nu
conteaz . Nimeni nu poate impune idio enii... M gîndesc numai la Ionel... Poate c -i va
prinde foarte bine experien a...
― Adic tu nu-l ur şti deloc? Nici m car nu-l dis...
― Nu! Î i jur, Ursule... Doar simt c m doare ceva. Atît. Aş vrea s fie un b iat bun, ca
tine, sau ca Dan...
Ursu se înduioşa într-o clip :
― Iart -m , Victor... Î i mul umesc.
În fund se z rea Z noaga.

CAPITOLUL IX

La podul de piatr , la cel de al doilea pod, st teau ab tute dou fiin e. Fiecare la un
cap t al podului. Doamne! cum li se mai asem na soarta! Amîndou erau triste, nenorocite,
izgonite... îngulic fusese gonit de nenum rate ori, cu r utate, de st pînul lui. Şi nu o dat îi
şuieraser pe la ureche pietre veritabile. Bineîn eles, c elul ştia c dac st pînul lui ar fi vrut
cu orice pre s -l ocheasc , nu i-ar fi sc pat nici vîrful cozii, nici cea de a treia bulin cafenie
de pe urechea dreapt . Cine cunoştea mai bine decît el tirul infailibil al marelui maestru!...
Dar, oricum, s azvîrle dup el! Asemenea insult nu mai primise, ehehehei! de cînd!
Iar Tic... Povestea lui e bine cunoscut . De fapt, cînd moş Timofte ajunsese la casa cu
cerdac şi ieder , prichindelul era sculat, îmbr cat, înfuriat, distrus şi nenorocit. Altruist din
fire, c ut imediat un ap isp şitor, şi p rîndu-i-se lui c îngulic seam n întrucîtva cu
animalul c utat, îşi rev rs n duful asupra lui: De ce n-a dat alarma? De ce n-a fug rit
cocoşul pe sub geamuri ca s -i aud cucurigul? De ce n-a provocat motanul la b taie, ca s
ias t r boi chiar la ivirea zorilor? De ce n-a avut curajul s sar pe geam şi s -i latre la
ureche, c doar geamul fusese deschis toat noaptea? De ce a t inuit plecarea Mariei?... De
ce? De ce?... C elul, s racul, nu mai ştia ce s cread . De cîte ori f cea asemenea fapte era
pedepsit, f r mil , chiar de cel care-l jignea acum. Ce vin avea el dac st pînu-s u
r sturnase toate obiceiurile f r s -l înştiin eze?
Prichindelul foarte ciufulit sim ea protestele grave ale c elului, dar nu voia deloc s le
accepte. De-aceea trecu la pedepse şi nu uit s -şi laude indulgen a, pentru c în loc de zece
pedepse, cît ar fi meritat, c elul primi una singur : s r mîn acas !... Mai bine moartea!
gîndi javra nenorocit , şi folosi un întreg cortegiu de sisteme, înv ate tot de la st pînul lui,
pentru a-l îndupleca: se tîngui, se linguşi, se gudur , se pref cu nep s tor, vesel, temerar, se
o rî, se repezi la el. În zadar. Ba se alese şi cu cîteva insulte dureros de vulgare. Nu-i
r mînea s fac altceva decît ceea ce f cuse şi st pînul: se gudur pe lîng moş Timofte, care
ap ruse în fa a casei. Şi primi drept r spuns un semn din ochi, un semn de complicitate
care-l linişti într-o secund . Se duse imediat în cuşc şi se aşez grav, cu botul pe labe. Iar
cînd Tic se desp r i de moş Timofte şi porni în goan pe urmele cireşarilor, ieşi frumos din
cuşc , ieşi frumos pe poart , adic îşi scoase numai capul, frumos, şi privi dup st pînul lui.
Cînd crezu c a ajuns destul de departe: dup el! Presto!
Prima greşeal a lui îngulic fu aceea c , în loc s se strecoare pe lîng garduri, mergea
chiar pe mijlocul drumului. Tic îl z ri imediat, îl batjocori bine şi-l alung . A doua greşeal o
f cu pe şosea. Deşi mergea prin şan , pentru c se înv ase minte, în momentul cînd auzi un
zgomot neobişnuit, îşi în l curios capul şi-şi v zu st pînul întins cît era de lung în praful
drumului. Crezînd c s-a întîmplat ceva grav, alerg repede acolo spre ajutor. Tic se
împiedicase de o piatr şi c zuse, el care putea s alerge prin cea mai deas p dure f r s
ating creanga unui copac. Şi mai era şi un martor! Chiar cu piatra care-l trîntise arunc în
îngulic . A treia greşeal o f cu la barier . Nişte jigodii scîrboase încercar s se groz veasc
fa de el, adic îl încol ir cu gîndul de a-i g uri şi smulge blana, şi el n-avea alt ap rare
decît s bage zîzanie între ele. Şi începu o b t lie între javrele de la barier cum nu se mai
pomenise. Tic azvîrli cu pietre a doua oar , dar aici mai exista o scuz : poate c ochise în
lupt tori, nu în arbitru. Insultele îi erau îns adresate lui şi mai ales acel: "Huuuuuoooo!
javr mizerabil ! Acas , în cuşc , m garule!" nu era pentru b t uşi, pentru c b t uşii, în
mod sigur, nu aveau cas , sau dac aveau cas nu aveau cuşc ... Şi i s-au mai întîmplat
cîteva mizerii grele, dar tot a ajuns pîn la urm la al doilea pod.
Aici triste ea, jalea şi mila se n pustiser toate asupra prichindelului. Nu mai era nevoie
de nici o vorb , de nici un gest. C elul îl sim i imediat. Într-o clipit fu lîng el. De ast dat ,
st pînul s u se l s cotropit de altruismul cel bun:
― Ce facem acum, r ule, înc p înatule? Pe unde-o apuc m? La dreapta, la stînga?
Unde?
Se uit şi ombi cu priviri nesigure spre un stîlp cam nesigur, care încremenise cu
bra ele întinse. Mişc şi el capul, a nedumerire, ca st pînu-s u. îngulic nu era chiar
întruchiparea perfec iunii pentru întreg neamul canin. Avea multe calit i, mai ales
inteligen a lui, într-adev r f r egal, în schimb îi lipsea aproape cu des vîrşire mirosul; nu şi-l
antrenase niciodat , considerîndu-l prea comun şi prea specific cîinesc. Prichindelul îl
acceptase îns aşa, de la început, şi nici nu-i reproşase defectul... aiurea! defect!
― Ce ne facem, ombi? Nu vezi c nu-i nimeni s ne ajute?
ombi se deghiza totuşi pentru cîteva clipe în cîine poli ist, dar numai de form , ca s nu
se cread c n-ar fi interesat în g sirea drumului bun, pentru c mirosul lui avea doar trei
direc ii: motanul, mîncarea şi Tic.
― Ei! Ai g sit ceva? îl întreb ner bd tor Tic.
Mutra c elului era atît de dezolat , încît ciufuliciul nu mai insista. Şi cum st teau
amîndoi la cap tul podului, ab tu i şi nenoroci i ca nişte cerşetori de mult vreme nemilui i,
deodat li se p ru c se aude un zgomot în dep rtare. Într-adev r, în zare, se vedea ceva: un
nor de praf. Dup vreo cinci minute de groaznic aşteptare se z ri şi c ru a, iar dup alte
cinci minute c ru a se opri lîng ei.
― Bun ziua! spuse Tic, înso indu-şi vorbele cu un gest foarte politicos. Nu şti i
dumneavoastr ce drum duce la Peştera Neagr ?
― Nu cumva vrei s mergi acolo? îl întreb la rîndul s u moşneagul din c ru . P i acolo-
i departe, bre. Hai, suie-te, suie aici, s te duc la oraş, c te-o fi c utînd mum -ta cu to i
vecinii. Hai, hai!
Puştiul o sfecli, timp de o clip , pentru c imediat îi veni ideea salvatoare:
― Cum o s m duc la peşter ?... Nuuuuu! Am pus r m şag cu fonf itul de v ru-meu,
pe trei kile de caise şi pe doi pumni. Eu am zis c -i drumul din dreapta, el zice c -i l din
stînga...
― Ai cam cîştigat, spuse moşul destul de mirat de am nuntele pe care i le d dea
prichindelul. M g in relule! Nu cumva....
― Nu, moşule! se gr bi Tic. Da' de unde!... Vas' c o iau prin dreapta... Mul umesc...
― Suie-te, bre, în c ru , şi hai acas , n-auzi?
― Aud foarte bine! îi r spunse Tic îndep rtîndu-se. Dar n-am s m întorc de dragul
matale în oraş. Ce, crezi c tata e atît de r ut cios ca matale?
― Du-te s n tos, pezevenchiule! îl afurisi moşul în felul lui, şi un zîmbet îi miji sub
musta .
― Dar o iau pe drumul din stînga! îi mai spuse prichindelul şi apoi îi ar t limba.
Nu limba îl sup r pe moşneag, ci faptul c puştiul îi mirosise minciuna.
― Da' cin' te-a f cut, bre, aşa de iste ? Ia uite, domnule!
― Apoi abia acum am aflat drumul adev rat, se crezu dator Tic s -i r spund moşului şi-
o lu pe drumul din stînga.

Z noaga era o scobitur adînc şi pr p stioas , ca o coaj de ou, înconjurat de stînci

pleşuve şi cristaline, precum constatase Ionel. Iar dup calculele Luciei, altitudinea buzelor
stîncoase şi a platourilor din jur se apropia de 1200 de metri. Era altitudinea la care se
întîlneau fr eşte fagii şi brazii. Ca şi brazii, fagii din p r ile Z noagei erau înal i şi drep i şi cu
crengile dispuse simetric. Numai culoarea alb a scoar ei, culoarea norilor de diminea , şi
frunzişul lat îi deosebeau de brazi.
Cireşarii poposir într-un luminiş cu iarb m t soas . Acolo îşi l sar poverile, acolo
prînziser , un prînz îmbelşugat, g tit la repezeal din alimente reci, dar pe care foamea şi
iu eala celor dou gospodine îl ridicaser la rangul de rafinament gastronomic. În apropiere se
auzea susurul unui pîrîiaş; termosurile se umplur repede şi se golir şi mai repede, şi iar se
umplur , dar de ast dat pentru a se filtra şi a se gusta cu pic tura de c tre Lucia şi Ionel,
care tr geau înd r tnici elasticul unei savante dispute ştiin ifice. Fiecare tr gea, cît putea, de
cap tul s u, aşa c pîn la urm apa deveni "feruginoas -gazoas ", pentru a-i mul umi pe
amîndoi.
Încînta i de marea lor descoperire ştiin ific , dar mai încînta i de atitudinea pe care-o
avuseser fa de descoperire, o b user cu pl cere nebun , îndestula i, foarte obosi i,
cireşarii se întinser pe iarb , dup ce, bineîn eles, desf cuser şi aşezaser p turile sub
privirile de Argus ale Luciei. Odihna era absolut obligatorie, ca orice lucru foarte pl cut. Un
ceas şi jum tate nimeni n-avea voie s se mişte de pe p tur , dar nici n-avea voie s mai
r mîn p secund dup semnalul ceasului deştept tor... c ruia Dan îi şi pusese gînd r u.
Nimeni nu crîcni împotriva regulamentului... numai Ursu p rea pu intel neliniştit. Aceasta
era impresia Luciei, care hot rî în sinea ei s -l supravegheze foarte strict. Îi era team s nu
p r seasc pe furiş poiana. Din fericire, Ursu îşi aşez p tura chiar pe marginea Z noagei, şi
astfel Lucia r sufl uşurat . Ca s p r seasc poiana ar fi trebuit s sar peste ceilal i, ceea
ce, f r îndoial , ar fi atras aten ia cuiva. Alt cale de evadare nu avea, pentru c în partea
cealalt z cea, neîndur toare pr pastia.
Mai tîrziu, Lucia se blestem amarnic c nu urm rise niciodat acroba iile lui Ursu,
celebre în tot oraşul. De unde s ştie ea c dou cluburi sportive trimiseser emisari în or şel
pentru a-l "culege" pe campionul şcolar de gimnastic ? Trecuser doar cîteva minute de la
semnalul de odihn general şi obligatorie, şi Lucia, hot rîndu-se s -i cear un sfat lui Ursu,
de fapt vrînd s se conving c e la locul lui, nu mai v zu decît p tura pe buza pr pastiei.
Spaima o paraliza cîteva clipe... Nu cumva?... Aceast ezitare îi fu fatal . Cînd se duse apoi cu
Victor la locul cu pricina pentru a privi împrejurimile şi str fundurile, nu mai z ri nimic, nici
urm de Ursu.
― P cat... Îi şopti Victor. Am fi asistat la un spectacol extraordinar...
― Ce vrei s spui?
― Nu l-ai v zut niciodat pe Ursu f cînd exerci ii la bar sau trapez?
― Nu! Şi-mi pare foarte r u... dac e aşa cum vrei s se subîn eleag ...
― Eu cred c Z noaga asta n-a v zut de cînd e ea, nici pe vremea maimu elor, dac au
existat vreodat pe aici, o mai grozav demonstra ie de acroba ie.
Lucia era cît pe-aci c caute dovezi sau argumente pro sau contra existen ei
antropoidelor, dar îşi aminti c abia a început programul de odihn obligatorie, şi mai ales c
e responsabil cu îndeplinirea programului.
Victor nu exagerase deloc cînd imaginase spectacolul acrobatic al lui Ursu. Vl jganul îşi
f cuse planul de evadare în timp ce-şi potrivea p tura şi nu c uta decît un moment de r gaz,
pe care îl provocase el, aruncînd o pietricic undeva lîng Lucia şi obligînd-o s caute mirat
prin iarb . Nu-i trebuia mai mult. Se împinsese, încet, f r zgomot spre buza pr pastiei, îşi
încîrligase vîrful piciorului drept într-un ciot de pe margine şi... disp ruse în pr pastie. Exact
în clipita cînd toat greutatea corpului se l sase în vîrful ag at de ciot, prinsese cu bra ul
stîng trunchiul unui brad, iar cînd piciorul drept se eliberase din ciot şi corpul începuse s
coboare încet, atîrnat în puterea de cîteva clipe a bra ului stîng, piciorul odihnit întîlnise sub
talp creanga pe care o c uta. Ursu r suflase uşurat. Tot greul fusese trecut. Şi înc f r s
se fi dat alarma! Restul era un joc de copil. Îşi f cuse vînt şi se prinsese de creanga altui brad,
s rise apoi în altul, apoi în altul, şi iar şi, pîn ajunsese în partea cealalt a Z noagei, chiar
în clipa cînd Lucia şi Victor se opriser pe p tura lui. Nici unul nu v zuse semnalul de
desp r ire f cut de Ursu de pe marginea cealalt a Z noagei, pentru c numai acolo nu se
uitau. Îl c utau pe muchia cea mare, printre brazii de pe coasta abrupt , printre ierburile şi
bolovanii din vale, dar în fa a lor, peste pr pastie, la vreo treizeci de metri dep rtare, nu-şi
închipuiau c poate s fie.
Dup ce mai fîlfîi o dat din mîn spre locul de popas, Ursu porni în recunoaştere. Îşi lu
mai întîi cîteva puncte de reper, ca s evite orice întîrziere la întoarcere, apoi dibui o c r ruie
de mult vreme neumblat , precum dovedeau iarba şi florile care se l f iau în mijlocul ei.
Foarte capricioas şi nestatornic , potecu a îl ame i cu ocolurile ei. Cum întîlnea un fir de ap
pe care şi un copil l-ar fi s rit, cum f cea un ocol de vreo dou zeci, treizeci de metri; la orice
col de stînc ieşit afar printre copaci, alt ocol l b r at; se întîlnea cu un dîmb care putea fi
urcat din dou , trei salturi, iar cotea speriat pe la poalele lui. Şi Dan ar fi dispre uit o
asemenea potec . Argumentul p rîndu-i-se hot rîtor, p r si poteca mofturoas luînd-o de-a
dreptul la vale.
Drumul ales de Ursu, la început uşor, ca o suprapunere de mici platouri, un fel de trepte
late şi blînde, deveni, pe m sur ce cobora, un adev rat chin. Arborii, bolovanii, suişurile şi
coborîşurile neaşteptate, pîrîiaşele, cr p turile nenum rate, toate deveneau obstacole
sîcîitoare, care nu-l l sau nici o clip s r sufle în voie. Mai c începea s regrete aban-
donarea c r ruii... Oare de cînd nu mai c lcase picior de om prin acele locuri?... Întrebarea îl
trezi pe Ursu. Pîn atunci nu-l preocupase nimic altceva decît înaintarea lui, nu c utase
nimic altceva decît locuri sigure în care s poat pune piciorul şi puncte de sprijin pentru
bra e. Cînd îşi l s privirile s alerge în voie se minun de frumuse ea şi bog ia peisajului.
Parc era o întrecere între culorile şi miresmele florilor, şi sub scoar a de frunze uscate roiau
tot felul de gîng nii multicolore. F r s stea pe gînduri, culese cele mai frumoase şi mai
neobişnuite flori, şi desp r i de frunzişul uscat cîteva gîng nii ciudate, cum nu mai v zuse
pîn atunci. Mai ales o r daşc uriaş , cu col i cît degetul şi cu un corn în mijlocul lor. Tot
culegînd "podoabele" cu care voia s-o îmbuneze pe Lucia, la întoarcere, Ursu se pomeni
deodat în fa a unei c r rui. Abia se deosebea printre ierburi şi bolovani. Era c r ruia pe
care-o p r sise. Întîlnirea neaşteptat îl înc lzi, îi strecur în suflet o und de duioşie. Parc
ar fi reg sit un vechi prieten. Îşi continu drumul pe c r ruie la vale, şi fusese inspirat
apucînd noul drum, pentru c întîlni la un cot o aglomerare de stînci care-i furniz în cîteva
minute o adev rat colec ie de roci. Gata! Nu-i mai era team de Lucia! Cu bog iile pe care le
avea în buzunare şi-n mîini putea s -şi cumpere toate libert ile... sau evad rile. Mai r mînea
s fac o ultim recunoaştere de jur împrejurul regiunii şi pe urm putea s se întoarc la
Z noaga.
De mult vreme c uta Ursu copacul care s -i înlesneasc recunoaşterea. Îl g si într-un
luminiş, cam departe de locul de popas. Era un fag uriaş care-şi întrecea to i fr înii dim-
prejur. Nici nu-şi d du seama cînd ajunse în vîrful lui. Îşi roti încet ochii: nu afla în toat
regiunea un loc mai bun pentru recunoaştere. Apoi începu, meticulos, atent, încordat, f r
grab , s cerceteze punctele cardinale.
Spre nord se ridica bariera mun ilor: stînci pleşuve sau împ durite, col i ca nişte crenele,
gheburi încordate ale unor gigan i plumburii. Undeva, la poalele unui con uriaş, trebuia s fie
intrarea în peşter . "Cel mult zece kilometri", gîndi Ursu. Retr gîndu-şi privirile din mun i,
descoperi, la vreo doi kilometri de locul unde se afla, o scobitur ca o corabie. Era Z noaga.
Locul de popas nu se desluşea bine din cauza arborilor care-l acopereau ca o pav z . La
dreapta şi la stînga, p durea era atît de deas , încît nu se putea deosebi nimic. Numai copaci,
copaci, copaci. Doar undeva în zare, spre dreapta, cercetaşul ghici, urm rind nesiguran a
reliefului, o vale adînc şi deci existen a unei ape. Îşi întip ri bine direc ia, apoi îndrept
privirile spre vale, spre regiunea pe care o str b tuser cireşarii. Valea se vedea ca-n palm ,
pîn la al doilea pod de piatr , pe care mai degrab îl ghici decît îl z ri. Se vedea şi panglica
şerpuitoare a drumului, al turi de panglica argintie a apei şi c rarea care urca la Z noaga...
Cercetaşul îşi încorda subit privirile. Parc z rise un punct pe drumul care urca la
Z noaga. Era un punct mişc tor, parc înainta o gînganie. "Un c l tor", gîndi el, dar nici nu-
şi termin gîndul c tres ri din nou. În urma punctului mişc tor parc se mai z rea un
punctule , tot mişc tor. Sim i cum se strecoar în el o nelinişte stranie. Îşi încorda aprig
privirile, fixîndu-le asupra celor dou puncte. Mai bine de un minut nu-şi dezlipi ochii de pe
ele.
Poate c a sosit timpul s se afle c , în privin a vederii, Ursu era un adev rat fenomen.
Profesorul de astronomie i-o încercase într-o noapte, punîndu-l s descopere, aşa cum fac
arabii, vestita stea Alcoor, lîng Mizar, la îndoitura oiştei Carului Mare. Numai respectul fa
de pedagog îl oprise pe Ursu s rîd : steaua se vedea foarte limpede. Cea de a doua
Încercare se f cuse dup un adev rat ritual. Trebuia s descopere, în Crucea Nordului,
la cap tul unui cadrilater care o cuprindea şi pe Deneb, cea mai frumoas stea din Leb da, o
stea foarte mic , numit 61 — Leb da, una dintre cele mai apropiate de sistemul solar. O
deosebise şi pe aceasta, f r nici o greutate. Încercarea se sfîrşise prin descoperirea unei alte
celebrit i a firmamentului, supermobila Mira Cetti, aflat atunci între pozi ia a şasea şi a
şaptea. Profesorul r m sese de-a dreptul uluit: într-adev r, vederea lui Ursu era cu totul
ieşit din comun. Pu ini muritori se puteau l uda cu o astfel de vedere.
Cercetaşul îşi obosi ochii pîn la lacrimi şi ceea ce z ri i se p ru de o mie de ori mai grav
şi mai important decît faptul c descoperise într-o singur noapte cele mai celebre podoabe
ale lumii stelare.
Gonit de descoperirea de ultim clip , Ursu ajunse într-o suflare la Z noaga. P r si ii se
sculaser doar de cîteva minute şi se constituiser imediat într-un tribunal impar ial şi sever.
O clip s mai fi întîrziat şi pedeapsa ar fi fost hot rît în contumacie. I se d du dreptul la
ap rare... şi Ursu începu s scoat din buzunare, din cutii şi cutiu e, tot ceea ce adunase în
cutreierul s u. Nu rosti nici un cuvînt. Numai energia şi înd r tnicia Luciei opri o aprig
înc ierare în apropierea tezaurului adus de evadat. Spiritele se liniştir repede, fuga lui Ursu
fu uitat , sau poate trecut sub t cere, ba se pomeni şi cu cîteva elogii, hai s zicem: laude, şi
parc recunoscuse şi vocea Luciei... Atmosfera fiindu-i prielnic , Ursu îndr zni s cear o
por ie suplimentar de hran .
― Nu mai po i r bda? îl întreb Lucia cu destul bun voin în glas.
― Nici o secund ! supralicita el. Dac ai şti cît m-am chinuit pîn am g sit rocile! Am
scobit tunele, z u... Şi floarea aia albastr ca un clopo el... Era s -mi rup gîtul...
Lucia se v zu nevoit s cedeze st ruin elor şi-i scoase, din rani a pe care tot el o purta,
un pache el cu hran rece. l-l d du cu inima îndoit , dar i-l d du...
― Poate mai g seşti unul...
― Gata! se înc p în Lucia.
Era un "gata!" definitiv şi Ursu se retrase. Dar mai era Maria! Tocmai se oprise în fa a
lui.
― Mie ce mi-ai adus? îl judec ea.
Era jale! Nu oprise nimic pentru Maria. Tot ceea ce culesese se afla pe p tura din fa a
Luciei. C ut în buzunare, dar nu g si nimic. Nici o pietricic , nici o frunzuli ...
― Nu mi-ai adus nimic... se întrist Maria.
Ursu reveni ca prin farmec. Chiar se învior :
― i-am adus ceva!
― Ce? Unde e? Arat ! D -mi!
― Acum nu pot... Îi f cu el cu ochiul. Aşteapt pîn desear ... Cam pe la asfin it...
― Ahaaaa! Te-am priceput... Nu vrei s recunoşti c m-ai uitat... şi- i închipui c pîn
desear o s g seşti ceva în drum... Nu m-am aşteptat la asta, nesuferitule!
― Z u, Maria... Dac - i spun... Crede-m ...
― Nu te cred! Nu te mai cred!
― Atunci... Te rog s -mi dai ceva de mîncare... Poate i-a mai r mas...
Maria r mase cu gura c scat . Era ultimul lucru la care s-ar fi aşteptat:
― Eşti nebun?!... Sau poate n-ai mîncat? Sau cine ştie?...
― Ai ghicit!... Sau: cine ştie...? Spune-mi! Ai?
― Am o coaj de pîine, dac - i ajunge... Şi mi se pare c mai am o roşie... şi nişte
brînz ... Şi un "adio"...
― Grozav! dar bucata de "adio" n-o vreau. O primesc desear dac ii cu orice chip...
Maria scotoci în rucsac şi-i întinse lui Ursu r m şi ele prînzului, refuzînd, ostentativ, s
se mai uite la cel fl mînd:
― Tot Luciei s -i mul umeşti... Dac nu ne obliga ea s p str m resturile...
― V mul umesc la amîndou ... Sînte i fete cumsecade, gospodine, bune, ce mai...
― Ei! Acuma-mi spui? atac brusc Maria.
― Ce s - i spun?! se holb Ursu.
― Aaaaaa! Ai şi uitat?... În cazul sta... O s vezi!
― Z u, Maria... se rug Ursu. Numai... desear ... sau pu intel mai tîrziu... Poate chiar
înainte de asfin it... Acum îns nu pot, pe cinstea mea...
― Mi-e team c ai împrumutat şi altele de la Petr chescu... Foarte bine c nu vrei!
Ursu îns nu-i mai r spunse. Se încrunt , gonind-o pe Maria. Dar nu la ea se gîndea.
Fa a i se lumin repede şi un lic r cald îi trecu prin priviri. O întrebare chinuitoare pierise.
R m sese numai r spunsul, un r spuns duios.
Cînd cireşarii p r siser Z noaga, Ursu mai z bovi cîteva clipe: ca s fixeze în alt parte
centrul de greutate al uriaşei rani e. Dar cînd prietenii disp rur dup un cot şi ieşir din
raza vederii lui, s ri ca un popînd u. Cotrob i undeva într-o rani , scoase ceva, şi porni în
goan , la vale, pe potec . Se f cu repede nev zut printre copaci. Dup numai dou minute se
întoarse cu un aer foarte mul umit, îşi potrivi bagajele cu îndemînarea unui maestru şi p şi
vesel, gr bit, pe urmele prietenilor s i.
Îi ajunse, gîfîind, chiar la locul unde poteca se desp r ea în dou bra e. Dar nu erau
singuri. Dou fiin e neaşteptate le t iaser calea: un cioban voinic, sprijinit într-o ghioag
groas şi noduroas , şi un ciob nel de vreo zece ani, probabil fecioru-s u, sprijinit şi el într-
un ciomag. P reau amîndoi, acolo pe costiş , în epeni i, cine ştie de cînd, în pozi ii oblice, în
vale, o turm îşi suna t l ngile.
― Şi care ar fi cel mai bun drum? îl întreb Dan pe ciobanul cu ghioag .
F r s se clinteasc şi s fac cel mai mic gest, f r s clipeasc m car, cel întrebat
r spunse domol:
― De... Asta-i dup om... Poate c m t lu i-ar conveni cel din dreapta... Poate c
'mnealui, şi ar t spre Victor, i-ar conveni cel lalt.
Omul era greoi la vorb , nu se dest inuia cu una, cu dou . Lucia voia precizie:
― Drumul din dreapta-i mai lung?
― De... Mai lung!... E un fel de-a spune... Vezi 'mneata?... De aici şi pîn la fagul la
pr buşit de lîng turm e tot atîta cale ca de la fag şi pîn-aici... Ori zice i c nu-i aşa?
― Asta-i limpede ca lumina zilei... Încerc Ionel s imite graiul ciobanului.
Tot f r s se clinteasc , nici m car buzele nu i se vedeau mişcîndu-se, ciobanul
r spunse:
― De... Ia du-te dumneata pîn -n vale la fag şi uit -te 'mnea-ta la ceas şi vezi cît ai
f cut... Ş-apoi vino 'napoi, şi uit -te iar la ceas şi vezi cît ai f cut... Nu mai e aceeaşi poveste...
Ori zice i c nu-i aşa?
Ionel, şi o dat cu el şi ceilal i cireşari, se sim eau cam înghesui i. Era firoscos ciobanul,
nu un rupe-vorbe cum crezuser la început.
― Cam aşa e, cum spui dumneata, îi d du Dan dreptate.
― Ei!... Acu' o s şti i şi 'mneavoastr de ce noi, aici la munte, nu socotim drumurile
dup lungime, ci dup ceasuri...
― Şi cam cît facem pîn acolo pe drumul din dreapta? relu Dan sub o form nou
vechea întrebare?
― De.. Dac amu soarele-i spre pr val , eu aş zice c pîn în amurg ajunge i la
Pietroaia... Dac ine i pasul vîrstei 'mneavoastr , se în elege...
― Şi pe drumul din stînga? întreb Maria.
 ― Pe ist lalt?... De... Dac v -ncumeta i la drum... pîn -n amurg ajunge i la Pietroaia...
― Atunci am putea s-o lu m pe oricare drum, descoperi Lucia. Totuna e...
― De... Cum s nu se poat ! Numa' c st din dreapta ocoleşte binişor...
― Şi st din stînga? întreb Ursu.
― De... ist lalt e mai anevoios, c urc mai de-a dreptul.
Cireşarii erau, în sfîrşit, l muri i pe deplin asupra caracteristicilor celor dou drumuri
care duceau la Pietroaia, la Peştera Neagr .
― Dumneata ce ne-ai sf tui? c ut Victor s -l intereseze pe cioban.
Abia atunci ciobanul f cu prima mişcare: îşi mut ghioaga la cealalt subsuoar :
― De... Asta-i alt poveste... Cine vrea pove e, s le cear ... Ş-aş zice s-o lua i pe drumul
cel paşnic...
― Nici vorb c vom apuca pe el! s ri imediat Dan. Şi v mul umim foarte mult...
Dar ciobanul nu mai avu vreme s r spund la mul umiri. Se desprinse fulger tor din
p mînt, cu tot cu ghioag , şi alunec la vale, pentru c oile, sim indu-se neobservate, o
apucaser razna şi ajunseser la buza unei rîpi pr p stioase. Exact cu aceleaşi gesturi se
desprinse din p mînt şi puiul de cioban.
― Pe care drum apuc m? întreb Lucia.
― Parc-am hot rît o dat ! se burzului Dan. Pe drumul cel paşnic, pe drumul din dreapta.
― La vot! propuse Lucia. Cine merge pe drumul din dreapta, mîna sus!
Dan se gr bi s ridice mîna, dar constat cu uimire c nu mai avea nici un tovar ş.
Cireşarii îşi continuar drumul spre peşter , cotind pe poteca din stînga. În frunte, Ursu,
fluierînd vesel... La urm , Dan, gîfîind şi bolborosind cuvinte neîn elese... care aduceau a
blesteme.

Lîng trunchiul unui copac pr buşit, la Z noaga, poposiser dou fiin e obosite. Nu
trecuse prea mult vreme de cînd încetaser s fie şi foarte fl mînde. Dar, aşa cum numai în
basme se întîmpl , Tic descoperise, aproape de intrarea corabiei de piatr , un pachet foarte
insinuant. L-ar fi ocolit el cu grij şi cu respect, chiar cu ochii închişi, dac nu l-ar fi intrigat
pozi ia ciudat în care se afla şi dac n-ar fi presim it o anumit înrudire între c el şi pachet.
ombi se pref cuse într-o s geat , nemişcat şi vertical , cu botul şi mai ales cu n rile
transformate în vîrf necru tor, chiar sub pachet... pentru c pachetul era ag at de creanga
unui brad, şi potrivit în aşa fel ca s nu-i scape nici chiar unui orb care ar fi urcat poteca: tot
s-ar fi ciocnit cu nasul de el. Dup acest ra ionament l turalnic, prichindelul se apropie de
pachet şi v zu cu uimire c -i era adresat chiar lui! Adresa scris cu litere mari de tipar era
vizibil de la o poşt : PENTRU TICUŞOR. Îi mai trebuia un b cu cr can la cap t. Îl g si
repede şi astfel pachetul ajunse la destina ie. Cine i-l trimisese?... Anvelopa de hîrtie groas
nu spunea nimic, dar ciufuliciul b nuia pe cineva, ştia el c prin codri s l şluiesc şi zîne
bune, nu numai mumele p durii... Oare anticipa el ceea ce se afla în pachet? De ce se gîndea
la o zîn bun şi nu la muma p durii?... Tr sese cu coada ochiului la ombi şi, dup felul
cum îşi mişca vîrful nasului, cerşetorul!, se convinse, f r urm de îndoial , c în mîna lui
norocoas se afla un pachet cu mîncare! ÎI desf cu grijuliu, sub supravegherea neîndur toare
a c elului, şi pe hîrtia groas în care era învelit, st teau gata s se predea: trei buc i de
pîine, cîteva felii de salam, dou roşii, o f rîm de brînz , trei biscui i şi un m r. Gusturile
culinare moderne ale zînei bune nu-l preocupar nici o clip . T b rî asupra bog iilor noi,
f r s uite s înjum t easc tot ceea ce se preta la înjum t it cu bravul lui sfetnic, adic :
pîinea, salamul, din p cate, şi mai ales biscui ii...
Înfulecînd de zor, şi imitat cu fidelitate de ombi, Tic mul umi din suflet zînei bune. F r
darul ei, cine ştie ce s-ar fi întîmplat! Doamne, cît îl mai chinuise foamea! Cum îi mai
muşcase stomacul şi intestinele! Şi cît sfîrşeal îi scursese în trup, în picioare mai ales! Ba la
un moment dat începuse s aib vedenii. De cîteva ori, în urcuşul spre Z noaga, i se p ruse
c vede în frunzişul p durii, leg nîndu-se în b taia vîntului, cîrna i şi crenvurşti, pulpe şi
g luşte, şi struguri negri, psssst! ce mai bun t i!... dar nu erau decît cioturi, sau crengi
rupte, sau conuri de brad, sau frunze bolnave. Ce foame crîncen îndurase! îşi aminti
prichindelul sorbind cu buze înfiorate roşiile. Ba la un moment dat se gîndise c ar putea s
invoce zînele bune: s se preschimbe tot codrul într-o p dure tropical cu palmieri şi
cocotieri... dar nu-şi mai rostise rug ciunea de team c p durea necunoscut ar putea s
mişune de jivine scîrboase şi rele.
Cele dou fiin e de lîng trunchiul pr buşit ajunser la ultima înghi itur . Amîndou în
aceeaşi clip . Privirile li se întîlnir ... dar prichindelul se împotrivi valului de duioşie care-l
amenin a. Soarele se cam rostogolea spre mun i.
― Ei! se adres st pînul sfetnicului cu urechi supuse. Acum e acum! ajungem noi la
Peştera Neagr ?
Coada lui ombi r spunse foarte afirmativ, şi ca s nu r mîn nici un dubiu şi botul
particip la r spuns.
 ― P i dac -i aşa, îl lu la rost prichindelul, de ce mai z boveşti, leneşule? La drum!
Şi o întinser amîndoi la drum, pe c rarea îngust care intea mun ii. Şi merser ei cît
merser , cum se spune în basme, dar nu prea mult, pentru c se v zur nevoi i s se
opreasc într-o poieni duşm noas unde poteca devenea asemeni limbii şarpelui, adic se
bifurca. Tic parc sim i o eap în inim .
Soarele se l sa spre asfin it şi de jur împrejur era numai p dure şi nici urm de aşezare
omeneasc . Numai p dure, şi copaci, şi desişuri amenin toare. Deodat , ombi ciuli ure-
chile. O secund mai tîrziu îşi încorda şi prichindelul auzul. Undeva, nu prea departe, parc
se auzeau voci. F r z bav , dar cu precau ii teribile, prichindelul se strecur în direc ia din
care veneau zgomotele. Se opri la buza v ii. Jos se z reau dou siluete l oase, una mai mic ,
alta mai mare, rezemate oblic în nişte pari. Erau cei doi ciobani pe lîng care vremea p rea c
trece f r s -i ating . Tic îşi continu totuşi coborîrea, dar amintirea p aniei de diminea :
întîlnirea cu moşneagul r ut cios, îl oblig la o pruden întreit . Pe la jum tatea costişei se
opri. Mai jos era primejdios. De acolo d du bine e celor doi mocani şi primind r spuns, dar
mai ales p rîndu-i-se amîndoi zidi i în p mînt, îndr zni s întrebe:
― Nu şti i care drum duce la Peştera Neagr ?
F r s se clinteasc , f r s fac un gest, şi parc f r s mişte buzele, ciob nelul îi
r spunse cu voce domoal :
― Ap i de.. Vrei s spui la Pietroaia?... De... Amîndou ar cam duce acolo...
― Şi care-ar fi cel mai bun? st rui prichindelul.
― De... Asta-i dup om, îşi aminti puiul de cioban. M t lu poate c i-ar conveni l din
dreapta... iar... iar... 'mnealui i-ar conveni poate ist lalt.
Tic era prea gr bit ca s se mai întrebe cine era "'mnealui". Altceva îl interesa:
― Care-i mai lung?
― De... Mai lung!... E un fel de a spune... Vezi 'mneata... de-aici şi pîn la fagul din vale...
Dar fagul era atît de aproape de el încît ciob nelul f cu prima mişcare: întoarse capul
spre t tîne-s u rugîndu-se pesemne, din priviri, s -l scoat din încurc tur .
Ideea salvatoare poposi îns în mintea lui Tic:
― N-a i v zut pe unde-au apucat-o b ie ii care-au trecut înaintea... noastră?
Tic folosise ultimul cuvînt din spirit de prevedere: s -l cread ciobanii trimisul unui
grup, care r m sese sus. Şi la drept vorbind nici nu min ise: nu erau doi cei care c utau
drumul spre peşter ?
Ciob nelul îşi mutase ciomagul la cealalt subsuoar :
― Ap i de... Au apucat-o pe drumul cel paşnic...
― Drumul cel paşnic!? se mir Tic a întrebare.
― Drumul din dreapta...
Dup un "mul umesc" rostit în fug şi dup un îndemn energic adresat unui îngulic
prostit de nemişcarea celor doi ciobani, prichindelul porni iar şi la drum. Şi nu-i trebui mult
vreme pentru a t lm ci expresia ciob nelului: drum paşnic. Într-adev r, poteca era domoal ,
liniştit , parc voia s se strecoare neobservat printre obstacole şi z gazuri, ocolindu-le
întotdeauna. De voie, de nevoie, prichindelul suport o bun bucat de timp cumin enia
c r ruii, dar cînd întîlni în cale o rîp lat de numai zece metri şi adînc numai de vreo doi,
în fa a c reia poteca se speriase, nu mai reuşi s se st pîneasc şi se hot rî s scurteze
drumul. Şi dup ce trecu de rîp şi ajunse iar şi în c r ruie f cu o socoteal care-l bucur
grozav: cîştigase aproape jum tate de kilometru! Adic o mul ime de minute. Încurajat de
succes, mai scurt drumul de cîteva ori şi de fiecare dat reg si prietenoasa potec . Pîn ce îi
ap ru la un cot, într-un desiş, o ridic tur ca o cocoaş de c mil . Aproape vesel, p r si
c r ruia cu gîndul c o va putea reg si în scobitura dintre cele dou cocoaşe. Urc şi coborî şi
iar urc , dar nu d du imediat peste poteca p r sit . Pu intel înfricoşat de discul soarelui,
care nu mai dogorea şi nici nu mai lumina cu puterea lui de zi, prichindelul f cu marea
greşeal de a începe s caute poteca numai înainte, în loc s se întoarc foarte simplu înapoi,
la poalele cocoaşei. Înainte!... Dar erau copaci, şi stînci, şi gropi, şi desişuri, şi toate trebuiau
ocolite şi numai înainte nu mergea prichindelul. Cînd i se aprinse în minte gîndul cel bun, era
prea tîrziu. Nici urm de cocoaşe, nic ieri, nici m car vreo ridic tur nu se mai vedea. Ba nici
soarele nu-şi mai ar ta decît o felie roşietic şi foarte gr bit . Prichindelul se întoarse iute cu
fa a spre asfin it ca s mai aib timp s fixeze punctele cardinale. Dar la ce i-ar folosi oare
punctele cardinale, dac nu ştie precis unde se afl peştera? Şi de unde s aleag puncte de
reper pentru nord sau pentru sud cînd n-aveau în jur decît copaci care se asem nau ca nişte
duşmani unii cu al ii? Şi cum va mai stabili punctele cardinale dup ce soarele îşi va retrage
ultimele culori?... Întreb rile îl îmboldeau rele şi ascu ite ca nişte l nci.
― ombi drag ...începu el s se tînguie. Mi se pare c ne-am r t cit prin p dure...
Şi în clipa aceea prichindelul în elese cît de r u şi-ar fi. f cut dac ar fi gonit c elul
acas cu tot dinadinsul.
ombi sim i neliniştea st pînului şi i se gudur viu la picioare şi începu s -şi frece
botişorul umed şi cald de nişte gambe reci. Înaintau încet printre copaci spre nord, şi
ciufuliciul izbuti s -şi men in curajul pîn cînd umbrele copacilor prinser a se lungi, iar
desişul p durii deveni mai întunecos. Primul val de team îi încre i carnea, dar nu se l s
doborît. Se înverşuna la drum spre nordul lui halucinant şi iluzoriu. Ceva îi spunea c
peştera se afl în direc ia nordului, dar nimeni nu-i mai spunea în ce direc ie se afla nordul.
Nimeni, pentru c soarele nu se mai vedea, şi nici culorile asfin itului nu mai ajungeau pe
cerul îngustat al p durii. Cînd primii lilieci îşi luar zborul din scorburile lor a î ate de
întuneric, prichindelul sim i cum i se strecoar frica în oase. Gambele i se muiau, şi dac se
oprea undeva, oriunde, în vreo oaz întîrziat de lumin , începeau s -l încol easc ghearele
ascu ite ale groazei.
Oare de ce nu putea s închid ochii?... Nu putea! Şi privirile lui descopereau
pretutindeni înjur figuri şi forme ciudate, pe care un vînt, venit iute la chemarea groazei, le
agita amenin tor. Şi mai erau şi ipetele stranii ale p s rilor de noapte, ipetele cu care se
trezeau. P durea întreag , p durea cea bun şi plin de culori, îşi scotea din v g uni ascunse
fiin e de groaz . Uriaşi cu zeci de bra e, babe deşirate, gheboase, cu p rul plin de lighioane şi
cu unghii care zgîriau pîn -n inim , dih nii cu col i încovoia i şi cu coame zburlite care-i
în epau pulpele, balauri cu zeci de capete, cu limbi şuier toare care-i atingeau ochii şi ceafa,
se mişcau, şi dansau, şi hîrşîiau, şi rînjeau mereu, din toate p r ile.
Îngrozit, prichindelul lu c elul în bra e şi încerc s se apere de asediatorii încîlci i,
diformi şi muşc tori, fugind, f r s ştie unde, f r s se întrebe unde. Şi dih niile p durii îi
t iau drumul, îi loveau fa a cu cozi, cu gheare şi cu limbi scîrboase, îi încol ceau picioarele, îi
zgîriau bra ele. Cele dou fiin e bezmetice, ascunse parc una în alta, tr iau din plin teroarea
p durilor întunecate. Un fîlfîit greu şi cald se apropia de ei şi ipete sinistre ca nişte bocete
r sunar undeva a-proape. O arip moale lovi pieptul prichindelului şi cîinele, schel l ind, îi
sc p din bra e şi o lu la goan aiurea.
Singur, f r nici un suflet bun al turi, ciufuliciul, atît de vesel şi de neastîmp rat
alt dat , închise ochii aşteptînd ceva r u, şi parc devenea de piatr , şi parc începea s
înghe e... Se r zvr ti cu ultimele puteri, cu ultimele dorin e, cu ceea ce mai r m sese cald şi
lumin într-însul. Protejîn-du-şi mersul speriat cu mîinile, f cu pas dup pas, pas dup pas...
şi deodat auzi, aproape, un scheunat prietenos şi sim i la glezne o r suflare bun . Era o
gean de lumin în aer, oare de unde? şi ombi îşi lipise botul de un loc b t torit, cu iarb
scurt , r v şit . Reg sise poteca!... Dar încotro s apuce? Unde era nordul?... În dreapta!... În
stînga?... Lumina înc mai tremura pe potec . Dar oare cît timp? Dac dih niile p durii vor
s ri din nou asupra lui?... Iar sim ea piatr şi ghea în membre... Se uit în jur, se uit spre
cerul care se z rea ca nişte pete albastre, apoi porni încet, pe potec , tîrîndu-şi picioarele,
tremurînd şi aşteptînd s i se înfig în umeri gheare şi ciocuri reci.

Cireşarii îşi aleseser locul pentru popasul de noapte într-o poian larg , aflat la vreo
cinci sute de metri de intrarea în peşter . Îşi instalaser în grab dou corturi: unul mare
pentru b ie i, altul mai mic pentru fete. Masa de sear se servi repede, transformîndu-se
printr-o hot rîre unanim în cea mai îmbelşugat mas a zilei. Îndeletnicirea lor de moment,
foarte domestic şi comun , se petrecea într-un decor unic, de o rar s lb ticie şi m re ie.
Parc erau în fundul unei c ld ri, înconjura i de stînci uriaşe, de dantele şi zorzoane de
piatr , şi mai erau arborii cu r cori înmiresmate, şi mai ales culorile amurgului ca nişte
falduri blînde, binecuvîntîndu-i şi veghind deasupra capetelor lor.
Cutez torii fuseser harnici şi inimoşi: ajunseser la peşter o dat cu asfin itul, îşi
preg tiser locul pentru popasul de noapte, erau to i s n toşi, nu mai erau fl mînzi şi parc
şi oboseala pleca încet din ei... Da!... Ziua înc nu se terminase şi nici lumina nu se sub iase
de tot, şi mai erau cîteva treburi de f cut, unele pl cute, poate chiar distractive, altele ceva
mai grele, la care nu oricine putea s se încumete. Dar rolurile erau împ r ite de mult
vreme.
Astfel, în timp ce Ursu şi Victor, cu toporiştele în mîini, se repezir spre marginea p durii
pentru a alege lemne de plut , Lucia şi Dan, manevrînd cam la întîmplare dou lope i scurte,
de excursie, r deau iarba şi frunzişul dintr-un cerc trasat cu grij între cele dou corturi şi
s pau chiar în mijlocul cercului o groap oval . Ionel şi Maria aduceau vreascuri, cu bra ele,
parc ferindu-se unul de altul, fiecare f cîndu-şi depozitul propriu.
― Gata! îi trezi Lucia din preocuparea lor oarb şi înd r tnic . Cu ce a i adus pîn acum,
putem petrece aici o noapte polar ...
Şi se preg ti s aprind focul, dar Maria se în epeni în fa a ei:
― Stai! înc n-ai voie s faci focul!
― De ce? se mir Lucia.
― Oooofff! Suflet rece de savant! Nu în elegi, nu sim i c focul n-are nici un farmec dac
nu-l aprinzi atunci cînd începe s te ia cu fiori întunericul, cînd încep s lic reasc stelele şi
s arunce scîntei pentru a î at, cînd îl aşteapt to i cu ochii dornici de fum...!
― Ssssttt! opri Dan poezia Mariei. Las co ofana aia în pace şi mai bine ascult mierla.
Dac fata cu cozi negre şi vise albastre n-ar fi dorit de atîta vreme s asculte cîntecul
mierlei, cîte s ge i, şi poate chiar cîteva unghii nu s-ar fi n pustit asupra lui Dan!
De la marginea p durii str b tea îns pîn la corturi cîntecul duios, cîntecul trist al
mierlei. Maria uit orice altceva şi se pomeni c şopteşte:
― Pas re galben -n cioc... R u mi-ai cîntat de noroc... Şi deodat se r zvr ti: Nu vreau
s cînte r u! Şi nici nu cînt r u! Spune tu, Lucia!
― Suflet cald de artist! îi r spunse Lucia. Nu în elegi, nu sim i c nu cînt mierla... ci
mierloiul. Ea cloceşte ou le în cuib şi el ine tov r şie cu cîntecul. Acolo, la marginea p durii,
se afl un cuib...
― Stai! Staaaai! rug Dan. Z u, Lucia. Sau dac ii cu orice chip s ne omori, f -ne
descrierea ei. Dar te rog s nu ui i s ne spui cam cîte grame de puf are pe burt în prima
s p-t mîn a lui iulie...
― Mie mi s-ar p rea foarte interesant descrierea mieriei... s ri Ionel în ap rarea Luciei.
― Aoleu, mam drag ! Z u, Ionele! Am impresia c ai confundat buzunarele. În loc s
sco i o glum , ai scos o piatr , un granit din la, arhaic. Nu mai da omului la cap!
― N-am f cut nici o glum ! se enerv Ionel. Şi tu, dac i-ai confundat gura cu o rîşni ,
du-te şi macin în alt parte. Poate g seşti o bab care tr ieşte numai cu cafea.
― Mai bine o bab ştirb care tr ieşte cu cafea, decît unul ca tine care tr ieşte cu ifose şi
cump r laude... S nu crezi c m-ai prins pe picior greşit. Cu tine nu mai fac glume!
Noroc c se întorceau din p dure, tîrîind dup ei o groaz de pari, Victor şi Ursu. Cine
mai avea vreme de ceart ? Parii trebuiau aranja i, şi f cur din ei un fel de metereze în fa a
corturilor, focul trebuia f cut, şi aduser cîteva bra e de vreascuri la marginea gropii, şi mai
era şi Lucia:
― Şedin în mers! anun ea. F r vorb rie şi digresiuni. Exemplul îl voi da eu: Trei
puncte la ordinea de zi! Unu: Alegerea şefului... Doi: Hot rîri cu privire la siguran a expe-
di iei... Trei: Urm rile hot rîrii... Şi la sfîrşit, şti i ce ne aşteapt : ceva care se numeşte somn.
― Dar focul!? protest Maria.
― Focul?! R mîne la decizia şefului. Gata?... Atunci s ne preg tim pentru vot.
Ionel împ r i bile elele, Lucia, creioanele... colorate; Dan, urna, adic un pahar de
campanie.
― Şi acum propuneri de şef! ceru Lucia. Încep eu: îl propun pe Ionel! Mai vrea cineva...
― Eu! se repezi Maria. Îl propun pe Victor...
― Cine mai are propuneri? întreb Lucia cu un ton iritat. Ursu!... Vrei s spui ceva?... Ce
tot te-nvîr i? Vino la scrutin! Şi dac î i închipui c ne juc m de-a formalit ile stupide...
Ursu era îns prea tulburat ca s mai aib gînd de har . Nici nu în elesese ce vrea
Lucia; sim ise parc o provocare în vorbele ei, dar n-o accept . Se uit înc o dat spre creste:
nu se mai vedea soarele, nici voalurile lui de lumin , şi asta îl neliniştea cumplit. Se apropie
de corturi împotriva inimii.
― Ai alt propunere? îl întîmpin Lucia cu o voce care prevestea alt explozie.
― Tic! şopti Ursu f r voia lui.
Lucia îşi aminti discu ia pe care-o avusese, în cursul dimine ii, cu Ursu şi Victor:
― Foarte bine! Dac î i închipui c ne juc m şi vrei s strici un joc, ar fi mai bine s te
retragi din el. Dar eu cred c e altceva la mijloc. Şi mai cred c-ar fi cazul s te punem la
punct! Imediat!
Nedreptatea, numai asta putea s -l înfurie pe Ursu şi s -l fac s -şi piard capul:
― Şi dumneata cu ce drept î i dai aere de şef? Nici m car n-ai fost propus .
― Dac -i vorba de asta, o propun eu! s ri Maria.
― Sssssst! porunci Dan în prima secund de t cere. Am şi eu o propunere: s ascult m
numai un minut mierla...
"Toate pornirile de ceart înghe ar subit. Nu se auzea nici un cîntec, nici un zgomot,
liniştea era groas , grea, n ucitoare. Se întîmpla exact ceea ce urm rise Dan: stingerea
incendiilor printr-un minut de linişte.
― Cred c-am putea începe, spuse el. Poate c totul e un joc, dar mie mi se pare un joc
frumos. Vorbesc în numele meu, bineîn eles. Dar de fapt...
― De fapt... Îi lu Lucia vorba din gur , e un lucru cît se poate de serios. Cred c putem
începe votarea.
― Dac e un lucru serios, şi este, spuse Dan, atunci resping acest creion. Cine mai are
creion cafeniu? Mi se pare c numai eu...
― Al meu e roşu! descoperi Maria. Cine mai are creion roşu? Va s zic nimeni!
― Al meu e albastru! se mir Ionel.
― Aoleu! se îngrozi Lucia. Creioanele mele! Colec ia mea! Da i-mi-le înapoi imediat!
Fiecare s scrie cu creionul lui... Doamne! Ce era s p esc!
― Tu!? o cînt ri Dan. Ce era s p im noi...! Am citit nu ştiu ce carte despre nişte alegeri
cu culori şi cret şi r zbun ri...
― Poate c ar fi mai bine s vot m cu mîna, la primul scrutin... spuse Maria.
― Nu-s de acord! r sun vocea ferm a lui Ionel. Începe s par totul o joac ... gata!
Gata! în cinci secunde bile elele celor şase aleg tori poposir în urn . Lucia se v zu
nevoit s aprind lanterna pentru a le citi. Întunericul coborîse brusc.
― Victor trei... Ionel trei... anun Lucia.
Şi rezultatul o mir foarte tare. Nu putea s -şi închipuie cine-i acordase lui Ionel cel de
al treilea vot. Mai c -i venea s regrete c aleg torii nu folosiser colec ia ei de creioane colo-
rate. Cine-i d duse al treilea vot lui Ionel?... Dan? Maria? Ursu? Imposibil. Singurul la care
nu se gîndea era Victor. Dar timpul se gr bea:
― Trebuie un al doilea scrutin... se gr bi şi ea.
De data asta r sun foarte dur şi categoric vocea lui Ursu:
― Nu! Votul poate s mai aştepte. E ceva mult mai grav!
To i presim ir apropierea unei amenin ri. Dar vocea lui Ursu deveni imediat calm şi
liniştitoare:
― Poate c nu-i chiar atît de grav... Mi se pare c s-a r t cit cineva în p dure...
― Cine? întreb un cor uluit.
― Tic! r spunse Ursu. L-am v zut de la Z noaga şi i-am l sat semne foarte sigure. Dac
n-a ajuns aici pîn acum... Şi din p cate s-a întunecat...
În cîteva clipe to i cireşarii cunoşteau povestea lui Ursu.
Zguduit , Maria rosti întrebarea tuturor:
― Ce putem face?
Umbrele serii se transformaser în pîcl groas .
― Mai întîi focul! spuse Victor. Trebuie s facem un foc mare ca s se vad de departe.
― Şi noi s r mînem de m m lig lîng foc? spuse cu un ton de protest Ionel.
― Eu zic s facem dou grupuri, îl linişti Ursii, şi s intr m în p dure pe dou c i.
Fiecare grup cu o lantern . Cîte doi...
― Atunci s facem trei grupuri, socoti Lucia.
― Ursu are dreptate, interveni Ionel. Trebuie s fac cineva focul şi s -l p zeasc .
― Ba putem face trei grupuri, pentru c avem trei lanterne, spuse Victor. Ursu, un grup,
şi alte dou grupuri de cîte doi. Eu cu Maria...
De'odat se auzir vreascurile pîrîind şi o limb galben , uriaş îşni spre cer. Ionel
aprinsese focul.
― Şi eu cu Dan! spuse Lucia. Ionel s r mîn la foc. Gata! Lua i lanternele!
― O secund ! ceru Victor. S ne în elegem asupra semnalelor. Fiecare îşi va striga
numele ca s ne recunoaştem direc iile. Din minut în minut, sau la jum tate de minut. Prin
"A" se d alarma, prin "IU" se anun g sirea lui Tic.
― Plecarea! strig Ursu uitîndu-se în urm .
Totul se petrecuse în cîteva minute. Fdcul de lîng corturi devenise o vîlv taie. Ionel
arunca mereu vreascuri, şi nici o primejdie nu amenin a împrejurimile. Groapa fusese s pat
dup ce încercaser roza vînturilor. Cercetaşii nocturni p trunseser în p dure pe trei c i:
Lucia şi Dan pe potec , Ursu în dreapta lor, Victor şi Maria în stînga. Strigîndu-şi la intervale
regulate numele, înaintau spre inima p durii. Copleşi i de spaim şi de speran .

Prichidelul avusese o lic rire de luciditate în groaza lui. Amintindu-şi c muşchiul

copacilor arat cam întotdeuna nordul, îşi învinsese spaima şi pip i cu mîinile scoar a cîtorva
arbori. Dup ce sim i pe alocuri, în vîrful degetelor, por iuni m t soase, reveni apoi pe
c rarea în care p zea ca o santinel ombi cel iar şi curajos, şi astfel ghici direc ia peşterii.
Rolurile celor doi nenoroci i se inversar . ombi trecu în frunte cu misiunea foarte strict
de a nu se abate cu un centimetru de la potec . Poate c pentru prima dat , c elul cu sînge
albastru regret c nu seam n la miros cu javrele obişnuite, dar îşi scormoni cu atîta
tenacitate amintirile ancestrale c parc sim i în n ri nişte odoruri cunoscute, sau poate
numai unul cunoscut care-i deveni imediat chiar familiar. Tic nu putea s -l urmeze în
întunericul tot mai gros decît slujindu-se de coada lui ca de o antecîrm . Înaintarea amîn-
durora era îns extrem de prudent . Un pas dura o veşnicie. Mai ales dup ce ombi ezit
îndelung la o bifurcare neaşteptat a potecii. Mirosuri cunoscute g si pe ambele potecu e...
dar mirosul familiar parc trecuse pe cea din dreapta.
Mergeau încet nenoroci ii, ombi în frunte, prichindelul în urma lui inîndu-i coada într-
un gest prelung, nesfîrşit, de mîngîiere şi recunoştin , amenin a i de toate spaimele nop ii,
de toate duşm niile p durii, dar cu un mic bob de speran în suflet... Un bobule care
începu s se agite cînd ciufuliciul, mult vreme neciufulit de pieptenul fricii, z ri, în
dep rtare, o tres rire luminoas , şi care explod de-a binelea cînd auzi strig te şi nume
cunoscute. Erau cireşarii! Fiecare îşi rostea numele. Oare cînd şi unde disp ruse spaima şi
groaza şi ghea a? Oare existaser vreodat ? Atras de jocul cireşarilor începu şi el s strige, cît
îl ineau puterile:
― Tic! Tic!
― Ursu! Ursu! se auzea de undeva de departe.
― Lucia! Dan! r suna undeva în fa a lui.
 ― Victor! Maria! Maria! Maria!
Era singura care-şi repeta numele. Şi într-o clip uit toat mişelia ei. Dar din p cate
uitarea inu tot o clip :
"Las' c -i ar t eu! Din cauza ei..."
Dar strig tele şi chem rile r sunau prea frenetic şi prea aproape. Acum mai ales, ar
trebui s se p zeasc . S nu-i intre vreo creang în ochi, sau s nu-l împung vreun ciot. Dar
h rm laia îl ame i atît de r u c nu mai reuşi s se st pî-neasc . Un singur lucru ştia:
lumina pe care-o v zuse tres rind şi care creştea mereu era un foc. Parc -i sim ea şi fumul în
ochi. Acolo trebuia s ajung . Strigîndu-şi din cînd în cînd numele, porni în goan , cu ombi
dup el, spre lumin . Şi deodat se trezi în fa a focului! Vesel, curajos, ce mai: Tic! Bine i-ar fi
prins curajul şi veselia care-l cotropiser definitiv, cu un ceas înainte în p dure! Uitase totul
prichindelul cîrn şi iar şi ciufulit. Sosirea lui nu fusese sim it . Dar el vedea spatele cuiva şi
vedea cum se reped vreascurile în vîlv taie.
― Scuza i, v rog... Începu bravul ciufuliri. Aici a poposit expedi ia cireşarilor?
Ionel se întoarse uimit şi speriat şi n ucit spre vocea nev zut :
― Tic!
― În carne şi oase! Ba chiar şi cu ombi lîng el!
― Cum ai ajuns aici, pr p ditule?...îîî... R ule!
― M-am luat dup semnalul t u, dup foc. Bravo!
― Mare iste mai eşti, îl alint Ionel. Ai g sit pachetul cu mîncare?... Te pomeneşti c i-o
fi foame?
Prichindelul era supraînc rcat de primirea lui Ionel. Se aşteptase la nişte muştruluieli şi
la nişte ghionturi!
― Am g sit pachetul, cum s nu-l g sesc! Şi eu care am crezut c mi l-a pus acolo zîna
cea bun ! Va s zic tu mi l-ai pus!
― E un secret! rîse Ionel. Cine l-a pus... nu mai conteaz . Bine c l-ai g sit. Ei! Cum stai
cu foamea?
― Aoleu, ce foame mi-e! Aş mînca şi foc!... Dar ceilal i unde-s? N-au terminat joaca?
― Aoleu! şe vait Ionel la rîndul lui. Am uitat s dau semnalul. Şi ei te caut . Am
organizat o expedi ie în regul ca s te g sim. Stai pu in...
Îşi f cu mîinile pîlnie şi începu s strige din toate puterile c tre toate direc iile:
― Iuuuuu! Ionel... Iuuuuu! Ionel!... Iuuuuu! Ionel! Iuuuuu! Ionel!
Din p dure i se r spunse cu chiote. To i ştiau c prichindelul se afla la foc, lîng Ionel.
Dar chiotele nu încetar imediat, şi nici semn turile orale ale cercetaşilor. Jocul se apropia
îns de foc.
Ionel îi oferi cîrnului cu ochii numai neastîmp r tot felul de bun t i şi-i povesti pe scurt,
în timp ce ascult torul înfuleca de zor, cum decursese prima zi a expedi iei. Tic d dea mereu
din cap, dar nu uita s rup în dou tot ce ducea la gur şi s -l blagosloveasc astfel pe
ombi cu cel mai îmbelşugat osp din via a lui... meritat cu prisosin .
― Grozav friptur , ombişorule, nu?... Las , nu te mai preface modest! O merit m
amîndoi.
― Poate vrei un ceai cald? îl întreb Ionel.
― Mai întrebi? r spunse puştiul uitîndu-se îns cu ochi de pisic spre nişte pete albe.
Astea ce-s?
― Am uitat s - i spun! tres ri Ionel. Avem alegeri... Astea-s biletele de vot. Alegem şeful
expedi iei... Ia stai pu in! Tu te pricepi la Morse?
Tic, în loc de r spuns, b tu de cîteva ori cu degetul în ceaşca de ceai.
― S.O.S.! descifr Ionel. Bravo, Ticuşor! Înseamn c po i s m înlocuieşti din cînd la
aparate.
De emo ie şi bucurie, Tic sc p îmbuc tura din gur :
― Z u, Ionel? Pe cuvîntul t u? Nu glumeşti?
― Serios, Ticuşor... Tot îmi trebuia un ajutor. Mai ales dac voi fi ales şeful expedi iei.
Lucia se va ocupa de aparatul ei.
Chiotele cireşarilor r sunau foarte aproape.
― Z u, Ionel!? Chiar m laşi la aparat?
― D mîna'ncoa! Dar cu o condi ie: s ai grij de el ca de ochii din cap! Sfînt, Ticuşor,
auzi? Şi mai e ceva: s nu fii r u cu Maria şi cu Victor dac te vor certa, auzi? O s aranj m
noi s nu te pedepseasc prea r u... Asta-i o în elegere tainic , Ticuşor. Numai noi o ştim. D
mîna!
Întîlnirea mîinilor fu foarte scurt , abia se atinser , pentru c în poiana luminat
p trunseser cireşarii. Tic îi privi de departe cu un aer mirat şi naiv.
― Nesuferitule! îl pironi Maria oprindu-se brusc la mijlocul drumului.
Şi într-o singur clip prichindelul uit toate blestemele, toate suferin ele îndurate din
cauza ei, c îi va ar ta el, şi s ri pe lîng foc ca dintr-o explozie oprindu-se exact în bra ele
care-l aşteptau deschise.
― Nesuferitule!
 Spuser şi ceilal i cîte ceva, cuvinte pe jum tate dojenitoare, pe jum tate bune, unii îşi
plimbar degetele prin p rul lui, al ii îi atinser urechile, sim ea c ajusese erou.
― Cum a i crezut voi c o s pleca i f r mine?! îi lu imediat la rost prichindelul. Şi pe
sub p mînt s fi mers şi tot aş fi ajuns aici. Tocmai cu mine v-a i pus?
― Nici chiar aşa, Ticuşor! încerc Victor s -l potoleasc . Dac n-ar fi noapte, te-aş trimite
imediat acas ... ca s - i ceri voie...
― Gata! interveni Ionel. Zarurile s-au aruncat. Va trebui s -l lu m cu noi în expedi ie.
― Şi cu biberoanele ce facem? întreb Dan.
Victor era nemul umit de panta pe care alunecase discu ia:
― Tic! spuse el. Mai întîi trebuie s l murim ceva. Nici u-nul dintre cei pe care i-ai g sit
aici n-a fugit de acas ...
― De unde şti i voi c-am fugit?
― Nu vrei s spui c i-a dat voie t ticul? îl încol i Maria. L-am întrebat înainte de a m
culca...
― Eu am spus c n-am fugit! se înc p în Tic.
― Aha! îl dibui Dan. Vrei s spui c ai ieşit pe poart , domol, ca orice om... Nu?
― Da... Am plecat ca orice om... M-am gr bit eu, dar n-am fugit.
― Tic! interveni iar şi Victor. Mi se pare c ne juc m cu vorbele. Ai plecat cu voie sau
f r voie?
― Şi ce dac-am plecat f r voie?
― E r u şi urît şi vai de noi! izbucni Maria. Un copil care-şi înşal p rin ii...
― Şi o sor care-şi înşal fr iorul... o întrerupse Tic. Care a vrut s -l înşele... repar el
imediat.
― Ticuşor, de ce nu în elegi? îl dojeni Ursu. Maria te ştia acas ... Gîndeşte-te la p rin ii
t i, ce e în sufletul lor acum? Ce-şi închipuie?
― Îmi închipui foarte bine ce-şi închipuie...
― Adic ... Îl îmboldi Maria. Ce- i închipui, urîciosule?
― Adic nu-mi închipui... Ştiu sigur! T ticu e foarte bucuros. Şi-a dat seama ce greşeal
era s fac dac nu venea moş Timofte...
― Cîrnule! s ri Dan ca o fantom . i-a dat voie!
― Da! r spunse cîrnul pronun înd un da nep s tor; parc ar fi r spuns la cea mai
banal întrebare, de pild : ai pantofi?
Maria îi şi cuprinse capul:
― R ule! Urîciosule! Nesuferitule! Mişelule!
― Dac-ai vorbi la feminin... mai izbuti el s îngîne, dar fu repede sufocat de îmbr işarea
cald .
De undeva de lîng foc, Ursu îi f cu, prieteneşte, din ochi, iar ştrengarul îi r spunse cu
un zîmbet ascuns.
― Acum fii sincer, Ticuşor, şi spune! îl îndemn Victor. Nu era mai bine s ne anun i de-
asear ?
― Am vrut s v fac o surpriz , pe cuvînt...
― Dac ai şti prin ce emo ii am trecut, mam drag ...
― Voi!?
― Te pomeneşti c şi ie i-a venit surpriza de hac... Îl zgînd ri Lucia. Ia recunoaşte!
― Aş! respinse prichindelul provocarea. Dac-a i şti ce frumos şi interesant e în p dure,
seara!... Am v zut atîtea dih nii. Adic nu-i frumos, dar e interesant. Mai ales dac nu- i
pierzi firea şi te ui i la groz viile din jur...
― Şi cam ce-ai v zut? îl iscodi Lucia.
― Psssst! o groaz de dih nii... P cat c n-a i fost şi voi. Şi mai ales tu, Lucia. Am v zut
un balaur cu vreo cincizeci de capete... şi nişte babe cu gheburi de c mil , s mor eu... şi
nişte jivine cu col i şi gheare de un metru... Şti i cum am trecut pe lîng ele?
― Chiar le-ai v zut? persevera Lucia.
― Aşa cum v v d pe voi. Şi cînd închideam ochii.
― Şi nu i-ai fost fric ? întreb Dan.
― Fric ?!!... Mie!!?
― Tic!... îl potoli Lucia pe marele curajos. Ştii tu cine d drumul tuturor acestor dih nii?
Ştii cine le face şi le aduce în fa a ochilor?
― Cine, m rog?
― Frica, prostu ule! Te-ai dat singur de gol!
― Ba nu! Voi sînte i nişte r ut cioşi şi nişte invidioşi. V pare r u c-am venit singur,
noaptea, prin p dure. Las' c ştiu eu! Şi la urma urmei, mai mare spaim a i tras voi!
― Asta e adev rat... Îl mustr Ursu de lîng foc.
Era un moment de pauz , şi Ionel le aminti celorlal i c prima zi a expedi iei nu s-a
încheiat:
― Ar fi bine s trecem la al doilea scrutin...
― Exact, la asta m-am gîndit şi eu, spuse Lucia. Dar, ce facem cu Tic? Face sau nu parte
din expedi ie?
― Sigur c face, de vreme ce a plecat cu voie, r spunse Ionel. Eu sînt de p rere s -i d m
şi lui drept la vot. Se pricepe destul de bine la Morse, are ochi buni, poate s ne ajute cu
adev rat. Nu-i aşa, Tic?
Tic se gr bi s încuviin eze, iar Lucia, v zînd c spusele lui Ionel cap t aprobarea
celorlal i, îi l muri prichindelului situa ia. Dar Tic îşi d duse de mult vreme votul.
Alte bile ele se împ r ir , iar şi se umplu urna, iar şi se r sturnar , iar şi se auzi vocea
Luciei, mai mirat de ast dat , dar rezultatul nu mai era acelaşi, nici nu mai putea fi acelaşi:
― Victor, trei... Ionel, patru!
Ionel devenise conduc torul expedi iei! Cînd cel lalt candidat îi ur succes, Lucia
în elese, abia atunci, c nu Tic, ci Victor hot rîse rezultatul.
Ionel, molipsit de energia şi dinamismul Luciei îşi lu imediat în primire atribu iile. O
imita pe Lucia întocmai, f r s -şi dea seama, bineîn eles: în felul cum vorbea, în rapiditatea
pe care o impunea, chiar şi în unele gesturi.
Strînşi în jurul focului, f r nelinişti rele, zgînd ri i din cînd în cînd de emo ii pl cute,
cireşarii îşi ascultau conduc torul, ales prin vot secret, unii cu uimire chiar, şi to i
aprobîndu-i spusele. Ionel argumenta necesitatea desp r irii expedi iei în dou grupuri.
Devenise foarte clar pentru to i: siguran a şi reuşita expedi iei depindeau de aceast m sur .
Dar o dat cu aceast convingere creştea şi altceva în sufletele cutez torilor: o nelinişte, o
emo ie, o durere. Tocmai pentru a atenua acest sentiment, interveni Victor:
― Desp r irea va dura foarte pu in: o zi, poate dou zile, poate chiar mai pu in de o zi,
pîn vom face prima explorare. Cînd ne vom hot rî s începem harta, numai unul dintre noi
va r mîne cu schimbul la aparat, afar , ceilal i vor putea s colinde în voie peştera. Lanterne
avem, baterii avem, timp avem destul... Pîn la urm ne vom plictisi de peşter şi vom sta mai
mult afar ...
― Totuşi... prima întîlnire, primii fiori... se auzi o voce cu triste i şi nostalgii.
Da! Prima explorare, primele emo ii, primele descoperiri! Cui îi erau h r zite?... De aici
izvora neliniştea dureroas a cîtorva cireşari. Cine va intra în peşter ?... Cine va r mîne
afar ?
Ionel propuse ca grupurile s se alc tuiasc în urma unor discu ii deschise, şi Victor îl
sus inu din primul moment, dar to i ceilal i se opuser ca nişte draci. Nici nu voiau s aud
de discu ii şi aranjamente: "Las' c ştim noi", insinuase Dan f cîndu-i cu ochiul lui Tic. "S
trag la sor i!" M car s aib fiecare aceeaşi şans . Nici o concesie! Ori vor hot rî sor ii, ori...
la revedere!
Ionel mai încerc o dat s -i conving , dezv luindu-le o team , care era şi a lui Victor, c
sor ii ar putea, de pild , s hot rasc o asemenea componen : Maria, Lucia, Dan şi Tic în
peşter , pentru c peşterii îi erau repartizate patru locuri, ceilal i afar . Exemplul lui Ionel
dezl n ui un uragan acolo între corturi. Numai Ursu r mase t cut. Ceilal i, şi mai ales
prichindelul fioros, f cur un t r boi cumplit. Şi ca s nu se mai piard timpul, şi ca s arate
c sînt democra i, mai ales c erau foarte siguri de rezultat, scandalagiii cerur s se pun la
vot modalitatea alc tuirii grupurilor: prin vot sau prin discu ii? Victor şi Ionel votar pentru
discu ii, Lucia şi Ursu se ab inur , Maria, Dan şi Tic indicar sor ii şi cîşti-gar partida. Şi
totuşi discu iile, adic adep ii "discu iilor" se aleseser cu ceva: conduc torul expedi iei va
face parte, de drept, din grupul peşterii. Şi mai ob inuser ceva: dac grupurile vor fi foarte
neechilibrate, plenul va putea hot rî prin majoritate de voturi transferuri dintr-un grup în
altul.
― Şi calificativul de neechilibrat cine-l va da? întreb Dan. Va trebui s -l punem la vot...
Şi dreptul de a pune calificativul la vot, tot prin vot trebuie s -l ob inem... ca s vede i ce
limpede şi sigur e democra ia...
Lucia îi f cu semn s tac şi Dan se supuse, dar nu şi Tic care încerc , ingratul, s -l
oblige şi pe conduc torul expedi iei s se înfrunte cu sor ii. Probabil pentru prima dat ,
prichindelul nu avea încredere în anturajul cu care se în elesese atît de bine pîn atunci,
chiar în situa ii foarte grele, aproape f r sc pare, anturajul Fortunei. Din p cate, argu-
menta ia lui fu respins f r cru are, şi trebuia deci s se mul umeasc doar cu trei şanse
din şapte, nu cu patru, cum ar fi fost drept. "Cea de a patra şans m va nenoroci", îşi spuse
foarte speriat prichindelul. Şi cu voce tare:
― Dac ar fi patru locuri în peşter , unul ar fi absolut sigur al meu...
Numai Dan îi d du dreptate, mizînd îns şi el tot pe al patrulea bilet.
Lucia agit urna cu cele şase bile ele. Pe trei din ele scria: peşteră, pe celelalte trei: afară.
Cîteva clipe, nimeni nu îndr zni s -şi încerce, primul, şansa. Se uitau unii la al ii
îndemnîndu-se, adic speriindu-se, cu privirile. Şi totuşi, zburlindu-se şi împungîndu-i pe
ceilal i, prichindelul cu p r de aur şi cu argint viu în priviri provoc sor ii. Scoase biletul, îl
desp turi... şi deodat s ri ca un apucat azvîrlindu-şi vocea pîn la cap tul p durii:
― Peştera! Merg în peşter ! Uita i-v şi voi!
Şi plimb , cu un gest de triumf, bile elul aduc tor de fericire, oare numai fericire? pe la
nasul celorla i. De la primul bile el, şansele se împu inaser , dar sporiser în schimb emo iile.
Alte ezit ri, pîn ce Victor b g degetele în urn şi spuse cu un uşor tremur în glas:
― În peşter ...
Apoi indiferen a Luciei care nu era deloc simulat :
― Afar , pe munte...
Apoi, Dan, consolîndu-se cu un oftat şi cu:
― Soarele şi Lucia... Sau Lucia şi soarele...
Mai erau dou bile ele în urn . Unul disp ru în pumnul Mariei. Îl strînse aproape cu
disperare, dar înc nu-l deschise. Ultimul se desf cea în mîna lui Ursu. Dar nici el nu spuse
vreun cuvînt. Se uit mai întîi la Maria şi-o v zu aruncînd hîrtia în fl c ri, şi apoi privind,
pîn la durere, pîn la lacrimi, jarul galben şi r u: Adio... primii fiori, prima întîlnire...
― Afar ... spuse Ursu cu un glas incolor.
Maria tres ri şi se uit nedumerit la vl jganul care mototolea bile elul. Ar fi vrut s i-l
cear , s citeasc şi ea cuvîntul care era scris pe el. Dar bile elul zbur în fl c ri şi ea în ele-
sese tot ce se întîmplase şi nu mai avu nici o urm de îndoial cînd îl v zu pe Ursu ocolindu-i
privirile care voiau s -i mul umeasc .
T cerea era prea grea. Noroc c o spulber prichindelul prin nişte aplauze pe care le
adresa tuturor:
― Grozav! spuse el. Fiuuuuu! Ce grozav!
Dar oare ce s-ar fi întîmplat dac mîna lui îndr znea ar fi nimerit alt bile el? Era
întrebarea care-l speriase pe Ursu. Şi cît de mult voise s -l împiedice pe prichindel s trag
primul! Şi prichindelul în elesese tocmai pe dos!
Ionel reconstitui grupurile:
― Eu, Victor, Maria şi Tic vom intra în peşter . Lucia, Dan şi Ursu vor explora, paralel cu
noi, coasta muntelui. Precum am convenit trebuie s întreb dac vrea cineva s fac vreo
observa ie cu privire la grupuri... dac îşi închipuie c e necesar un transfer oarecare...
To i erau de p rere c grupurile erau perfect echilibrate. Alte observa ii nu se auzir .
Numai Tic se apropie de Ursu şi-l privi cu triste e sincer . Ar fi vrut atît de mult s mearg
împreun ... dar numai în peşter .
― Îmi pare foarte r u c ne desp r im, şopti el. Ce sor i r ut cioşi! Las' c ...
Ursu îi acoperi blînd, cu palma, chica aurie şi r zvr tit , apoi îl trase încet spre pieptul
s u:
― Las' c ne în elegem noi... prin aparat... Şi sînt sigur, Ticuşor, c-o s ne-ntîlnim
repede...
Ionel anun programul zilei care urma:
― Scularea în zori... Desp r irea... La gura peşterii confec ion m pluta... Aşa! Peste cinci
minute: stingerea. Somnul obligatoriu. Şi v urez: Noapte bun !
Ursu se uit spre Lucia: Lucia se uit la Victor.
Somnul fiind obligatoriu, dar mai ales pentru c oboseala suia iar şi prin membre, iar
fantezia îns ila o zi plin şi grea: ziua a doua, tinerii intrar repede în corturi. Somnul nu se
mai furiş ca alt dat , ame ind mai înainte gîndurile, ci veni iute şi autoritar. În cortul
b ie ilor, doi cireş ari îi mai rezistar cîteva clipe, clipele în care ar fi vrut s -şi spun ,
simultan, unul altuia: "Ai grij de ceilal i". Dar gîndurile lor se întîlnir înaintea şoaptelor,
pecetluind acelaşi mesaj nerostit. Noaptea molatic p trunse pe nesim ite şi în gîndurile lor.
Cerul era împroşcat cu jar. Stelele parc se în eleseser s vegheze neostenite şi duioase
pîn în zori visele acelor care peste cîteva ore îşi vor începe marele vis.
Cine le-a şoptit oare atît de blînd tinerilor cutez tori: Noapte bun ! Poate chiar tu...

CAPITOLUL X

Unul dintre grupuri, cel pe care sor ii, şi duioşia lui Ursu, îl h r ziser primei întîlniri,
primilor fiori, ajunsese la intrarea peşterii. Cel lalt abia se mai z rea undeva, departe, pe
coasta muntelui. Cireşarii începeau s bat la poarta marelui vis...
To i se sculaser o dat cu zorii, f r s -i trezeasc cineva, îşi împ r ir merindele cu
cîntarul infailibil al camaraderiei, apoi uneltele, şi abia apoi se strînseser în jurul fe ei de
mas aşternut pe iarb de gospodinele amu ite. În timpul mesei se stabilise programul
emisiunilor T.F.F., absolut obligatoriu, cea mai sever lege a expedi iei. Desp r irea se oficiase
chiar acolo, pe platou, cu glume şi încuraj ri, dar şi cu o umbr de triste e. Grupul Luciei
luase imediat drumul muntelui, grupul lui Ionel se ab tuse, pentru scurt vreme, la o colib
de bîrne asuprit de uitare şi ruin , de unde se aprovizionase cu cîteva scînduri, cam
şubrede, dar care ar fi putut folosi la confec ionarea plutei. Alte poveri, grele şi sîcîitoare,
ap sau umerii înc rca i ai vis torilor. Noroc c Ursu tîra dup el o cireada întreag de bîrne
şi pari, legat ingenios cu funiile de rezerv . O alt ciread , asem n toare, îns mai s rac ,
se hurduca şi gemea în urma lui Victor. Abia cînd se opriser în fa a g urii întunecoase,
ascuns de arbori şi bolovani, r sunar primele cuvinte, adic primele exclama ii. Dar înainte
de a sfredeli întunericul, se mai uitar odat în dep rt ri şi bra ele lor fluturaser un semn de
dragoste şi durere unor mogîlde e care n-aveau dreptul la primii fiori al visului.
Grota îi întîmpin binevoitoare şi primele exclama ii ale cutez torilor fur exclama ii de
surpriz şi pl cere. P trunseser în untru, printr-o cr p tur ca un triunghi de c rbune,
înc lzi i şi transpira i, şi se pomeniser deodat înv lui i în r coare şi linişte, iar lumina era
discret şi odihnitoare. Dar senza ia de pl cere nu dur mult vreme. Dup prima re-
cunoaştere, un amestec de dezam gire şi deziluzie încerca s pun st pînire pe ei. Antreul
peşterii, camera de primire, era foarte s rac: o scobitur f r asperit i, f r cotloane, f r
podoabele de calcar pe care şi le imaginaser , f r urme şi semne care s -i poarte cu fantezia
în noaptea timpurilor. O scobitur oarecare, cu bolt joas , îngustîndu-se spre fund.
Înaintar cu pruden spre întuneric şi chiar dup primii paşi avur senza ia c sînt
înghesui i şi amenin a i cu strivirea. Bezna se îngroşa, iar fundul peşterii se îndep rta trans-
formîndu-se într-un tunel din ce în ce mai îngust şi mai scund.
În sfirşit, Ionel d du semnalul pe care-l aşteptau to i: lumin ! Fiat lux! cum îl corect
Maria. Patru lanterne puternice îşi împreunar razele într-un m nunchi orbitor. Tunelul în
care intraser era destul de larg şi de primitor şi mult mai generos decît antreul din urma lor.
Pere ii lui erau umezi, tavanul avea cr p turi profunde, iar mai departe se z reau ieşituri,
v g uni şi bolovani r zle i.
Cel mai fericit era Tic. Parc intrase într-o împ r ie a minunilor. Nici nu mai voia s ştie
de ceilal i. Uneori r mînea în urma lor, alteori o lua înainte, şi îşi plimba lanterna peste tot.
C uta şi cerceta totul: firide, scobituri, cr p turi, gropi, orice spa iu mai ciudat care putea fi
un ad post sau un ascunziş pentru cutia fermecat . Într-un cotlonaş cam zurliu la început,
dar imediat cumin indu-se şi oprindu-se în barajul muntelui, Tic z ri cîteva pietre, cîteva
pietricele, care pe lîng bolovanii uriaşi de pîn atunci p reau nepoftite în peşter . Le ridic
de jos, le cînt ri, apoi strig :
― Ionel! Stai! Am g sit ceva...
Prichindelul r m sese în urm şi Ionel îl aştept cîteva clipe, destul de ner bd tor, dar
cînd z ri pietrele din mîna lui, îl pufni rîsul.
― Pietre obişnuite, n t r ule... le g seşti în orice curte. Nici o scofal ...
Cam împotriva inimii, prichindelul arunc pietrele, dar nu-i trecu nici o clip prin minte
s renun e la c ut ri. O luase înaintea tuturor, iscodind cu botul curios al lanternei pere ii
tunelului. îngulic i se strecura printre picioare numai cînd nu trebuia şi asta îl cam nec jea
pe ciufulici, dar nu într-atîta încît s uite cu cît iscusin îşi îndeplinise rolul de cîrmaci în
ajun. Îl apostrof de cîteva ori, chemîndu-l cu numele de momente rele şi astfel c elul
accept rolul de tren . Lîng un bolovan ca un cub g si cîteva pietre şi chiar se gîndi s
transforme una dintre ele în pies de colec ie, dar amin-tindu-şi dispre ul lui Ionel şi
gîndindu-se c ar putea fi iar şi batjocorit, renun , deşi cu inima îndoit . Îşi puse în cap s
nu mai caute altceva decît ascunzişuri... Dar nu-şi termin gîndul pentru c îl în epeni vocea
lui Ionel:
― Sta i! Victor! Vino repede! Uita i-v şi voi! Pun mîna-n foc c -s r m şi e de granit
paleozoic...
Ionel avea în mîn chiar piatra pe care era s-o ia Tic. Am rît nevoie mare, puştiul se o rî
la el:
― Ei şi! Mare scofal ! De cînd le-am v zut eu! dac nu d deam cu piciorul în ele nici tu
nu le g seai!
― Mai bine puneai mîna, îl repezi Ionel. Tu ştii, m g g u , ce vîrst au pietrele astea?...
Cam o mie dou sute de milioane de ani...
― Ş-ale mele, alea pe care le-ai aruncat?... Ce, lea n-aveau m car vreo nou sute de
milioane? Las ...
Victor îi linişti pe to i anun îndu-i c nu mai este mult pîn la intrarea primului salon,
bineîn eles dac peştera nu se r zvr tise împotriva h r ii.
Din fericire peştera fusese cuminte. Dup numai cîteva minute, tinerii p trunser într-o
înc pere larg , ca o sal de bal, luminat straniu de razele care se furişau iscusit prin nişte
cr p turi sub iri ca firul de a . Cînd lanternele incendiar cu lumina lor unit salonul,
exclama ii uluite îi salutar splendorile generoase. Zeci de ur uri albicioşi se spînzuraser de
cupola neagr , iar în mijloc, stalactitele şi stalagmitele aproape c -şi atingeau vîrfurile. Şi mai
erau ciorchini de marmur lipi i de vreun perete, şi firide tainice, şi statui ciudate, şi coliere
suspendate, şi stînci singulare ca nişte vîrfuri de s ge i, şi alte forme, şi reliefuri bizare, şi
mereu spa ii negre, ca nişte stele ale întunericului, nenum rate podoabe cioplite şi finisate şi
şlefuite de sute de milioane de ani meşteri. Tinerii se înfruptau din ele cu priviri şi fantezii
fl mînde, şi exclama iile erau şoptite, sau t cute pe buze fierbin i. Iar Tic, refugiat în spa iul
anilor lui, în elese, în sfîrşit, cît de în elept fusese acel care alesese peştera drept ascunziş al
cutiei fermecate. Iar Maria, fascinat , se str duia s -şi aminteasc visele ei pentru a le com-
para cu miracolele care-o înconjurau.
 Parc sim ind-o cum arde şi tremur în visele ei, Ionel încerc s-o trezeasc :
― Şi totuşi, de la spa iu la relief, toate podoabele de aici se datoreaz apei şi bioxidului
de carbon care transfor...
Maria îi fix raza lanternei drept în ochi:
― Care transform calcarul în bicarbonat de calciu, ip ea. Ştiu, domnule mare savant.
Dac ai reduce şi fiin a ta nesuferit la elementele de baz : hidrogen, oxigen, fosfor, carbon,
calciu, etcetera, etcetera... n-ai mai fi în stare s faci observa ii ştiin ifice şi nici n-ai mai sim i
regrete c te-ai legat de mine...
Fa a peşterii spusese totul într-o suflare. Ionel nici nu avu timp s deschid gura, mai
ales c lanterna duşman îi ardea toat fa a. Dar erau numai ei doi în locul acela. Victor şi
Tic ajunseser la cap tul salonului, urma i de un ombi cam neliniştit.
― Aten iune! ajunse vocea lui Victor la urechile celor doi. Am dat de ap !
Vestea era prea grav pentru a nu anula într-o clipit pornirile de ceart . De fapt, Victor
înc nu d duse de ap , dar sim ea umezeala în aer, şi parc auzea şi un clipocit în apropiere,
şi mai era şi harta din mîna lui care indica la cap tul primului salon existen a unui lac
subteran. Din prevedere îl apuc pe Tic de mîn , dar prichindelul crezînd c e un gest de
mîngîiere, r spunse prompt lipindu-se de el. Aşa îi g si Maria şi Ionel. Şi tuspatru înaintar
cu pruden exagerat , încet, cu paşi de plumb, dar nu numai pruden a îi obliga la acest
mers chinuitor, ci şi poverile care parc se îngreuiaser şi care erau mai greu de strecurat
printre atîtea şi atîtea obstacole. Se oprir la marginea lacului. Malul cel lalt nu se vedea.
Numai ap , ap de cristal, ca o oglind , spart uneori de picurii care se pr v leau invidioşi
din întuneric.
Victor arunc sfoara cu plumb, şi ghemul începu s se desf şoare mereu, mereu, pîn ce
r mase un mosor gol în mîna lui. Şi tot nu atinsese fundul!
― Foarte adînc! spuse el. Probabil o pr pastie umplut cu ap . P cat c nu ştim şi cît de
lat este...
― Brrrrr! f cu Tic dup ce-şi plimb o clip degetele prin apa lacului. Rece ca ghea a! Nu
l-aş trece înot...
― Nici nu-i nevoie, Ticuşor, îl linişti Victor. Îl vom trece cu pluta. Numai c mai întîi
trebuie s-o facem, şi, şi mai întîi trebuie s aducem materialele din antreu. Tot cu cireada...
― Dar şi, şi mai întîi, interveni Ionel, n-ar fi cazul s c ut m o cale de trecere terestr ?
Victor f cu un semn de neputin cu mîna, dar lanternele se împreunar iar şi sp rgînd
pe spa ii mari întunericul. Pretutindeni: ap , ap , numai ap .
― Da... recunoscu Ionel. E cazul şi timpul s ne ocup m de plut ...
Cireada de bîrne şi scînduri adus destul de repede de Victor şi Ionel fu depozitat la
marginea lacului, în dreptul unei cr p turi piezişe prin care p trundea o fîşie timid de
lumin solar . Locul se transform imediat în şantier. Cele mai groase bîrne se întîlnir într-
un patrulater închegat solid cu cîteva scoabe. Alte bîrne, mai sub iri, fur fixate, paralel, în
interiorul patrulaterului, iar deasupra scheletului, prins cu atîta str şnicie în cuie şi scoabe
c nici m car nu scîr îia, se aşezar scîndurile fostei colibe, b tute şi ele zdrav n în cuie şi
legate, pentru mai mult siguran , cu sîrm şi funii. Estetica plutei cam l sa de dorit, dar
rezisten a ei nu d dea nim nui dureri de cap.
― Cam rudimentar ... spuse Victor. Dar în lips de altceva... S sper m c e destul de
solid ...
― Oare ne ine? se înfiora Maria. Cum f ceai tu, Ticu-şorule? Brrrrr! înc pem to i pe ea?
― Brrrrr! r spunse Victor în acelaşi stil. Cum poate s - i treac prin cap aşa ceva?...
Cred c ne-am pr buşi înainte de-a ajunge în ap . E o plut de tranzit, un fel de bac, pentru
o singur persoan . La mare nevoie ar înc pea şi dou ... Vom trece pe rînd şi vom trage pluta
înapoi cu frînghia.
Imediat ce termin de vorbit, Victor scoase din rucsac doi colaci de frînghie pe care-l leg
de bîrnele cele mai groase: fiecare la alt cap t al plutei. Unul urma s r mîn pe mal, cel lalt
c l torea cu pluta pîn la rmul nev zut al lacului. Apoi pluta se transforma într-un bac
original. Frînghia o tr gea sau înainte, sau înapoi, dup nevoie. Sistemul descoperit de Victor
era în acelaşi timp: simplu şi sigur. Numai primul c l tor, cel care urma s duc funia pe
malul cel lalt, trebuia s înfrunte riscurile unei travers ri neobişnuite şi nesigure.
― Gata! anun Victor dup ce control înc o dat nodurile celor dou frînghii.
Chiar în clipa aceea, Ionel descoperi într-o firid cîteva pietre curioase:
― Oare nu sînt urme de granit arhaic? se întreb el emo ionat şi iscoditor.
― Mi se pare c . e tot piatra aia paleozoic , în care am dat cu piciorul, spuse Tic, care
ap ruse ca prin farmec îng el.
― Ionel! strig Maria. Începem trecerea.
― Imediat! r spunse Ionel. S v d numai dac n-am dat marea lovitur . Voi pute i s
trece i...
― Ba nu! Tu trebuie s treci primul! Aşa se cuvine! Hai, c te aştept m!
Dar Victor se şi afla pe plut şi pluta se afla pe ap . Cum îl v zu, Ionel l s balt
granitul lui şi veni la plut :
 ― Stai, Victor! Las -m pe mine! N-ai voie s ...
― Aten ie! strig Victor. Prinde i funia şi lumina i drumul. Şi ave i grij de Tic...
Folosind o scîndur lat drept vîsl , Victor începu traversarea lacului. Dup cî iva metri
numai, îndreptînd raza lanternei sale în fa , z ri malul cel lalt. Vîsli şi mai energic şi acost
f r nici o greutate. Malul nou p rea mai primitor decît cel pe care-l p r sise. Dup ce
debarc , luînd cu el colacul de frînghie înc nedesf şurat, îşi anun prietenii:
― Gata! Am ajuns şi v d lumina lanternelor voastre. Totul e în ordine aici... Acum trage i
de funie, trage i pluta! Trimite i mai întîi bagajele şi c elul... Gata?
De pe malul cel lalt i se r spunse afirmativ şi sistemul intr imediat în func iune. Ionel
şi Maria traser de funia lor, aducînd pluta acolo, în timp ce colacul lui Victor se desf şura
domol.
Toate bagajele fur înc rcate la iu eal , şi, deasupra lor, Tic îl puse pe ombi, ca o
santinel , dar îngulic se împotrivi teribil desp r irii inutile. S ri de pe plut drept la
picioarele st pînului ingrat, care îns în elegîndu-l şi accep-tîndu-i pentru prima dat
nesupunerea îl transform iar şi în ombi. E adev rat c şmecherul cu buline pe ureche avu
grij s -şi dea obolul de linguşire lipindu-şi şi frecîndu-şi blana cald de gambele reci ale
prichindelului.
Ionel anun semnalul convenit şi, de pe malul cel lalt, Victor începu s trag de
frînghie. Dup trecerea b,agajelor veni rîndul pasagerilor: Maria, apoi Tic şi ombi, şi la urm
Ionel. Conduc torul expedi iei îşi puse imediat rucsacul în spate pentru a-i îndemna şi pe
ceilal i la drum:
― Mi se pare c sîntem înîntîrziere...
― Plec m imediat... Îi r spunse Victor. Dar nu mai este nevoie s cari rucsacul. Avem un
c r uş grozav.
Ionel îl privi, o dat cu ceilal i, foarte mirat:
― Adic ?
― Pluta! Cel mai neobosit c r uş!
Într-adev r, din lac pornea prin tunel un pîrîiaş subteran destul de lat şi de adînc pentru
ca pluta s poat naviga nestingherit . În cîteva clipe, ca într-o întrecere, toate bagajele
poposir pe plut .
― O vom trage cu funia! spuse Ionel.
― Nu trebuie s-o tragem, îl corija Victor. Trebuie s-o inem. Pîrîiaşul nu se vars în lac,
izvor şte din lac. Curge la vale şi nu e deloc n r vaş.
― Perfect! spuse Ionel. Vom ine funia cu rîndul.
Cireşarii pornir în aval cu alte puteri în trupuri, parc şi cu alt dispozi ie. Ideea lui
Victor îi descotorosise de toate poverile şi de multe griji. Parc niciodat nu se sim iser mai
sprinteni, mai veseli, mai senini, deşi se aflau în inima muntelui, desp r it de lumea luminii
şi culorilor prin zeci de milioane de tone de piatr .
Victor inea funia de care era legat pluta. Dar pîrîiaşul curgea cuminte şi nu-i
stingherea deloc mişc rile.
― Mai avem de trecut un lac mai m rişor... spuse Victor, uitîndu-se pe hart . Apoi cîteva
saloane. Acuş ajungem la punctul terminus. Cred c pîn la prînz...
― Victor! îl întrerupse de undeva din întuneric Maria. Unde s-a g sit scheletul
mastodontului?
Dar nu-i r spunse Victor, ci Ionel care de asemenea cerceta harta:
― În primul salon în care vom intra. Un salonaş, mai degrab , dac ar fi s ne lu m
dup hart .
Tic, care pîn atunci r m sese în urm , se strecur ca o fantom pe lîng Victor şi Ionel,
o întrecu şi pe Maria, dar nu şi pe ombi care provocase toat aceast schimbare de pozi ii.
― Stai, Tic! încerc Victor s -l opreasc . Aten ie! Auzi? E o scobitur în dreapta!
― Tic! ip Maria. Înapoi, m garule!
― Uraaaa! se auzi r spunsul celui insultat. Alarm ! Alarm bun ! Veni i to i aici! Uraaa!
Am g sit un os de mastodont!
Tustrei cei chema i alergar spre aureola pe care o lansa lanterna lui Tic... şi-l g sir pe
norocosul prichindel instalat comod pe o platform de grohotiş chiar în locul unde harta
indica o scobitur primejdioas . În mîna lui se afla un oscior care aproape îi fu smuls de c tre
Maria. Cercetarea osului nu inu prea mult. Ionel şi Victor îl privir neputincioşi, dar Maria îi
veni repede de hac:
― Chiar tu l-ai descoperit, Ticuşor?
― Aproape eu... r spunse ciufuliciul.
― Hmmm... îl amenin Maria. S ştii, Ticuşor, c mastodontul t u s-a transformat de-a
lungul erelor în vi el.
― În vi el!? Nu se poate! în elefant!
― Nu, Ticuşor... Chiar în vi el. E un antricot de vi el, foarte veritabil.
― Ce s caute vi eii aici? o înfrunt prichindelul. Poate e de la un pui de mastodont, se
rug el.
 Dar cel care aduse argumentul incontestabil fu ombi. Ionel îl prinse în raza lanternei în
timp de rodea cu pasiune alt os.
― Cîini care s road oase de mastodont înc n-am v zut... spuse Ionel.
― Dar ce, nu-s tot oase?
― Nu! Mai mult seam n cu pietrele...
― Z u? Chiar nu-i de la un pui de mastodont? se tîngui Tic. Şi cum a ajuns vi elul aici?
Era întrebarea care-l fr mînta pe Victor, care-l speria pe Ionel, care-o neliniştea pe
Maria. Pentru c întrebarea nu avea decît un singur r spuns: în peşter mai fusese cineva. Şi
dac osul era bun de ros... Înseamn c nu trecuse prea mult timp de cînd peştera fusese
vizitat . Dar.cine o vizitase? Şi în ce scop? Şi cînd?... To i gîndeau astfel...
― Fiuuuuuiuuu! în elese Tic. S şti i c sînt oase dintr-un pachet de mîncare...
― i-a venit mintea la cap, îl lu Maria la rost.
― Atunci, se înfurie prichindelul, înseamn c a trecut altcineva prin peşter înaintea
noastr .
― Asta-i, piciule!
― Nu se poate! Nu vreau! Cine a avut un asemenea curaj? Cine...
Îşi opri întrebarea, pentru c sim i un obiect cam moale sub talpa piciorului. De fapt,
piciorul îi alunecase într-o groap , la marginea pîrîiaşului. Cînd ab tu raza lanternei asupra
obiectului cu pricina, Tic era cît pe-aci s se pr buşeasc de emo ie. În groapa aceea nu se
afla altceva decît o cutie ruginit , o cutie de metal lunguia ... O scoase la iu eal din groap ,
o b g în sîn şi alerg imediat spre Maria:
― Am g sit cutia fermecat ! îi spuse el la ureche. Tu nu ştii cuvîntul vr jit?
― Ce cutie, prostule? Ce cuvînt vr jit?
Abia dup ce-i ar t cutia, Tic îşi aminti c , spre a-i men ine farmecele, n-avea voie s
vorbeasc nim nui despre ea, şi mai ales n-avea voie s-o arate nim nui. Era foarte înfuriat şi
avea atîta ciud pe cineva... Încît îi venea s -şi pocneasc easta de pere ii tunelului. Maria îl
linişti repede, neliniş-tindu-i îns pe ceilal i:
― E tot atît de cutie fermecat tinicheaua asta, cum era antri-cotul la os de
mastodont... B ie i! Veni i repede! Ia uita i-v !
Cutia aceea ruginit îi uimi pe amîndoi; şi Ionel şi Victor o întoarser pe toate fe ele.
Concluzia lor se asem na cu a Mariei:
― O cutie de sardele! Unde ai g sit-o, Ticuşor?
Tic le ar t locul: o groap oarecare. Probabil c fusese aruncat la întîmplare acolo, sau
poate o adusese apa. Ba nu! N-o adusese apa. În interiorul ei mai erau pete de ulei.
― Acum e sigur! spuse Victor. A trecut cineva prin peşter înaintea noastr ... O
persoan ?... Mai multe?... Şi nu e mult timp de cînd a trecut...
― Da... Încuviin Ionel. Am v zut şi eu urmele de ulei din cutie... Trebuie s ne
încord m aten ia... şi s nu ne îndep rt m prea mult unii de al ii... Auzi, Tic?
― Cine i-a spus c nu aud? s ri prichindelul. Aud mai bine decît tine, aud şi ce nu vrei
s spui. Ştiu eu c i-e fric şi dai din gur ca s r mînem lîng tine...
― Din clipa asta î i interzic s mai atingi aparatul! îl pedepsi Ionel. Şi cum ieşim din
peşter , cum te trimit acas !
― Asta ai vrea tu, acum! nu se l s Tic b tut. Ce-ai mai vrea s fii afar sau acas ,
fiuuuu!
Maria îşi înghionti fr iorul şi-l rug apoi, în şoapt , s se lase de har .
― Mi-e ciud ! m rturisi el tot în şoapt . Cine ştie ce idio i au trecut pe-aici, înaintea
noastr ...
Şi iar şi tinerii se sim ir ap sa i de poveri, dar şi mai ap sa i de griji şi nelinişti. Uitar
de expedi ie, uitar de hart , deveniser to i nişte cercetaşi nervoşi şi t cu i, mereu cu ochii
în patru, iscodind cu lanternele toate spa iile, centimetru cu centimetru. Noroc c tunelul şi
salonaşele erau anoste, cumin i, lipsite de podoabe, netede, plictisitoare. Mai g sir un b de
chibrit şi dou mucuri de igar . Altceva nimic. Dar nici nu trebuia mai mult: Un b de
chibrit şi dou mucuri de igar . În jurul lor brod Victor primul s u ra ionament din acea
suit uluitoare care va umple de faim to i cireşarii.
― N-a trecut o singur persoan prin peşter ... Începu el. Nu una singur , ci cel pu in
dou ...
― Ce te face s crezi asta? întreb mirat Ionel.
― Cele dou mucuri de igar .
― Dar asta nu e o lege, Victor, spuse Maria. Nimeni nu e obligat s fumeze o singur
igar ...
― Nu te gr bi! o opri Victor. La ce dep rtare am g sit mucurile? Mi se pare c erau
aproape unul de altul...
― La cî iva paşi, preciz Ionel.
― Nu sare în ochi? relu Victor. Mai multe persoane, dar, hai s spunem: dou persoane,
pentru c dou mucuri am g sit, deşi poate au fost aruncate şi alte mucuri în ap ... dou
persoane şi-au aprins în acelaşi timp ig rile şi le-au stins aproape în acelaşi timp... E
imposibil ca un singur om s fi aprins şi s fi fumat dou ig ri deodat . Prin urmare, au tre-
cut prin peşter , înaintea noastr , cel pu in dou persoane. Asta ar fi prima concluzie.
Şi ceilal i înclinau spre concluzia lui Victor. Nu aveau alte argumente, erau poate cîteva
întreb ri. La una din întreb ri se gîndea Ionel:
― Dar dac unul din mucuri a fost aruncat alt dat ?
― Aproape cu neputin , spuse Victor. Nici unu la mie şans . S -l arunce în acelaşi loc,
şi pe urm ... uita i-v ... amîndou mucurile au cam aceeaşi m rime... Imposibil, Ionel.
― Şi eu cred c ai dreptate, interveni Maria. Dar adineauri ai vorbit de o prim
concluzie... mai e şi alta?
― A doua concluzie, zîmbi Victor, e înc în studiu de ipotez ... Persoanele care au trecut
prin peşter erau într-un fel familiarizate cu peştera. Cred c o cunoşteau...
"Ipoteza" lui Victor stîrni şi mai mare uimire şi a î şi nişte lic re de team în sufletele
celorlal i.
― Cum ai ajuns la concluzia asta... adic la ipoteza asta? îşi aminti Ionel.
― Da... cl tin Victor din cap. E mai bine s-o numim presupunere... dar mai înainte de a
r spunde, aş pune şi eu o întrebare: cine dintre noi s-a gîndit m car o clip s înfulece
ceva?... Mie, cel pu in, nici nu mi-a trecut prin cap şi nici n-am sim it crampe de foame...
Maria, Ionel şi chiar Tic nu-l contraziser cu o iot . Dar prichindelul ridic subit mîna ca
la şcoal :
― ombi! Nu numai c i-a trecut prin minte, dar a şi înfu... a şi ros ceva...
― Hai s -l l s m pe ombi, Ticuşor... relu Victor. De ce nu ne-am gîndit la mîncare?...
Îns şi întrebarea pare idioat . Cînd s ne gîndim la mîncare şi cum s ne gîndim la mîncare,
cu atîtea minun ii, cu atîtea podoabe nemaiv zute, cu atîtea surprize în jurul nostru, poate
chiar cu amenin ri... pentru c n-am fost mereu siguri c pasul nostru nu ne duce spre vreo
capcan a naturii... S te apuci s m nînci şi pe urm s fumezi într-o peşter pe care o vezi
prima dat , e prea din cale-afar ... V aminti i unde am g sit chibritul?... În singurul loc din
tot tunelul unde curentul e foarte slab. Oare e o simpl coinciden c tocmai acolo a încercat
cineva s aprind igara? Şi mai e ceva: toate lucrurile pe care le-am g sit, le-am g sit pe
malul stîng al pîrîiaşului, pe partea pe care mergem noi... Dar noi ştim c partea asta e
accesibil pentru c aşa ar ta harta. Dac obiectele pe care le-am g sit ar fi fost aruncate la
dreapta şi la stînga, ar fi însemnat c vizitatorii orbec iau în c utarea unui drum accesibil,
pentru c şi pe partea dreapt sînt locuri accesibile.
― De ce s nu ne gîndim mai bine c aveau şi ei o hart ? întreb Ionel.
― Pentru c e imposibil, Ionel... Singura hart a peşterii se afl la muzeul oraşului şi
dosarul din care am scos-o şi am copiat-o dovedea de la o poşt c nu fusese desf cut de zeci
de ani. Şi nu e numai atît... S zicem c ar fi avut o alt hart , de la o surs misterioas ... o
copie necunoscut a h r ii noastre. Atunci n-ar fi trebuit s osp teze în locul unde Tic a g sit
oasele şi cutia, ci s-ar fi ferit de locul acela, pentru c pe hart e însemnat ca un loc
primejdios: o scobitur în proces de eroziune... Deci nu dup hart cunoşteau cei doi
vizitatori peştera, ci fiindc au mai trecut prin peşter şi, cine ştie? poate c şi-au f cut o
hart proprie. Prin urmare, avem de-a face cu nişte obişnui i ai peşterii...
― Mai ai şi alt surpriz ? încerc s -l provoace Maria.
― Nu! Nu mai am nici o surpriz . Ceea ce urmeaz e limpede ca lumina zilei. Cei doi
vizitatori erau f r îndoial or şeni. Sut la sut !
― Poate c erau cei doi ciobani! îşi amiti Tic.
― Ce ciobani! spuse Victor. Or şeni sut la sut , Ticuşor. Crezi tu c ranii, şi mai ales
ciobanii, vin la munte cu cutii de sardele şi cu antricoate în desag ? Brînz , sl nin , ou ,
ceap , asta e mîncarea lor de drume ie... Şi pe urm mai sînt şi mucurile de igar . Amîndou
mucurile provin de la ig ri cu filtru, şi înc cu filtru fin, de nailon... În povestea asta cu
fumatul, aş avea curajul s spun c numai unul dintre cei doi vizitatori era fum tor, cel lalt a
fumat pentru c a fost servit cu o igar ... E o presupunere şi se bazeaz pe faptul c nu e
lege ca doi fum tori s fumeze aceeaşi igar ...
― Dar nici nu e lege care interzice s se fumeze aceeaşi igar , spuse Ionel.
― E adev rat... Şansele sînt jum tate, jum tate. Dar e totuşi curios ca doi fum tori s
termine exact în aceeaşi clip igara. Unul fumeaz mai rar, altul mai iute, unul fumeaz pîn
la cap t, altul pîn la jum tate. Eu aş zice, mai degrab , c nefum torul, v zîndu-l pe cel lalt
c arunc igara, a f cut şi el la fel, adic i-a imitat întocmai gesturile. Adic a aruncat-o în
acelaşi timp şi cam în acelaşi loc, f r s se gîndeasc s-o sting , strivind-o cu piciorul, cum
fac aproape to i fum torii. Chiar amîndoi s nu striveasc mucurile e pu intel cam curios... Şi
pe urm chibriturile...
― Care chibrituri? se mir Tic. N-am g sit decît un singur chibrit.
― Tocmai acest lucru m face s cred şi mai tare c avem de-a face cu doi or şeni, şi c
numai unul din ei e fum tor. Cînd X, s spunem, a fost servit cu o igar de Y, primul lui gest
a fost acela de a scoate chibriturile, pentru c f r chibrituri nu intr nimeni într-o peşter . A
aprins primul b , care îns s-a stins imediat, din cauza curentului, probabil. Uita i-v şi voi!
A ars numai fosforul, b ul nici n-a fost atins de flac r . Y l-a liniştit probabil aprinzînd
primul igara.
― Dar n-am g sit decît un singur chibrit! insist Tic. Şi-am c utat şi eu şi ombi şi to i.
― P i tocmai asta, Ticuşor, i-am mai spus, îmi înt reşte presupunerea: lipsa altor be e
de chibrituri. Cu un singur chibrit e imposibil s se aprind dou ig ri într-o peşter bîntuit
de curente. Nu de la chibrit s-au aprins ig rile, ci de la o brichet , de la bricheta lui Y.
ranii, şi mai ales ciobanii, nu prea folosesc ei brichete cu benzin , cu pietre, cu fitil... şi nici
amnarul nu prea are şanse s se aprind în at-mosfera asta umed ... Şi apoi ig ri cu filtru
de nailon şi amnar... Nu prea merge combina ia, z u, Ticuşor...
― Cu alte cuvinte, recapitula Maria, au trecut pe aici, înaintea noastr , dou persoane,
hai s zicem doi indivizi, amîndoi or şeni, unul dintre ei e fum tor, altul nu, aşa... şi ceea ce e
mai grav: nu erau la prima lor vizit în peşter ...
― Mai bine zis, preciza Victor, nu le era necunoscut peştera...
― E cam acelaşi lucru, interveni Ionel.
― Nu-i chiar acelaşi lucru, spuse Victor. Po i s te plimbi, de pild , de zece ori printr-un
loc, s zicem printr-o sal cu tablouri, sau cu c r i, de zece ori, dar de fiecare dat cîte zece
secunde şi nu vei cunoaşte nimic din sala aceea. Dar dac stai mult vreme în ea, o dat sau
de dou ori, po i s înve i totul pe dinafar ... E mai bine s spunem c nu le era necunoscut
peştera...
― Ai dreptate, accentua Maria. Totul pare foarte simplu.
― Tocmai acest simplu, Maria, se preschimb , dac te ui i la el din alt unghi, în ceva
foarte ciudat şi complicat, în ceva care nu mai e simplu. Ştii cîte probleme obscure se agit !
― Eu nu prea v d cine ştie ce probleme obscure, spuse Ionel. Adic aş vrea s nu v d.
― Asta-i altceva, Ionel. Eu nu vreau s v d neap rat ceva. Problemele exist . Hai s ne
întreb m: Din ce oraş veneau indivizii t i, Maria? Dintr-un singur oraş puteau s vin , de
vreme ce am c zut de acord c sînt obişnui i ai locurilor. Din oraşul nostru!
― Într-adev r!... şopti Maria înfiorat .
― Atunci cine sînt? Iat prima întrebare obscur , Ionel. Oricît m chinuiesc, nu pot s -i
g sesc r spuns. De bine, de r u cunoaştem aproape to i oamenii din oraş, mai ales pe cei
care au preocup ri mai neobişnuite. Dac vreunul dintre aceştia, s spunem: profesorul
nostru de naturale, ar fi fost vreodat în peşter , n-am fi ştiut noi? Atunci cine sînt aceşti
vizitatori temeinici pe care noi nu-i cunoaştem?
Nici ceilal i nu izbutir s r spund . Prinşi de discu ie, asalta i din cînd în cînd de fiorii
unor spaime, cireşarii uitar s -şi continue drumul. Se aşezar pe nişte bolovani
paralelipipedici, la marginea ultimului salonaş, f r s ştie, sau nevrînd înc s ştie, c mai e
foarte pu in pîn la punctul terminus al peşterii.
― Cine sînt indivizii, Maria? continu Victor întreb rile. Iat primul mister. Şi pentru ce
au venit în peşter ? Cu ce scop? Doar cunoşteau peştera?
― Poate c au venit s caute cutia fermecat ! spuse Tic atît de încet c nu i se în eleser
cuvintele.
― Şi atunci, relu Victor, nu putem spune c , de vreme ce cunoşteau peştera, au venit
aici cu alt scop decît acela de a o vizita?
― Care ar fi scopul? întreb Ionel.
― Acesta e al doilea mister, r spunse Victor. A doua problem obscur : de ce au venit cei
doi indivizi aici?
― Atunci... Îndr zni Maria, de ce au mîncat în peşter ?
― Exact! o aprob Victor. De ce au mîncat în peşter ? Aceasta e a treia şi cea mai
obscur întrebare! Primele dou întreb ri sînt într-adev r interesante ca probleme de rezolvat:
Cine? De ce? Sînt întreb ri... chiar atr g toare, şi ar putea s aib o rezolvare foarte simpl ...
dac am cunoaşte cîteva am nunte care ne scap acum. Ultima întrebare îns e insolubil ;
oricît mi-aş bate capul, nu pot s g sesc un r spuns. Prin logica de toate zilele nu se poate
r spunde la ea. Poate c ar trebui s apel m la absurd. Nu ştiu nici eu... De ce s m nînce în
peşter ? în întuneric? în frig? în umezeal ?... De ce?... Dac locul în care au mîncat ar fi
foarte departe de intrarea în peşter , adic de ieşirea la lumin , aş mai în elege. Li s-a f cut
foame şi au mîncat... Dar nici foamea nu vine pe neaşteptate, ca un junghi, şi chiar dac
vine, cînd ştii c dup cîteva sute de metri po i s m nînci, ca omul, la lumin ... E prea de
tot! Povestea asta cu mîncarea e prea ciudat , prea misterioas . Celelalte mistere sînt mai...
cum s spun?... sînt ca nişte probleme distractive... Cu o cheie oarecare le po i rezolva... Da
sta cu mîncarea nu poate fi rezolvat cu o cheie oarecare... Numai dac -l for m prin
absurd...
― Şi ce înseamn absurdul sta? întreb Maria. D -mi m car o idee...
― Maria! Orice om poate s intre într-o peşter , printr-o întîmplare, sau voluntar, ca s
vad , s revad , s r s-re-vad ... ceva... Oricît de ciudat ne-ar p rea, oricît ne-ar durea pe
noi, care am vrut s fim primii vizitatori ai peşterii, prezen a cuiva, chiar repetat , devine
normal ... Dac am face abstrac ie de noi, vizitarea repetat a peşterii de X sau Y, sau de X şi
Y, mai pare ciudat ? Nu... Dar în clipa cînd X sau Y m nînc în peşter , la dou palme de
lumin , şi nu m nînc biscui i, ci deschid o cutie de conserve, lucrul mai pare normal? Iat
de ce spun eu c numai prin absurd poate fi în eles acest gest... pentru c numai un om
anormal îl poate face... un om c ruia nu-i place lumina, care ur şte lumea şi soarele, care se
simte mai bine în întuneric...
Ionel se uit la ceas:
― E timpul s începem semnaliz rile... S nu cread cei de afar c ni s-a întîmplat
ceva...
Victor şi Ionel montar în grab aparatul. Controlar bateriile şi în l ar antena,
strecurînd-o cu grij printr-o cr p tur a peretelui care mijea a lumin . Ionel f cu semn c e
pe cale s înceap emisiunea, un semn de t cere, f r s -şi dea seama c e inutil, şi to i se
supuseser , aşteptînd cu sufletul la gur veştile celor de la lumin .
"Ta-ta-ti-ta-ta-ti-ti-ta-ta-ti-ti", b tu Ionel şi aştept semnalul de r spuns.
Nici un r spuns. Semnaliza din nou. Nimic. Îşi control ceasul: secundarul ajunse în
dreptul cifrei 12. Imposibil ca Lucia, punctualitatea întruchipat , regina polite ei, cum o
denumise Dan, s întîrzie.
"Ta-ta-ti-ti-ta-ta-ti-ti-ta-ta-ti-ti", semnaliz Ionel cu înc -p înare.
Aparatul r mase mut. Mai încerc o dat . Apoi înc o dat . Nici un r spuns. Nimic
― Imposibil! spuse Maria. Lucia nu poate întîrzia. Mai încearc ... sau las -m pe mine.
Poate am mai mult noroc...
Exact în clipa cînd Maria îşi termin vorbele, aparatul începu s recep ioneze. Încurajat
de r spuns, Ionel transmise mesajul peşterii în cifrul unu, adic în cifrul cel mai simplu, aşa
cum se în eleseser telegrafiştii în cazul emisiunilor obişnuite. Îi anun pe cei de afar c
explorarea se desf şoar normal, c f cuser pluta, c primele obstacole fuseser trecute cu
uşurin şi c erau în apropierea punctului terminus.
― Spune-le c e o minun ie, un vis... Îl rug Maria pe Ionel. Sau mai bine las -m pe
mine.
Ionel f cu un semn de nega ie care o înfurie pe Maria. Dar cînd îl auzi repetînd primul
mesaj, în elese c iar s-a întîmplat ceva nepl cut. Într-adev r, aparatul peşterii nu mai
recep iona nimic.
― Nu mai în eleg nimic... ridic Ionel din umeri. Nici primele semnale recep ionate n-au
fost prea clare...
Dar tocmai cînd nimeni nu se mai aştepta, aparatul mereu deschis începu s primeasc
impulsuri. Victor şi Ionel, cu creioanele de mult vreme preg tite, înregistrau cu emo ie
mesajul care li se transmitea de afar . Se transmitea repede, şi amîndoi transcriau semnele,
automat, f r s încerce s le t lm ceasc . Recep ia încet brusc, şi, dup o clip numai,
Ionel holb ochii cît cepele. Pe hîrtia din fa a lui se înşiruiau o sumedenie de cifre şi litere:
A3CDE41BIDV6SPO5DRGGL12AAIG238UVNL 53FSMIICAD43S5UOVM13S11BL CD 6.
― Ce s-a întîmplat cu mine!? întreb el cu un aer n tîng. Am înnebunit? Am uitat
alfabetul? Am uitat cifrul?
Lu ca un n uc caietul lui Victor. Victor lu caietul lui. Semnele erau exact aceleaşi, în
ambele caiete.
― Atunci nici unul dintre noi n-a greşit, spuse Victor. Ia mai încearc o dat !
Ionel b tu iar şi semnalul conven ional de începere a emisiunii, dar în zadar: nu
r spunse nimeni.
― Nu mai în eleg nimic... se înfurie el. Ori a înnebunit Lucia, ori eu...
― Nici eu nu în eleg nimic... recunoscu Victor, Imposibil de descifrat.
― Ne-am în eles s transmitem cu cifrul unu...
― Cunosc ambele cifruri pe de rost, îl linişti Victor. Mesajul Luciei n-are absolut nici un
sens.
― Indescifrabil.
― S nu se fi întîmplat ceva afar ? spuse Maria cuprins de nelinişte.
Se privir unii pe al ii neputincioşi.

CAPITOLUL XI

Cercetaşii de pe munte, cei trei cireşari pe care sor ii îi h r ziser soarelui, înaintau de-a
lungul coastei, pe o potec imaginar , trasat de ochiul lui Ursu şi de calculele Luciei. Fata
cu p r de lumin era ca întotdeauna activ şi sever : îl transformase pe Ursu într-un hamal
supraînc rcat, f r s se gîndeasc la limitele rezisten ei umane, sau poate tocmai pentru c
le calculase, oprindu-şi doar o rani uşoar , un caiet cu scoar e de piele şi cele patru
creioane care fuseser la o clip de a-şi cîştiga o alt celebritate decît cea pe care şi-o preg -
teau acum. Ursu fusese transformat într-un hamal greoi... iar Dan în cea mai sprinten
vietate a acelor locuri, dar nu pentru c aceasta ar fi fost suprema dorin a cireşarului cu
gînduri ascunse de scriitor. Aş... Era voin a de fier a Luciei care hot rîse pe rînd metamorfoza
lui: cînd unitate de m sur , cînd binoclu, cînd mesager, cînd gînditor, cînd maşin
electronic ... şi de cele mai multe ori paratr snet.
― Ia vezi! îi ordon Lucia. Cî i paşi sînt de-aici pîn la brad? Şi ai grij s -i potriveşti
egali... altminteri te pun s masori distan a cu pantoful, ca atunci cînd v face i por ile la
fotbal...
Şi Dan m sura, potrivindu-şi pasul la centimetru, dar tot temîndu-se c va sim i în ceaf
vorbele de şmirghel ale Luciei.
― Nu ai impresia c stînca aia din vale seam n cu un cal de şah?
― Cal de şah!?... se mira el filologic, dar pentru c se temea de alte corvezi care l-ar fi
purtat pîn în vale, aproba imediat cu entuziasm: Sigur c da! Aidoma cu calul meu de şah...
― Cît fac paisprezece ori dou zeci şi opt?
Dan dorea din tot sufletul s poat face cît mai repede socoteala, dar numai sufletul nu-i
ajungea. Capul îns îi era prea r v şit, de aceea apela la creion şi hîrtie. Nu mai era nevoie.
Vocea Luciei îi alinta cu acelaşi şmirghel credincios urechea:
― Trei sute nou zeci şi doi! Şi e cît se poate de simplu: paisprezece ori treizeci minus
dou zeci! Tot i se mai pare complicat?
― Ba nu, Lucia... E foarte simplu... şi mai ales ar fi totul foarte simplu... dac n-ai fi tu
atît de complicat ... De ce nu eşti şi tu mai simpl ?
― Ia las prostiile, încîlcitule!... Va s zic , suprafa a aproximativ ar fi cam... Ursule!
Cam ce suprafa ar putea s aib costişa asta?
Amitindu-şi de cei 14 ori 28 şi vrînd s -şi scuteasc prietenul de cine ştie ce r zbunare
topometric a Luciei, Dan se preg tea s -i sufle. Dar nu mai era nevoie.
― Vreo patru sute de metri, aproape patru sute... rectific el dup ce mai privi o dat
costişa cu pricina.
― Poftim! se repezi Dan la Lucia. Tu î i pierzi o groaz de timp, îmi sco i şi mie limba de-
un cot şi-mi fierbi creierii mai r u decît soarele lui Petr chescu, iar Ursu e capabil s rezolve
totul în trei secunde. Asta înseamn la tine simplu!
― O simpl coinciden ... Încerc Lucia s -şi st pîneasc uimirea. Şi mai bine vezi s nu
prinzi mucegai! De la bradul sta începi s - i numeri paşii pîn la bolovanul la rotund... Mai
repede!
Dan se supuse, s racul, şi cînd ajunse la bolovan îşi d du, gîfîind, raportul:
― Dou sute treizeci şi patru de paşi... foarte egali.
― Înmul eşte-i cu optzeci! Hai! Mai repede! Cît fac?
Dan îşi înfipse mîinile în p r:
― Dou sute de draci mi se zvîrcolesc în creier.
― Numai o sut optzeci şi şapte, îl corect Lucia imediat. Ursule! Cam ce distan s fie
între brad şi bolovan?
O simpl ochire, apoi vl jganul spuse f r s ezite:
― Ceva mai pu in de dou sute de metri... Cu vreo zece metri mai pu in...
― N-ai auzit nimic? îl întreb suspicioas Lucia. Nu i-a şoptit Dan ceva?
Ursu nici nu-i ascult întrebarea. Dan, în schimb, se sim i foarte ofensat:
― În eleg c m b nuieşti pe mine de fraud ... Dar s te legi şi de Ursu, asta e prea de
tot!
Ca întotdeauna, cireşarul cel cumsecade suferea pentru altul. Ursu îi f cu un semn de
nep sare.
― Scuza i... se înclin Lucia în direc ia lui Dan, apoi se adres lui Ursu: Te-aş ruga s -mi
spui cam cî i metri sînt de la bolovan la br det... Aproximativ...
― Cam circa aproximativ, exager Dan pleonasmul.
Lucia nici nu-l privea. Se uita la Ursu, îi pîndea orice mişcare, hot rît s rezolve
problema coinciden elor. Vl jganul îşi alerg o clip ochii în direc ia br detului, mai privi o
dat printre gene, apoi r spunse:
― Peste trei sute cinzeci, poate chiar peste trei sute şaizeci de metri... În jurul lui trei
sute şaizeci...
În sfirşit, Lucia putea s controleze! Şi pentru a îndep rta orice urm de nesiguran îl
scuti pe Dan de m sur toare, adic num r chira ea, în paşi, distan a. Cînd ajunse la cap t,
spuse cu voce obosit :
― Cinci sute dou zeci şi trei de paşi! Ia calculeaz tu, Dan!
Dan îşi preg tise hîrtia şi creionul. R spunse imediat:
― Patru sute optsprezece metri şi patruzeci de centimetri.
― Nu se poate! se opuse vl jganul.
― Nici eu nu cred, se mir Lucia la rîndul ei.
― Atunci face i voi socoteala! se enerv Dan. Cît fac cinci sute dou zeci şi trei ori optzeci?
― De ce ori optzeci? întreb Lucia.
― P i pîn acum n-am calculat aşa? se mir Dan.
― Stai pu in... Îl domoli Lucia. Eu n-am pasul t u. Pasul meu are numai şaptezeci de
centimetri. Ia calculeaz din nou!
R suflînd parc pentru ultima dat în via , Dan ref cu, destul de iute, calculul, şi
terminîndu-l, îşi schimb imediat, mina:
― Formidabil! Trei sute şaizeci şi şase de metri! Ursule, eşti un geniu topometrie! Acu' ce
mai spui, domnişoar ?
― M mir şi eu, recunoscu Lucia cam în doi peri. Cum de le nimereşti, Ursule?
― Nu-i prea complicat... r spunse nep s tor vl jganul. M gîndesc, adic îmi închipui
cam prin ce loc se împlineşte un kilometru şi îl împart în zece, adic în sute. Şi dac ajung la
sute, s-a simplificat totul: Una, dou , trei sute, ajung la cea de a patra şi o împart la zece... Şi
dac am ajuns la decametri, îi împart: unu, doi, trei, patru, cinci... şi la al şaselea ob in
metrii, pe urm împart metrii la zece: unu, doi, trei, patru, şi la al cincilea pe care-l împart la
zece...
La început, Lucia îl luase în serios. Cînd îns Ursu ajunse pe la a treia împ r ire încerc
s i se uite în ochi: nici urm de ironie pe fa a lui. Dan, în schimb, mocnea ca un berbec
haiducesc pus pe j ratec într-o groap . Şi cînd îl ghici pe Ursu la centimetri explod într-un
hohot de rîs cumplit.
― Şi pe urm în milimetri... îngîn el. Ha, ha, ha! şi pe urm în... Ha, ha, ha! Ce vine
dup milimetri, Lucia?...
Lucia se bosumfl pu intel. Nu atît gluma o nec jea, cît tonul foarte serios cu care Ursu
o rostise.
― Drept pedeaps , anun ea, începînd chiar din clipa asta Ursu va face m sur torile şi
Dan verific rile!
― Pardon! se r sti Dan. Sper c m confunzi cu alt persoan care poart numele sta.
Mai las -m dracului în pace! M-am s turat de atîtea calcule şi socoteli. Vreau s mai v d şi
eu priveliştea, vreau s mai zburd...
― De-aceea te-am pus s m sori, îi spuse Lucia. Ca s observi şi ca s zburzi... Dac te-
ai gîndi pu intel...
― Nu vreau s m gîndesc deloc! se înc p în rebelul. Am chef s m dau peste cap, na!
Nici nu termin bine ultimul cuvînt şi sim i cum se pr buşeşte, f r şanse de salvare,
într-o scobitur pe care n-o observase. Lucia v zu cum îl înghite p mîntul, dar emo ia şi
spaima o paraliz . Ursu, în schimb, îşi azvîrli cu o mişcare toate bagajele şi dintr-un salt
fulger tor ajunse la marginea cr p turii, prinzîndu-l pe Dan de bra , chiar în clipa cînd dis-
p ruse cu totul în pr pastie, adic în ultima clip . Totul durase o frac iune de secund . Dar
cînd îl ridic pe Dan la suprafa , Ursu v zu bagajele azvîrlite mai înainte rosto-golindu-se
spre vale, ca într-o curs bezmetic şi, dintre toate bagajele, cel mai ambi ios era chiar
aparatul T.F.F. Spaima Luciei se transformase în groaz :
― Ursule! ip ea. Aparatul! Ce ne facem?
Ursu nu mai auzise întrebarea. Pornise în goan dup aparat şi-l ajunse cu cî iva metri
înainte de sfîrşitul cursei: un bolovan uriaş care inea locul firului de a . Deşi îl aduse înapoi
cu mare grij , tot nu se putu ab ine s nu-l scuture de cîteva ori. Îi zorn iau în untru toate
m runtaiele!
― Mare jale! spuse el, l sînd aparatul jos. Mi se pare c s-a cam dus dracului.
Lucia era palid şi avea lacrimi în ochi:
― Doamne! Mai bine...
― Mai bine îmi rupeam eu gîtul... spuse Dan foarte smerit şi foarte sincer. De ce nu m-ai
l sat, Ursule?
Şi Ursu era posomorit, dar mai mult furios:
― Eu sînt de vin ! M-am pierdut ca un netot... Puteam foarte bine s -i dau drumul, nu
s -l arunc...
Lucia desf cuse cutia hodorogit şi privea însp imîntat masacrul din untru. Dar nu la
aparat se gîndea, nu la aparatul ei se gîndea, se gîndea la cel lalt aparat şi la cei care erau în
jurul lui, şi la întunericul şi la primejdiile care poate îi ap sau şi-i încol eau acolo, în noaptea
de sub munte.
― Oare se mai poate face ceva? se uit Dan spre Lucia. S racul! Parc-ar fi o lad cu
sîrme şi şuruburi vechi... Ufff!
― Las scîncelile! îl s get Lucia. Pîn una-alta trebuie s g sim un loc de popas, şi pe
urm ...
Dup o scurt trecere în revist a împrejurimilor, Ursu descoperi o pajişte verde, bogat
în iarb şi ferit de soare. Era chiar la poalele unei movilite stinghere de pe care se putea
vedea toat regiunea peşterii. Acolo se f cu popasul, primul popas al zilei. Nimeni nu se
gîndea la odihn , la mîncare, la discu ii. Un popas trist, pe care nemişcarea şi gîndurile îl
îmboln veau cu spaime şi nelinişti. Înainte de a lua orice hot rîre, cei trei urgisi i se c rar
în vîrful movilei pentru a-şi da seama unde se afl .
Masivul care ad postea peştera se desp r ise pe nesim ite de ei azvîrlindu-i pe o coam
paralel , foarte asem n toare. Jos, în vale, se z rea şi t işul iscusit şi aprig care despicase
masivul: o ap argintie, cu luciri nevinovate. Nu se aflau, aşa cum îşi închipuiser tot timpul,
deasupra peşterii!
Lucia se uit aproape rug tor la Ursu:
― Cît ne ocup m noi de aparat, n-ai putea s dai o rait pîn la vale? ... Şi pentru noi e
important, dar m gîndesc şi la cei din peşter . Trebuie s ne apropiem unii de al ii şi trebuie
s le spunem cum arat muntele... Ai putea, Ursule?
― O joac ... r spunse vl jganul. În jum tate de or sînt înapoi... şi dac vrei dovezi, î i
aduc bradul la strîmb de lîng calul de şah... O joac ...
Nu era chiar o joac , pentru c scobitura care-l supsese pe Dan era de fapt o cr p tur
lung , abrupt , care izola locul de popas de restul coamei. Ca s ajungi la o sut de metri în
fa pentru a coborî spre calul de şah, trebuia s ocoleşti cr p tura pe o distan de cî iva
kilometri şi numai acest drum dura cel pu in jum tate de or . Ursu se gîndi s -l scurteze, dar
pentru c era prea abrupt cr p tura şi deci n-o putea coborî, şi prea lat ca s-o poat s ri,
singura cale de a o scurta era aceea de a arunca o punte. F r s mai z boveasc , lu o funie
lung , o toporişca, un ghem de sfoar ... şi în cîteva minute, folosind for a de aruncare şi doi
copaci curioşi de pe marginile scobiturii, izbuti s înjghebe o punte de frînghie peste
pr pastie. Se prinse apoi cu mîinile de ea şi pluti cîteva clipe deasupra h urilor ascu ite.
Înainte ca Ursu s -şi dea drumul în gol, Dan se apropie de Lucia şi începu s -i
boscorodeasc la ureche:
― Am v zut la circ un accident groaznic... S-a pr buşit un zbur tor pentru c în
momentul cel mai periculos o fat din loj a ipat, iar el şi-a pierdut echilibrul, s racul...
Lucia îşi duse mîna la gur pentru a-şi opri ip tul prevestit de Dan: Ursu trecea
pr pastia, ag at de puntea aceea fragil şi mişc toare.
Obstacolele pe care vl jganul le întîlni mai departe în cale i se p reau floare la ureche.
Un bolovan, un şan natural, o rîp oarecare mai degrab îl a î au şi ucideau monotonia
vertiginoasei coborîri. Ursu avea un fenomenal sim al echilibrului. Nu-şi baza mişc rile
numai pe gesturi reflexe, pe resorturi instinctive, nu şi le încredin a numai hazardului. Avea
darul de a alege fulger tor, de cele mai multe ori în plin mişcare, punctele de întîlnire, şi de
rezisten , punctele de trecere şi de oprire. De fapt aceasta era marea lui art : de a deosebi,
într-o singur clip , punctele de trecere de cele de oprire, punctele de întîlnire de cele de
rezisten . De a alege o anumit creang ca simplu punct de trecere într-un salt: o clip de
întîrziere şi creanga s-ar rupe; de a alege un bolovan, o ieşitur ca simplu punct de întîlnire a
corpului în c dere: o clip de întîrziere şi bolovanul s-ar desprinde, iar ieşitura ar ceda. Înc
de copil îşi uimise prietenii cu c derile lui din copaci: de fapt nu c dea, ci cobora din creang
în creang ; sau cu pr buşirile lui în rîpe abrupte şi adînci: de fapt nu se pr buşea, ci aluneca
folosind fulger tor asperit i invizibile. Odat pusese r m şag cu mai mul i colegi c va
ajunge în fundul unei adîncituri abrupte din cinci salturi. To i voiau s -l opreasc . Rîpa avea
vreo treizeci de metri. Cînd îşi d duse drumul în rîp fiecare mişcare îi era cunoscut : prima
c dere, primul salt drept în jos vreo opt metri; al doilea lateral, vreo doi metri, pentru a evita
cobo-rîrea strict perpendicular care l-ar fi dus într-un grohotiş; al treilea salt oblic, spre o
ieşitur de lut care se va pr buşi la o frac iune de secund dup ce o va p r si, catapultat; şi
ultimele dou salturi într-o perpendicular perfect cu o scurt escal la mijloc, pe o
excrescen sigur . C derea lui fusese atît de rapid şi de precis calculat , încît cei de sus o
v zuser neîntrerupt , iar el avusese senza ia sublim a zborului. Ursu era convins c ar fi
putut s alerge chiar pe peretele unei pr p stii înclinat spre 90 de grade, dac i s-ar fi dat un
r gaz de cîteva clipe pentru a cerceta tot peretele şi a alege punctele de siguran şi de
trecere. Un singur accident avusese în toat cariera lui de acrobat, un accident ridicol,
întîmplat pe la treisprezece ani. S rise de pe o scar , de la o în l ime oarecare, în salt mortal,
şi-şi rupse mîna stîng , pentru c înainte de a s ri, cu o clip înainte de a s ri, se r stise la
un copil, cu inten ia de a şi-l preface în admirator. În timpul c derii îşi d duse seama c
uitase ceva: nu-şi mai amintea treapta de pe care s rise. F cuse mişcarea de relans cu o
frac iune de secund mai devreme. P mîntul îl surprinsese ghemuit, necesitatea echilibrului
îi încordase mîna stîng şi c derea nefiind atenuat , contactul violent îi rupsese bra ul.
Tot felul de amintiri acrobatice înso ir goana lui Ursu spre creasta calului de şah. Ajuns
în vale, f cu o scurt oprire, mai ales pentru a-şi sc lda capul în apa rece a pîrîiaşului şi
pentru a sorbi cîteva înghi ituri. Apoi se c r pe un bolovan de pe mal pentru a cerceta
coasta muntelui care ad postea peştera. Coasta era pr p stioas , cu por iuni abrupte care
nu puteau fi urcate f r funie. Pe alocuri se z reau şuvi e negre, ca nişte dungi trase
nehot rît cu c rbunele. Erau cr p turi. Oare erau profunde? Ajungeau pîn în interiorul
masivului? Ajungeau pîn în peşter ?... Pentru a r spunde la întreb ri i-ar fi trebuit zile
întregi de ascensiuni şi coborîri. Se str dui s memoreze caracteristicile cele mai importante
ale masivului care ad postea peştera, apoi îşi arunc privirile spre stînca aceea ciudat , care
şi de acolo, de jos, continua s semene cu un cal de şah. Capul şi coama calului se odihneau
pe un soclu uriaş, un adev rat piept de munte. Ca s ajung pîn acolo nu i-ar fi trebuit mai
mult de cinci minute, parcurse în goan , bineîn eles. Erau cîteva obstacole, care puteau fi
îns trecute f r prea mari eforturi. Tocmai punea în balan un "dac " şi un "dar" în leg tur
cu drumul pîn la calul de şah, cînd o anumit mişcare petrecut la poalele stîncii îl f cu s
tresar . Ochii încorda i aveau puterea unor lentile: nu se înşelase. Mişcarea nu fusese o
p rere. La poalele stîncii se z rea silueta unui om. Uimirea îl fulger . De unde ap ruse
silueta? Jur împrejurul ei nu se afla nici un bolovan, nici o groap , nici o dezordine de relief
care ar fi putut-o ascunde. Parc ieşise din p mînt sau de undeva din munte. Îşi a inti
privirile asupra ciudatei apari ii şi dup cîteva clipe de încordare izbuti s-o identifice. Uimirea
lui Ursu nu mai avea margini: omul acela care ap ruse ca din p mînt la poalele stîncii nu era
altul decît... Petr chescu, vîn torul!
Deşi clipele începeau s devin foarte pre ioase, Ursu nu putea s renun e la întîlnirea
cu Petr chescu. Porni spre stînca botezat de Lucia, f r s p r seasc o clip din ochi
silueta de dedesubt. Pe la jum tatea drumului, îşi d du seama c şi Petr chescu îl z rise. Mai
ales cînd îl v zu cum îşi duce mîna streaşin la ochi şi priveşte în direc ia lui. La un moment
dat, Petr chescu f cu stînga-mprejur, cu o iu eal cazon , apoi doi paşi, apoi se opri brusc.
Ridic ceva de jos şi se întoarse din nou cu fa a spre Ursu. Avea în mîn o arm de vîn toare.
Apoi îşi duse mîna la brîu, dar şi-o retrase imediat spre mijlocul armei.
Ursu în elese ce se întîmpl . Petr chescu îşi înc rca arma. Nu pricepea îns ce de
umblase cu arma desc rcat . Sau poate schimbase cartuşele?... Sau poate tr sese în vreun
vînat?... Dar nu auzise nici un pocnet de arm ... Un firicel de ghea zvîcni în ceafa lui Ursu.
Petr chescu îşi potrivise arma în şold, şi eava ei, ridicat la în l imea pieptului, era îndrep-
tat în direc ia lui. O simpl ap sare pe tr gaci, involuntar ... sau chiar o tres rire puternic ,
inconştient ..: Nici un vîn tor n-avea voie s in astfel arma, nici în toiul vîn torii; era o lege
ca arma s fie inut mereu cu eava în jos.
Cînd Ursu ajunse mai aproape de stînc , la mai pu in de o sut de metri. Petr chescu
coborî eava armei şi cl tin încet din cap, ca şi cum i-ar fi dat a în elege vizitatorului c -l
recunoaşte şi c e bine venit. Ba mai mult: porni în întîmpinarea lui Ursu, dar nu f cu prea
mul i p^şi. Auzi ip t de p s ri şi începu s scruteze v zduhul. Ursu îl imit f r s vrea, aşa
cum i se întîmpl oricui cînd îşi vede semenul uitîndu-se spre cer, şi descoperi un stol de
p s ri zbenguindu-se. Petr chescu le urm ri cu puşca ridicat , la un moment dat puşca
intea exact sc fîrlia lui Ursu, şi vl jganul sim i iar şi firicelul de ghea , zvîcnindu-i în ceaf .
Un simplu str nut şi... Dar amintindu-şi faima lui Petr chescu, se linişti.
― Bun ziua! salut Ursu, oprindu-se la cî iva metri în fa a vîn torului.
― Dac nu erai dumneata, r sturnam vreo dou , trei be-ca e, pe cinstea mea...
― Norocul lor... zîmbi Ursu. Nu ne-am închipuit c o s v întîlnim pe munte. Numai la
asta nu ne-am aşteptat, pe cinstea mea...
― Vas-c tot nu v-a i l sat pîn la urm ! se încrunt Petr chescu. Dup tot ce v-am
spus... Nu v-a fost team de duhuri şi primejdii?
― Duhuri!? Şti i şi dumneavoastr c nu exist . Noi am crezut c vre i s ne speria i cu
duhurile ca s ne feri i de celelalte primejdii adev rate...
― Ia uite, dom'le! Vas'c nu crede i în duhuri! Asta e r u, dom'le, pe cinstea mea... S nu
v pun gînd r u duhurile, dom'le, c direct la azil ajunge i... Eu n-am glumit niciodat cu
duhurile, şi nici nu vreau s glumesc, şi v sf tuiesc şi pe voi s le împ ca i, pe cinstea mea...
― De unde s ştim cum s le împ c m? întreb Ursu destul de nedumerit. Nu şti i,
trebuie s facem jertfe?
Vîn torul scormoni cu eava puştii în iarb :
― Dom'le, trebuie s le împ ca i, eu asta ştiu, pe cinstea mea... Cealalt chestie e treaba
voastr . Eu nu m-am certat niciodat cu ele, ca s ştiu cum trebuie s le împac, pe cinstea
mea. Poate c ar fi bine s nu le tulbura i aici în s laşul lor, s v duce i în alt parte...
― Nu ştiu cine zicea... adic un cioban ne-a spus mai ieri c duhurile s-au mutat de prin
p r ile stea, cic ar fi prea multe primejdii pe-aici...
― Z u, dom'le? N-am auzit, pe cinstea mea... Da' s nu fie o curs , dom'le, s nu fi fost
ciobanul la un duh...
― Nu era duh, spuse foarte serios Ursu. Avea şi un b iat şi era şi o turm lîng ei...
Spunea c nişte duhuri mai importante au avut accidente, c unul mai mare chiar şi-a
fracturat baza craniului, spunea el, şi din cauza asta au şters-o în alt parte. Zicea el c
spitalul duhurilor de-aici a cam r mas în paragin şi nu-l mai calc stafiile r nite. Cic nici
penicilin nu s-ar mai g si... Ciobanul s-a jurat c nu minte...
― Min ea, dom'le! se enerv Petr chescu. Pe cinstea mea, dom'le! Şi de unde ştia el
toate?... Era duh, dom'le, şi vrea s v prind în capcan ! Şi de primejdii nu v-a vorbit?
― Despre primejdii!? se mir Ursu. N-a suflat un cuvînt... Dar dac spune i
dumneavoastr ...
― Dumneata min i, dom'le, pe cinstea mea! Cum n-a suflat nici un cuvînt despre
primejdii?... P i nu v-a spus c duhurile şi-au rupt gîtul?... Şi la cu baza craniului? N-ai
spus dumneata c v-a spus ciobanul c duhurile s-au speriat de primejdii şi s-au mutat în
alt parte?... P i dac şi duhurile s-au speriat de primejdiile de pe-aici, î i dai seama,
dumneata, pe cinstea mea?!
― O s ne ferim, pe cinstea mea! încerc Ursu s -l linişteasc . Dar s şti i, tot ciobanul
la zicea, c unde nu-s primejdii nu se poate zidi şcoal . Cic numai aşa înva omul...
 ― Cum s-ar zice, dom'le, umbla i dup primejdii cu lumîna-rea, pe cinstea mea...
― Nu chiar cu luminarea... se retrase Ursu. Avem lanterne vîn toreşti...
― Bun! Asta da! Lanterne vîn toreşti, da! Pe cinstea mea. Va s zic ave i lanterne... Da,
dom'le... Nu ne împru... Nu ave i una de împrumut?... Ba chiar v-aş cump ra-o...
― Dac ne-a i fi împrumutat şi dumneavoastr barca...
― Iar, dom'le? Iar? V-am spus c-am pierdut-o... Nu i-am spus fetei doctorului?... Aia
brunet , pe cinstea mea...
― Aia-i cealalt , spuse Ursu. Dar sînt amîndou cu noi.
― Aha! se lumin vîn torul. Vas-c-a i adus şi fete cu voi! P i de ce nu spui aşa, dom'le,
pe cinstea mea! Acum în eleg eu ce c uta i voi pe-aici! Locuri, dom'le, locuri c uta i! Locuri
frumoase, pustii... aia-i, dom'le... Pe-aici pute i s merge i o zi întreag în pielea goal şi nu
întîlni i suflare de om, pe cinstea mea. Asta era, dom'le. Bravo! Fete bune, fragede, dom'le...
Ohohoho! De la Dobrescu am înv at... Ia zi, dom'le, ca între b rba i! E bine, dom'le, cald,
aşa...?
Ursu avu marea putere s se st pîneasc :
― Dac -ar auzi fetele cum vobi i despre ele, nu ştiu ce vi s-ar întîmpla cu ochii. Crede i
c -i ca pe vremea idiotului luia?
― Las -m , dom'le, pe cinstea mea. Ce m prelucrezi, c nu-s tat de fat ...? Da' despre
ce idiot vorbeai?
― De Dobrescu la al dumneavoastr ...
― Dom'le! Pe cinstea mea! De Dobrescu s nu te mai legi niciodat , c nu se iart . Prima
oar zic c n-ai ştiut, pe cinstea mea. Dar a doua oar nu se iart , dom'le. Om ca el mai rar,
dom'le. In tot oraşul nu e unul s -i semene!
― Eu zic c este unul, spuse Ursu. Dumneavoastr ...
― Dom'le... Î i mul umesc, dar e cam mult, dom'le, pe cinstea mea... Peste cî iva ani, cine
ştie...
― P cat c nu l-a i cunoscut pe Buridan... V-a i fi în eles foarte bine cu el...
― Dom'le! Numai dac era vîn tor bun!
― Dac-a i fi fost mai tîn r poate c a i fi ajuns în slujba lui, c era foarte bun vîn tor...
Înnopta i pe-aici?
― Dom'le... sînt nişte stîne... Încotro merge i? Spre lac, încolo?
― Ne-am împ r it în dou , r spunse Ursu. Unii spre lac, al ii prin peşter ...
― Z u, dom'le?! Eu v-am spus... Dar m car scoate i-v pîrleala cu fetele. Sînt fragede,
dom'le. Acum e nemaipomenit, pe cinstea mea!
― Şi dumneavoastr nu uita i s întreba i de Buridan...
― Nici o grij , dom'le. Cum ajung în oraş... poate chiar mai înainte... Pe cinstea mea...
Cu puşca în mîn şi cu eava la în l imea pieptului, vîn -torul îl urm ri îndelung pe
Ursu. Şi nu se mişc din pozi ia asta, pîn ce vl jganul nu disp ru cu totul din raza vederii
lui. Abia atunci se apropie de o cr p tur a stîncii, care nu se vedea decît dintr-un singur
unghi, şi începu s discute cu un personaj, mai bine zis cu vocea unui personaj, pentru c
posesorul ei nu ieşi nici o clip la lumin .
― Era unul dintre b ie ii care mi-au cerut barca, spuse Petr chescu. Aia de-alalt sear
şi de înc-o dat ...
― Ce vorbeşti, coane?! Asta am aflat-o singur... Alta!
― Alta e c -i un prost, pe cinstea mea...
― S nu te-nşeli, coane!... i-a pus mereu capcane...
― Dom'le! Fii serios! E o g g u ... S nu- i treac prin cap vreo prostie...
― Şi-a b tut mereu joc de dumneata. M-am amuzat tot timpul, coane, şi m mir cum de-
am putut s -mi in rîsul. Mai ales la urm ...
― Dom'le, te rog! Pe cinstea mea! A încercat el, dar pe urm s-a f cut politicos. N-ai auzit
chestia cu Buridan...
― Tocmai... Ştii cine-i personajul la al lui Buridan cu care-a spus c semeni?
― Aflu eu în oraş, dac nu ştii dumneata. G sesc eu un coleg care ştie... dar mi-e totuna,
dom'le... Ori aflu; ori nu. Mi-e indiferent, dom'le. Am libertatea asta... O s întreb în oraş...
― S nu cumva s faci asta, coane! Personajul lui Buridan e un m gar, un m gar
celebru! Stai, coane! Ce spuneai c i-e totuna, indiferent?
― Nu mai ştiu, dom'le, pe cinstea mea. Am uitat... Va s zic m-a f cut m gar!
― Da, coane! M garul lui Buridan! E celebru în toat lumea. Te-a insultat r u! Şi pe
dumneata şi pe Dobrescu!
― Dom'le, îl împuşc, pe cinstea mea. Aşa ceva nu se iart , dom'le. Îl împuşc...
― Las -m , coane, las prostiile. Dumneata l-ai provocat, la urma urmei... Dac te pui la
vorb cu ei...
― Mie îmi plac copiii, dom'le, stau mereu de vorb cu ei... Dar s nu m fac m gar! Pe
cinstea mea! Eu, m gar! Asta nu se iart , dom'le! Numai s -mi intre în b taia puştii...
― i-am spus o dat s dai dracului idio eniile...
― Ce idio enii, dom'le?! Eu dac nu iert, trag!
 ― Mai bine ai veni încoa'... Ia spune, coane! Ce e cu fetele alea?... Parc-ai turnat j ratec
şi ghea în mine...
― Dom'le, pe cinstea mea!

Ursu îşi g si prietenii treb luind la aparat, şi nu se bucur de o primire prea entuziast ,
mai ales Lucia era bosumflat , din pricina întîrzierii sale "inadmisibile!" Dar cînd începu s le
povesteasc întîlnirea neaşteptat cu vîn -torul, interesul amîndurora, şi mai ales al Luciei,
se transform în foame şi spaim . Nu trecu sub t cere nimic, nici chiar insinu rile de la
sfîrşitul discu iei, avînd îns grij s le mai atenueze.
― Nu ştiu cum de mi-am st pînit mîinile, spuse el în încheiere. Îmi venea s -i prind
nasul între degete şi s i-l laminez... pîn l-aş fi f cut cît o foi de igar ... mare noroc a avut,
m garul!
― Poate c-ai avut tu mare noroc, se înfior Lucia.
― Bun chestia cu m garul lui Buridan! îl felicit Dan. Grozav ! Mai ales dac-o s se
apuce s întrebe în oraş. Dar s ştii, Ursule, c m garul în cauz era doar o ipotez creat de
doctorul Buridan prin secolul al paisprezecelea. Asta pentru a argumenta "libertatea
indiferen ei". El d dea exemplul unui m gar deopotriv de fl mînd şi de însetat care are în
fa a lui, cam la aceeaşi dep rtare, şi ap şi mîncare. Cu ce va începe? Libertatea indiferen ei!
― Eu ştiam numai c se face caz de m garul sta al lui Buridan, m rturisi Ursu, ş-am
crezut c -i o întruchipare a tîmpeniei. Ei şi! Al lui Buridan sau nu, tot m gar r mîne!... Voi
cum sta i cu aparatul?
Lucia, cu un Dan foarte binevoitor şi entuziast al turi, mai ales în laude, elogii şi
exclama ii, izbutise s demonteze şi apoi s monteze din nou aparatul. Lucrase ca un "roi de
albine", precum spunea Dan. Iar degetele îi alergaser şi-i bîzîiser ca nişte "viespi". Din
p cate, terminase montajul aparatului prea tîrziu. Nici nu se uitase la ceas pîn cînd nu
înşurubase ultima pies . Dar cînd ridicase antena pentru emisie şi recep ie descoperise cu
groaz c ora fixat pentru primul schimb de mesaje fusese dep şit de mult.
― Aproape un ceas întîrziere, îl anun ea pe Ursu. Nu ştiu nimic. Nici ce este în
peşter ... şi nici dac aparatul s-a reparat. Mi-e team s nu se fi stricat vreo lamp ... Uuffff!
― Ufffff, eu! se întrista Dan. Pr pastia aia nenorocit !... Nu putea s m înghit mai
repede, s nu m mai vad Ursu.
Apoi se duse lîng aparat şi începu s -l mîngîie:
― Hai, puişorule! Hai, c eşti nou-n scut... Spune Şi tu ceva! Uite, m mica ta...
Şi aparatul r spunse! Ba chiar foarte energic. De emo ie, Dan era cît pe-aci s -l scape a
doua oar . Şi Lucia şi Ursu se repezit spre el. Inventatoarea de 14 ani se înroşi toat de
bucurie şi închise, nev zut , ochii ca s striveasc o usturime. Prea repede îşi ucidea
frumuse ea! O clip mai tîrziu, caietul se desf cu exact la pagina de serviciu, un creion cu
vîrful foarte ascu it amenin aerul, iar vocea cu pu in metal rece în ea îi trezi pe ceilal i:
― Nota i şi voi! Fiecare! S putem controla mesajul!
Notau to i cu înfrigurare sunetele sonore, distincte. Şi deodat receptorul se stinse. Se
terminase transmisia cireşarilor din bezn ? Cireşarii soarelui profitar de r gaz şi încercar
s descifreze mesajul. Dar dup cîteva minute se uitar n uci i unii la al ii. Pe foile lor de
hîrtie se t lm ciser aceste cifre şi litere ciudate:
A3CDE41B1DV96SPOIDDTGS112AAA1 G238UVNL53FSM11CAD43S5UOVM13S1
1BLC0 6.
― Nu cunosc cel de al doilea cifru, m rturisi Ursu.
― Nu corespunde nici unui cifru, spuse Lucia. E absolut indescifrabil. Oare s-a întîmplat
ceva în peşter ...
― Oare nu s-a încurcat vreo sîrm în aparat? îndr zni.Dan. Vreo lamp , ceva...
― Dac s-ar fi încurcat ceva, n-ar fi func ionat deloc, r spunse Lucia. Din moment ce
func ioneaz ...
― Mai încearc o dat ! ceru Ursu. Cine ştie!
Lucia mai încerc . Transmise iar şi semnalul conven ional al primei emisiuni:
"Ta-ta-ti-ti-ta-ta-ti-ti-ta-ta-ti-ti."
O secund ... dou ... trei... patru... t cere şi deodat r sun foarte clar semnalul de
r spuns:
"Ta-ta-ti-ta-ta-ti-ti-ta-ta-ti-ti."
Dup zîmbetele lor, dup str lucirile din ochi, îşi imaginau cum trebuie s arate în clipa
aceea chipurile celor din peşter . Cireşarii erau din nou împreun . Cu ajutorul celor dou
aparate, prin unde, îşi uneau gîndurile şi sentimentele, şi speran ele, şi bucuriile şi
întreb rile. Lucia începu s noteze. Dan şi Ursu uitaser c trebuiau s copieze şi ei mesajul,
Lucia nu uitase, dar îşi trecu peste inim , se pref cu c uitase, şi-i l s pe cei doi s -şi
lumineze privirile cu vorbele pe care le citeau pe caietul ei:
"TOTUL MERGE BINE / AM TRECUT ŞI DE AL DOILEA LAC / NE APROPIEM DE INT
/ OBSERVA I CU ATEN IE DESCHIZ TURILE / EVENTUAL DIMENSIUNILE CU
APROXIMA IE".
Lucia transmise la rîndul ei mesajul care anun a c şi afar , pe munte, în soare,
programul se desf şoar în general bine. În trei cuvinte, cu adev rat telegrafice, Lucia
înştiin peştera despre întîlnirea lui Ursu cu Petr chescu. Cîteva secunde de pauz , apoi din
nou recep ie şi Lucia îi întinse cu mîna liber o foaie de hîrtie lui Ursu, cu un con inut foarte
scurt:
PETR CHESCU ERA SINGUR?
Ursu cl tin capul afirmativ şi Lucia transmise. Aparatul c ni iar şi:
SIGUR? SIGUR? UNDE?
Caietul ajunse iar şi în mîinile lui Ursu, dar de ast dat vl jganul nu mai putea
r spunde printr-un simplu gest:
― N-aş putea spune cu siguran unde... Cum dracu s plasez locul?... Cam la vreo
patru kilometri de locul nostru. La poalele unei stînci, stînca ta, Lucia. Calul de şah... E lipit
de muntele în care se afl peştera. Era singur... deşi mi s-a p rut foarte ciudat apari ia lui,
şi foarte brusc .
Lucia transmise imediat:
SINGUR DEŞI APARI IE BRUSC , CIUDAT / LIPIT DE MUNTELE PEŞTERII.
Apoi recep iona o nou întrebare a peşterii:
A STAT MULT DE VORB CU EL? A FUMAT?
Ursu r spunse prin dou mişc ri cu capul la întreb rile puse. Una de afirma ie şi una de
nega ie. Lucia transmise.
Ultimele cuvinte schimbate între "bezn " şi "soare" erau salutul pe care-l adoptaser
cireşarii pentru expedi ie:
NOROC BUN!
NOROC BUN!
Ultimele pocnituri, apoi t cere, clipe de respira ie înceat , clipe de emo ie, clipe de
triste e... apoi privirile Luciei care scormoneau şi trezeau ascu it.
Recitir mesajul şi complet rile, dar nu închiser imediat caietul. Întreb rile din bezn
nu erau foarte liniştitoare. De ce-i interesa pe cei din bezn dac Petr chescu era singur, sau
dac fuma, sau dac era vorb re ? Ce am nunte necunoscute posedau întuneca ii? Ursu se
uit la Dan, Dan se uit la Lucia, iar Lucia se mul umi s ridice din umeri şi apoi s închid
aparatul.
Era umbr în locul acela, era r coare, iarba plin de m tase, iar lumina blînd şi parc
aduc toare de miresme.

CAPITOLUL XII

Cutez torii din bezn trecuser al doilea lac, aşa cum îl trecuser pe cel dinainte,
slujindu-se de plut , de funii şi de curajul lui Victor. Pluta îi dusese cu rîndul pe un mal
s rac şi zgîrcit, pe o fîşie îngust de piatr , care îi surprinse pe to i, şi mai ales pe Victor.
Harta, în care Victor f cea mereu rectific ri, indica un lac mai mic decît primul, într-un salon
mare, cu largi suprafe e de piatr . Lacul se m rise, spa iile de piatr fuseser inundate şi
acoperite definitiv de ap , numai platforma pe care debarcaser cireşarii r m sese necotro-
pit . Erau cele mai mari transform ri pe care le întîlniser pîn atunci în peşter .
Pîrîul subteran îşi continua mersul spre o confluen necunoscut , sau spre punctul
terminus al peşterii, dup indica iile h r ii. Cireşarii îl folosir ca şi pîn atunci: c r uş
cuminte, docil, un adev rat prieten în bezna aceea cu ecouri şi întreb ri amenin toare. Dar
fuseser nevoi i s p şeasc pe cel lalt mal, pe malul drept, singurul care devenea accesibil
dup al doilea lac. Harta era foarte ferm în aceast privin şi, într-adev r, la lumina
lanternelor unite descoperiser , pe o distan destul de mare, un mal larg, mai ridicat, ferit de
capriciile pîrîiaşului, un mal cu podea neted şi cu pere i dezordona i.
Tot lui Tic îi fusese h r zit s descopere, nu departe de marginea noului lac, la cî iva
paşi de debarcader, în interiorul tunelului de scurgere, un al treilea muc de igar identic cu
celelalte. Dar la numai dou b t i de lantern de debarcader, malul drept se îngusta brusc,
devenind inaccesibil. Era inundat de ap . Pe hart nu se vedea nimic. Alt schimbare grav a
reliefului. Cu ajutorul plutei trecuser pe malul stîng, pe care se putea merge înainte, deşi
mult mai anevoios ca pîn atunci.
Ionel devenise foarte t cut. Nu mai d dea ordine şi nici m car comentarii nu mai f cea,
decît foarte rar. Din cînd în cînd bolborosea cîte ceva, atunci cînd descoperea un sediment cu
compozi ie dubioas , sau cînd credea c a g sit o mostr din acel granit arhaic care p rea c -
l obsedeaz cumplit. Victor şi Tic, mereu în frunte, c utau şi cercetau cu ardoare peste tot: pe
mal, prin firide şi ş n ule e, prin cr p turi, pe dup bolovani. Tic avea una şi bun în cap:
cutia vr jit . De aceea, de cîte ori avea ocazia, o lua înaintea tuturor, mereu cu ombi dup
el. Ca s nu dea altora şansa de a g si cutia. Şi Victor umbla parc dup ceva anume, şi
c utarea lui p rea c are o destina ie foarte precis . C uta ceva, cu atîta hot rîre c uta, încît
aveai impresia c acel ceva fusese l sat chiar de el în peşter . Numai Maria, deşi încol it
uneori de fiori reci, deşi sim ind uneori în ecouri amenin ri, nu voia s caute şi s g seasc
nimic, nu voia s se mai gîndeasc la întreb ri rele; ea mai visa sala de bal prin care trecuse,
cu cavalerii de marmur spînzura i de cupol , cu coliere şi candelabrele stinse, gata s se
pr buşeasc , şi mai visa o sal şi cea mai mare, cu lumina violet şi albastr , cu podea de
lespezi albe, şi se vedea, frumoas şi cald , f cînd piruete, piruete...
Dar o trezi vocea lui Victor, o voce înceat , f r acele accente imperceptibile de duritate,
pe care numai ea i le cunoştea.
― În sfîrşit, am g sit...
Parc vorbea unui str in, sau nim nui, dar to i îl auzir şi se apropiar de el. Era o
igar fumat pe jum tate, poate mai mult. Dar de cînd o c uta Victor!
― Acum nu mai am nici o îndoial , spuse el. Indivizii care au trecut pe aici, înaintea
noastr , cunoşteau foarte bine peştera. Şi mai cred c fum torul era nervos... E prea mic
distan a dintre cele dou mucuri; parc au fost aprinse una dup alta ig rile, poate chiar
una de la alta... Şti i ce mi se pare foarte ciudat la vizitatorul sta?... Faptul c nu pare un
vizitator! Aşa îmi face mie impresia: în loc s viziteze peştera, se ine de fumat. Cam mult
patru ig ri, Ticuşorule... aşa c nu mai e cazul s c ut m chiştoace...
― Ce te face s crezi c eu Umblu dup capete de ig ri? r spunse cam în epat
prichindelul.
― Scuz -m ... spuse Victor. Dac vei g si totuşi, din întâmplare, vreunul...
― Asta o ştiu şi singur... mai bine i-ai spune lui Ionel, sau stuia care n-a g sit absolut
nimic...
Cîtva timp vocile amu ir . To i ştiau c se apropie ultimul salon, punctul terminus al
peşterei. Chiar la intrarea salonului, Maria z ri un obiect lucitor, dar n-avu vreme nici m car
s -şi anun e descoperirea, necum s ajung la ea, pentru c fr iorul ei cîrn se repezise ca un
hultan asupra obiectului. Mare deziluzie pentru prichindel! Era o simpl cutie de conserve, o
cutie goal , care plutea într-un ochi de ap . Tic i-o d du lui Victor, iar Victor dup ce se uit
la ea, f r prea mare interes, o d du mai departe lui Ionel.
― Cutia asta complic foarte mult povestea, spuse Victor. De ce dracu a mai ap rut şi
ea? Fir-ar s fie...!
― Şi tu de ce te enervezi? încerc Ionel s -l domoleasc . Indivizii erau fl mînzi şi au
mîncat...Mi se pare foarte simplu.
― Mie nu! se înc p în Victor. Oare nu sînt prea fl mînzi indivizii ştia? Doar au mîncat
o dat acolo, lîng intrare... Iar li s-a f cut foame?...
― Poate c unul a mîncat acolo, iar cel lalt aici, medit Ionel. I s-a f cut foame omu...
individului...
― Dac au fost împreun în peşter , ceea ce e aproape sigur, spuse Victor, e greu de
presupus c unul mînca iar cel lalt privea. Ori i-e foame şi cînd îl vezi pe altul mîncînd te
repezi şi tu, ori nu i-e foame deloc şi-atunci vei aştepta s ieşi afar ca s te osp tezi în
regul . Dar nici aşa: X m nînc pe s turate, antricoate şi sardele, Y îl priveşte, iar dup
jum tate de or , sau o or , îşi aminteşte şi el c -i este foame şi se apuc s deschid o cutie
de conserve... Cornuri, biscui i mai mergeau. Dar chiar conserve! Prea din cale afar !
― Dar, în fond, tu ce crezi? îl întreb Maria. Pîn acum n-ai f cut altceva decît s ne
respingi p rerile...
― V-am spus: misterul celor doi antevizitatori se complic . P rerea mea e c unul dintre
cei doi, unul singur, a f cut de mai multe ori drumul prin peşter ...
― Aoleu! se sperie Maria. Vrei s spui c ne-a luat-o înainte... fiindc nu v d de ce s-ar fi
plimbat de mai multe ori prin peşter , dar nu pentru a o cerceta foarte atent, adic ... pentru a
face harta peşterii!
― La asta nu m-am gîndit, spuse Victor, şi nici nu cred c trebuie s ne gîndim.
Imposibil! Şi noi am venit pentru hart , şi noi vom trece de mai multe ori prin peşter , dar
sînt absolut convins c n-o s transform m peştera, sau vreunul dintre saloanele ei, în
sufragerie. Tot afar , la aer şi la lumin o s mînc m. Nu, Maria, eu cred altceva, cred c
unul dintre cei doi vizitatori a stat mai mult timp în peşter ...
― Mult de tot? întreb Tic. Un ceas, dou , o jum tate de zi? De dormit, brrrr! nu cred c-a
dormit aici...
― Nu ştiu, Ticuşor. Nu se poate calcula în ore precise. Hai s zicem, ca s nu greşim, c
a stat atîta timp cît îi trebuie unui om ca s m nînce de cîteva ori. Pîn acum ştim c a
mîncat de trei ori...
― E de necrezut! se revolt Ionel. Parc nu s-ar întîmpla aievea toat povestea, parc am
citit dintr-o carte...
― Şi mie mi-e team de asta, spuse repede Victor. Mi-e team s nu fim sub influen a
unor c r i. Poate c povestea e mult mai simpl , şi o complic m noi cu tot felul de pre-
supuneri. Oare n-am uitat de ce am venit aici?
― Oare n-ar fi bine s mai încerc m o dat s prindem leg tura cu cei de-afar ? îşi
aminti Maria.
Ca trezi i din somn, cireşarii se repezir asupra aparatului. Mesaje dup mesaje,
semnaliz ri dup semnaliz ri, şi cînd nimeni nu se mai aştepta: leg tura. În timpul schim-
burilor de mesaje, Victor interveni cu înteb rile cuoscute. Iar dup ce prima întîlnire pe unde
se termin , Ionel se gr bi s -şi linişteasc prietenii:
― Cred c misterul s-a limpezit: prin peşter a trecut Petr chescu. Cunoaşte regiunea ca
nimeni altul şi însuşi faptul c se afl la doi paşi de noi...
Victor îl întrerupse aproape brutal, ceea ce nu se potrivea firii sale:
― Nu, Ionel! De ce s ne am gim?... Ai auzit ce l-am întrebat pe Ursu. Vîn torul n-a
fumat cît a stat de vorb cu el, şi nici cînd ne-a inut în parc, aproape toat noaptea, n-a
fumat. Nu e fum tor. Dar asta nu înseamn c n-a trecut prin peşter . Sînt sigur c e unul
dintre cei doi vizitatori. Dar în cazul acesta înseamn c ne-a min it. Înseamn c n-a vîndut
barca, pe cinstea mea...
― Poate c a avut cel lalt individ o barc , sau poate c şi-au f cut şi ei o plut ca noi.
Asta trebuie s fie! Şi-au f cut şi ei plut !
Victor tempera imediat zelul lui Ionel:
― Şi unde e pluta?
― Cum unde? se mir Ionel.
― S nu- i închipui c au luat-o cu ei afar , spuse Victor. Ar fi prea de tot. Noi o s lu m
pluta afar sau o s fim ferici i c sc p m de ea, acolo la lac?... Cu o barc de cauciuc e
altceva... O dezumfli şi o iei pe bra ca pe un palton. Dar asta înseamn c vîn torul ne-a
min it, şi...
― Şi? întreb Maria cam neliniştit .
― Iar o presupunere cam hazardat , se retrase Victor.
Ionel mai avea îns o întrebare cu care încerca s -şi sus in p rerile:
― Şi dac barca sau pluta, adic ambarca ia pe care au folosit-o se afl aici?
― În eleg la ce te gîndeşti, spuse Victor. Vrei s spui c unul din indi... c unul din
vizitatori se afl înc în peşter , poate chiar lîng noi, poate c e chiar martor la discu ia
noastr ...
Ionel se cutremur . Nu la asta se gîndise, dar în elese imediat c nu putea exista alt
r spuns logic la întrebarea lui. Parc -i zbîrnîia ceva în şira spin rii.
― Dac barca sau pluta e în peşter , continu Victor, nu poate fi altundeva decît pe
malul acestui lac. Aici e punctul terminus. De aici încolo, apa şi bicarbonatul de calciu nu s-
au mai împ cat, n-au mai f cut cas ... adic peşter bun ...
Încercarea lui de glum nu avu îns nici un ecou. Oare erau to i sub ap sarea unor
presim iri întunecate, sau sim eau fîlfîirile molatece ale beznei?
― Ce ne facem? d du Tic glas întreb rii tuturor.
― Ce facem?... îl corect Victor. Am ajuns la cap tul peşterii, Ticuşorule, şi trebuie s
vedem şi noi cum se termin peştera. S d m ordin lanternelor.
În aceeaşi clip , lanternele îşi adunar razele într-un buchet luminos şi r scolitor. Toate
umbrele se topir speriate. Farul se plimb încet prin toate spa iile şi în toate direc iile. În
stînga, peretele muntelui era neted, mai ales la baz , doar cîte-va asperit i, cî iva zgrun uri
de marmur , timizi, albicioşi se c raser spre cupol . Drept înainte, apa lacului, nemişcat
ca un disc uriaş de sticl , nu-şi l sa descoperite rmurile dinspre miaz noapte. Lumina
lanternelor nu era în stare s sparg toat bezna nordului. Şi acolo unde se termina parc se
r sculau uriaşe spirale de întuneric. Peretele din dreapta era format numai din dantele şi
broderii. Sute de firide şi scobituri, nenum ra i ciorchini strivi i în perete, o dezordine
fantastic , o r scoal împotriva oric ror simetrii şi inten ii rectilinii.
― Fiuuuuufiuuuuu! se minun Tic uitînd toate spaimele şi neliniştile. Ce mai de
ascunzişuri!
― S le cercet m pe toate ar fi o nebunie, spuse Victor. Şi nici nu v d ce s-ar putea
ascunde în ele. Plute şi b rci în nici un caz. Sînt prea mici, prea strîmte... depozite ideale
pentru cutii de conserve...
Tic tres ri cînd auzi ultimele cuvinte ale lui Victor; ar fi vrut s spun c şi alte cutii se
pot ascunde acolo, mai ales alte cutii, dar îşi aduse aminte c n-are voie s rosteasc nici un
cuvînt despre cutia fermecat . Îndrept imediat cuvîntul sc pat printre buze:
― Şi cutii... de sardele, nu?
― Alea-s tot conserve, spuse Ionel.
― Şi tu ce eşti? ripost prichindelul.
― Dup cum vede i, se auzi de undeva din întuneric vocea lui Victor, apropiindu-se, nici
urm de barc sau de plut . Asta înseamn c vizi... c indivizii ia ciuda i au ieşit la lumina
zilei... Iar şansele ca unul dintre ei s fie Petr chescu cresc şi descresc în aceeaşi m sur .
P cat c nu l-am întrebat pe Ursu dac nu i-a v zut barca!
 ― Ne-ar fi spus f r s -l întreb m, îl linişti Maria.
― Sigur c da... accept imediat Victor. Cred c ni s-ar fi telegrafiat special pentru asta...
― Sînt prea multe cotloane aici, în dreapta, spuse Ionel. Oare unul dintre cotloane nu
poate s fie o cale de ieşire afar , o cale înc necunoscut , pe care o ştie numai Petr chescu?
― Tot ce se poate, r spunse Victor. Dar ca s r spundem la întrebarea asta, ar însemna
s trecem de la teorie la ac iune. Şi noi n-am intrat pentru asta în peşter . Misterul e intere-
sant, adic întreb rile sînt interesante: cine a fost aici? Cînd? De ce?... Dar nimeni nu ne
oblig s r spundem foarte precis la ele. Altceva ne-a adus aici...
― Absolut de acord! aproape silabisi Ionel. Şi aşa ne-am pierdut destul vreme cu
ra ionamente gratuite. Ar fi trebuit s ne d m seama mai din timp. Şi eu sînt cel mai vinovat
c ...
― De ce? îl întrerupse Maria. Eu m-am sim it foarte bine, am privit, m-am distrat, am
închis ochii... la ifosele tale.
― Eu n-am g sit nimic... se plînse Tic. ombi tot a g sit ceva, dar eu...
― Las , Ticuşor, c nu ne-am pierdut timpul, îl îmb rb t Victor. Poate c , dac nu s-ar
fi iscat povestea asta a vizitatorilor ciuda i, ne-am fi mul umit cu o simpl trecere în revist a
locurilor. Aşa, tot c utînd şi r scolind prin toate ungherele, putem s ne l ud m c am
înv at peştera pe dinafar chiar de la prima vizit . Erorile mari le-am şi îndreptat pe hart ...
― Ştiu, ştiu, se retrase Ionel. Dar poate c era mai bine s subordon m toate c ut rile
noastre unui scop principal...
― Asta-i dintr-o lec ie, îmi amintesc eu, spuse Maria. Ia s v d dac eşti sincer! Tu cu
granitul t u idiot, care e un scop secundar, recunoaşte! tot c utîndu- i-l, n-ai descoperit o
mie de alte lucruri pe lîng care, alminteri, ai fi trecut f r s le vezi?
― Nu ştiu, r spunse Ionel, Poate c o fi aşa. Dar n-am venit aici pentru distrac ii, cum te
lauzi tu. La urma urmei, nici nu m intereseaz ce ai tu în cap, şi cred c e timpul s ne
întoarcem. Destul pentru prima vizit . Am ajuns la cap t, gata!
― Asta e! m rturisi Victor. Oare am ajuns la cap t? Lacul sta m tortureaz de parc aş
sta în el îmbr cat. M înghea peste tot.
― Lacul?! întrebar ceilal i.
― Da, lacul. Dar mai întîi aş vrea s mai cercet m pu intel peretele din dreapta, s ne
apropiem mai mult de el şi s -l batem cu lanternele. Poate ne spune ceva.
Înaintar to i pe malul din dreapta pîn cînd îi opri apa. Acolo aprinser farul lor orbitor.
― S coborîm cît mai jos! ceru Victor. Acolo unde apa lacului se întîlneşte cu peretele, la
gura cotloanelor.
Buchetul de raze se supuse întocmai. Gura fiec rui cotlon fu luminat cu d rnicie.
― Mi-am închipuit eu, murmur Victor. Cotloanele de aici sînt nişte scobituri
superficiale. A i observat şi voi?
― Ce anume?
― Apa lacului nu se scurge prin cotloane. Nici unul n-o suge. Nici urm de învolburare,
nici o dîr de spum la gura cotloanelor.
― Şi? întreb Maria înfiorat .
― Atunci unde se scurge apa? întreb Victor la rîndul lui. Peretele din stînga n-are nici o
fisur ...
― Într-adev r! se amestec Ionel. Cum de nu ne-am gîndit pîn acum?...
― Trebuie neap rat s se scurg undeva? spuse Maria cu un ton care mai mult afirma
dec t întreba.
― Neap rat! accentua Victor. Primul lac e un izvor, nu mai încape nici o îndoial . Apa lui
e adus de pîrîu aici, dar nu poate r mîne aici. Eu cred c lacul sta e un ghiol, nu un liman.
Î i dai seama, Ionel?...
Ionel înc nu în elese tot gîndul lui Victor:
― Ce vrei s spui?
― C pîrîul merge mai departe... Şi dac pîrîul nu se termin aici...
― Vrei s spui c peştera... spuse Ionel cu glasul înghe at. Vrei s spui c peştera... dar
tot nu avu t ria s -şi duc gîndul pîn la cap t.
― Da! şopti Victor foarte emo ionat. Sînt aproape sigur c peştera nu se termin aici!
Ticuşor! Ia f iute o barc de hîrtie c te ştiu meşter în îndetelnicirea asta.
Bucuros c are, în sfîrşit, ocazia s ajute cu ceva expedi ia, pentru c Ionel nu-i mai
d dea voie s se ating de aparatul T.F.F., prichindelul confec ion în doi timpi şi trei mişc ri
o barc f r cusur.
― S mai fac una? întreb el în timp ce i-o d dea lui Victor. Mai cunosc un sistem...
― Deocamdat lumina i cu lanternele drumul b rcii, spuse Victor. Eu o s -i fac vînt spre
mijlocul lacului.
Victor azvîrli barca pe apa de cristal a lacului, apoi manevr cu mare aten ie scîndura
care-i inuse loc de vîsl pentru a o împinge cît mai spre mijlocul apei. Unduirile stîrnite de
vîsla lui Victor pieriser , apa devenise iar şi ca sticla, f r nici o tres rire, f r nici un bob de
spum ... Dar barca înainta domol, înainta mereu, punct alb pe cristalul înghe at, punct
mişc tor, pîn ce întunericul o sorbi definitiv.
Lanternele se stinseser toate ca la un semnal, bezna era groas şi grea, iar vocea lui
Victor tremura:
― Lacul se scurge... uufff!... da!... Cred c sîntem pe cale s facem o descoperire
extraordinar , la care nici unul dintre noi nu s-a gîndit... la care poate nimeni nu s-a mai
gîndit pîn acum.
― Dar harta? întrebar Ionel şi Maria în acelaşi timp.
― Harta?... E o hart , nu e o lege. Cei care au f cut-o s-au oprit aici, cine ştie din ce
cauze. Au fost siguri c aici se termin grota.
― Şi dac greşeşti? spuse Ionel. Dac apa se scurge în adînc, printr-un fel de pu , printr-
un canal natural care e sub nivelul lacului?
― Nu se poate! r spunse imediat Victor. Un asemenea tub de scurgere ar transforma tot
lacul într-o pîlnie, într-un vîrtej. Şi chiar dac ar fi cum spui tu, asta nu înseamn c peştera
continu printr-un etaj inferior?
― Şi dac ? se opuse foarte t ios Ionel.
― Nu te gr bi! Etajul inferior e o simpl idee la coada logicii. Eu cred c peştera continu
la acelaşi etaj.
― Şi dac ? atac şi mai vehement Ionel.
― Şi... r spunse Victor surprinz tor de calm, trebuie s înlocuim presupunerea cu...
Trebuie s ne convingem!
― Nu! relu Ionel protestul. Nu-s de p rerea ta. Cred c p rerea ta e mai degrab o
dorin ! Uit -te la bolta peşterii! e perfect curb . Apa s-a izbit de rezisten a unor roci mai
puternice, a întîlnit forma ii granitice care au obligat-o s caute alt drum. Unde? În scobitura
asta calcaroas ... Aici a lucrat, aici a str puns, aici a putut s str pung , în rocile astea
sf rîmicioase. Lacul sta e un tub de scurgere, un pu ! Nu zic c pîrîul nu continu la un etaj
inferior, dar etajul poate s fie şi la zece metri şi la o mie de metri sub noi...
― Eu cred altceva, Ionel, spuse Victor dup vehementa demonstra ie a şefului expedi iei.
Eu cred c de-a lungul vremurilor s-a produs o pr buşire în masa calcarelor, care a acoperit
tunelul şi a desp r it peştera în dou . Iar apa ridicîndu-şi nivelul, la începutul prim verii,
dup dezghe , a modelat şi a netezit pere ii. Nu vezi c de la un anumit nivel pere ii sînt plini
de asperit i?... Mai ales cel din dreapta...
― Imposibil!
― De ce imposibil?... Mi se pare foarte firesc. Pr buşirea s-a produs aici, iar tunelul...
― Nu-s de acord! se îndîrji Ionel. Ce spui tu e o simpl ipotez şi eu n-o accept, o refuz
cu ochii închişi...
― Nici eu nu accept ipoteza ta! Nu spun c-o resping cu ochii închişi. Dac po i s m
convingi...
― Şi tu po i? se r sti Ionel. Cum po i s m convingi? Prin vot?
― Nu! Mult mai simplu şi mai sigur: verificînd!
― Punct! deveni Ionel foarte autoritar. Cred c ne-am îndeplinit cu prisosin misiunea...
pentru o prim explorare. Ne vom sf tui şi cu ceilal i şi dac va fi cazul...
Ros de gîndul c în spa iile necunoscute, de dincolo, pe care le şi vedea în dimensiuni şi
forme fantastice, ar putea fi ascuns , dar mai ales ar putea fi g sit cutia fermecat , Tic i se
adres foarte duios conduc torului expedi iei:
― Z u, Ionel, de ce eşti aşa?... Hai s vedem...
― Tu chiar vrei s ne întoarcem f r s ne convingem dac peştera continu sau se
termin ? întreb uimit Maria.
― Da! r spunse Ionel f r cea mai mic ezitare. Ne-am propus s explor m o peşter
oarecare, nu s scobim una nou din dorin e şi ambi ii. Punct. Am spus.
― Dar e o prostie Ionel, relu Maria. Dac peştera nu se termin aici? Şi eu îl cred pe
Victor, nu pe tine... Şi nu în eleg de ce te opui cu asemenea vehemen ? Eu am mereu
senza ia c sîntem într-o cas , c am trecut prin cîteva camere, şi c ne-am oprit în fa a unei
uşi. Cineva ne-a spus c la uşa la care ne-am oprit se termin casa. Şi noi, deşi auzim dincolo
de zgomote, şi vedem dîre de lumin sub uş , ne întoarcem pentru c nu ştiu cine ne-a spus
c la uşa a treia se termin casa.
― Şi ce vrei tu?
― S încerc m uşa! S vedem dac mai e o camer sau mai multe, precum sus ine
Victor, sau dac uşa e zidit , precum sus ii tu. De ce te înc p înezi?
― Pentru c am o anumit r spundere, şi ştiu eu de ce! Scurt! Ne preg tim de întoarcere!
― Ce ştii tu? insist Maria.
― Ştiu c nu trebuie s facem prostii!
― Şi dac facem prostii tocmai crezînd c nu facem? se înfierbînt Maria. Asta-i culmea!
La primul obstacol s-o lu m la goan înapoi! Ei bine, eu nu vreau!
― Nici eu nu vreau! se auzi ca un ecou vocea lui Tic.
― Şti i ce cred eu? Ca s fim sinceri... Cred c v ame eşte şi v ia min ile dorin a de
glorie...
 ― De ce neap rat ne ame eşte şi ne ia min ile?... se înfurie Maria. Poftim: vreau glorie! Şi
chiar vreau! N-am voie? Spune! ie nu i-ar pl cea s descoperi ceva extraordinar? Nu te-ai
ridicat în toate sl vile cu aparatul t u idiot? Aici ai devenit dintr-o dat foarte modest. Vorba
lui Tic: Las' c ştiu eu! Aici nu mai e Lucia care s te duc în spate.
― Pentru c m-ai enervat şi m-ai înfuriat, poftim! ne întoarcem imediat.
― Te întorci tu singur! Auzi? Singur!
― Sta i c v-a i certat destul! interveni Victor. Abia acum încep s -şi fac de cap
ambi iile... Ionel! Maria are dreptate cînd spune c trebuie s încerc m uşa aceea... O voi
încerca eu... şi sînt sigur c o s m ajuta i şi voi...
Se l s t cere, dar Victor rosti ultimele vorbe cu atîta calm şi siguran , încît t cerea
care urm p rea un leac c utat de mult vreme şi ap rut pe neaşteptate.
― S nu crede i c vreau s fac pe grozavul, continu Victor cu acelaşi glas liniştit. Cît v-
a i certat voi, eu am gîndit planul explor rii. Vom lega pluta de o frînghie lung . Un cap t al
frînghiei îl ve i ine voi. Eu voi vîsli cu scîndura asta spre peretele din fund, care nu se vede în
întuneric. Dac drumul va deveni primejdios, sau dac se va ivi ceva r u, voi striga sau voi
scutura frînghia. sta s fie semnalul! dac frînghia se scutur în mîinile voastre, trage i de
ea, trage i vîrtos ca s m aduce i înapoi. Nu e nici complicat, nici imprudent...
Nimeni nu spuse nimic. Victor vorbise cu atîta convingere, încît orice cuvînt ar fi sunat
de prisos. Şi imediat trecu la ac iune. Înnod una dup alta toate frînghiile care se g seau în
bagaje, cu noduri ingenioase pe care numai sabia şi gestul lui Alexandru cel Mare le-ar fi
putut desface. Cap tul nesfîrşitei frînghii înnodate ajunse în mîna Mariei şi a lui Ionel şi
emo ia lor subit pecetlui parc o în elegere. Dar şi mîna lui Tic ap ru de undeva din
întuneric şi prinse cap tul ca o ghear .
Înainte de a-şi p r si prietenii, Victor le aminti ce aveau de f cut, cu aceeaşi voce
nep s toare şi calm , în care Maria sim i o imperceptibil und de emo ie:
― Lumina i-mi drumul cît pute i şi chiar dup ce nu mai vede i pluta l sa i lanternele
aprinse. Dac scutur...
Apoi p şi cu aten ie pe plut , dar nu plec imediat. Întîrzie doar cîteva clipe parc pentru
a controla nodurile plutei. Maria v zu ce se întîmpl acolo pe plut şi îşi impuse mu enia
total . Dar cînd Victor începu s vîsleasc şi s se dep rteze de mal, o n p di spaima şi
remuşcarea. Poate c trebuia, sau poate c ar fi trebuit s -l opreasc . În cele cîteva clipe cît
z bovise înainte de a porni, Victor îşi legase picioarele de plut cu un cap t de funie. Maria
citise undeva, c atunci cînd îi cuprinde vijelia în largul m rii, pescarii din delt se leag de
barc , pentru ca trupurile lor, dac vijelia va fi hain şi ucigaş , s ajung totuşi la mal, la
cei pe care i-au p r sit pentru totdeauna.
Frînghia pe care to i trei o ineau în mîini se deşira f r încetare. Metri dup metri, zeci
de metri dup zeci de metri. O frînghie lung , parc nesfîrşit . Cînd v zur c se apropie
cap tul, în ep turi de spaim şi nelinişte urcar din bra ele lor spre piept. Dar pe
neobservate, frînghia se întinse, ajunse nemişcat şi dreapt ca o coard . Se sim eau şi ei ca
nişte prelungiri ale frînghiei, ca nişte corzi intuite de bezn şi t cere, şi dac umbra unei
mîini le-ar fi atins, s-ar fi sfarîmat în vibra ii cu mii de rezonan e. Clipele se întindeau ca nişte
elastice grele, amenin înd cu explozii îngrozitoare.
Frînghia era îns nemiloas , ca bezna, ca liniştea, ca aerul rece şi r u, ca apa de sticl ,
f r unduiri, f r culori, f r via . Cînd aşteptarea şi încordarea atinser clipa exploziei,
frînghia începu s se mişte în mîna lor, s loveasc apa rea a lacului, s -i oblige la mişcare.
Tot ce era via în ei vibra în bra ele care tr geau funia. Ritm t cut, înverşunat, r zbun tor. O
mîn p r si funia şi lumina unei lanterne spintec bezna de deasupra apei. Pluta se lovi de
lumin şi o dat cu lumina se apropie de mal. Alt mîn sc p frînghia şi alt raz îşni spre
monstrul de lemn care se apropia. Cele dou lumini împreunate nu se mai înşelau. Pluta se
întorcea... goal !
În locul exploziei tr sni t cerea, o t cere mai rea decît explozia. Clipe de n ucire şi
spaim , apoi vocea nebun a lui Ionel:
― A i v zut?! Ucigaşilor! Cum ne mai întoarcem?
― La asta te gîndeşti?! şuier Maria. Pleac imediat în c utarea lui!
― M duc eu! se înfipse prichindelul cu p rul în epat de groaz . Eu sînt mai mic. Pe
mine m ine pluta şi pot s m strecor peste tot...
― Stai! îl prinse Ionel de bra . Smintitule!
― Stai! porunci şi vocea'Mariei. M duc eu!
― Unde vre i s v duce i! zbier Ionel. A i înnebunit amîndoi? La dracu s v duce i!
Voi, cu idio eniile şi cu ambi iile voastre sînte i vinova i!
― i-e fric , laşule! şuier Maria.
― Şi ie nu i-e fric ? Nu e o nebunie şi o prostie s rişti pentru...
― Taci! strig Maria. Uita i-v la plut .
Pe un col al plutei, gata s se pr buşeasc în ap , se afla un bolovan. Şi sub bolovan o
pat alb , o foaie de hîrtie. Trase încet şi cu grij pluta la mal. Tic se repezi primul, se lungi
pe burt şi lu hîrtia de sub bolovan. Ar fi vrut s dea el glas mesajului, dar Maria i-l smulse
din mîn , îl puse sub lantern şi citi cu voce tare:
― "Ura! Peştera nu se termin ! E o minun ie aici. Veni i pe rînd, dar trimite i mai întîi
echipamentul. Aten iune! Cotlonul e îngust ca un tunel de cîrti . Neap rat s v lungi i pe
burt !".
― Ura! exclam Tic înnebunit de bucurie. Venim! Venim imediat! Ura!
Întunericul închise, undeva într-o celul a lui, spaima şi durerea din privirea lui Ionel şi
mînia amestecat cu dispre din privirea Mariei.
― S înc rc m bagajele! lu Maria ini iativa. Tic! Tu lumineaz pluta. S punem mai întîi
rani ele şi p turile. Aparatul îl l s m la urm . Cine merge cu bagajele?
Tic era gata s se ofere, dar Maria zdrobi imediat pauza involuntar :
― Plec eu! Pe urm ... hot rî i între voi...
Pluta se desp r i de mal. Frînghia se deşir iar şi, pîn ajunse la nemişcare. Tic sim i
scutur tura violent care venea în valuri de la cap tul de departe şi împreun cu Ionel trase
cu toat puterea de funie. Al doilea se îmbarc Ionel. Apoi veni şi rîndul lui Tic şi al lui ombi.
Leg aparatul de plut şi în mijlocul uriaşului colac de funii, ca într-o redut circular , îşi
ascunse c elul. Vîsli pîn la mijlocul lacului, domol, condus de lanterna fixat ca un far la
botul plutei. Acolo f cu o prim escal , pentru a iscodi împrejurimile, dar nu v zu nimic
altceva decît ap . Nici înaintea lui nu se zarea vreo dîr de lumin sau gura vreunui cotlon.
Tot c utînd tunelul de leg tur , sim i c pluta merge singur şi chiar într-un ritm mai iute.
Se l s dus de ea şi dup cîteva clipe, drept înaintea lui, departe, parc la cap tul lumii, z ri
o semilun neagr ca o sprincean : intrarea tunelului. Într-acolo îl ducea apa. Se lungi pe
burt cu mult înainte de a intra în tunel şi transform vîsla în cîrm pentru a potrivi pluta în
deschiz tur . Era atît de îngust sprinceana de intrare şi atît de pu in arcuit încît îi era
team c nici pluta şi nici el, aşa lungit cum era, nu vor putea trece prin ea. Într-adev r,
pluta atinse de cîteva ori pere ii tunelului, iar spatele lui aştepta, din clip în clip , izbitura
rece a cupolei de piatr . Colacul în care se afla ombi fusese presat de plafon, aparatul
pu intel hîrşit, dar prichindelul se f cu punte şi luntre! pentru ca nepre uitele comori s
r mîn intacte. Bîrrrr! Şi tunelul nu se mai sfirşea! Dac n-ar fi fost sigur c îl aşteapt
dincolo cei care plecaser înaintea lui, ar fi spus c a pornit în drumul spre iad. Pu intel iad
tot îndur el în cotlonul nesfirşit. Numai ap şi întuneric, ap şi întuneric. Deodat , lumina
lanternei, pîn atunci înghesuit şi strivit, evad în spa ii largi. Şi alte lumini, şi, în sfirşit,
vorbe şi r sufl ri omeneşti îl primir de undeva din dreapta. Ieşise, sc pase din c rarea
iadului. Se ridic în picioare, o v zu undeva pe Maria şi, f r s se mai gîndeasc la altceva,
s ri înspre bra ele ei. Dar distan a dintre plut şi rm era mai mare decît şi-o închipuise el,
şi înc în aer prichindelul sim i r utatea apei care-l pîndea. Picioarele-i atinser apa, se
scufundau, bra ele c utau sprijin în întuneric şi într-adev r întîlnir dou odgoane care-l
s ltar pe rm. Erau bra ele lui Victor.
― Ai p it ceva, Ticuşor? îl întreb Victor cu blînde e. N-ar fi trebuit s te l s m singur...
De mult îşi încol cise Maria bra ul de gîtul lui:
― Spune ce ai! Nesu...
― M-am udat leoarc ... la picioare, rîse cel cîrn.
― ... feritule! îşi termin Maria alintarea. M car ai adus ciorapi de schimb?
Prichindelul clipi din ochi, inutil, pentru c bezna nu accepta culori şi ging şii.
Nu trecuser decît cîteva clipe de la debarcarea nenorocoas a ciufuliciului, cîteva clipe
mici... Cine şi-ar fi închipuit c puteau s fie atît de crude! La drept vorbind, o singur clip
fusese crud şi r zbun toare, aceea în care Tic s rise pe mal. Alte cîteva o imitar şi cînd
Victor sim i în aer şi în piept nenorocirea, era prea tîrziu.
― Pluta! strig el. Aparatul!
― ombi! se sperie Tic. Doamne!
Pluta era departe şi viteza ei se m rise. Victor abia îi mai prinse marginea cu raza
lanternei. Dar porni dup ea în goan de cîmp deschis. Noroc c Maria şi Ionel în eleser ce
se petrece şi îi luminar fulger tor drumul. Victor înc mai inea raza lanternei lipit de plut ,
chiar şi dup ce pîrîul subteran se desf cu în dou bra e. Pluta cotise spre stînga, pe bra ul
mai iute şi mai învolburat, şi Victor trecu prin ap spre malul stîng şi îşi continu urm rirea,
mai repede, pe piatra neted a malului. Oare o va prinde?... R spunsul i-l dete un zgomot
îndep rtat, pe care goana dement îl transform în asurzitor, apoi în vîrtej de tunete. O
cascad ! Nu erau mai mult de zece metri pîn la plut , dar nici de la plut pîn la cascad nu
erau mai mult de zece metri. Goana era atît de nebun încît cel dezl n uit implor cu mîna
liber bezna, pentru a se opri la timp. Dac nu-l va opri o plas de cauciuc, gîndi el... dar îl
opri, ca un recul neaşteptat, tunetul asurzitor şi spuma sf rîmat şi rece a pr buşirii. Era la
un pas de marginea cascadei. Se lipi de peretele ud, iar lumina lantenei se pr buşi în
cataracta de sub p mînt. Aburi şi zvîrcoliri şi gemete şi tunete. Altceva nimic. Pluta fusese
înghi it de abis. Presim i o ame eal rea şi se retrase repede cî iva paşi. Oboseala îi muia
mijlocul. Capul îi vîjîia. Necunoscutul devenise dintr-odat atît de crud... necunoscutul de
sub p mînt cu bezna şi capcanele lui. Victor se îndes în perete pîn la durere, pîn la trezire.
Nu avea voie s -şi piard firea. Momentul era hot rîtor. Porni spre ieşirea tunelului, încet,
pentru a-şi aduna gîndurile. La bifurcarea pîrîului îşi întîlni prietenii şi le anun vestea cu
un ton iritat, parc-ar fi anun at o pagub oarecare:
― S-a dus pluta! Fir-ar s fie!
Ceilal i p reau de ghea şi Victor sim i parc pentru el nevoia unor vorbe tari:
― Sînt absolut sigur c ne vom descurca. Nu sîntem cireşari? Bine c-am salvat bagajele...
― Eşti nebun!? ip Ionel ca un semnal de alarm . Nu în elegi c sîntem îngropa i de
vii?... Cum vom sc pa de aici? în fa cascada, în spate cotlonul iadului...
Victor îi puse mîna pe um r:
― Ştiu c e foarte grav, dar mult mai grav ar fi dac ne-am pierde firea. Mergem pe bra ul
din dreapta. Poate c ne va duce undeva afar ...
― Şi dac ne pîndeşte alt cascad ? întreb Ionel.
Se apropiase şi Tic de Victor. Prichindelul, nenorocit şi întristat cum rareori fusese, cu
nişte lacrimi de jar în ochi, care din fericire nu se vedeau, lu parte cu sughi uri la lupta
aceea pentru via :
― Eu l-am pr p dit pe ombi... Of! Doamne!! Şi uite, m jur c n-o s plîng şi n-o s m
mai gîndesc la el pîn ieşim afar . Pe urm o s fac eu ceva...
Se înduioşa şi Ionel. Vocea i se stingea:
― Mergem şi noi pe urmele lui ombi... În acelaşi mormînt am intrat...
― Dar sîntem vii, Ionel! se revolt Maria. Şi simt o asemenea furie, c aş putea s sparg
stînca!... Şi nu sîntem numai noi, mai sînt şi ceilal i, afar . Dac n-o s putem noi, ne vor
salva ei! Dac am fi în locul lor, am face la fel!
― Şi cum îi anun m pe cei de afar ?... Întreb Ionel chinuindu-se. Cu ce aparat? Cu ce
semnale? Pe ce unde?
― Pe undele din untru! spuse Maria strivindu-şi pieptul. Ce-ai face dac ai fi în locul lor
şi dac n-ai primi nici o veste din peşter ? N-ai da alarma? N-ai alerga ca s vezi ce s-a
întîmplat? N-ai chema ajutoare?
― Da... spuse foarte încet Ionel. Numai c nimeni din lumea asta nu ştie şi nu poate şti
dac sîntem în peşter , sau undeva afar , în vreo pr pastie... N-am l sat nici un semn în
urma noastr ! Nimic, nici m car o bucat de hîrtie... Cui poate s -i treac prin minte c
peştera nu se termin acolo unde arat harta? De ce s nu cread c am ieşit afar ?
Glasul lui Ionel tremura şi şuiera şi pauza care urm vorbelor lui era un moment umplut
de spaime şi nelinişti.
― Un semn totuşi am l sat! se r zvr ti Victor.
― Nu, Victor, şopti prichindelul. Am luat şi bile elul t u, ştii, mesajul t u cu
descoperirea. E la mine în buzunar. Am vrut s -l in amintire... i-a spus Maria c l-a
pierdut?... I l-am... i l-am împrumutat eu... f r s -şi dea seama...
― Va s zic tu! îl tr sni Maria.
Victor prinse capul prichindelului şi-l strînse la piept, aproape cu cruzime:
― Nu, Ticuşorule... nu la semnul sta m-am gîndit. Am l sat alt semn, Ticuşor. Pluta!...
― Dar pluta...? îngîn Maria f r voia ei. S-a dus în cascad ... Crezi c-o s ias undeva
afar ?
― Nu... r spunse Victor. E altceva: absen a plutei va fi cel mai sigur semn c s-a
întîmplat ceva în peşter , nu afar . To i se vor întreba unde e pluta... şi avem marea şans s
se descopere leg tura cu noua peşter .
― E o probabilitate, totuşi... spuse Maria.
― Ştiu... accept Victor. Dar iat c exist o speran şi dincolo de noi, adic o cale de
salvare... dar nu putem s ne încredin m numai ei. Trebuie s ne bizuim în primul rînd pe
noi. Începînd din clipa asta nu mai exist expedi ie, peşter , hart , nimic! Exist un singur
scop: salvarea!... Încotro!... Bra ul stîng e închis. Nu ne intereseaz . Vom înainta pe bra ul
drept. Va trebui s facem economie la baterii. Vom aprinde o singur lantern , cu schimbul.
Şi vom merge în şir, unul dup altul. F r team ... pentru c mergem spre via , nu spre
moarte...
― Dar înainte de a porni, propun s alegem un alt şef! spuse cu voce ferm Maria.
― Victor! ad ug imediat Tic.
― N-avem timp pentru asta... se împotrivi Victor.
― Am avut timp... sun foarte stins glasul lui Ionel, pecetluind momentul care se
scursese.
Şi tinerii pornir la drum prin bezna groas şi necunoscut , pe care poate c n-o mai
str b tuse pîn atunci nici o fiin omeneasc . Înaintau cu paşi pruden i, cu auzul per-
manent încordat, pe fişia de lumin care le t ia calea. Din loc în loc se opreau şi cercetau cu
toate lanternele relieful. Orice neregularitate, orice scobitur , orice firid era umplut de lu-
min . Şi la un semnal toate lanternele se stingeau pentru a obliga la dest inuire orice cale de
ieşire ascuns , orice cotlon care avea vreo leg tur cu lumea şi cu lumina de-afar . Într-o
firid mai înalt , pe unul dintre pere i, lanternele întîlnir cîteva semne ciudate, nişte
scrijelituri care p reau o aglomerare de linii, sau mai bine zis o întîlnire de linii drepte şi
curbe. Încrusta iile bizare fur cercetate mai îndeaproape. Maria frec peretele cu o cîrp şi
chiar îşi sacrific periu a de din i pentru a adînci scobiturile ispititoare. Vocea îi tremur de
bucurie:
― Uita i-v ! Privi i din unghiul sta! Sînt gata s jur c e conturul unui mamut.
Imaginea, odat creat , c p t imediat aprobarea şi admira ia tuturor, dar mai ales
însufle irea lui Victor:
― Da! Am v zut într-un album de reproduceri dintr-o peşter ... Seam n exact cu
reproducerile din albumul acela...
― Altamira! spuse Maria. Îmi amintesc şi eu...
― Şi e chiar atît de frumos? întreb prichindelul cu voce nesigur . Eu...
― E foarte frumos, Ticuşor! îl mîngîie Victor. Şi are o valoare extraordinar , mai ales
pentru noi...
― Da' ce, putem lua mamutul de-acolo? se mir Tic.
― Nu trebuie s -l lu m, spuse Victor. Important e c l-am g sit. Nu vezi c mamutul sta
vorbeşte? Şi ştii ce spune? Ceva foarte frumos şi foarte important, Ticuşor: peştera a fost
locuit . Şi dac a fost locuit , înseamn c odat , demult, a avut totuşi o ieşire. De ce s nu
ajungem şi noi la ieşirea de demult?
Însufle irea lui Victor se transmise şi celorlal i. Singurul care nu putea s participe cu
tot sufletul la bucuria ce se n ştea era Ionel. Triste ea şi durerea îl scurmau f r încetare şi-i
înnegurau gîndurile. Uneori se sim ea singur pe urma lanternei şi i se p rea c merge spre un
abis din care nu se va mai putea întoarce. Privirile lui nu vedeau nimic, se l sa purtat de
gînduri pe drumuri de groaz şi speran ele cu care voia s le alunge erau ca nişte scîntei care
se stingeau la prima suflare a beznei. Mergea mecanic, jefuit de speran e, pe un fir de lumin
palid şi chinuit. Stînc , mereu stînc , piatr umed , alunecoas , cr p turi, bolovani, ochiuri
de ap , pietre... Cîte-va pietre, pierdute în ungherul unei nişe profunde, îi aprinser scîntei în
priviri. Lanterna Mariei trecuse nep s toare pe deasupra pietrelor, Tic c uta altceva, Victor
lumina drumul. Ap s butonul lanternei şi-l fix asupra pietrelor. Lu cîteva în mîn , le frec
şi le pip i şi le înconjur contururile cu degetul mare. O clip r mase mut.
Nemaiauzindu-i paşii, Maria se opri şi-l descoperi lîng niş cu pietrele în mîn :
― Ce s-a întîmplat? De ce te-ai oprit?
Se apropiar şi Tic şi Victor de ei. Razele lanternelor r scoleau înc o dat firida s rac .
― Ai g sit ceva? întreb Victor. Ce sînt alea? Pietre?
F r nici o vorb , Ionel întinse palma desf cut , în care oprise cîteva pietre cenuşii,
unsuroase.
― Granit?!... Şi Maria era cît pe-aci s adauge cuvîntul care-l obsedase atîta vreme pe
Ionel: "arhaic", dar vocea indiferent a culeg torului de pietre o întrerupse:
― Nu... Paleozoic... Cred c sînt unelte... pietre şlefuite... unelte vechi de silex...
― Da! Unelte de silex! confirm imediat Victor. Prin urmare ne afl m pe drumul cel bun.
Nu mai încape nici o îndoial , Ionel. Peştera a fost locuit ! Şi trebuie s existe un drum de
ieşire. Am ales bra ul cel bun!
― Şi dac oamenii ia vechi n-aveau nevoie s ias din peşter ? întreb cu naivitate Tic.
― Prostule! îl dojeni Maria f r r utate. Oamenii ia vechi numai se ad posteau şi se
ap rau în peşteri. Hrana şi îmbr c mintea şi le luau de afar ... Prin pere i nu puteau s
ias ...
― D -mi şi mie o piatr ... se rug Tic de Ionel.
― Ia- i! îi r spunse Ionel. E un depozit întreg acolo, dar dac le vrei pe astea, poftim!
Dar Tic deja cotrob ia prin firid . Îşi alese cele mai ciudate pietre, ca nişte vîrfuri de
suli şi de s ge i, îşi umplu buzunarele, apoi se al tur iute şirului indian.
În fruntea şirului, Victor v zu primul întinderea de cristal şi coloanele de calcar de pe
margine, care anun au apropierea unui nou salon din noua peşter . Se opri la marginea
lacului şi-i aştept şi pe ceilal i. Cînd proiectorul se aprinse şi-şi începu colinda înceat prin
spa iul necunoscut uimirea cireşarilor se stinse în şoapte şi exclama ii.
Noul salon era mult mai mare şi mai înalt şi mai bogat decît cele pe care le întîlniser în
vechea peşter . Tavanul de pe margini era o aglomerare de bol i şi arcade, iar pere ii de sub
el, plini de arabescuri şi de dantel rii îşi scurgeau picioare albicioase de calcar în apa
foşnitoare a lacului. Stalactitele şi stalagmitele atingeau lungimi şi grosimi de vis. Şi în
apropierea pere ilor se în l au colonade sau stiloba i care aşteptau poveri şi podoabe. Şi
fiecare form geometric din salon era ornamentat şi sculptat la filigran, cu o iscusin
uluitoare. Iar apa care se scurgea leneş la marginea coloanelor ca trena albastr a unui
miracol nev zut împlinea grandoarea şi rafinamentul salonului. Imaginea palatelor de cleştar
din basmele şi visurile copil riei era îndep rtat şi palid şi timid şi copleşit de splendoarea
arhitecturii de marmur , ascuns cu atîta furie şi durere în str fundurile lumii, parc pentru
a învrednici cu priveliştea ei numai ochii celor mai îndr zne i.
F r s mai întrebe, f r s se mai întrebe, fiecare îşi lu libertatea de a cutreiera în voie
şi dup placul s u marea catedral subteran . Unul dintre pere i se transformase de-a lungul
erelor într-o org alb , imaculat , care cînta cu picurii de ap ai bol ii şi cu ecourile lor, şi cu
vînturile necunoscute şi, în sfîrşit, cu vocile şi exclama iile unor tineri îndr zne i, melodii de
frumuse e şi spaim . Priveliştea miracolelor încremenite era o ap vie pentru cireşarii din
bezn . Fiecare se întîlni cu sine însuşi, cu anii şi fanteziile lumii lui, cu vigoarea şi siguran a
libert ii şi nespaimei de alt dat ...
Iar prichindelul cel cîrn şi ciufulit, şi cu p r de grîu în lumin , şi cu ochii iar şi arginta i,
sim i în toate melodiile şi t cerile castelului de marmur un cîntec al c ut rilor, şi cînd nu
mai erau melodii, auzea şoapte reci în ureche şi totul şi toate îi spuneau c aici şi numai aici
se afl cutia fermecat . Şi porni în c utarea ei, furişîndu-se şi strecurîndu-se ca o raz de
lumin printre colonade şi stalagmite, printre ur uri şi statui neterminate înc , peste şuvi e
de ap , peste trepte stinghere, printre coliere şi arcade gheboase, pr buşite, departe, spre
peretele dantelat şi misterios care alc tuia pav za din dreapta a catedralei subterane. Acolo,
în miile de cr p turi, unele sub iri ca un fir de a , altele largi cît palma, acolo, în noianul
acela de gropi şi scobituri ca nişte cuiburi s pate de p s rile altor ere, acolo trebuia s caute
şi mai ales acolo trebuia s g seasc . Prichindelul începu s -şi zgîiasc ochii prin toate
cr p turile mai largi decît degetul prin toate gropi ele în care i-ar fi înc put pumnul.
Cr p turile şi gropile abia zgîriau muntele de calcar. Dar erau unele mai late prin care îşi
plimba mîna şi îşi strecura bra ul pîn la um r şi care c l toreau departe în trupul muntelui,
departe, dincolo de moartea luminii. Cum putea s ajung pîn acolo, dac nici privirile nu
îndr zneau? Era aproape trist prichindelul, pentru c b nuia c la cap tul unui asemenea
ascunziş putea s fie cutia vr jit . Unde s mai caute?... Privirile lui întîlnir o scobitur
pieziş , lat la început de dou palme, dar care dup cî iva metri se l rgea ca o pîlnie lung ,
nesfîrşit . Zgînd ri ca un drac cu raza lanternei pere ii cr p turii, dar nu întîlni nimic, nici o
firid , şi mai ales nici o str lucire de metal. Furios îşi trimise raza departe, spre buzele pîlniei,
departe, la zeci de metri şi deodat sim i o s geat izbindu-i inima, şi era o s geat ascu it şi
blînd , rece şi cald ... Acolo la buzele pîlniei se afla...
― Victor! ip el ca un nebun, azvîrlind bubuituri în ecourile peşterii. Veni i aici! Aici! Am
g sit barca!
Tic nu înnebunise. La buza pîlniei se afla o barc !
Era o glum ! Prichindelul voia s -i înveseleasc sau combinase o fars ... to i gîndeau
astfel, dar nu rezistar chem rii lansat de trompeta blond şi se apropiar de col ul minunii.
Tic ar t cu degetul spre cr p tur şi speran a zvîcni o dat cu degetele care ap sau
butoanele lanternelor. Lumina ajunse departe, la cap tul buzei de piatr , şi tremurai pierdut
al prichindelului ren scu în trupurile celorlal i şi se înghesui iar şi în el. Da! La cap tul
pîlniei era o barc , dar nu o barc oarecare, şi nici o corabie de marmur eşuat acolo, din
ere neomeneşti, ci o barc adev rat de cauciuc: barca lui Petr chescu.
Şi ceea ce f cuse Tic pîn atunci - cercetarea peretelui scobit — repetar ceilal i, mai
temeinic şi cu alt scop. Dac la zeci de metri se afla o barc , poate c se afla şi o cale de ieşire
afar . Nici o scobitur , nici o cr p tur a peretelui nu sc p c ut rii disperate a cireşarilor.
Dar peretele era crud, neîndur tor. Toate cotloanele erau strimte, nici un şobolan nu s-ar fi
putut strecura prin ele, şi aproape toate cr p turile se sub iau şi îşi opreau t işul dup cî iva
metri. Numai cr p tura lui Tic învinsese calcarul şi se afunda spre dep rt ri. Dar era atît de
strîmt la început, încît abia înc pea bra ul lui Victor. Dup cî iva metri se l rgea, generoas ,
ca o c rare, ca un bulevard al imagina iei, dar pîn la" c rarea lat de jum tate de metru, şi
pîn la bulevardul lat de un metru, poate chiar de doi spre gura lui, erau acei cî iva paşi de
iad de la început, acel spa iu de tortur care ura lumea, care strangula speran ele şi
bucuriile.
Tinerii priveau neputincioşi şi fierbin i t ietura din fa a lor. Cî iva metri, poate numai trei
metri de bun tate şi calea raiului ar fi fost deschis . Cî iva centimetri, poate numai zece
centimetri dac s-ar îndupleca pere ii pîlniei s se dep rteze şi din nou trupurile lor, şi mai
ales inimile lor ar sim i fiorii calzi şi neastîmp ra i ai bucuriei.
― Dac-ai încerca tu, Ticuşor? spuse Maria ca o rug ciune inutil . M car s punem mîna
pe barc ...
De cînd se gîndea Tic la atacul pîlniei! De multe minute capul şi trupul lui fusese zgîriat
şi zdrelit de zim ii calcarului. Ştia c dac i-ar înc pea capul...
Prichindelul se apropie aievea de cr p tur şi încerc s -şi strecoare capul. Numai trei,
sau poate numai doi centimetri s fi fost mai larg şi ar fi trecut în lumea de basm pe care o
presim ea la buzele pîlniei. Maria iscodi cu lanterna mai sus şi i se p ru c într-un anumit loc
cr p tura se mai deschidea cu cî iva centimetri, dar imediat se strîmta. Din fericire, buchetul
de raze r mase mai multe clipe acolo, şi privirile fl mînde de speran , coborînd pieziş, din
spa iul descoperit de Maria, deosebir un fel de tub oblic, parc mai lung decît începutul în
linie dreapt al pîlniei. Poate c totul era o iluzie optic , reflexul unei îngrozitoare dorin e. Dar
era singurul sîmbure de speran . Tic se uit la Victor şi puse mîna pe umerii lui. Maria
încerca s -şi plimbe degetele prin p rul lui ciufulit, dar prichindelul se ap r . Şi f r mîna
Mariei îl usturau ochii.
Victor se îngheboş şi într-o clipit t lpile prichindelului erau pe umerii lui. Dup un
fluierat scurt, Tic începu s -şi împing încet, încet, capul prin cr p tura luminat de lanterna
Mariei. Cînd sim i împuns turi şi zgîrieturi rele la ambele urechi îi veni s urle de bucurie.
Capul îi intrase! Cu mîinile înainte, se l s s alunece, pieziş, prin tubul care p rea mai larg
decît începutul de jos al cr p turii. Dup ce se juli cumplit pe fa , pe nas, pe urechi, dup ce
sim i cum îi trec umerii printr-un laminor, prichindelul r zb tu şi ajunse cu tot corpul în tub.
Se tîrî înainte cu o voin turbat şi deodat sim i c alunec şi îşi opri c derea în mîini. Se
întoarse şi se l s în picioare în cel mai larg spa iu prin care trecuse vreodat , deşi vîrful
nasului şi occipitalul erau ap sate de milioane de tone de piatr . Dup înc doi metri de
potecu zgîrcit , trecu într-o c rare de piatr , apoi într-un adev rat bulevard prin care putea
merge cu bra ele desf cute, sau dac nu cu bra ele, atunci cu coatele. Vreo dou zeci, treizeci
de metri înainta pe bulevardul speran ei pîn ajunse în sala b rcii de cauciuc. Era o înc pere
de piatr , cam cît camera lui de acas , care se prelungea în dou tunele strîmte şi parc f r
de sfîrşit. Dar nu se gîndi nici o clip s porneasc pe tunele mai departe. R mase în sala
b rcii, chiar lîng comoara de cauciuc, care se tol nea leneş şi nesim itoare, la poalele unui
cub de piatr . În barc se aflau cîteva p turi puse una peste alta ca o saltea. În dou secunde
nu mai r mase nimic din patul improvizat. P turile îşi g sir alt loc, tot la baza cubului de
piatr , iar barca începea s -şi dea duhul, dup ce prichindelul îi dibuise şi-i r sucise
supapele, îi gr bi moartea t v lindu-se pe ea şi ap sînd-o cu piciorul. Cînd ajunse moale ca o
cîrp şi sub ire ca un covoraş, o înşfac şi porni cu ea pe umeri spre cei care-o jinduiser cu
atîta patim . Mai întîi azvîrli barca prin cr p tura care se îngusta, apoi, ducîndu-şi mîinile la
urechi, începu s înainteze. Dar îl opri vocea lui Victor:
― Nu facem nimic f r pomp , Ticuşor. Dac barca era umflat , trebuie s fie şi pomp
prin apropiere...
Nu foarte fericit, prichindelul se înapoie în fosta sal a b rcii şi începu s caute pompa.
Într-un ungher z ri o firid şi în firid parc lucea ceva. Era o magazie de cartuşe. Se ridic în
vîrful picioarelor şi reuşi s pun mîna pe ea. Dar şi vîrful picioarelor întîlni un obiect dur.
Era tot o magazie cu cartuşe. Le cercet curios pe amîndou , apoi le puse la loc: una pe
firid , alta jos. Apoi c ut pompa. O g si chiar la intrarea unui tunel, lîng un sac de dormit.
Dup ce o înha , avu inspira ia s ridice raza lanternei... Ochii îi ieşir din orbite, iar inima,
inima prichindelului cîrn şi inimos b tea atît de tare, încît de team c ar putea s -i sparg
pieptul îşi duse mîna în dreptul ei şi începu s apese cu toat puterea.
Într-o niş cît palma, chiar lîng scobitura care ducea la peşter , se afla un obiect.
Lunguie , str lucitor ca un diamant. Doamne! Ce mai m nunchiuri de raze împr ştia! În clipa
cînd prichindelul ascunse obiectul în sîn, acolo unde ap sase cu o secund înainte atît de
tare, jur pe tot cerul şi pe tot p mîntul c nu va sufla nim nui nici o vorb pentru a p stra
întocmai nemaipomenitele vr ji ale cutiei. Abia dup aceea, cu pompa în mîn , cu marele
diamant vr jit în sîn şi cu toat bucuria lumii adunat în ochii aceia dragi şi neastîmp ra i,
se strecur prin scobitur , suferind, f r s crîcneasc , toat r utatea pere ilor de piatr cu
zim i, to i col ii şi ghearele care-i c utau carnea. Ajunse în sala minunilor şi to i îl primir ca
pe un erou, dar el se feri de îmbr iş ri de team s nu simt şi alt piept cutia.

Poate chiar în clipa cînd Tic sim ea suflarea cald a Mariei pe fruntea lui, la cap tul
tunelului nesfirşit care pornea din sala b rcii de cauciuc, afar , în soare, doi oameni
discutau, rezema i de peretele unei stînci care sem na cu un cal de şah. Unul dintre ei era
înalt, voinic, şi, deşi tîn r, avea o barb neagr şi lung ca a unui preot. Ochii lui clipeau des,
uneori îşi strîngea pleoapele şi scutura nervos din cap. Era îmbr cat într-o salopet groas şi
foşnitoare, t iat în toate direc iile de fermoare. Cel lalt era... Petr chescu, vîn torul. Înalt,
slab, cu nasul sub ire azvîrlit înainte, cu p l riu a uguiat pe vîrful capului, aducea cu o
paia pierdut într-un iarmaroc. De cîte ori vorbea, se str duia s ia un ton grav, dar vocea
lui pi ig iat nu-i servea:
― Dom'le, dac cotrob iesc prin peşter ?
― N-au ce s caute în peşter , coane, r spunse cel b rbos. Şi chiar dac intr , cum vor
trece de lacuri?
― Dom'le, dar dac trec ei într-un fel de lacuri?
― Atunci din dou , una! se înfurie b rbosul. Ori se întorc şi se duc dracului acas , ori
descoper tunelul nostru şi vin încoace. Vom vedea atunci ce-i de f cut...
― Dom'le, tot m gîndesc, pe cinstea mea! Dac peştera nu se termin acolo? Dac merge
mai departe?
― Unde s mearg , coane? Pe unde s mearg ?
― Acolo, dom'le... Prin fundul lacului...
― Of. Dumnezeule! Pîn la urm o s m omori cu întreb rile astea. Dumneata de ce n-ai
avut curajul s mergi pîn la marginea lacului? Şi eu de ce m-am întors de pe la mijlocul lui?
Sîntem oameni în toat firea şi nu ne-am încumetat, şi dumneata crezi c nişte copii or s se
arunce în întunericul la de iad? Ia s fim serioşi, coane, pe cinstea mea.
Argumentele b rbosului parc -l mai liniştir pe vîn tor. Dar nu într-atîta ca s -i abat
cu totul gîndurile de la cireşari. Îşi amintea ce i se întîmplase mai adineauri:
 ― Dom'le, eu pe vl jganul la tot îl împuşc, pe cinstea mea! Auzi! S m fac pe mihe
m gar!? Şi pe Dobrescu, dom'le! Nu se iart ! Şi dac nu iert, trag!
― Iar începi, coane? Dumitale, cînd î i intr ceva în cap, î i r mîne acolo pentru toat
via a. Cerboaica, Dobrescu, acum vl jganul! Coane, cum spunea cineva: ai pu ine idei, dar
fixe!... Eşti ca un dic ionar din care n-a mai r mas decît o singur pagin ...
― Asta cine-a mai spus-o, dom'le? Pe cinstea mea!
― Asta am spus-o eu, coane... Îmi mai vine şi mie cîte o idee...
Vîn torul îşi plimb mîna pe eava armei, apoi amintindu-şi ceva, s ri brusc în picioare:
― Dom'le! Dar dac ajung pîn la ultimul lac, la cap tul peşterii, şi caut acolo, şi
descoper tunelul nostru, pe cinstea mea!
B rbosul sim i o clip impulsul de a respinge ideea, dar uitîndu-se mai atent la
Petr chescu şi v zîndu-i aerul îngrijorat, f cu un gest de supunere:
― La urma urmei, putem astupa intrarea tunelului. Da, coane! Nu stric uneori excesul
de pruden ... Numai s g sim bolovani prin apropiere...
― Vagoane, dom'le! îl linişti Petr chescu. Trenuri întregi, pe cinstea mea.
Apoi f cu un ocol în spatele stîncii ca un cal de şah şi se opri în fa a unei cr p turi,
aşteptîndu-l pe b rbos. Acesta îi f cu semn s intre primul, şi deşi lunguie şi slab, lui
Petr chescu îi trebui destul cazn ca s -şi strecoare trupul prin cr p tur . B rbosul, mai
elastic şi mai priceput, se r suci pe o coast , îşi b g mai întîi picioarele, apoi trunchiul, dar
nu disp ru imediat. Se r suci încet pîn ce-şi eliber mîinile şi izbuti s apuce o lespede
groas , un fel de capac de piatr , pe care îl coborî şi-l potrivi deasupra cr p turii în aşa fel,
încît nici un ochi foarte exersat n-ar fi putut observa ascunz toarea. Nimeni nu ştia c în acel
loc se afl un drum de ieşire din Peştera Neagr . Nici chiar cireşarii, pentru c nici ei nu
cercetaser toate cotloanele şi toate cr p turile de pe rmurile marelui lac de la punctul
terminus.
B rbosul îşi continu drumul pe întuneric, f r s aprind lanterna. Înc perea pe care
abia o p r sise Tic era luminat de un felinar. La intrarea ei st tea Petr chescu, încremenit,
cu o mutr de cretin definitiv:
― Dom'le, ai ascuns mata barca?
B rbosul se uit cu mil la el şi nici nu se gîndi s -i r spund . În sinea lui îşi blestema
soarta care-l osîndise s in tov r şie unui asemenea exemplar uman. Încerc s intre în
înc pere, dar vocea lui Petr chescu îl opri:
― Dom'le, pe cinstea mea! N-ai ascuns-o? Barca de cauciuc, dom'le!
― Ce s-ascund, coane? Te ii de goange?
― Barca, dom'le! Unde-i barca mea?
― E jale, coane, dac nici vederea nu i-a r mas întreag .
Nu ştiu cum o s-o scoatem la cap t!
― Dom'le, nu-i! Pe cinstea mea! Dumneata ai r mas ultimul aici, dumneata ai ascuns-o,
dom'le, dumneata r spunzi!
Petr chescu se pro pise în fa a b rbosului şi figura lui avea un aer crunt, amenin tor.
B rbosul îl d du îns la o parte şi se îndrept spre locul unde l sase barca. În înc pere nici
urm de barc . Numai p turile, foarte grijuliu aranjate, aminteau c în mijlocul hrubei barca
se preschimbase în pat. Cu iu eala unui scamator, b rbosul scoase dintr-un buzunar o
lantern mic şi plat şi-i schimb raza orbitoare în interiorul altor dou tunele cu care
comunica înc perea. Nu se vedea nimic! Ca un titirez se întoarse spre Petr chescu:
― Unde ai ascuns-o, coane? Ai profitat de faptul c-am r mas în urm şi-ai dosit-o? La
mine nu se prind pustisme, nene! Hai! Scoate-o!
― Dom'le! Pe cinstea mea! Ori au luat-o duhurile, ori dumneata ai b gat-o undeva! Asta
nu se iart , dom'le!
― Iar îi dai cu duhurile? Nu te-ai lecuit? Fir-ar...
― Nu le insulta, dom'le, c ele au luat-o! Altcineva cine, dac dumneata nu? Nu insulta
duhurile!
― La ce le-ar trebui duhurilor barca dumitale, coane?
― P i...
Dar vîn torul r mase ca "p i"-ul în gur . Nu ştia ce s -i r spund b rbosului...
― Poate şi-o fi rupt vreun duh gîtul, r spunse tot b rbosul, şi n-au avut cu ce s -l duc
la spital s -i fac o penicilin . D-aia i-au luat barca...
Lanterna lui c ut ceva într-o scobitur , şi deodat rîsul care-i ap ruse pe fa se
transform în rînjet:
― Candela şi grijania m -sii! Unde-i cutia, coane? Se uit şi vîn torul spre firida goal şi
amu i. Sprîncenele i se întîlnir într-o singur dung neagr şi ochii i se închiser încet,
încet, transformîndu-i întreaga-i figur într-o masc s lbatic şi neîndur toare.
B rbosul folosi raza lanternei pe toat lungimea ei. Dar nic ieri, în nici un tunel, în nici
un cotlon, nu se z rea nimic. Nici oameni, nici obiecte.
― A fost cineva aici! Cît am stat noi afar , a intrat cineva aici! spuse b rbosul.
Cu un efort îngrozitor, vîn torul deschise ochii şi începu s tr sneasc din nou:
 ― Cine, dom'le? Pe cinstea mea!
― Cineva care n-a putut s intre decît pe din untru. Pe dinafar am p zit noi!
― Ei, dom'le, numai ei! Tot umblau dup barc ...
― Cristosul ei de barc ! Nu puteai s le-o dai de la început? Asta m intereseaz acum?
Rîia aia de cauciuc? S se duc dracului!
― Domnule! Nu insulta, dom'le, pe cinstea mea! S nu te mai legi, dom'le, de barc !
Auzi?
B rbosului îi reveni repede calmul:
― Las , coane, barca aia! Las-o dracului! spuse el cu alt ton, parc de nep sare. De ea
ne arde rtou acum?... Spune, coane! Dac -şi dau seama pe ce au pus mîna? în elegi?
― Poate c n-o s -şi dea seama, dom'le...
― Şi dac simt ceva? î i dai seama ce se întîmpl ?
― Fii serios, dom'le! Nişte copii, pe cinstea mea! Ce s priceap ei? Ce s simt ei? Nici
eu nu mi-aş da seama.
― Dumneata!? Dar ce- i închipui dumneata? Crezi c eşti un etalon al inteligen ei?
― Dup cîte îndur, spuse vîn torul, reg sindu-şi masca aceea de moarte rece şi crud ,
îmi mai trebuie şi asta...? Mama ei de via ! Dumnezeii şi str moşii dumnezeilor! Nu-mi ajung
atîtea! Trebuie s m feresc şi de derbedeii ia?... Dom'le, eu îl împuşc! îl împuşc ca pe-un
iepure, dom'le, pe cinstea mea. Ca pe un lup, dom'le, c -i periculos!
― Las -m , coane, cu împuşc turile! Un singur lucru conteaz acum: s nu-şi dea
seama pe ce au pus mîna!
De data asta, vîn torul încerc s -l linişteasc pe g liganul cu barb :
― Poate c nu-şi dau seama, poate c nici nu pot s-o deschid cu butoanele alea
încîlcite...
― Şi ce-am realizat din asta? Şi ce dac nu pot ei s-o deschid ? Dac-au ajuns cu ea în
lume, gata!
― Cum vine asta, dom'le, pe cinstea mea?
― E chiar atît de greu de în eles? Dac ajung în lume, orice om mai ac t rii vede ce au în
mîn , şi s-a dus dracului totul. Tot n-ai în eles?
― P i da, dom'le! E crunt, dom-le, auzi?... P i, dom'le, pe cinstea mea! Dumneata ai
pierdut o chestie şi eu pierd totul, dom'le! Asta nu! Pe cinstea mea!
― Stai, coane! Mai domol, c nu s-a terminat istoria. Trebuie s chibzuim, s vedem ce
se mai poate face...
― P i ce se mai poate face, dom'le? Numai aia, ştii dumneata care... Pe cinstea mea...
― Stai, coane! Primul lucru e s le ieşim înainte.
― P i de unde ştim noi pe unde-au intrat, dom'le?
― Asta o afl m noi numaidecît. Numai prin dou locuri puteau s intre. Prin tunelele
care duc la peşter .
― Dar pe care din ele, dom'le?
B rbosul nu-i mai ascult întrebarea. Îi d du vîn torului o lantern şi-i ar t tunelul pe
care trebuie s -l cerceteze: tunelul din stînga. Pe cel din dreapta intrase el. Dar se mai
întoarse o dat pentru a-l d sc li pe Petr chescu:
― Bag de seam , coane! S nu treci cu vederea nici cel mai mic semn. Orice pietricic
desprins din perete poate s dea o indica ie. Orice urm , oricît de mic , chiar şi un fir de
p r, coane, auzi? Ochii mari, coane, ca nişte faruri!
B rbosul se strecur apoi prin deschiz tur , cercetînd cu aten ie fiecare centimetru
p trat al pere ilor. G si cîteva pietre r v şite, dar nu se mul umi cu atît. Îşi continu
c utarea cu migal şi tenacitate, pîn ajunse la locul unde se îngustau pere ii pîlniei. Nu mai
putea înainta. Îşi plimb lanterna şi raza ei descoperi cîteva pete întunecate pe unul dintre
pere i. Îşi muie un deget în gur şi apoi îl lipi de una din pete. Pata se şterse. Îşi retrase
degetul, îl mirosi, îl gust . R mase un moment paralizat. Nu mai avea nici un dubiu. Petele pe
care le z rise şi le gustase erau pete de sînge, sînge proasp t. Cineva trecuse cr p tura aceea!
Stinse brusc lanterna şi îşi încord auzul. Reuşi s perceap un zgomot slab, îndep rtat.
Încetul cu încetul se obişnui cu el şi-l distinse: era clipocitul apei. Dac ar fi ajuns acolo
numai cu cinci minute mai devreme, ar fi auzit vocea lui Victor poftindu-şi prietenii s se
îmbarce. Tinerii erau departe. Nici un alt zgomot nu mai atinse urechea b rbosului. Barca de
cauciuc, uşoar şi înc p toare, îi scosese din marea catedral subteran , purtîndu-i iute spre
necunoscut. B rbosul îşi d du seama c nu mai are voie s piard nici o clip . Se întoarse
iute în fosta sal a b rcii de cauciuc şi îşi chem înapoi tovar şul care c uta zadarnic prin
cel lalt tunel. Îl puse repede la curent cu descoperirea:
― S-a l murit, coane! Au p truns pe-aici.
― Ia uite, dom'le! P i ce mai aştept m? S ne lu m numaidecît dup ei, pe cinstea mea!
― Numai c pentru asta ne-ar trebui dinamit ca s ne facem loc de trecere. Aşa nu se
poate trece dincolo. Imposibil!
― Atunci s-o lu m prin partea ast lalt , pe la lacul cel mare, pe cinstea mea.
― Nu, c ne-ar trebui o barc şi cam mult curaj...
 ― Stai, dom'le! ia stai pu in! se trezi vîn torul. Dar cum au ajuns ei în partea asta? Pe
unde-au trecut, pe cinstea mea. Nu cumva...
― Asta-i culmea! descoperi b rbosul. Numai pe-acolo au putut trece! Cum s-au
încumetat ei pe întuneric, şi cu ce?... E o chestie, coane! Cine i-o fi conducînd? Nu-i şi vreun
profesor, vreun tat cu ei?
― Nu cred, dom'le, nu e! Asta-i nemaipomenit! Vas' c peştera nu se termin acolo!
― E cam lat istoria, coane... c zu b rbosul pe gînduri. Cum au trecut prin groz via aia
şi cu ce? Mult m-aş mira s nu fie şi cineva mare cu ei!
― Atunci n-avem altceva de f cut, dom'le. Trebuie s -i ajungem din urm . Chit c -s cu
unul mai mare sau nu, pe cinstea mea. Dom'le, s -i d m drumul!
― De unde lu m dinamit ? întreb b rbosul.
― Dom'le, dinamit n-avem, dar avem cartuşe...
― Pe cinstea mea! spuse b rbosul. Poate d rîm m ceva din cr p tura aia.
Vîn torul r sturn în mare grab , pe un ziar, toat pulberea pe care o avea la el, îşi goli
apoi cartuşierele şi începu s desfac fiecare cartuş. Adun peste un kilogram de pulbere pe
care-o al tur celei v rsat din cutii. Umplu un s cule pe care-l potrivi cu îndemînare şi
pricepere într-o scobitur de la baza cr p turii. Mai p strase un dram de pulbere pe care-l
pres r într-o şuvi sub ire, formînd un fitil rapid de la s cule la locul de ad post.
― Cînd îi dai drumul? întreb b rbosul ner bd tor.
― S -i l s m s se mai îndep rteze, dom'le, s nu aud prea aproape detun tura...
― Aşa, coane! îl l ud b rbosul. Aşa mai merge, coane. Nu-i r u s mai apel m şi la cap,
c de-aia îl avem... Poate-i ajungem f r s ne simt , şi atunci putem s punem mîna pe
cutie, cu vreo capcan , coane. Şi dac lu m cutia şi ei nu şi-au dat seama, pe cinstea mea,
coane! Ai spus c sînt şi nişte fete, nu?
― Dom'le, pe mine fetele nu m intereseaz . Pe mine m intereseaz vl jganul. Eu îl
împuşc!
― Las , coane, neroziile! De cîte ori s - i spun?
― Ce nerozii, dom'le? Care nerozii, pe cinstea mea? Eu nu glumesc! Ce, dumneata
glumeşti cînd tot vorbeşti de fete?
― O s vedem la fa a locului, spuse b rbosul. Acum ar fi bine s ne preg tim pentru
explozie. Eu o s dau foc fitilului, iar dumneata n-ar strica s ieşi afar . S vezi efectul
exploziei şi mai cu seam s vezi dac nu sînt oameni prin împrejurimi...
― Da, dom'le, trebuie, pe cinstea mea! Trebuie s lu m toate m surile. Eu ies!
― Dac nu-mi faci nici un semn în trei minute, dau foc fitilului, coane. S fim în eleşi.
Petr chescu porni în grab prin tunelul care-l ducea afar , la stînca botezat de Lucia,
dar nu înainte de a b ga în tocul unui pistol magazia de cartuşe din firid .
B rbosul îşi privi ceasul, înaintarea secundarului pe cadran şi minutarului din discul
cronometrului. Trecur trei minute grele şi nu auzi nici un semnal la ieşirea tunelului. Nu se
gr bi. Cu gesturi aproape leneşe îşi scoase bricheta dintr-un buzunar, îşi aprinse mai întîi
igara care-i tremura în col ul buzelor, apoi lipi flac ra brichetei de firul de pulbere. Şarpele
de foc înainta ca un fulger şi cînd ajunse la vîrful pîlniei declanş o explozie formidabil care
îmboln vi urechile b rbosului. Înc perea se zgudui, dar nici o pietricic nu se pr buşi
nic ieri. Doar la vîrful piramidei, acolo unde tunelul se rev rsa în salon prin cr p tura lui Tic,
se des-prinseser cîteva aşchii din pere i. Cînd b rbosul ajunse acolo îşi muşc de furie
pumnii. Cr p tura r m sese la fel de strimt . Explozia n-avusese nici un efect. Şi ca un
nebun izbi cu pumnul în stînc . Durerea îl trezi, dar nu numai durerea. Col ul de calcar pe
care-l izbise se pr buşise tîrînd dup el al i bolovani. Deschiz tura se l rgise cu cî iva
centimetri. Cu r bdare şi ur s-ar fi putut trece pe acolo. Ştia c -şi va schilodi trupul, dar în
momentul acela era supus unei singure legi şi religii: s treac dincolo!

CAPITOLUL XIII

De departe, povîrnişul pe care cireşarii soarelui îşi aleseser al doilea loc de popas,
sem na cu un ceaun uitat cu fundul în sus, despicat drept în dou de o lovitur n prasnic .
Cr p tura care desp r ea povîrnişul era o adev rat pr pastie, cu pere i abrup i, adînc ,
parc f r fund, plin de stînci ascu ite, cu vîrful în sus, ca nişte suli i. Numai arun-cîndu- i
o clip privirile spre fundul pr pastiei sim eai cum te cuprinde ame eala. Pîn şi Ursu,
deprins cu cele mai temerare escalad ri, se v zu nevoit s se lungeasc pe burt pentru a
cerceta pere ii şi fundul cr p turii. Povîrnişul, în punctul lui cel mai înalt, era pesemne cel
mai bun post de observa ie din toat regiunea Peşterii. Nici o creast , nici o stînc izolat , nici
un copac, nici un alt masiv care s împiedice vederea, loc ideal pentru a observa orice mişcare
pe o raz de mul i kilometri... dac n-ar fi fost soarele arz tor de iulie. Ras de obstacole,
povîrnişul era ras şi de ad posturi. Nimic, nici m car un cop cel, care s dea o palm de
umbr , şi Ursu nu se sim ea niciodat bine în apele lui dac nu-şi putea odihni privirile în
coroana vreunui arbore. Dincolo de cr p tur , la o sut de metri era un fag de o rar
frumuse e, cu o coroan bogat şi cu multe crengi şi, probabil, cu nişte fotolii înnodate din
ramuri în care ai, fi putut s şi dormi. Dar Lucia hot rîse locul de popas în creştetul
povîrnişului şi cu înc p înarea ei nu se putea pune nimeni. S tui de prea mult soare,
cercetaşii muntelui în l aser cortul de campanie. Ursu şi Dan priveau cu jind fagul ispititor
din vale, dar Lucia le interzisese orice îndep rtare de cort. Raza permis fusese fixat la
cincizeci de metri. Abia ajungeau la buza pr pastiei, singurul loc mai deosebit, dar care nu-l
atr gea deloc pe Dan. Şi dincolo de pr pastie era un zmeuriş...! Celelalte întîlniri ale razei cu
circumferin a erau goale şi rase de orice vegeta ie. La evadare nu se gîndea nici unul. Lucia îi
consemnase în acea circumferin meschin pentru a fi al turi de ea la cea de a doua
comunicare cu cireşarii din bezn . De dou ore aşteptau ca pe ace semnalele aparatului.
Nimic, nici m car o pocnitur în receptor, absolut nimic. Şi Lucia emitea, emitea f r
încetare. Nici nu-şi dezlipea degetul de emi tor.
― Nu ştiu ce s mai cred? se plînse Lucia. Dou ceasuri întîrziere, dup ce ne-am în eles
atît de clar?
― S-or fi holbînd la minun iile din untru, spuse Dan cu un dram de invidie. Nu mai au
ei timp şi pentru nişte pr p di i ca noi. Sîntem prea comuni: doi ochi, un nas, dou urechi,
dou sprîncene, o barb ... dac m car i-am fi anun at c ne-a mai crescut cîte o ureche,
poate c s-ar mai fi interesat şi de noi... Aşa-i cînd te înghesuie prea multe frumuse i...
― Ia las aiurelile! îl repezi Lucia. Cine ştie ce s-o fi întîmplat acolo şi tu bîigui ca un
neghiob.
― Şi ce vrei s fac? S mai încerc o dat s m sinucid? Iar o s m prind Ursu în
ultima clip ... Mai bine s fac haz de necaz...
― Poate c sînt preocupa i cu dezlegarea vreunui mister, îndr zni Ursu. Îl ştiu eu pe
Victor...
― Şi eu îl ştiu! i-o întoarse Lucia. Îl ştiu şi pe Ionel, o ştiu şi pe Maria...
― Şi pe mine m ştii cîteodat , încerc Dan s-o scoat din nelinişti. Nu mai fi pesimist .
Mai sînt şi neprev zute...
― Ne-am în eles foarte clar... Z u.. Am jurat c nu mai întîrziem. Voi n-a i auzit... Doar
am f cut leg mînt cu Ionel.
― Şi dac li s-a stricat aparatul? întreb Dan. Dac l-au sc pat în ap ? Noi cum era s-o
p im?... F r geniul t u... Crezi c Ionel ar putea s -l repare?
― De ce te prosteşti cu bun ştiin ? îl lu Lucia la rost. Tu ai putea s -l sari?
― Aparatul? se mir Dan.
― S -l sari. Nu ştiu ce, nu ştiu cum, nu ştiu unde. Tot aşa mi-ai cerut s - i r spund şi
eu. De unde s ştiu ce s-a stricat, de unde s ştiu dac s-a stricat, de unde s ştiu dac Ionel
nu-i bolovan... Z u, Dan, nu m mai fierbe şi tu.
― S mai aştept m, interveni Ursu împ ciuitor. Tot n-avem ce face... Doar pentru asta
sîntem aici, pe coasta muntelui. Ca s primim mesajele din peşter ...
― Sau ca să nu le primim! îşi spuse Lucia tot gîndul. Şti i foarte bine c dac s-a
întîmplat ceva în peşter nu vom mai primi mesaje. Dac s-a întîmplat ceva foarte grav...
― Da! şopti Dan emo ionat. Ai dreptate, Lucia. Mai mult pentru asta sîntem aici... Dar,
z u, c ar putea s fie şi un fleac. Dac nu ni s-ar fi întîmplat şi nou ...
― Cînd a i stabilit viitoarea emisiune, cea de a treia? întreb Ursu.
― Dac nu ies din peşter , mîine diminea la ora zece. Dar eu voi ine tot timpul
aparatul deschis. Baterii avem; slav Domnului... La noaptea vom face cu schimbul.
― Eu zic s aştept m pîn mîine diminea , spuse Ursu. Şi dac , s zicem, pîn la ora
zece diminea a, nu dau nici un semn de via , vom lua o hot rîre...
― S nu fie prea tîrziu, Ursule... se pierdu Lucia, dar imediat îşi reveni: poate c ave i
dreptate: sînt cam pesimist . Vom aştepta pîn mîine diminea , deşi... Bine! Hai, duce i-v !
Dar n-ave i voie s v îndep rta i prea mult. M car s ne putem auzi...
― Bravo! c ut Dan s-o învioreze. Vreo cinci kilometri tot ne putem dep rta... Ursule!
Pîn unde se aude vocea ta, dac strigi din to i r runchii?
― Mai sta i o clip ! le ceru Lucia. Nu ne-am hot rît asupra locului de popas. R mînem
aici... sau înnopt m la caban ?
Dan se codi s r spund , dar pe Lucia o interesa foarte pu in r spunsul lui. Specialistul
popasurilor şi cel care ducea greul transportului era Ursu. Şi Ursu fu foarte prompt:
― Eu cred c n-are nici un rost s ne îndep rt m de peşter , adic de gura ei.
― Poate c totuşi ar fi mai bine s ne apropiem de caban , spuse Lucia.
― De ce? întreb Ursu nedumerit.
― M gîndesc tot la r u... r spunse Lucia. Dac primim o veste rea?... Am putea cere
ajutor de la caban .
Ursu se opuse:
― E mai bine aici, la jum tatea drumului. De aici putem s ne mişc m mai iute în
ambele direc ii: spre peşter şi spre ca-ban . Dac tot am ales locul sta...
― Z u, Lucia, interveni Dan. Tot sîntem aici... Iar s ne c r m! Mi s-au umflat
picioarele...
― Nu te-am întrebat pe tine! îl repezi Lucia furioas . De diminea te tîngui întruna... Pe
tine te-ntreb, Ursule! Unde ar fi mai bine s înnopt m?
― Parc i-am mai spus o dat ... Aici e locul cel mai bun.
― Pentru tine? îl zgînd ri Lucia.
― Şi pentru mine, şi pentru tine, pentru to i. Dac i-ai scoate odat negura de pe ochi...
― Şi tu dac i-ai scoate lenea din oase! La cei din peşter de ce nu te gîndeşti? Cum po i
fi atît de nep s tor!? L-ai molipsit şi pe neghiobul sta! Toat ziua n-ai f cut altceva decît
groz venii. Muşchi ai cu carul, dar altceva n-ai!
Ursu se uit prostit spre Lucia; niciodat n-o auzise vorbind astfel. Dar mai prostit se
uit Dan. Tocmai Lucia s fie atît de nedreapt ? Era ultimul om la care s-ar fi gîndit. Vl j-
ganul nu spuse nimic. P r si cortul f r s se mai uite înapoi. Dan îns t b rî asupra Luciei
şi o f cu cu ou şi cu o et.
― Pleac şi tu de-aici! se r sti Lucia.
― Ai înnebunit?!
― Am înnebunit! Hai, pleac ! Voi v gîndi i la tot felul de prostii, eu nu pot, nu în elegi?
― Tu te gîndeşti la prostii şi i-ai pierdut capul. Şi s ştii ceva! Mie po i s -mi spui şi s -
mi faci orice, nici nu-mi pas şi probabil c merit orice. Dar de Ursu numai un mişel se poate
lega!
Dan se duse glon spre Ursu. Vl jganul se oprise la marginea pr pastiei, aşa c Dan se
în epeni la vreo cinci paşi în spatele lui.
― S nu- i faci gînduri negre, Ursule! A înnebunit idioata aia... Ar fi trebuit s -i zici una
tare şi s-o dai dracului.
― De ce? spuse Ursu întorcîndu-se spre el.
― P i, dup cîte i-a f cut... Chiar n-ai sim it cum i se înfierbînt palma. Dac ar fi avut
cozile Mariei aş fi încercat-o eu pu intel.
― Nici nu mi-a trecut prin cap, r spunse Ursu cu gîndurile în alt parte. Ba am sim it
tocmai pe dos...
― Cum!!? se scandaliza Dan. Poate c-ai fi vrut s-o iei în bra e şi s-o s ru i!?
― Nu chiar atît de mult... spuse Ursu şi apoi oft .
― Te-aş ruga ceva... Ai putea s m faci şi pe mine s în eleg. M car o gean de lumin ...
Ursu ridic din umeri. Mergea pe marginea pr pastiei la vale, cu Dan lîng el.
― Tot ce-a f cut Lucia a f cut din dragoste, din prietenie. Numai c şi-a pierdut capul. Îşi
închipuie atîtea nenorociri dincolo, în peşter , şi e atît de zbuciumat , c z u, Dan, îmi vine
s-o strîng brusc în bra e...
― Doamne! se cruci Dan. Cît de încîlci i sînte i amîndoi!... Sau, cine ştie? Poate c sînte i
cei mai simpli oameni din lume...
Merser mai departe pe marginea pr pastiei. La vreo trei sute de metri dep rtare de cort
d dur peste o punte fragil care lega, sau încerca s lege, cele dou margini ale despic turii.
Primul se aventur Ursu. Fragilitatea pun ii era o simpl aparen . Singura ei meteahn era
lipsa balustradelor. În clipa cînd Dan voi s pun piciorul pe punte, Ursu ridic mîna sting
şi ar t torul şi-i spuse lui Dan s priveasc exact în vîrful ar t torului. Cireşarul se supuse şi
trecu puntea f r s observe.
― În fond ce-ai vrut s -mi ar i? întreb el cînd ajunse cu bine în partea cealalt .
― Am vrut s nu te ui i în pr pastie, atît. Ştii c unora le vine cheful s se arunce cînd se
uit într-o pr pastie. Ame esc sau nu se mai pot st pîni.
― Uhhhh! se ghemui Dan. Cum s-ar spune m-ai salvat a doua oar de la moarte. Da' de
ce-ai luat frînghia cu tine?
― Ca s ne c r m în fagul la, r spunse Ursu cu cel mai firesc ton din lume.
― Să ne...? întreb Dan, ducîndu-şi mîinile pîlnie la urechi. Foloseşti pluralul seniorial.
Noi, Ursu, gîndindu-ne de atîta amar de vreme, etcetera...
― Nu, nu... Vreau s te înv s faci un tur de recunoaştere. F r s ştii asta, n-ai ce
c uta pe munte...
― Şi chestia asta nu se poate face de pe sol?
― Din copac e mult mai precis şi mai frumos, r spunse Ursu. Sînt convins c o s devii
un as al recunoaşterilor... superioare.
Ajunseser la r d cina uriaşului fag. De la p mînt pîn la prima creang erau vreo zece
metri, dar pe la jum tatea distan ei ieşea din trunchi un ciot b trîn cam cît bra ul unui om şi
cam gol pe din untru.
Dan se aşez pe iarb , se lungi şi privi cu admira ie podoaba naturii:
― Mie îmi place rolul de spectator. O singur dat am încercat, cu vreo cinci ani în urm ,
s m urc într-un vişin pe care nici m car nu-mi crestasem numele. Şi nu m cheam
Constantin sau Alexandru, ci Dan. Am nume scurt. Şi cu toate astea, mizerabilul! şi-a rupt o
creang numai ca s -mi rup mie piciorul. De-atunci nu mai m nînc vişine. Tot de-atunci n-
am mai încercat s m ca r în al doilea pom.
― Am un sistem foarte sigur şi simplu, încerc Ursu s -l încurajeze. În doi timpi şi trei
mişc ri eşti sus.
― Te rog, Ursule, vorbeşte la persoana întîi. De ce s -mi dai emo ii cînd pot s te admir
din tot sufletul de aici de pe iarb ? Mi se pare c ne pîndeşte şi Lucia.
Distan a dintre fag şi cort era foarte aproape, peste pr pastie. Mai pu in de o sut de
metri. Vreo optzeci. Lucia ieşise într-adev r din cort şi privea spre locul unde se aflau cei doi
cireşari.
Ursu se oprise sub fag şi ochise prima creang a copacului. Apoi îşi scoase de la brîu
toporişca şi o leg de un cap t al funiei. Se d du cî iva paşi înapoi, inti îndelung, apoi arunc
toporişca. Greutatea azvîrlit cu putere trase funia dup ea trecînd-o peste prima creang .
Ursu începu apoi s unduiasc funia, cu cap tul lui, şi toporişca se l s în jos aducînd
cel lalt cap t la p mînt. Vl jganul scoase toporişca din la şi în locul ei îşi b g piciorul drept.
Apoi prinse cu mîinile cel lalt cap t al funiei şi începu s trag încet. Corpul i se ridic de la
p mînt, în l îndu-se parc f r nici un efort spre coroana fagului. Dup ce atinse cu mîinile
creanga, se l s în jos, cu aceleaşi mişc ri şi coborî la fel de sigur şi de domol precum urcase.
― Fii atent c repet figura! Fii foarte atent.
Ursu repet figura şi Dan îl urm ri ca un obiectiv fotografic. Nici o mişcare nu-i sc p .
Totul p rea de o simplitate copil reasc şi chiar era. Ursu nu mai avu nevoie s -şi îndemne
prietenul. Cu un curaj de zile mari, Dan fugi spre fag, str duindu-se s imite întocmai
mişc rile lui Ursu. Îşi introduse piciorul în la , prinse cu mîinile cap tul cel lalt al frînghiei şi
începu s trag în jos. Sim i cum se ridic de la p mînt, se gîndi la simplitatea sistemului şi
la pl cerea în l rii, dar o clip mai tîrziu avu senza ia c se pr buşeşte în cap. Ceea ce s-ar fi
întîmplat cu siguran , dac nu l-ar fi prins Ursu, preg tit, pare-se, pentru acest
deznod mînt. Ca apucat, Dan încerc a doua oar , dar cu acelaşi rezultat.
― Imposibil! Fir-ar s fie de sistem! Fac exact ce ai f cut şi tu. Tu te urci şi eu cad. Mai
încerc o dat .
Încerc şi a treia oar , mai furios, şi furia îl trînti şi mai r u la p mînt.
― Asta-i culmea! Nemaipomenit! M las p gubaş, gata! Nu sînt f cut pentru c rat în
copaci. Nu m mai intereseaz asta. M intereseaz enigma. De ce tu po i şi eu nu?
Ursu îi l muri repede tot misterul. Şi tot misterul era un fleac: bra ele trebuiau s
înconjoare frînghia în care era piciorul, s fac un cerc în jurul ei, s nu r mîn în afara lor.
― Acum ai în eles? întreb Ursu.
― Am în eles, fir-ar s fie, dar m-am lecuit de acroba ii... iar şi pentru cinci ani.
― Nu vrei s mai încerci? îl îmboldi vl jganul.
― Nici nu m gîndesc. Gata! Ce, eu n-am voie s fiu pu intel mai ciudat? Mereu numai
voi?
― Eu m urc în copac s v d cam ce se mai întîmpl prin jurul nostru...
― N-ai decît! îl îmb rb ta Dan în felul lui. Mai bine m duc s caut nişte zmeur , mai la
deal, c v d o groaz de tufe acolo. Cel pu in voi fi în siguran .
Din cîteva mişc ri, Ursu ajunse la prima creang , se prinse cu mîinile de ea, se în l în
muşchi şi disp ru printre frunze, nu înainte de a-i potrivi lui Dan frînghia. În cîteva clipe
ajunse în vîrful copacului. N-avea nici un obstacol în calea privirilor. În partea unde cobora
soarele spre apus, muncelul pe care se aflau ei era desp r it, dup vreo trei kilometri, de o
vale adînc . Mai departe îşi ridicau coamele zbîrlite al i mun i. Înspre nord, cîteva gheburi
cenuşii mascau orizontul, iar spre r s rit un singur masiv: cel care ad postea peştera.
Undeva, în untrul cocoaşei pleşuve, p tat ici-colo de insule de ienuperi, se aflau prietenii
lui, prietenii lor: Maria, Victor, Tic şi Ionel. Oare pîn unde înainta peştera în munte? Trecea
oare de stînca aceea ciudat , asem n toare cu un cal de şah, la r d cina c reia îl întîlnise pe
Petr chescu? Stînca se afla cam în dreptul povîrnişului pe care poposiser ei. Privit din
coast nu mai avea exact forma sesizat de Lucia prima dat . Spre vest, se vedea numai
cortul, şi Lucia care se dep rta de cort şi se apropia de marginea pr pastiei.
― Hei! Dan! strig ea oprindu-se la cî iva metri de pr pastie. Cum se poate ajunge la voi?
Dan îi ar t cu mîna direc ia unde se afla puntea:
― Mergi cam vreo trei sute de metri, la vale, şi dai de o punte. Treci f r grij .
Lucia porni în goan la vale. Din vîrful fagului, Ursu se adres cu voce înceat
cireşarului din zmeuriş:
― Spune-i s nu se uite în jos cînd trece puntea. Hai!
Dan ip cît îl ineau puterile:
― Luciaaaaa! Ursu zice s nu te ui i în jos cînd treci puntea! Nu e voie, auzi?
Lucia îi f cu semn cu mîna c auzise, iar Ursu, în vîrful fagului, sim i cum îl n p desc
sudorile. Se uit furios spre Dan şi abia îl deosebi în zmeuriş. Dan se leg na printre tufe şi
arbuşti, atras de bog ia şi mireasma fructelor. Erau roşii, pu intel acrişoare, exact cum îi
pl ceau lui... şi nu numai lui. Nu sim ise pîn atunci gustul adev rat al zmeurii şi pl cerea de
a le culege cu ochii închişi din r murelele înc rcate. Iar şi închise ochii, buzele şi limba
alergar în c utarea boabelor roşii. Sim i un ciorchinei pe vîrful limbii, îl strivi între buze,
apoi un al doilea, un al treilea, şi, înfiorat de pl cere, deschise ochii... Mai tîrziu, de cîte ori îşi
amintea p ania, lui Dan îi pl cea s spun c pentru prima dat în via a lui sim ise r ceala
zero-ului absolut... În fa a lui, la cî iva metri, se afla un urs, mai amator de zmeur decît el, şi
din cauza asta închipuindu-şi c e proprietarul tufelor. Ursul era foarte veritabil, şi era brun,
uriaş, probabil cel mai mare şi mai fioros exemplar din neamul lui. Cînd îi auzi morm itul şi
cînd îl v zu apoi mişcîndu-şi laba, Dan în elese c nu e prada unui vis, a unei halucina ii, c
nu se afl în fa a unui urs împ iat, sau a unei bl ni de urs, transformat în sperietoare. O
tuli ca din puşc , spre mirarea lui moş Martin. Şi pe drum avu nefericita inspira ie s ridice o
piatr şi s-o arunce. În capul ursului, care se luase dup el mai mult ca s -l sperie.
Singurul Dumnezeu al lui Dan, în acea clip a mor ii, se afla în copac. Spre el îşi în l
ultima rug ciune:
― Ursule! Ursu!
― Ce vrei? îi r spunse din fag vocea vl jganului.
― Ursuuuuu!
― Eşti nebun?... Nu m vezi... Nu m auzi?
― Ursu, Ursule!
Ursu d du la o parte crengile şi r murelele fagului şi deodat v zu toat scena. Dan
fugea ca un iepure cu ursul dup el.
― Urc imediat în copac! Funia e acolo. Şi nu te uita în spate! Hai, urc !
Dan se apropie de fag şi, f r s se uite înapoi, îşi b g piciorul în la , prinse funia cu
bra ele şi începu s trag . Dac s-ar fi uitat înapoi şi ar fi v zut ursul fioros la cî iva metri în
spatele lui, n-ar mai fi avut t ria s încerce urcuşul. În clipa cînd trase prima dat de funie,
Dan sim i c -l apuc nebunia. Dac greşise? Trase înc o dat şi înc o dat , cu toat înver-
şunarea. Cînd deschise ochii, v zu creanga fagului la cî iva metri deasupra capului. Jos pe
p mînt, departe, ursul se învîrtea furios. Închise ochii şi smuci din nou. Dou bra e puternice
îl prinser şi-l traser sus. Era salvat! Putea s deschid din nou ochii. Se ag de o ramur
groas şi se uit la Ursu. Vl jganul, cu toporişca în mîn , se preg tea s întîmpine, dac va fi
nevoie, atacul fiarei în copac.
Animalul morm ia furios, învîrtindu-se în jurul copacului, îşi agita mereu labele şi
v zînd frînghia şerpuind în aer, o prinse cu ghearele şi o smuci în jos. Lumea toat parc se
liniştise, primejdia trecuse, dar chiar în clipa cînd culoarea unui zîmbet încerca s mijeasc
pe fe ele celor din copac, se auzi cristalin şi nevinovat vocea Luciei:
― Unde v-a i ascuns! Hei! Unde sînte i?
Cînd v zu animalul fioros la zece metri în fa a ei, Lucia în epeni. În aceeaşi secund ,
Ursu îşi f cu planul. Strig cu o for cumplit , care, singur , o împinse pe Lucia într-o goan
nebun :
― Fugi, Lucia! Fugi la vale!
Fiara se repezi spre prada cea uşoar , dar o opri o lovitur grea şi t ioas din spate:
toporişca azvîrlit de Ursu. Furios, animalul c ut în jur inamicul nev zut. Atît îi trebuia vl j-
ganului: cîteva secunde de z p ceal . Cu un salt calculat la milimetru, zbur din creang în
creang , îşi prinse mîinile de ciotul fagului şi, fulger tor, pentru ca nu cumva ciotul s se
rup din pricina greut ii şi izbiturii, s ri în jos. Salturile fur executate cu atîta rapiditate,
încît Dan, de sus, nu v zu decît o singur s ritur . Ajuns pe p mînt, Ursu arunc în ceafa
animalului nehot rît un bolovan uriaş. Zguduit de lovitur , animalul nu mai avu în cap decît
imaginea agresorului. Prada cea mai uşoar disp ruse pesemne din mintea lui de urs. Se
repezi furios, ca un bolid, spre cel care-l atacase. Vl jganul porni în goan spre povîrniş. O
v zu departe, în vale, pe Lucia privind îngrozit scena şi aproape sim i în ceaf r suflarea
fierbinte a dih niei înnebunite.
― Fugi, Lucia! strig el, continuîndu-şi goana.
În secunda cînd o z rise pe Lucia la r d cina fagului, Ursu f cuse un singur plan: acela
al salv rii Luciei. Pe p mînt, urm rit de dihania turbat , încerca s -şi fac şi planul propriei
salv ri. Avea un avans de cî iva metri asupra ursului, dar animalul era mai rezistent decît el,
şi peste cîtva timp cînd îl vor p r si puterile... Ursu fugea, fugea ca un animal încol it de un
altul mai iute şi mai puternic. Se gîndi într-o clip absurd c , poate alergînd în cerc în jurul
fagului, ursul va ame i... Apoi alt clip , la fel de absurd , în care îşi închipuia c fugind în
zigzag, ursul nu se va putea ine dup el. Cînd o z ri pe Lucia, dincolo de pr pastie, în
apropierea cortului, îi veni în minte, în cea mai absurd clip , cel mai nebunesc gînd: s sar
peste pr pastie. Îşi încord ultimele puteri şi alerg ca un fulger, cu ursul mereu la cî iva
metri în spatele lui. Cr p tura hidoas se apropia vertiginos. Prinse b taia pe muchia
pr pastiei şi-şi azvîrli trupul în s ritura mor ii. În aer îşi strînse picioarele, apoi şi le împinse
crud, transfor-mîndu-şi trupul în s geat . Cînd t lpile atinser muchia cealalt , bra ele îi
f cur trupului ultimul avînt... În aceeaşi clip îi c zu din buzunar un obiect pe care nu-l
v zuse niciodat ; tabachera, de lemn, pe care Sergiu o strecurase în buzunarul hainei lui, în
seara dinaintea plec rii.
Vl jganul se rostogoli ca o minge pe p mînt. Avusese inspira ia s -şi fac trupul colac.
Cînd se ridic buim cit în picioare, la cî iva paşi de el, Lucia se pr buşea ca o zdrean în
primul leşin din via a ei. Dincolo de pr pastie, animalul, însp imîntat de tot ce i se
întîmplase, hot rî brusc s -şi caute un alt loc de zmeur , f r capcane şi lovituri mişeleşti.
Înfrînt şi umilit, coborî repede la vale, dar în partea cealalt , spre stînca vînjoas , pe care se
odihnea calul de şah.
Ursu o lu pe Lucia în bra e. Figura ei palid îl înfiora. O privi mult şi descoperi pe
chipul ei alte în elesuri care îl înecau. F r s -şi dea seama o strînse la piept şi-i atinse cu
fruntea obrajii fierbin i.

Lumea se liniştise. Cireşarii erau în cort: Ursu nu izbutea s ridice capul din p mînt,
Dan c uta glume cu urşi şi vîn tori, Lucia lovea mereu cu degete fierbin i în emi tor. Pocnete
mici, imperceptibile. Poate c nici nu lovea emi torul. Poate c tres reau degetele înfiorate de
furnicile spaimelor trecute. Obosir şi cuvintele, adic Dan. Se întîlni şi el cu amintiri şi cu
imagini care-i mai r suflau în ceaf . Prin cîte trecuse într-o singur zi! Şi ziua nici nu se
terminase...
Din dep rt ri r zb tu pîn la ei o bubuitur înfundat . Un proiectil electric parc trecu
prin inimile lor. Ursu s rise în picioare ca un arc.
― Şi eu care credeam c dormi... îl lu Dan în primire. Oare ce-a fost?
Lucia se uita spre Ursu cu ochi care implorau, dar vocea voia s fie nep s toare:
― Probabil c-a tras cineva cu puşca... vîn torul...
Ursu neg mai tîrziu cu o mişcare a capului:
― Nu...N-a fost zgomot de puşc ... A fost un zgomot mai greu, mai din adîncuri...
Dan îşi duse mîinile la gur ... dar dup ce sc pase vorbele mocnite şi ascunse ale
tuturor:
― N-o fi fost oare zgomotul unei pr buşiri în peşter ? Nu mai sînt alte adîncuri...
Ursu voia s fie calm şi liniştitor:
― Parc a fost o explozie... Trebuie s fie pe undeva pe-aici vreo carier de piatr ...
Şi iar şi se l s t cerea, o t cere grea prin care se strecura neostenit bîzîitul aparatului
telegrafic deschis f r încetare. Dar undele erau neînduplecate.

Vîn torul mai aştept cîteva minute dup declanşarea exploziei. Se uit de jur împrejur,
se rotea mereu, parc era un manechin uitat într-un pustiu. Ecourile exploziei se topiser .
Nic ieri nici o mişcare: lumea r m sese liniştit , nu presim ea crima care se preg tea. Înc o
rotire, ultima, apoi se îndrept spre intrarea tunelului: o cr p tur aproape orizontal ,
ascuns printre bolovani şi tufe de munte.
Petr chescu ştia c va trebui s intre în deschiz tur aşa cum intra b rbosul, pentru a
avea mîinile libere şi a astupa gaura cu lespedea de piatr de al turi. Sprijinindu-se în mîini
îşi l s trupul s alunece în untru, apoi f cu jum tate de rotire, ca un stînga-mprejur,
sus inut numai de muşchii bra elor, în timp ce vîrfurile picioarelor c utau treptele de
sus inere din interiorul tunelului. Semirotirea se termin cu bine, dar cînd îşi îndrept
privirile spre capacul de piatr , v zu, doar la cî iva metri de lespede, un urs pentru care s-ar
fi dat în vînt orice mare vîn tor, un urs rege, idealul oric rui as al aventurilor cinegetice...
dac s-ar fi g sit bineîn eles în alt situa ie decît în cea în care se afla el. Dup felul cum i-
nea capul, dup morm itul întret iat şi gros, dar mai ales dup agita ia şi încordarea labelor,
Petr chescu în elese, într-o clip , c ursul era sau r nit, sau pr dat de pui, şi pus deci pe
crunt r zbunare. Groaza mor ii se întip ri pe fa a vîn torului. Cu riscul de a-şi sf rîma
oasele fe ei, se împinse cu toate puterile în deschiz tur . Înc un centimetru, înc o frac iune
de secund ... Dar chiar în clipa în care capul lui Petr chescu disp ru în gaur , ursul îşi
înfipse ghearele în plin. Laba animalului smuci fulger tor şi capul vîn torului ieşi afar pîn
la b rbie, apoi alunec în untru. În ghearele ursului r m sese p l ria uguiat ca un- con,
iar din p l riu atîrna un smoc de p r cu r d cini însîngerate. Dac p rul ar fi fost mai des
şi r d cinile mai adînci... Furios cum nu mai fusese vreodat , ursul duse captura la nas, o
mirosi, îşi strîmb n rile a grea , apoi o arunc în deschiz tur , dup vîn tor. Pesemne c îl
b tu o clip gîndul s ia şi el urmele omului f r p r, dar fie c deschiz tura era prea strimt ,
fie c -i era team de alte lighioane, fie c nu-i pl cea mirosul p l riei şi gustul m tre ei, ceva
îl f cu s -şi schimbe gîndul. Şi apoi soarele cam cobora: ora aventurilor se terminase.
Ursoaica o s -l în eleag , iar puii n-aveau înc vîrsta care le-ar fi permis s -şi ia p rin ii la
rost. Astfel, animalul nec jit şi resemnat porni f r grab într-o direc ie care nu mai
intereseaz pe nimeni.
B rbosul aplic pe creştetul însîngerat al vîn torului un pansament plat şi dens pe care-
l lipi cruciş şi-n diagonale cu fîşii de leucoplast.
― Un fleac, coane. Pu in usturime şi trece... Ca s vezi, coane, cum via a omului atîrn
de un fir de p r. Dac aveai cîteva în plus...
 ― Doare crunt, dom'le! pe cinstea mea! Mi-a smuls şi p rul şi pielea, dom'le... dar tot îl
prind eu odat în b taia puştii. Bine c i-am dibuit s laşul... Mi-a smuls tot p rul, dom'le...
Şi doare c -mi vine s urlu, pe cinstea mea...
― i-am f cut un pansament, coane, cum n-ai mai v zut diminea a. Pansament fulger.
În dou ore trece totul, şi ran şi durere. Poate c-o s creasc şi p rul la loc...
― Dom'le! Aşa s fie, cum spui dumneata. Dar eu nu-i iert, dom'le, auzi? Nu-i iert. Toate-
s din pricina lor, pe cinstea mea...
― Mai bine spune dac te-ncume i la drum, sau vrei s te mai întinzi vreun ceas...?
― Cum po i s - i închipui asta, dom'le, pe cinstea mea! Avem noi timp de pierdut? Uite,
c mi-a trecut şi durerea... Nu trebuie, dom'le, s ajung în lume, ştii şi dumneata...
B rbosul îi întinse vîn torului o pereche de cizme lungi, care aveau aceeaşi culoare şi
acelaşi foşnet ca salopeta lui t iat de fermoare.
― Îmbrac -le dumneata, coane, şi strînge-le bine la coapse. Eu nu mai am nevoie.
Cizmele erau f cute dintr-un material impermeabil dens şi foarte elastic. Nici t lpile nu
erau prea groase şi ş n ule ele care le întret iau în toate sensurile asigurau o priz solid pe
orice terenuri. Petr chescu le trase pe el cu v dit pl cere.
― Gata? îl întreb b rbosul, prinzîndu-l în raza lanternei şi m surîndu-l din cap pîn în
picioare. Î i st bine, coane, z u c te fac mai tîn r şi mai inteligent. Gata?
― Gata! r spunse vîn torul dup ce-şi duse mîna la şold şi controla dac pistolul e la
locul lui.
B rbosul începu s înainteze în tunelul prin care venise Tic. Prudent, luminînd fiecare
ungher, fiecare cr p tur , fiecare piatr dezlipit de la locul ei. Petr chescu era la cî iva paşi
în urma lui, cu lanterna în mîna stîng , cu mîna dreapt lipit întruna de şold. Se oprir la
locul exploziei. Sp rtura parc fusese calculat la milimetru: exact cît s încap easta
b rbosului. Ceea ce însemna c Tic sc pase mult mai uşor decît cei doi urm ritori. Iadul, cu
mul i draci şi cu mult smoal şi cu multe scule zim uite şi fierbin i, se mut pentru cîtva
timp în locul acela. Cînd ajunser , în sfirşit, în marea catedral cu org şi statui, fe ele şi
bra ele celor doi stîlci i ardeau de parc st teau înc pe frigare. Şi cînd v zur apa aceea ca
oglinda se repezir spre ea, ca nişte broscoi inu i la uscat, pentru a-şi r cori fe ele. Îşi
cufundar fe ele în ap , dar şi le retraser fulger tor, scrîşnindu-şi maxilarele. Apa era rece
ca ghea a, dar era mai ales s rat , mai s rat decît într-o ocn de sare.
F r s mai piard vremea, raşi de usturimi şi cu pîlpîiri de ur în suflet, pornir
amîndoi pe marginea pîrîului subteran, pe drumul pe care credeau c apucaser tinerii.

CAPITOLUL XIV

Într-adev r, tinerii porniser pe drumul acela. St teau înghesui i în captura plutitoare de

cauciuc, unul în spatele altuia. Victor în cap, la comand , cu vîsla în mîn , în spatele s u,
Ionel, apoi Maria şi la urm Tic. Aaaa, da!... Cî iva centimetri înaintea prichindelului, între el
şi Maria, se mai afla ceva, cel mai pre ios odor din toate cîte existau pe p mînt, şi era chiar la
sînul lui, lipit de. carnea lui: cutia vr jit cu puterea ei fantastic . Dac n-ar fi g sit cutia,
triste ea l-ar fi înnebunit, l-ar fi sfîşiat. Chiar cu cutia la piept, nenorocirea lui ombi îi
înfipsese în inim un sfredel, care de multe ori se învîrtea zgîriindu-l cu dureri pîn în ochi.
Mai ales cînd îşi amintea un gînd care-l gîdilase atît de pl cut într-o sear nu prea
îndep rtat : s -l trag pe ombi de coad şi de urechi cu o mîn invizibil . Din cînd în cînd îl
ataca o întrebare perfid , r ut cioas , brrrr! ce întrebare rea! se ascundea în capul
prichindelului. Închidea ochii, inutil în bezna aceea groas , pentru a-şi alunga întrebarea, dar
ea îi irita urechile şi-i pompa atîta jale în suflet cîteodat , c parc sim ea cum i se topeşte
ceva în untrul pieptului. Oare ce diavol împieli at o scornise? Oare de ce nu-i era dat s
tr iasc m car o singur or de bucurie plin , o or în care s ştie, aşa pe deasupra bucuriei,
c la sfîrşitul ei nu vor fi pedepse, amenin ri sau triste i? Acum avea cutia vr jit la piept,
adic toat bucuria lumii... De ce oare îl n p stuia întrebarea aceea rea? Ei da! se zvîrcoli
prichindelul, nemaiputînd s suporte. Da! Oricînd aş schimba! Şi acum! Da i-mi-l pe ombi şi
v dau cutia înapoi!... Ufff! Ce întrebare urît ...
Dar mai era cineva care tr ia o dram în alunecarea aceea moale spre necunoscut. O
dram cu întreb ri grele şi cu r spunsuri simple şi mai ales o dram a obrajilor roşii, care din
fericire nu se vedeau, şi din cînd în cînd a unor zvîcniri sfîşietoare care transformau bezna în
aer şi sufocau f r mil . Ionel nu mai suferea pentru ceea ce se întîmplase în peşter , ci
pentru ceea ce se petrecuse afar , în ultimele ore, în ultimele zile, în ultimele luni. Dac ar fi
fost undeva în soare ar fi rîs şi s-ar fi pocnit cu pumnii în cap şi ar fi strigat în gura mare c a
fost sau c este un prost şi un dobitoc f r pereche. Voise şi f cuse tot felul de manevre ca s
ajung ... Ce? Conduc torul expedi iei... Pentru ce?... Pentru ca în clipe foarte grele s -l
topeasc frica şi s nu fie în stare din cauza asta s r mîn lucid şi s scape de negurile de
pe ochi şi s ia hot rîrea cea mai bun ?... Pentru ca s vad şi s simt to i c e un... un ce?
Orice! Dar în primul rînd cel care nu merit s conduc . Crezuse c totul va fi un joc în care
va spune nişte lucruri foarte uşor de spus: cînd s se scoale, cînd s se culce, ce s m nînce,
ce s îmbrace, unde s poposeasc , unde s aprind focul, Doamne! ce idio enie! De ce
trebuie pentru toate acestea un conduc tor? Oricine le poate spune şi le poate face. Şi ce s-ar
fi întîmplat dac le-ar fi spus el? S-ar fi schimbat culoarea sorelui? S-ar fi m rit p mîntul? Ar
fi crescut el mai înalt sau ar fi schimbat m car cu o iot p rerea pe care Maria o avea despre
dînsul? Numai aşa de dragul de a comanda s fac atîtea manevre, şi s spun atîtea
miciuni, şi s -l şmechereasc pe Tic!... Cît de bine îşi d dea seama acum c nu era el cel mai
potrivit pentru a fi conduc torul expedi iei. La greu nu şi-a p strat cump tul. L-a apucat frica
şi din cauza fricii s-a înc p înat în a spune şi a face prostii. Dar şi mai grav era c atunci,
sub teroarea spaimei, credea c adev rul e de partea lui. Iat unde poate duce frica!... Cu
broboane de sudoare pe frunte şi probabil cu obrajii ca focul, îşi spuse în gînd, şi erau nişte
vorbe grele care dureau, c un conduc tor aşa cum voise el s fie seam n cu broasca aceea
care se umfl f r s -şi închipuie c ar putea s şi plesneasc ... Aşa trebuie s fie, îşi termin
gîndul Ionel: cine vrea s conduc trebuie s fie hot rît ca atunci cînd e greu şi foarte greu s
dea el, primul, exemplu. Nu s spun frecîn-du-se la ochi somnoros: scula i-v , c e ora
deştept rii... ci s se urce pe plut şi s treac primul prin întunericul iadului... Dar oare ar fi
gîndit la fel dac nu ar fi tr it momentul cel greu?... "Mi se pare ceva atît de frumos ceea ce se
întîmpl acum, îşi spuse Ionel cu lacrimi în col ul ochilor, şi mai ales ceea ce mi se întîmpl
mie acum, dar atîta ruşine m cuprinde pentru ceea ce mi s-a întîmplat, încît n-o s spun
gîndurile acestea nim nui, niciodat ..."
Maria plutea în lumea ei, plutea aşa cum visase şi cum nu-şi închipuise c poate fi
aievea. Trecuse totuşi aievea şi înc mai trecea printr-o lume altora necunoscut , cu castele
şi catedrale fantastice, cu orgi şi colonade şi cupole şi coliere şi oglinzi albastre în care îşi
privise chipul şi se mirase c e frumoas . Uneori îşi mîngîia pleoapele cu vîrful cozilor pentru
a sim i o atingere care s -i spun c e treaz , c nu e un vis nici plutirea lin , nici amintirea
s lilor de bal împietrite, nici bezna care se l sa str b tut , nici surprizele de marmur şi
calcar care poate aşteapt undeva o simpl raz de lumin pentru a se d rui privirilor vii. Era
bogat , aşa se sim ea Maria, parc atîrnau pe ea bog iile asemenea unei trene nev zute,
ducea cu ea atîtea imagini şi amintiri de ghea şi marmur şi mai ales amintirea unei oglinzi
albastre mirate care-i înfiora pieptul, şi dac s-ar fi ivit din loc în loc bra ele unor candelabre
de argint cu lumini palide, şi dac barca cenuşie s-ar fi transformat într-o iol alb şi ea şi-ar
fi l sat capul pe spate şi cozile i-ar fi atins apa, şi dac undeva la cap tul beznei o va aştepta
un lac cu valuri şi unduiri line şi mai ales soare, soare mult, bulg ri şi ploaie şi aer şi soare...
Maria tres ri, dar înc nu voia s soarb toat realitatea, mai avea nevoie de visul adev rat pe
care în atîtea sute de nop i îl visase şi pe care... Şi gîndul o purt pentru o clip într-o
privelişte solar , afar , unde erau prietenii ei ceilal i, şi printre ei cel care-i deschisese calea
spre visul adev rat. Dar clipa trecu, şi iar şi se l s înv luit de bezn , şi îşi l sa bra ele s -i
cad , şi îşi l sa degetele în ap , şi fiorii reci îi d deau tot timpul certitudinea fantasticei
realit i.
Victor era treaz. Nici o imagine nou , nici o amintire veche nu-l subjuga şi nu-i fura
clipele. Vedea totul, pîn în detalii de a şi sorbea totul şi întuneca totul ca nişte imagini pe
un film care se va developa cîndva. Barca era bun şi apa era înc bun , dar pîn cînd oare?
Curentul şi rîul îi duceau oare spre lume, spre lumin , spre clipe paşnice cu soare şi umbr ,
cu glumele lui Dan şi acroba iile lui Ursu, spre o noapte cu gîng nii şi foşnete şi cu stele
deasupra capului şi cu siguran a aceea cald c în zori, sau mai tîrziu, cînd ochii se vor
deschide leneşi, pleoapele se vor speria de lumin şi iar şi se vor închide pentru acea clip
lung în care se scutur visele şi ultimele pînze negre ale somnului...? Oare unde-i ducea
calea de ap şi de întuneric? Victor era asuprit de întreb ri care se încrucişau violent şi-l
fulgerau de multe ori cu spaime şi dureri. Poate c Ionel avusese dreptate cînd se opusese
continu rii c l toriei?... Ce s-ar fi întîmplat dac nu ar fi dat peste barca de cauciuc şi dac
Tic n-ar fi înc put pe c rarea iadului?... Şi iar şi: oare unde ducea calea de ap ?... Peştera
fusese locuit : incrusta iile şi uneltele erau dovezi de net g duit. Calea de ieşire şi de intrare
a peşterii locuite nu era înapoi, spre catedrala de marmur , ci înainte pe drumul pe care
pluteau ei. Nu era o dorin sau o speran gîndul acesta, ci o certitudine. Grota locuit nu
putea s aib o alt ieşire spre lume. Calea era bun ... gîndea Victor cu spaim ... Dar pîn
cînd? De ce nu fusese descoperit pîn acum peştera?... Sau ieşirea ei era atît de bine
ascuns încît nimeni n-o b nuia în cine ştie ce cr p tur astupat de tufe şi bolovani... sau
calcarul se r zvr tise şi, cîndva, în negura timpurilor, pr v lise asupra ei lespezi gigantice de
mormînt. Dac peştera, alt dat locuit , era închis ? Dac pr buşirile rocilor calcaroase
transformaser , undeva, înainte, calea de ap într-o cascad ? Victor nu vedea, nu voia s
vad , podoabele şi tainele de marmur şi calcar, nu auzea, nu voia s aud , melodiile şi
ecourile catedralelor şi castelelor şi gr dinilor împietrite. Îşi p stra sim urile treze, crude, gata
s dea alarma, pentru a nu se l sa furat de acel "prea tîrziu" care poate c -i pîndea şi-i
aştepta undeva în bezn . Speran a era ca o ancor dureroas şi Victor nu voia s-o arunce, o
p stra pentru clipa cea mare, pentru rmul solid, primitor şi sincer, pentru rmul cu soare.

Gîndurile tuturor se întrerupser subit şi brutal şi parc mii de cîrlige li se înfipseser în

spate. Pentru c în spatele lor r sunase zgomotul unei explozii cumplite, care umpluse cu
nesfîrşite ecouri bolnave bezna peşterii. Victor îşi transform vîsla în cîrm şi lipi barca de
mal. S ri primul pe stînc şi dup el ceilal i. Cap tul de funie cu care legase barca se afla în
mîna lui. St teau to i nemişca i, t cu i, cu auzul încordat. Dar nici o alt bubuitur nu mai
tulbur liniştea grotei, iar ecourile vechi se topiser , toate, în bezn .
― Oare ce s-a întîmplat? întreb Maria. S-a pr buşit vreo stînc , s-a sf rîmat ceva?
― Parc a fost o explozie... gîndi Victor cu voce sonor . Mai tare decît o pr buşire.
― Explozie!! se mir Maria. Cine s-o fac ? Unde? Şi pentru ce? O explozie în peştera
noastr ?
― Într-adev r... recunoscu Victor. Nici eu nu în eleg cum s-ar fi putut produce o explozie.
Dar dac a fost zgomotul unei pr buşiri, atunci undeva în munte s-a întîmplat o adev rat
catastrof .
― Catedrala! se înfior Tic. Bol ile şi orga...
― Poate c nu... se rug Maria. Lacul meu cel albastru, îşi aminti ea clipa neaşteptatei
dest inuiri.
Ionel se hot rî s ias din mutismul lui:
― Orice zgomot este amplificat la maximum de vibra ii şi ecouri... În orice peşter ...
― E adev rat, spuse Victor. Dar a fost un altfel de zgomot. Un zgomot rotund, greu...
Parc -mi amintesc nucleul lui, clipa lui f r ecouri. Nu pot s -l redau decît printr-o
compara ie, aşa l-am şi sim it: mi-a p rut ca bubuitura unui tun fa de un pocnet de puşc .
― Nu ştiu... se retrase Ionel. Poate c ai dreptate. Ce-o fi fost o fi fost. Sigur e un singur
lucru: pr buşirea sau explozia, adic zgomotul, a izbucnit aici în peşter ... Afar în nici un
caz. Şi acum m dor urechile.
― Asta e! se înfurie Victor. S-a întîmplat ceva în peşter . O explozie, o pr buşire
catastrofal ? Nu ştim. Şi mai ales nu ştim în ce m sur ne priveşte pe noi zgomotul, fir-ar s
fie de zgomot!
― Poate c nu ne priveşte deloc, spuse Maria. Mai ales dac s-a petrecut vreo pr buşire
în masa calcarelor, cum v place vou s spune i...
― Chiar dac e o catastrof ? întreb Ionel.
― Ei şi? întreb la rîndul ei Maria. S zicem c a fost o catastrof . Ce ne priveşte pe noi?
Ionel t cu. Sim i broboane de sudoare pe frunte şi arsuri sub ochi. Îi era team c
spusele lui vor fi interpretate altfel, ca o r zbunare sau ca un ip t de cucuvea. Dar Victor îi
sim i re inerea:
― Ionel vrea s spun , c o pr buşire catastrofal ... nu-i aşa, Ionel?... ar fi ca o lespede
pe un mormînt... În cazul cînd calea pe care mergem acum e închis ... Dac rîul nu ne scoate
la lumin , în cel mai r u caz ne-am putea întoarce pe drumul pe care am venit. Dar o
pr buşire catastrofal ar putea s ne închid calea de întoarcere pentru totdeauna...
― Aha! în elese Maria. Tot cu gîndul la mormînt şi pe deasupra îmi mai ucizi şi
amintirile... Atunci... mai bine s fi fost o explozie...
― Ar fi la fel de grav, spuse Victor. Dac nu şi mai grav... Da! Asta e nenorocirea: c şi
una şi alta s-au petrecut în peşter .
― Şi eu, îngîn Tic, parc simt cum m frige ceva în spate. Pîn acum îmi era fric numai
de ce-ar putea s fie înaintea noastr , z u...
Vorbind astfel, f r s vrea, Tic îi uşurase pe to i ceilal i de povara unor vorbe şi gînduri
grele. To i sim eau cum cresc nişte gheare în spatele lor. Iar înainte: oare ce era înaintea lor?
Ce li se preg tea?... Maria înc mai avea speran a catedralei cu ap albastr :
― Şi dac a fost o explozie? De ce e mai r u?
― Pentru c a fost f cut de nişte oameni, r spunse Victor, şi oamenii nu fac exploziile
f r scop... Şi nu v d ce scop ar putea s aib acum o explozie în peşter . Adic nu pot s -i
g sesc un scop bun...
― Şi unul r u po i s -i g seşti? îl iscodi Maria.
― În orice caz e mult mai uşor de g sit... chiar dac ne-am gîndi c un singur om ar fi
putut s provoace explozia... dar eu zic c ar fi mai bine s lu m o hot rîre...
― Eu aş vrea totuşi s m l muresc, se înc p în Maria. De ce te opreşti la jum tatea
gîndului?
Şi iar şi se auzi vocea salvatoare a lui Tic:
― Ne oprim aici? Poposim aici?
Maria parc uitase întrebarea la care nu i se r spunse sau poate întîrzia voluntar
r spunsul. Îşi plimb raza lanternei prin tunelul s rac, cu maluri strimte, f r nici o
podoab , f r coturi, f r firide. P rea nemul umit :
 ― Poate g sim alt loc de popas mai bun, adic mai frumos... Sau nu mai am voie s m
gîndesc la frumos?
Ionel sim i c întrebarea i se adresase lui:
― Nu m-am gîndit la mormînt atunci cînd m-a speriat catastrofa. M-am gîndit, pe
cuvîntul meu, la ceva frumos. Gata!
Nimeni nu mai spuse nimic. Se îmbarcar la repezeal , l sînd iar şi corabia în voia
curentului. Înaintau destul de iute, cu vîsla lui Victor drept cîrm . Trecur printr-un ghiol în
care se v zur nevoi i s struneasc viclenia curen ilor, apoi reg sir tunelul, adic pîrîiaşul
bun, numai c devenise foarte capricios dup întîlnirea lui cu ghiolul: malurile i se
îngustaser şi mai r u, pere ii erau borteli i de tot felul de scobituri şi firide, şi mai ales f cea
tot felul de coturi, la dreapta, la stînga, nu se mai împ ca deloc cu linia dreapt .
"Aici trebuie s fie din belşug roci granitice", gîndi Ionel, dar hot rîse s nu-şi mai
rosteasc gîndurile cu glas tare, mai ales c nici nu interesa pe nimeni în acel moment grani-
tul lui nenorocit.
Undeva, dup un cot, în apropierea unei stalagmite retezat parc de o lovitur de
spad , pe o întindere de piatr care putea oferi ad post, barca se opri pentru un popas mai
îndelungat. De mult vreme nu mîncaser şi, mai ales, sim eau nevoia s se lungeasc
undeva, chiar şi pe piatr , s -şi odihneasc trupurile obosite, s -şi odihneasc pleoapele, s
uite m car pentru o clip spaimele şi neliniştile, durerile, bezna, chiar şi speran ele. Atîta sete
de lumin era în ei... şi îşi doreau vise s le aminteasc , care s -i înve e iar şi cu lumina.

Departe, în peşter , prin cotloane prin care trecuse de mult vreme barca de cauciuc,
dou fiin e nev zute p şeau dup lumina unei lanterne. Nu se vedea nimic altceva decît o
fîşie de lumin str pungînd bezna. Mergeau anevoie pe maluri dezordonate, printre gropi şi
bolovani, ferindu-se de alunec ri şi de izbituri. Nu era mers, ci echilibristic înaintarea lor
prin v g un . Pîn ce unul dintre indivizi, ferindu-se de un bolovan se pr v li în ap .
Pîrîiaşul era lat şi iute şi, privit de pe margine, p rea foarte adînc. Dar pr buşindu-se în ap ,
vîn torul descoperi c adîncimea ei nu trece de genunchi, ba pe margine abia ajunge pîn la
glezne. Înaintarea lor deveni mai rapid . Bezna era str puns de dou fişii luminoase, uneori
apropiate, alteori îndep rtate, uneori paralele, alteori una dup alta.
Fiecare era ap sat de emo ii şi gînduri felurite, dar era ceva care-i asem na pe amîndoi:
ura. Amîndoi urau şi amîndoi se urau. Mergeau prin bezn şi ap , ca nişte jivine izgonite din
urm . De ce?... Se poticneau şi c deau, stropii s ra i le a î au durerile de pe fa , bolovani
vicleni le pîndeau picioarele, col uri şi ieşituri ascu ite îi împungeau în drumul lor bezmetic.
De ce?... Poate pentru c erau împreun , şi ura creştea în ei o dat cu frica unuia fa de
cel lalt.
B rbosul sim ea o sil cumplit pentru tot ce se petrecea cu el, pentru tot ce i se
întîmplase: traiul din grot , tov r şia vîn torului, spaima de lumin , primejdii din fiecare
punct cardinal, speran e zdrelite şi chinuite, şi acum h ituirea prin bezn . Oare cine erau cei
urm ri i?... Diminea , ieşise afar în lume şi se uitase în oglinda unui izvor, şi v zuse cu
groaz cum îl pîndeşte cineva, în spate, gata s se n pusteasc asupra lui. Era un om-fiar în
spatele lui, cu ochi ieşi i din orbite, cu fa de cear , cu p rul zburlit şi înnodat, şi cu o barb
de catran. Se întorsese ca s se apere, dar nu z ri pe nimeni în pustiul de piatr din jurul lui.
Şi abia atunci în elesese c omul care-l pîndea era chiar el, era chipul lui, chip necunoscut.
Izbise cu pumnul în apa izvorului pentru a sf rîma oglinda, dar chipul r mînea; nu putea s
nu-şi poarte propriul chip necunoscut... Oare cine erau cei urm ri i? Cine pe cine h ituia!
Dar îl apucau şi clipe de negur şi atunci pasul lui se gr bea, lovea stînca şi apa şi bezna şi
fîşia bolnav de lumin şi aerul şi mergea înainte cu capul aplecat, cu gîtul ap sat de dureri,
tras de nişte coarde nemiloase de o el spre undeva unde trebuia s strîng şi s distrug .
― Mai repede, horc ia el. Mai repede! Undeva tot trebuie s ajungem.
Undeva... Pentru prima dat , în bezna aceea groas şi bolnav , cuvîntul îi spunea şi
altceva, sc pa de teroarea unei singure direc ii, cuvîntul se bifurca.
Aproape tot timpul în spatele b rbosului, aproape tot timpul gemînd de ur şi
bolborosind înjur turi, vîn torul mergea ca un halucinat, f r s simt ap , bezn , durere,
lumin . Puterile îl p r siser de mult vreme, de cînd privise cu atîta siguran moartea la
gura tunelului. Îl duceau înainte, şi-l ineau în picioare instinctele. Ar fi putut merge aşa, f r
lumin , f r mîncare, f r vorbele altora, f r r suflarea altuia, pîn la cap tul p mîntului.
Via a lui se afla în st pînirea inconştient a unor fiin e pl pînde închise şi ele în bezn şi
groaz . Fiin ele acelea erau undeva înaintea lui şi trebuia s le ajung pentru a-şi lua înapoi
dreptul de a tr i. Şi ura lui pref cut fa de acele fiin e devenise ur adev rat şi creştea în
el, creştea cu fiecare clip , o sim ea în oase. Mîinile lui strîngeau uneori bezna ca nişte gheare
care strîng gîtul cuiva. Mergea f r s simt , uneori se lovea de pere ii tunelului, sau de bolta
joas , sau se pr v lea în ap , dar mereu se încorda în linie dreapt , în vertical , şi-şi purta
mai departe paşii, şi-şi antrena mereu mîinile strangulînd întunericul.
 ― Îi omor pe to i, îşi auzea vocea, o voce care nu mai avea în ea acele zgomote ridicole de
tinichea. Îi omor pe to i, dom'le. Altminteri va trebui s -mi zic adio, pe cinstea mea.
― Termin cu aiurelile! îi r spundea cel lalt. Trebuie s le smulgem prada. Eu asta
vreau! înainte de orice! Chiar înaintea fetelor, auzi? întîi cutia, auzi?
― Şi dac şi-au dat seama, dom'le? Şi dac au umblat la ea, dom'le... Pe cinstea mea.
― Asta n-o ştim. Mai întîi s vedem...
― Dom'le, şi dac ...?
― Termin odat , c m înnebuneşti! Tot n-ai în eles? Mai întîi trebuie s -i ajungem din
urm !
― Dom'le, pe cinstea mea! Oare-i ajungem? Ştii cu ce ne întrec pe noi? Ştii cum se
îndep rteaz de noi? Cu barca mea, dom'le! Unde-a ajuns via a mea?... Auzi, dom'le! Cu
barca mea!
― Grijania şi candela şi to i sfin ii. Nu puteai s le dai barca!
― Dom'le! i-am spus s nu insul i!... Dom'le, oare-i ajungem? Pe cinstea mea...
― Doar n-or s mearg tot timpul f r s se odihneasc . Asta e toat şansa noastr : s -i
prind oboseala şi s poposeasc undeva. Numai aşa îi putem ajunge...
Vîn torul în elese c nu avea dreptul la nici o clip de odihn . Dar nici n-avea nevoie de
odihn . Ar fi mers pîn la cap tul p mîntului, prin bezn şi ghea . Îşi lipi mîna dreapt de
şold şi se l s tras înainte de for e neomeneşti.

Cireşarii h r zi i primilor fiori, primelor întîlniri, dar osîndi i apoi beznei neîndur toare,
se înveliser în p turi şi în saci de dormit, aşteptînd, cu gene de plumb şi cu plumb în oase,
somnul t m duitor. Dar somnul întîrzia. Întîi îl doriser to i, pîn cînd începuser s -i usture
pleoapele, apoi se luptaser împotriva lui, f r s -şi dea seama. Fiecare se retr sese în lumea
lui, preg tindu-şi visele, vise cu mult soare, cu lumin care s cad peste ei în stropi, ca o
ploaie.
Victor îşi camuflase lanterna sub p tur . Numai o şuvi r zb tea pe caietul lui de
însemn ri. Şi mîna lui obosit t lm cea în cuvinte de toate zilele gînduri grele, gînduri
încîlcite, gînduri adînci.
"Nu pot s fiu sincer cu voi, scria Victor, aş vrea, dar nu pot. Sînt sigur c spaima m
roade mai tare decît pe voi, dar nu trebuie s se vad nimic. Dac v-aş spune ce gînduri îmi
trec prin minte!... Dar voi nu trebuie s sim i i... V jur c nu m gîndesc la mine... Ştiu c ne
amenin primejdii, brrrrr! cum face Ticuşor, dar deasupra tuturor e ceva foarte frumos, ca o
lumin ... am obosit... o lumin ... Toat c l toria noastr e o lumin ... Oricine ar fi f cut ca
noi... E ca o lumin pentru c aici, la noi, nimic nu poate fi mai frumos ca lumina... aici în
bezna noastr ... Toat c l toria noastr e o lumin ... Uffff..."
Victor închise carnetul şi stinse lanterna. Somnul voia cu orice pre s -l biruie.
Cel mai aprig duşman al somnului era Tic. Se opunea somnului cu tot ce-i venea în
minte: cu pişc turi, cu degete ude şi reci plimbate pe pleoape, dar mai ales pip indu-şi cu
mîinile cutia lui de vraj şi c utînd cu disperare, în mintea-i febril , cuvîntul magic. Rostise
de cîteva ori cuvîntul: clopo ei, apoi îşi luminase cu lanterna mîna sau piciorul, sau chiar
fa a. Dar de fiecare dat îşi v zuse p r ile luminate ale trupului, şi de fiecare dat ceilal i se
uitaser urît la el, poruncindu-i s sting lumina. Deci îl vedeau şi ei. Dac nu l-ar fi v zut, s-
ar fi mirat, ar fi spus altceva... Şi deodat , Tic f cu descoperirea cea crud : nu aflase cuvîntul
vr jit, cuvîntul adev rat! Trebuia s fie altul, nu cel pe care-l visase el. De aceea atinse încet
cu mîna, ca o mîngîiere, p rul Mariei şi o întreb în şoapte abia auzite:
― Dormi?
― Nu, Ticuşorule. Dar tu de ce nu dormi?
― Aşa... Ca tine... Maria, tu ştii cuvinte-vr jite?
Maria ar fi vrut s -i pun mîna pe ochi şi s -i spun cîteva vorbe mai rele, dar sim indu-l
aievea, lîng ea, auzindu-i r suflarea şi b t ile inimii, în noaptea aceea de bezn şi spaime,
deveni subit cea mai gingaş şi mai bun sor din cîte cunoscuse şi din cîte putea s -şi
închipuie prichindelul cîrn şi cu p r de lumin .
― Ce fel de cuvinte, Ticuşorule?
― Cuvinte din basme... Ştii tu!... Cuvinte cu care se fac vr ji, cuvinte cu care se
deschid... ştii tu...
― Aaaaaa! se dumeri Maria. Se poate, Ticuşor? Îmi închipui ce-i cu tine. Te crezi în
peştera lui Aii Baba şi ai uitat formula magic ! Se poate, Ticuşor?
― Am uitat-o... se tîngui prichindelul, deşi nu avea ce s uite pentru c nu citise basmul.
Spune-o!
― Sesam, deschide-te! Asta-i formula!
Tic şopti în gînd cele dou cuvinte şi apoi începu s se pip ie. De vreme ce se sim ea nu
erau bune cuvintele. Dar îşi adusese aminte c moş Timofte nu-i spusese nimic despre harul
cutiei de a pulveriza fiin ele. Cutia avea o singur vraj . De aceea aprinse lanterna, scoase
limba şi-şi lumin fa a.
Maria se uit la el gata s -l muştruluiasc , dar iar şi îşi aminti unde se afl , şi vocea îi
r sun blînd , duioas :
― Tic! Nu-i frumos s sco i limba... Mai bine te-ai culca. Şi eu...
― Te rog, Maria... Spune-mi alt cuvînt vr jit...
― Z u, Tic, ar trebui s te culci...
― Te rog mult, mult de tot, spune-mi...
― Abracadabra...
― Cum? întreb înfiorat posesorul cutiei magice.
― A-bra-ca-da-bra! îi silabisi Maria pe şoptite.
― Abracadabra! re inu de ast dat , foarte precis, prichindelul. Şopti apoi cuvîntul pe
înfundate, aprinse lanterna şi din nou scoase limba.
― Tic!... M sup r... Vrei s -i trezeşti pe ceilal i? Z u c a ipisem. Doamne...
Ştiind c este absolut nevinovat, prichindelul mai încerc o dat :
― Maria... Te rog... dar se r zgîndi înduioşat de oboseala ei.
― Ce vrei, Ticuşorule? întreb ea din somn.
― Noapte bun , Maria... şopti prichindelul.
Maria nu mai izbuti s -i r spund , pentru c somnul o cuprinse într-o clip în sacul
moale şi odihnitor. Tic mai r mase o bucat de vreme cu gîndurile treze şi cu ochii deschişi în
bezna care n-avea nevoie de lic rirea lui. Mai întîi i se închiser ochii, apoi i se încîlcir
gîndurile.
― Abracada... mai şopti el şi capul îi alunec blînd pe mîn , f r s -l poat re ine, şi mai
ales f r s ştie.
Primul vis îl duse într-o lume fantastic , subp mîntean . Parc era c l uzit de mîna
unui uriaş nev zut, care îl ap ra de orice şi de oricine. Şi pe unde nu-l ducea! Cîte minun ii!
Castele şi coloane, şi arcade şi cupole, şi statui, şi oglinzi de ap albastr şi şiraguri de
m rgele, mari, la gîtul unor fiin e gigantice, care nu-i f ceau nici un r u... Şi o catedral !
Doamne! Ce minune!... Cum str luceau tuburile orgii! Şi cîte, cîte, cîte minun ii! Numai în
vis se pot vedea!
Dac bezna şi-ar fi deschis numai o clip ochii, şi-ar fi întip rit pentru vecie, al turîndu-l
celor mai de pre podoabe, zîmbetul unui prichindel blond şi ciufulit, care ajunsese dup
milioane de ani în ascunsa ei împ r ie.

Timpul nu se mai supunea conven iilor şi nu mai avea valoare în noaptea nesfîrşit pe
care o str b teau cei doi urm ritori. Parc trecuser zile, luni, poate c trecuser chiar vie i
de cînd p r siser lumina zilei. Cîndva înconjuraser , c rîndu-se pe rmuri şi stînci
pr p stioase, un lac mare, apoi p trunseser într-un tunel plin de cotloane şi firide, care
şerpuia f r încetare. Lampa b rbosului lumina drumul, oprindu-şi raza în stîncile fiec rui
cot. Mergeau f r s scoat un cuvînt, f r s mai ating apa, f r sa fac vreun zgomot.
Presim eau c se apropie locul de popas al celor dup care porniser . De cîteva ori oboseala le
întinsese lan uri la picioare, dar izbutiser s scape de ele, chema i de for e mai tari.
Lumina lanternei se izbi pe neaşteptate de o barc lung de cauciuc şi atinse mîna unui
copil, care-şi alunecase degetele în ap . Vîn torul era cît pe-aci s se repead înainte, prin
ap , dar b rbosul îl opri, strîngîndu-i bra ul, într-un cleşte de fier. Apoi, f r o vorb , îl trase
spre el şi îşi reluar amîndoi mersul, dar nu înainte ca pîn atunci, ci înapoi spre lac.
Vîn torul se supuse, dar cînd îşi închipui c se dep rtase prea mult de locul unde z rise
barca, se smulse din strînsoarea celuilalt, şoptind cu voce furioas :
― Dom'le! Eşti nebun? Vrei s -i l s m s ne scape? Pe cinstea mea! Trebuie s punem
mîna!
― Stai! Nu te repezi ca un bolovan! Mai apeleaz şi la chestia aia de pe umeri. Ce-ai vrea
s faci?
― Ştiu eu, dom'le, ce vreau! Orice!
― Uite ce-i, coane! S ne în elegem! Primul lucru e s le lu m prada! Al doilea e s le-o
lu m f r s ne simt . Şi pe urm vin şi chestiile personale. Şi ale mele şi ale dumitale,
fiecare vrem cîte ceva.
― Dom'le! în ce spui dumneata e ceva care nu-mi convine. Pe cinstea mea. Dac le-o
lu m f r s ne simt , zici s ne d m la o parte...
― Cam aşa... spuse b rbosul. Dac nu simt şi dac ne d m seama c nu şi-au dat
seama, atunci st m de vorb . Şi vedem ce facem şi cu chestiile personale. Poate c nu risc m
nimic...
― Dom'le, cam pricep eu... şi zic da!... Pîn cînd o s zic altfel, pe cinstea mea. Dar cum o
lu m?
― În aşa fel ca s nu simt ... sau dac ne simt, s nu ne recunoasc . Cu dib cie, coane!
― Dom'le... S nu se trezeasc vreunul. Dac ne v d la ehip, gata! Pe cinstea mea: nu
mai au sc pare!
― Uite ce e, coane! Cea mai bun chestie ar fi s te prefaci în stafie şi s cau i cu t cerea
unei stafii printre lucrurile lor...
Vîn torul tres ri. Era singurul procedeu la care nu se gîndise şi care i se p rea cel mai
nimerit:
― Nici Dobrescu n-ar fi g sit ceva mai bun, dom'le, pe cinstea mea. Tot i-am speriat eu
cu duhurile...
― Num rul unu, coane! Chiar dac te v d, sau înainte, sau dup ce-ai luat cutia, nu mai
conteaz ! Niciodat nu vor şti cine le-a luat-o cu adev rat.
― Este, dom'le, este! Pe cinstea mea! Ce e, e!
B rbosul scoase dintr-un rucsac o pînz lung şi un cu it. La lumina lanternei se vedea
lama cu itului spintecînd m tasea alb şi fin a unei paraşute. Dup ce g uri pînza în dou
locuri, o aşez pe capul vîn torului, potrivind cele dou g uri în dreptul ochilor lui. Îi ceru s
in lanterna aprins sub pînz , apoi se îndep rt cî iva paşi pentru a-şi privi opera. În b taia
lanternei se vedea o ar tare alb , nedefinit , înfricoş toare.
― Ca-n filme! spuse b rbosul. Şi mie mi s-ar face fric , dac m-aş întîlni cu aşa ceva,
coane... Ai grij s nu faci vreun zgomot. Apropie-te de barc şi caut în untru. Dac nu, pe
mal, în bagaje. Şi lanterna, coane! Doar o dîr de lumin ...
F r s mai r spund , vîn torul porni spre locul unde z rise hârca, f r zgomot, ca o
stafie. Auzi şi ultimele şoapte:
― S nu faci vreo prostie c ne-am dus amîndoi...

Tic tr ia în somn alt vis. Se cufundase într-un lac de munte, un lac nesfirşit, plin cu
p str vi argintii. Înota pe sub ap dup ei, dar p str vii se strecurau, uneori îi sc pau chiar
din vîrful degetelor, şi uşti! printre pietre, printre tufe şi bolovani. Fiuu-uu! îşi aminti
pescarul îndr cit. Cum de nu se gîndise s prind p str vi cu cutia fermecat ! Se va apropia
de ei şi-i va prinde cu mîna, cu trei degete, aşa cum prinzi o floare. S ri iute pe mal s ia
cutia. Dar n-o g si! Disp ruse! Se uit în alte locuri şi o z ri sub trupul unui rac mare şi
hidos. Cum s -l goneasc de pe cutie? Şi începu s -l bombardeze cu bolovani. Şi racul,
ap rîn-du-se cu m nuşi de box şi cu o pav z medieval , fugi spre un cotlon care se deschise
imediat şi-l ascunse în untru. Tic lu repede cutia, o ascunse la sîn şi alerg într-un suflet
spre lac. Era lumin , lumin alb , frumoas , dar soarele înc nu r s rise!
Oare cum? Numai cînd se cufund în ap , z ri departe, în spate, dar oare cum putea s
vad în spate? prima raz str lucitoare a soarelui. R ceala apei îl cutremur ...
Tic deschise ochii şi nu întîlni nimic, nu z ri nimic, parc era orb. Nici un firicel de
lumin . Bezn , numai bezn ! Visase... poate c undeva, afar în lume, zorii începeau s
aprind cerul şi s trezeasc toat suflarea p mîntului la via . Dar el nu ştia nimic. De unde
s ştie? Cine s -i spun ? Pentru el era înc miezul nop ii!!! Şi îi încol i în minte o idee
straşnic .
Aprinse cu grij lanterna şi-i feri raza cu mîna. Nu l s decît o şuvi sub ire de lumin
pe care o îndrept spre una din rani e. Cu.mişc ri neauzite, desf cu rani a şi scoase din ea o
fa de mas mare, alb . F r s -i pese şi s ezite, borteli pînza în dou locuri cu briceagul de
care nu se desp r ea niciodat . Apoi se înv lui cu pînza, potrivind g urile exact în dreptul
ochilor. Era gata! Un singur lucru îl întrista: c nu poate s se vad şi s se sperie şi el pu in
de stafia pe care o interpreta. Ce p cat c nu era prin apropiere o oglind !
Puiul de stafie porni apoi f r zgomot, aşa cum i se cuvenea unei ar t ri, în amonte, spre
un cot al tunelului, unde ochise mai de mult o stalagmit groas şi retezat , probabil izbit
cîndva de pr buşirea stalactitei de deasupra, din care nu mai r m sese nici o urm . Acolo
trebuia s ajung : în vîrful coloanei retezate. Doamne! Ce mutr vor face to i! Şi cum or s le
mai cl n neasc din ii în gur ! se c r cu grij pe stalagmit , îşi potrivi bine picioarele pe
discul zgrun uros şi aştept cîteva clipe... Numai acum... se rug fierbinte prichindelul...
numai acum s nu înceap cutia fermecat s -şi împr ştie vr jile. Pentru prima dat îi p rea
bine, sau, în orice caz, nu-i p rea r u, c nu ştie cuvîntul vr jit.
În clipa cînd aprinse lanterna, auzi un zgomot în spatele lui: zgomotul unei înaint ri prin
ap . Urechea lui se obişnuise în peşter cu asemenea zgomote. Se întoarse speriat şi z ri...
z ri o stafie venind spre el!
Cele dou stafii se privir o clip în t cere, apoi amîndou , ca la un semnal, slobozir
ipete neomeneşti: un ip t şi un urlet pe care ecourile le prelungir şi le amplificar pîn la
demen . Stafia din ap o lu la goan înapoi, c zu, se ridic şi iar începu s alerge. Stafia
uriaş se pr buşi de pe soclu, tansformîndu-se într-o ar tare de-o palm cu vitez de ogar.
Direc ia ei era barca de cauciuc.
Urletul prelung, însp imînt tor, îi trezise pe cei de lîng barc . Parc nişte resorturi îi
ridicaser în picioare. Victor aprinse lanterna şi-i îndrept raza spre direc ia din care i se
p rea c venise urletul. .Şi v zur to i, ului i, zburînd spre ei o mic ar tare alb care ipa cu
glasul lui Tic! Şi puiul de stafie c zu şi se ridic şi iar se împiedic şi se pomeni în bra ele lui
Victor. Cînd izbuti s ias din valurile de pînz alb şi din bra ele lui Victor, spectatorii de
lîng barc v zur chipul unui puşti ciufulit, care, cu tot nasul lui cîrn, tr da o spaim
nemaipomenit .
― Stafia! ip prichindelul. Am v zut stafia! Z u! Era alb şi mare şi avea fa a luminat
ca un glob electric.
― Ahaaa! ai vrut s ne sperii! îl dibui Maria. Şi mi se pare c i-ai venit singur de hac! Te-
ai uitat în ap , nu?
― Nu! bî îia prichindelul. Z u! Am v zut-o cu ochii mei. Venea drept la mine, prin aer, nu
prin ap ...
În loc s rîd , Victor p rea cuprins de nelinişte. Povestea lui Tic nu era terminat .
― Tic! întreb el. Cine a urlat aşa de tare?
― Stafia! r spunse f r ezitare prichindelul.
― Imediat îmbarcarea! porunci Victor în şoapt . Nu avem voie s pierdem nici o secund .
Pîn la trei!
Nimeni nu se gîndi s numere pîn la trei. Dar nu încape îndoial c , înainte de a se
ajunge la aceast cifr atît de apropiat , rani ele, p turile, sacii de dormit şi pasagerii erau în
barc . Victor nu mai l s înaintarea în puterile curentului. Ad ug şi puterile lui vîslind
temeinic cu bucata aceea de scîndur care devenise dintr-odat atît de pre ioas . Dup o
vreme, Maria se hot rî s -l întrebe:
― Ce s-a întîmplat, Victor? i-e fric de stafii... sau te-a nec jit vreun vis?... De ce
fugim?...
― Din cauza stafiilor, r spunse Victor. Ele nu exist decît dac vrea cineva... Aşa cum a
vrut Tic...
― Crezi c mai este cineva în peşter ? întreb Ionel.
― Nu cred... sînt sigur! Şi nu sînt nişte copii care se joac de-a stafiile, ca Tic. Ne-ar fi
oprit, ar fi strigat dup noi... E ceva r u în urma noastr ...
Se l s iar şi t cere. Nu se auzea decît scurgerea apei, şi zgomotul vîslelor, şi fiecare îşi
auzea b taia inimii: iute, bolnav , pentru c asupra ei se n pusteau toate neliniştile, toate
spaimele, toate cîrligele şi ghearele beznei.

B rbosul se cutremur cînd auzi urletul. Se lipi cu trupul de stînc şi aştept . Numai
vîn torul era în stare s scoat un asemenea urlet. Dar parc auzise şi-un ip t sub ire? Oare
ce se întîmplase?... Cineva c lca apa, şuierînd; r sun şi zgomotul unei c z turi, şi iar şi
paşi în ap care se apropiau. Îşi duse imediat mîna dreapt la şold, iar cu stînga fix lanterna
spre direc ia zgomotelor şi ap s butonul. Era vîn torul, cu chipul r v şit. În spatele lui,
atîrna ca o coad nesfîrşit îmbr c mintea de fantom .
― Stai! îi porunci în şoapt b rbosul.
Vîn torul se opri greoi, abia tr gîndu-şi sufletul:
― O stafie! şopti el. O stafie adev rat . Eram cît pe-aci s m ciocnesc cu ea. Pe cinstea
mea!
― Eşti nebun?! îl zgîl îi b rbosul. Trezeşte-te!
― Dom'le! Am v zut-o cu ochii mei. Era alb , dom'le, şi înalt de dou ori cît mine,
dom'le, şi luminat pe din untru.
― Ai prostit de tot! Ai dat în mintea copiilor! La vîrsta du-mitale ai vedenii!
― Ce vedenii, dom'le? N-ai auzit cum ipa?
Un gînd neverosimil se aprinse în mintea b rbosului:
― Dobitocule! Imbecilule!...
― Dom'le! i-am spus s nu insul i! A doua oar nu mai iert, dom'le, pe cinstea mea. Şi
dac nu iert...
― Stai, coane! încerc s -l domoleasc b rbosul... Şi-au... Te-au dus, coane, te-au dus
uşor de tot...
― Dom'le! Am v zut-o cu ochii mei. Avea vreo trei metri.
― Unde-ai mai auzit, coane, stafii ipînd? Nu zice toat lumea: mut ca o stafie?
― P i atunci de ce-a ipat, dom'le? Cine-a ipat?
― Dumneata n-ai urlat?... Aşa a ipat şi ea! Era la fel de fantom ca dumneata. Te-au
speriat nişte copii, coane!
― Nu se poate, dom'le! Eu pun mîna pe ei şi-i prefac pe to i în fantome, dom'le. Îi
amu esc pentru toat via a...
― Cum şi-au mai b tut joc de dumneata!
― Dom'le, i-am mai spus! Uit , dom'le, nişte cuvinte! Pe cinstea mea! Dumneata ce-ai fi
f cut dac te-ai fi trezit cu o ditamai stafie în fa ? Ai fi luat-o în bra e? Ai fi rîs cu ea?
B rbosul nu-şi putu re ine un tremur închipuindu-şi scena şi vîn torul îi prinse chiar în
acea clip chipul în raza lanternei. Era o figur însp imîntat .
 ― P i vezi, dom'le! Şi mai zici s nu-i omor...
― Singura noastr şans , îşi reveni b rbosul, este s te fi luat drept stafie. Coane, dac
n-ai fi urlat...! Fantomele care url nu mai sînt fantome, şi oamenii se feresc de ele...
― P i atunci ce facem, dom'le? Pe cinstea mea!
― Mai avem o şans , coane. S întîlneasc un obstacol în drum, ceva care s -i opreasc .
Şi dac -i ajungem...
― Dom'le! Eu ştiu singur ce trebuie s fac dac -i ajungem. Dumneata încearc s mai
taci, pe cinstea mea...
― Totuşi s ne d m seama dac şi-au dat seama...
― Las , dom'le, chestiile! spuse vîn torul amenin tor. Mai am şi eu glas şi din altele,
auzi? La drum!

CAPITOLUL XV

Aurora se transform într-un semn al groazei în diminea a aceea. Cerul se umplu de

mînie şi trimise asupra p mîntului o vijelie însp imînt toare. Fulgerele despicau în tromb
z rile, iar tunetele cutremurau v zduhul. Cortul de pe povîrnişul care avea forma unui ceaun
cu fundul în sus ar fi fost ridicat ca o frunz în v zduh, dac Ursu, presim ind uraganul, n-ar
fi împlîntat ancorele în p mînt pîn la funii. Bubuiturile parc sudau încheieturile, iar
fulgerele r neau şi îmboln veau ochii. Era o minune c rezista cortul atacului neîntrerupt al
h urilor. Cînd vijelia se domoli cîteva clipe pentru a-şi reface şi reînnoi for ele, Ursu ieşi din
cort. Mun ii erau acoperi i de cerneala cenuşie a ploii. Zarea se închidea într-un cerc foarte
strimt, cu centrul în vîrful povîrnişului, chiar unde se afla cortul. Vl jganul sim i un fior
zgîl îindu-i inima cînd privi peste pr pastie spre fagul m re . Copacul fusese retezat de lampa
aprins a unui tr snet şi pref cut în c rbune. Un trunchi jalnic, carbonizat, din care mai
urcau dîre de fum, atît mai r m sese din copacul care-i salvase şi-i îmbog ise în ajun. Ursu
nu mai pierdu nici o clip . Intr imediat în cort:
― Trebuie s plec m de aici numaidecît! Am devenit singura int a tr snetelor pe tot
povîrnişul.
Ieşir şi ceilal i afar , pentru a vedea ravagiile dureroase ale furtunii.
― Norii n-au de gînd s plece! se înfurie Dan.
― Numai nori de ploaie şi de vijelie, spuse Lucia, înv luind cu privirile zarea. Şi nici o
gean de lumin , nici un sîmbure albastru...
― O întindem? întreb Dan cam speriat.
― Ursu are dreptate! se hot rî Lucia. Cortul nostru a devenit singura int a
tr snetelor... Doamne! Cît de uşor ne-am putea schimba compozi ia chimic ... Ai v zut
fagul?... Plec m!
Cînd se întoarser din c lcîie, nu mai v zur cortul. Ursu smulsese ancorele, încol cise
funiile, împ turise pînza groas , cazon . Totul devenise un pachet care înconjura ca o
potcoav uriaş rani din spatele vl jganului. Aproape toate bagajele erau în ghebul lui
diform, copleşitor.
― Nu mai putem pierde nici o secund , se scuz el. Gata! Plec m! Direc ia: cabana! Dup
mine!
Lucia şi Dan încercar s -l uşureze de cîteva greut i. Nici nu voia s aud . Îi împinse cu
for pe c rare:
― Aş putea s mai car înc de dou ori pe-atît. Dup ... Ba nu! Lua i-o voi înainte. Goan !
S batem recordurile!
Dan şi Lucia pornir în goan spre puntea din vale. Oare mai exista puntea? Ursu o
v zuse, şi cu voin turbat , porni pe urmele prietenilor. Poverile îl zdrobeau, îi frîngeau şira
spin rii, îi îmboln veau picioarele. Un s cule dac i s-ar fi luat din spate, un termos gol, o
batist şi tot ar fi sim it o uşurare. Dar ştia, sim ea c Lucia şi Dan ar fi fost stingheri i, şi-ar
fi împleticit mersul şi echilibrul, dac ar fi dus cu ei cel mai mic obiect. Mai ales cînd va
începe urcuşul, şi cînd urcuşul se va întîlni cu vijelia... Dar oare el va rezista la urcuş? Lucia
şi Dan treceau peste punte. Puntea rezistase, şi sub ea nu se mai afla pr pastia, cu aburi albi
şi denşi ca nişte valuri de vat . Trecuser amîndoi, începu s treac şi el puntea, cl tinîndu-
se ca un om beat, nu pentru c se gîndea la pr pastia ascuns de sub el, ci la urcuşul de
groaz care va începe în curînd. Dan şi Lucia erau departe, abia se mai z reau prin cea ,
urcau coasta muntelui cu paşi iu i, f r s se uite înapoi. Începu şi el ascensiunea. Îşi
încleşta maxilarele, r sufl rar şi adînc, îşi duse paşii cu înverşunare înainte, spre nori. Ştia
c mai tîrziu nu se va mai putea gr bi. Cînd vedea por iuni rase şi f r obstacole închidea
ochii şi tr gea. Se opri doar atunci cînd auzi glasul Luciei în spatele lui:
― Mai încet, c ne-a ieşit sufletul...
 Nu ştia cînd îi întrecuse, dar ştia altceva: va rezista ur cuşului, va putea s reziste. Şi n-
o ascult pe Lucia. Paşii se supuneau unui ritm iute şi regulat cu care se obişnuise corpul. N-
avea voie s schimbe ritmul sau s se opreasc .
Dar din cer se auzi clocotul amenin tor al vijeliei. Şi Ursu se v zu nevoit s -şi schimbe
ritmul, s şi-l iu easc pîn la limita rezisten ei, şi s -i oblige şi pe cei din spate s alerge, s
alerge... Altfel nu-i putea salva... Şi nici n-avea putere s se întoarc şi s urle la ei, s -i
cheme, s -i dea dracului, s -i împing sus... Nerozii! Unde erau? De ce nu treceau pe lîng el,
înainte?... De ce nu în elegeau c atîrnau în spatele lui ca nişte greut i de plumb, c -i tr gea
şi pe ei cu genunchii care i se muiau şi cu mijlocul zdrelit de dureri, şi cu horc ielile care-i
aduceau vîlv t i în gîtlej?... De ce r mîneau în urm , nerozii?... Şi deodat , z ri departe, pe o
coast ocolit de cea , o colib de bîrne. De cînd aştepta un loc de ad post: o cas , o colib ,
o v g un ?...Dar cînd z ri coliba din dep rt ri, îl cuprinse furia. Cine-o coco ase tocmai
acolo, la mama dracului, la cap tul iadului? Nu putea s-o r stoarne mai în vale, la jum tatea
drumului m car? Şi îşi continu blestemele înt rîtîndu-şi paşii. Blestema totul, şi mai ales pe
cei din spate care nu sim eau c trebuie s sar din rucsacul lui, şi norii şi cerul şi
blestemele, pentru c se apropia iadul...
Şi atunci se porni vijelia!... Mai întîi trebuia s scape de plumbul din spate care-i lovea
picioarele, care-i topea coapsele şi gleznele. Se întoarse şi îi v zu la doi paşi în spatele lui,
folosindu-l ca o pav z împotriva furtunii. R cni la ei din toate puterile ca s -l aud şi ca s -i
alunge:
― Fugi i înainte! şi vocea lui acoperi vijelia. Fugi i la colib . De-a dura, cum pute i!
Lucia şi Dan abia îi auzir cuvintele, dar sim ir pe fa a lui puterea şi chinul. Îşi
încordar ultimele puteri şi trecur în goan pe lîng dînsul. Vedeau coliba şi se pr v leau
spre ea. Dar vijelia îi oprea ca o cortin grea, nev zut , îi r sucea şi-i înt rit şi parc îşi
f ceau drum prin ea cu tot trupul.
Ursu, cu coroana lui de bagaje, atr gea toat furia vîn-turilor. Dac şi-ar fi întins o
singur dat mîinile şi şi-ar fi l sat apoi corpul pe spate, ar fi r mas liber şi uşor, iar bagajele
s-ar fi împr ştiat în h uri. Uit gîndul şi începu lupta cu infernul. H urile se dezl n uiser
sonor şi luminos cu tunete şi fulgere. Furtuna îndoia copacii şi azvîrlea crengi în v zduh.
Muntele parc se întorsese şi se sprijinea pe spatele lui. Abia îşi mai urnea paşii, abia se mai
inea în picioare, încovoiat ca un cîrlig, tr snit de greut i şi dureri. Dar prietenii lui erau
înainte, îi vedea cum r zbat prin vijelie, îi vedea c zînd şi apoi ridicîndu-se, şi r sucindu-se şi
rostogolindu-se, şi transformîndu-se şi ei în cîrlige şi muşcînd şi ei cu din ii din vijelie şi
c utînd şi ei cu ghearele sprijin în aburi şi-n ploaie. Iar se rostogoli Lucia, dar se ridic şi apoi
Dan se pr buşi într-o groap şi Lucia îi întinse mîna şi amîndoi disp rur în groap , sau
poate Dan îi întinsese mîna Luciei. Şi iar îi v zu fugind şi c zînd spre coliba care se m rise.
Dar vîrtejele îl urm reau şi-l atacau mereu şi unul îl prinse la mijloc, şi-l r suci, şi-l lovi,
şi-l ap s , şi-l doborî în genunchi, hot rât s -l înfrîng de tot. Era în genunchi, dar spatele i
se apropia de p mînt şi mai ales fruntea, şi se împotrivea cu coardele gîtului şi cu grumazul.
Şi parc f cea o m tanie şi se ruga cuiva s nu-i lase pe cei din fa s se întoarc şi s -l
vad ap sat spre p mînt; ar fi crezut c -i doborît. Nu el s-ar fi pr buşit, ci ei, iar c rarea era
pe o creast , m rginit la dreapta şi la stînga de pr p stii. Îşi propti genunchii în stînc , şi
fruntea, şi pumnii în p mînt, se opinti, se azvîrli în sus. Era din nou în picioare, şfichiuit şi
izbit, iar cei din fa , încovoia i ca nişte semne de întrebare, mergeau spre colib ... Iar coliba
de bîrne... Un tr snet îi trimise arsuri pe limb şi şfichiuiri de foc în creieri şi-n ochi... Ploaia
se pr v li din înalturi ca un talaz nesfirşit... Coliba... Un vîrtej îl prinse din nou în mijlocul lui
şi-l r suci s lbatic, dar nu se l s . Închise ochii, coarde de o el îi plesneau în gît, şi p şi
înainte ca un turbat în lan uri.
Cînd deschise ochii nu mai v zu în fa nimic. Nici nori, nici copaci, nici munte, nici cer.
Coliba singur acoperea toat zarea. Cî iva oameni alergau în întîmpinarea lui. Ii smulser
poverile, dar se pr buşir ca nişte nuiele sub greutatea lor înc rcat de furtun .
Ursu mai v zu chipul Lucie aplecat deasupra lui, îi sim i mîna rece plimbîndu-i-se pe
frunte, prin p r. Apoi închise ochii.

La vreo zece kilometri de coliba în care poposiser cireşarii h itui i de vijelie, pe lacul
P str vilor, se petrecea o alt dram . O barc pesc reasc , în care se aflau doi elevi, fusese
prins de furtun chiar în mijlocul lacului. ipetele şi strig tele de ajutor ale pasagerilor
adunaser la rm o sumedenie de oameni.
Istoria nu începe îns cu drama din larg şi nici nu se sfîr-şeşte cu ea...
Cu o zi înainte, sosiser la lacul P str vilor doi elevi de la oraş. Nu le fusese greu s
g seasc sediul cresc toriei de p str vi, pentru c pe tot malul lacului nu se aflau decît patru
case de bîrne, cam la zece metri una de alta. Erau foarte veseli cei doi vizitatori, îşi f ceau
mereu cu ochiul, îşi d deau coate şi-l c utau pe "şeful de la p str vi". Şeful era la punctul
silvic, adic la a treia cas . Îl g siser certîndu-se cu un alt şef de la p dure şi, pentru c li se
p ruse un b trîn cumsecade, îi întinseser un plic. În plic se afla un bilet scris la maşin ,
prin care tat l unuia dintre elevi, inspector pe undeva, îl ruga pe şeful cresc toriei s le dea
elevilor o mîn de ajutor în cele trei zile pe care urmau s le petreac la lac, pîn va veni în
inspec ie.
― Vas'c vacan ? întreb comandantul p str vilor.
― Expedi ie! r spunse cu mîndrie unul dintre elevi, mai rotunjel la fa şi cu priviri ca de
iepure... Vrem s cunoaştem regiunea şi s inem o conferin la şcoal .
― Ei da! Brava! P i s mergem la camera de oaspe i ca s v l sa i bulendrele...
― Avem pu ine lucruri... spuse cel lalt, cam înalt şi deşirat, poreclit în multe feluri, dar
mai ales Codobatur în ultima vreme. Numai c r i, caiete şi creioane...
Şeful de la p str vi îşi instal musafirii în camera de oaspe i, se interes cu cîteva
întreb ri iscusite despre predilec iile domnului inspector şi ale feciorului s u, apoi propuse o
plimbare cu barca pe lac. Plimbarea inu aproape toat dup -amiaza, pentru c f cur ocolul
lacului şi lacul era mare şi cu rmuri neregulate ca nişte fiorduri. În unele locuri acostar ,
acolo unde era apa mic şi numai bun de scald . Seara şi-o petrecur pe munte, la o colib
de t ietori, împreun cu al i oameni, în jurul unui foc vesel, şi auzir cei doi musafiri o groaz
de snoave şi glume.
Şmecherii cu scrisoarea de recomanda ie erau în culmea bucuriei. Sosiser la lac
înaintea cireşarilor, f cuser deja o prim explorare, care nu-i costase nici un efort, dar îşi
notaser pe carnete şi în cap o sumedenie de am nunte, care pe cireşari îi vor costa
s pt mîni de eforturi. Ştiau tot ce se poate şti despre lacul P str vilor, despre legendele care
circulau în leg tur cu el, despre flora şi fauna împrejurimilor, şi mai ales despre p str vi,
lostri e şi lipani, ştiau întîmpl ri despre oamenii de-acolo, ba aflaser o mul ime de istorii şi
despre Peştera Neagr , care se afla nu departe de lac.
Oboseala expedi iei îi adormise repede pe cei doi ghiftui i. Nu mai avur timp s
recapituleze formidabilele lor cuceriri. Paturile moi şi primitoare din camera de oaspe i şi
aerul tare al nop ii îi duse repede în lumea viselor. Dar cînd se trezir a doua zi, nu chiar în
zori, prima lor grij , înainde de a se îmbr ca, înainte de a se sp la şi de a s ri din pat, a fost
aceea de a se lua la har .
― B ! dac nu recunoşti c iar sînt geniu eşti un bou, spuse Pompilic . Tu t ceai ca un
fle . Noroc c l-am tras eu de limb ... Ca un ziarist l-am luat: cu carnet şi creion.
― Ha! Ha! îi url Sergiu la ureche. Dup ce i-am f cut de drum. Cine a avut ideea cu
biletul? Cine a scris biletul?
― Ia mai romp ! B , diribelule! Eu puteam s -l fac din partea lui Matei Corvin dac
voiam. Diribelule!
― Z u!?... Eu acuş te-ating peste la de la care i se trage numele, de r mîi f r
fotografie...
― Ce s-atingi, b chestie cu buric?
― Nasul, b nasolule f r garnitur ...
Labele se întîlnir în aer, apoi se înfipser în p r, apoi îşi c utar nasurile pe care le şi
g sir , nişte şuruburi, nişte scîn-cete, cîte doi pumni în cap de persoan , nişte genunchi în
burt , nişte atingeri sensibile cu "Aaaaaa!"-uri cumplite azvîrlite din gîtlej. În aceeaşi clip îşi
întoarser spatele, cu gîndul de a nu mai schimba o vorb toat ziua. Dar dup dou minute,
cel care pornise har a se ridic în capul oaselor:
― B Sergiule! Dac eu spun c eşti deştept, zici şi tu la fel despre mine? Hai! Amîndoi
odat : Una... Dou ... Trei!
Se auzi un urlet.
― Aşa nu merge! s ri Sergiu. Eu am zis "eşti deştept" şi tu ai zis "eşti tîmpit".
― N-am zis, b , s mor eu! Am zis "eşti un fle " ca s se potriveasc . Eşti deştept ― eşti
un fle ... Merge, nu?
― Facem pace? Dar de-adev ratelea. F r tr dare.
― B , facem! D laba şi gata!... B , tu ştii c azi trebuie s ajung la lac?
― Ce le spunem? S -i lu m aşa ca s le crape maiul!
― S le spunem c-am b tut de-o s pt mîn locurile!
― Stai, b , c nici n-am luat vacan de-o s pt mîn ...
― Iar eşti bou!... Adic am uitat... Tu crezi c ei or s mai socoteasc ? B ! Cînd o s
începem s le turn m! B ! Cum le-am mai luat caimacul!
― S le rîdem în fa , aşa: Ha! Ha! Ha!... Şi cînd te gîndeşti c ştim totul f r s fi mers
m car o sut de metri pe jos! B ! Z u c ai dreptate. Bine e s fii deştept!
― Ştii ceva? Hai pe lac!
― Cu ce? Moşul s-a dus la caban . Aşa spunea asear .
― Iar eşti... P i ce, o s mergem cu moşul pe lac, s rîd ei de noi? Singuri în barc , b !
― Ai tu curaj? Dac urci tu, urc şi eu...
― Nu ne aiurim, b . Ştii cum facem? St m la mal. Şi cînd îi vedem, fuga în barc şi ne
prefacem c acost m. Şi le spunem c venim din fundul lacului, din chestiile alea stîncoase...
― Grozav! Dar ce-ar fi s le spunem c am înnoptat pe lac, în barc ! Nu e şi mai! O
uşchim? Hai! C eu am v zut unde ascunde moşul cheia de la lan ul b rcii.
― Dar ştia care aşteapt inspec ia ce-or s zic ?
― Le spunem c ne-a dat voie moşul...
― Şi moşului?
― Ii spunem c ne-a dat voie unul din ei. Unul înalt, cu p l rie şi cu igara în gur .
Zicem c ne-a poftit el.
Şi se potrivi c în clipa cînd ieşir din cas , furtuna era în pauz , îşi preg tea alte for e,
mai turbate. Încuraja i de liniştea şi pustietatea de pe lac şi de la marginea lacului, şmecherii
se duser într-un suflet la debarcader, dibuir cheia şi dezlegar barca. Apa era atît de
liniştit încît se urcar în barc f r un pic de team .
― B ! Dar n-avem vîsle. Ce facem? Ce le spunem?
― Zicem c ne-a prins furtuna şi le-am pierdut...
― Şi cum am ajuns la mal, f r vîsle...?
― B , iar eşti cum am jurat c nu- i mai spun... O s zicem c-am tras cu mîinile. Ce ştiu
ei despre b rci?
― Uite vîslele! Sînt legate de barc . Le tragem!
― P i dac -s acolo, s le l s m acolo. Ce s facem cu ele? Aoleu! Hai s ne stropim
pu intel ca s par c chiar am fost pe lac...
― B , şi dac nu vin şi ne stropim degeaba?
― Vin! Dac - i spun eu! Acuşi trebuie s pice.
Deodat , un fulger despic v zduhul, deschizînd din nou drum liber vijeliei. Începutul
uraganului fu atît de violent şi de neaşteptat, încît şmecherii deghiza i în cutez tori se privir
cîteva clipe însp imînta i şi nehot rî i. Cînd Pompi-lic vru s -l întrebe pe Sergiu ce s fac ,
sau invers, cînd Sergiu vru s -l întrebe pe Pompilic , dar asta nu mai are importan , primele
valuri desprinseser deja barca de mal. Apoi mai trecur cîteva clipe în care îşi ascultar
din ii cl n nindu-le, şi cînd se uitar mai bine v zur c au ajuns în mijlocul lacului. Şi nici
unul dintre ei nu avea nevoie s se uite pe carnetele cu însemn ri pentru a şti cît de adînc e
lacul spre mijloc. Era un fund de pr pastie f r fund, aşa le spusese moşul. Singura lor
sc pare era tot cuvîntul, dar nu celebrele lor combina ii de cuvinte, ci un singur cuvînt strigat
cu toate puterile, din gît pîn -n t lpi.
― Ajutooooooor!
― Ajutoooooooooooor!
Barca intrase cu totul în voia valurilor. Din fericire, era înc atacat din fa , aşa c mai
avea pîn s se r stoarne. S lta şi cobora. Vijelia o purta ca o coaj de nuc pe întinsul
mînios al lacului. Valurile îşi pierdur orice direc ie şi începur s loveasc barca din fa şi
din coast , ba o trimi-ser şi unor vîrtejuri, care o r sucir ca pe o frunz . Vitejii se lungiser
pe burt . Nu mai aveau curaj nici s strige, nici s se uite unul la altul, le era chiar team s
r sufle, sau poate c uitaser , în spaima lor nemaipomenit , unde sînt, dac tr iesc, dac
viseaz . Dar din p cate erau tr snetele şi tunetele şi fulgerele şi şuvoaiele şi scîndurile de
care se loveau şi scîncetele: tot ce le mai r m sese din graiul atît de aparte alt dat . C barca
înc nu se r sturnase? La asta nu puteau s r spund nici constructorii ei. Dar vijelia înc
nu se terminase, ea nu avea nici o mil fa de pasagerii b rcii, nu asculta nici rug ciunile,
nici jur mintele lor. Doar îi am gea din cînd în cînd. Îi l sa s învie cu cîteva clipe de linişte,
ca s -i omoare iar şi, şi tot aşa îi tortura pentru toate f r delegile lumii. Şi pentru c nu se
vedeau unul pe altul, şi pentru c nu vedeau nimic, şi nici nu mai ştiau nimic altceva decît c
îi aşteapt moartea, pentru prima dat nu se mai r zboir între ei, ci se r zboi fiecare cu sine
însuşi. Poate c nu vijelia îi izbea cu capul de pere i, ci ei singuri se izbeau amintindu-şi
multe.
Barca fusese totuşi z rit de un copilandru iste , care v zînd-o dezlegat de mîn
omeneasc , nu de vijelie, d du imediat alarma. P durarii şi pescarii se adunar la rm, dar
la început îşi închipuir c barca e goal . Noroc c lui Sergiu îi veni mintea cea de pe urm .
Nici nu-i trecea prin cap s se scoale în picioare, de team c l-ar lua vijelia ca pe-o frunz ,
dar v zînd printr-o gaur oamenii aduna i la mal, îşi arunc şapca, apoi batista, apoi
carnetul cu însemn rile din ajun. Cei de pe rm v zur obiectele zburînd şi în eleser .
Cî iva fl c i zdraveni, obişnui i cu furtunile, dezlegar alt barc , mai mic , şi începur
s vîsleasc aprig spre sora mai mare din mijlocul lacului. Dar acolo în mijloc, valurile potri-
veau barca pentru a-i da lovitura fatal , petru a o r sturna. O întorceau sigur cu coastele
c tre ele. În elegînd pericolul care o p ştea, pescarii salvatori începur s strige:
― M , cei din barc ! La vîsle, m !
Strigau s -şi rup pl mînii, strigau cu atîta putere, c îndemnul lor ajunse şi la urechile
celor doi.
― M , cei din barc , m ! ine i barca de-a curmezişul! Contra i-o, m !
Pîn la urm , Sergiu şi Pompilic pricepur cam ce vor s însemne ipetele pescarilor.
Într-un moment de r gaz se uitar unul la altul şi în aceeaşi clip lu fiecare cîte o vîsl în
mîn . Unul în dreapta, altul în stînga, l sar vîslele în ap . Nu ştiau decît s le in , habar n-
aveau cum se manevreaz , şi se ag ar de ele cu, toat puterea care le r m sese, convinşi c
asta era tot ceea ce trebuiau s fac : s se in de ele. Dar barca era atît de violent scuturat
încît vîslele lor în epenite tot atingeau apa. În cîteva secunde îi ajunse barca salvatorilor. Doi
vl jgani îşi f cur vînt peste bord, s rind în barca celor doi naufragia i. Le smulser vîslele
din mîini şi începur s trag vîrtos spre rm.
― Ce v-a i apucat de joac pe furtun ? întreb unul din ei. Mai întîi am crezut c nu şti i
s vîsli i. Lacul sta e r u al dracului pe timp de vijelie.
― Dac nu potrivea i la mare precizie vîrful b rcii pe talaz, cu c ngile v scoteam din
fundul lacului. Brava!
Sergiu nu mai avea putere şi curaj s mint :
― În via a noastr n-am pus mîna pe vîsle...
― Glum ...! f cu unul dintre pescari uitîndu-se spre Pom-pilic . Mai rar aşa dib cie!
― Z u c n-am pus niciodat mîna pe vîsle, spuse la rîndul lui Pompilic .
Cei doi salva i erau prea galbeni şi prea tremurau ca s le ard de glume, în eleser
pescarii. Şi imaginea nenorocirii care putea s se întîmple cu b ie ii lui dom' inspector îi f cu
s -şi piard pentru o clip cump tul. Îndeajuns ca un val s r suceasc barca, iar cel lalt s-o
izbeasc în coast , r sturnînd-o ca pe-o nuc . Din fericire, rmul era numai la vreo dou zeci
de metri. Dac ar fi sosit atunci, cireşarii ar fi v zut doi fl c i vînjoşi purtînd în spate, spre
malul lacului, dou fiin e zgribulite care ar fi sem nat cu Sergiu şi Pompilic dac ar fi fost
mai vesele şi mai g l gioase. Dar cu mutrele lor nenorocite, plouate, însp imîntate, aduceau
mai degrab cu doi şoricei traşi afar , de coad , dintr-o v g un inundat .

CAPITOLUL XVI

Groaznica vijelie nu izbutise s cotropeasc şi lumea întunecat a grotei. Doar pe

alocuri, prin unele cotloane şi cr p turi întortocheate care r t ceau neobosite prin pîntecele
muntelui pentru a-şi g si c i firave de ieşire la lumin , r zb teau din cînd în cînd slabe
ecouri ale uraganului de afar . Dar şi apa pîrîiaşului subteran, mai tulbure, mai iute şi mai
mult , m rturisea ceva despre zvîrcolirile şi prefacerile violente de undeva din lume.
Schimb rile pe care şi le închipuiau şi le sim eau în lumea de-afar îi îngrijorau prea pu in pe
cireşarii din barca de cauciuc. Ei erau sub obsesia altor gînduri şi mai ales erau înseta i de
lumin . Voiau s scape cît mai repede de tentaculele beznei, de urm rirea acelor fiin e
necunoscute, care, cu fantomele şi t cerile lor, nu puteau s doreasc binele! Nu! le spusese
Victor şi sim iser to i. Oamenii din urma lor nu erau mîna i de gînduri bune. Imaginea
primejdiei din spate creştea mereu, şi parc se apropia cu fiecare clip care trecea, pentru c
fiecare clip scormonea j raticul unei întreb ri rele: de ce oamenii din spatele lor nu voiau s -
şi arate chipul? De ce, dup întîlnirea celor dou fantome, nu azvîrliser nici un cuvînt înspre
ei? Cine era? Cine erau? Numai Petr chescu?... Sigur Petr chescu, dar poate c nu era
singur. Lui Victor i se p rea nefiresc ca din pricina unei b rci Petr chescu s porneasc într-o
asemenea urm rire primejdioas . Şi dac ar fi vrut s le ia barca, oare n-ar fi putut s strige
dup ei? Dar cel lalt personaj al grotei? Cel care petrecuse mai mult timp în prima peşter ,
cel care locuise şi mîncase în peşter , oare era şi el împreun cu vîn -torul? Cine era? Ce
c uta în peşter ? De ce voise s -i sperie? Şi de ce nu spulbera odat t cerea aceea grea din
spatele lor? Oamenii care-i urm reau nu aveau gînduri bune, nu puteau fi nişte r t ci i care
caut sc pare... Şi-ar fi împreunat for ele... Atunci?... Victor nu putea s dezlege enigma.
Oricît se chinuia, nu putea în elege mobilul acelei urm riri t cute, rele, ca o tortur . Şi Maria
şi Ionel gîndeau ca Victor şi sim eau ca şi el ceva înfricoş tor, rece, nedefinit, ca nişte ten-
tacule gata s înşface, în t cerea din urma lor.
Dar în fa ?... Necunoscutul din fa îl neliniştea şi mai tare pe Victor. Se cutremura
cînd se gîndea c orice piedic , orice obstacol, oricît de mic, i-ar fi apropiat pe urm ritori. Şi
cît de simplu era s li se iveasc în cale o cascad , un z gaz de piatr sau o pr buşire care s
fi închis, cine ştie de cînd, ieşirea din grot ! Era gîndul pe care Victor nu voia s -l
dest inuiasc şi celorlal i, deşi, în sinea lui, era convins c şi pe ei îi obseda.
Şi Tic era foarte nec jit, dar necazul lui avea alte pricini. Mai întîi îi era ruşine c se
speriase de o scamatorie, c d duse bir cu fugi ii v zînd o stafie tocmai cînd se pref cuse şi el
în stafie. Dar mai ales era nec jit c avea la sînul lui o putere nemaipomenit , cu care ar fi
putut st vili orice primejdie, chiar şi ghearele acelea care-l cotrob iau uneori cu ghea din
spate, dar pe care n-o putea folosi. De cîteva ori îi trecuse prin minte s le spun şi celorlal i
marele lui secret, pentru a c uta împreun cuvîntul vr jit, dar îşi amintise tocmai la timp c
orice dest inuire ar fi rupt vraja cutiei.
― Maria! îşi ref cu Tic curajul. Mai spune-mi nişte cuvinte vr jite.
― Iar î i trec prostii prin cap? se sup r Maria. Iar vrei s sco i limba? Nu, Ticuşor! Fii
cuminte!
 ― Am eu un secret, Maria... şi am nevoie de cuvinte vr jite. Te rog din tot sufletul...
― De ce ai nevoie de cuvinte vr jite?
― Doamne! Ce rea te-ai f cut dintr-o dat ! Dac ştii cuvinte vr jite, de ce nu mi le spui.
Z u, Maria! Spune-mi ca şi cum mi-ai r spunde la tabla înmul irii...
― Uffff. Ce cic litor, ufffif!
Tic ştia c b t lia e cîştigat . Avea undele lui specifice care nu-l înşelase niciodat :
― Eşti cea mai frumoas sor din lume, ştii?
Maria tres ri. Niciodat fr iorul ei n-o f cuse frumoas . Oare ce-i trecuse prin minte?
― Ce vorbeşti, fr ior r u, urîcios şi nesuferit şi... foarte drag, Ticuşorule.
Era bezn şi nelinişte şi parc avea nevoie de duioşii.
― Ssssst! se auzi semnalul şoptit al lui Victor.
― Hai, spune-mi! se rug Tic foarte în şoapt la urechea Mariei.
― Bu hu hu!
― Cum? Aşa de simplu?
― Da, Ticuşor, Bu hu hu!
― Sssst! se r sti Victor. Linişte. Se aude ceva...
Se f cu t cere şi parc se auzea undeva, înaintea lor, un zgomot nedefinit.
― Lanternele! porunci Victor tot în şoapt . Toate! înainte!
Razele înm nuncheate şi trimise ca un proiectil nu zugr vir cine ştie ce spectacol
neobişnuit privirilor celor din barc . Tunelul, apa care curgea cu v lurele spumoase, cotloane,
firide, bolovani, nimic altceva. Zgomotul îns se apropia. Pentru a preîntâmpina orice pericol,
se hot rî debarcarea şi continuarea drumului pe jos, prudent, fiecare inîndu-se de cel lalt.
Primul obstacol ap ruse! Oare ce era? O cascad ?... Da! Zgomotul care se apropia era cel
f cut de o c dere de ap !
Victor lu din mîna lui Ionel funia de care era legat barca şi începu s-o înf şoare pe bra
l sînd numai o distan de doi metri între mîna lui şi barc . Pierderea b rcii ar fi însemnat o
catastrof , încetul cu încetul, lumina unit a lanternelor descoperi obstacolul. Mai întîi aburi,
apoi învolburare, apoi apa pr v lin-du-se în şuvoaie înspumate. Era o cascad ... dar nu pe
pîrîul pe care mergeau ei, ci pe altul care venea de undeva din dreapta. R sunar uşura i, dar
nu-şi continuar imediat drumul, ci se ab tur pe malul celuilalt pîrîu pentru a cerceta
cataracta. Dac tocmai de acolo pornea o cale de ieşire spre lume? Dar nu reuşir s
descopere nimic, nici un cotlon, nici o deschiz tur . Numai c derea nebuneasc a apelor, pe
unde nu puteau s treac . Se întoarser pe pîrîul lor, la barca legat de un col de stînc . Şi
iar şi pornir pe drumul de ap care p rea c nu-şi va mai sfîrşi niciodat limanul. Coturile
rîului se înmul iser şi-l obligau pe Victor s nu mai lase nici o clip vîsla cîrm din mîn . În
spatele lui, Ionel lumina cu lanterna calea de ap .
― Aten ie! strig brusc Maria. Lumina i to i în stînga, în spate! Am v zut ceva.
Trei lanterne luminar în acelaşi timp, în spate, malul stîng al pîrîului, descoperind
obiectul z rit de Maria. Probabil c -l aruncase apa la mal. Era o cutie de lemn, ca o tabacher
lunguia .
― Cutia! ip Tic, uitînd consemnul ancestral. Cutia fermecat !
Noua descoperire îl azvîrli pe Tic din barc . Dar şi pe ceilal i.
Prichindelul se împiedic şi în ultima clip se prinse de gambele lui Ionel. Nu c zu, nu-şi
juli nasul cum crezuse c se va întîmpla, dar nu mai ajunse primul la cutie. O ridic Victor de
jos, şi, înainte de a o deschide, propuse un scurt popas. Locul în care acostaser nu era bun
pentru popas. Apa era prea lacom , îngustase rmul, iar coturile dese ale pîrîului nu le l sau
libertate de manevr în cazul unei primejdii din spate.
― Ar fi bine s trecem pe dreapta, spuse Victor. Mi se pare c se întîmpla ceva în stînga...
Victor lumin cu lanterna malul stîng şi v zu c într-adev r se întîmpla ceva în stînga.
Pîrîul subteran primea un alt afluent, mai liniştit îns decît cel cu cascada. Dup ce mai
merser vreo treizeci de metri de la confluen , ajunser la o firid înc p toare, care putea fi
folosit ca loc ideal de popas. Traser barca la mal, încol cir frînghia în jurul unui bolovan,
apoi îşi amintir despre cutia de lemn a Mariei.
― Cutia vr jit ! se repezi iar şi prichindelul, t iat în dou de o dilem cumplit . Dar nu
se poate. Dou cutii?!
Care era cutia cea bun ? Cea de la sînul lui sau cea din mîna lui Victor? Uit orice şi
smulse cutia din mîna lui Victor. Nimeni n-avu timp s -l împiedice.
― Tic! Eşti nebun? strig Maria.
― Bu hu hu! url el în loc de r spuns. M mai vede i?
― Cum s te vedem în întunericul sta, nesuferitule! S dai imediat cutia înapoi!
Lumina lanternei înfuriate a Mariei descoperi în mîinile lui Tic nu o cutie, ci... dou !
Maria i le smulse din mîini cu violen .
― De unde ai asta? întreb ea, ar tînd spre cutia grea şi str lucitoare de metal.
― Ce te priveşte pe tine? se încontr r u prichindelul. E cutia mea şi s mi-o dai imediat
înapoi!
― De unde-o ai? Acuma s spui!
 ― Din peştera vîn torului! r spunse prichindelul. Am g sit-o ascuns într-o firid . E
cutia vr jit . D -mi-o!
Dar Maria nu puse cutia în palma deschis şi fierbinte a fr iorului jefuit, ci i-o d du lui
Victor şi Victor tres ri atingînd-o.
― Ticuşor ― spuse el. Aprinde şi tu lanterna. Ionel, ia uit -te aici!
Victor şi Ionel pip ir şi întoarser cutia pe toate fe ele. G sir mai multe butoane,
ap sar pe fiecare, dar cutia nu voia s se deschid .
― Mi-a i furat vr jile! se tînguia Tic. Sînte i nişte idio i... Numai eu v puteam sc pa...
― Sssst! îl înfrunt Victor. Nu mai mişca lanterna.
Din întîmplare, Ionel ap s pe trei butoane odat şi cutia se desf cu zgomotos ca un
aparat de fotografiat cu burduf. Ionel se uita la Victor şi Victor la Ionel. Nici nu le trecea prin
cap s -i fac vreun reproş prichindelului care tremura de furie, de ciud , de durere, de
spaim , de neputin .
― Ce este? întreb Maria.
― Un aparat tefefe extraordinar, ca o bijuterie, r spunse Ionel. Cred c poate s
comunice şi cu luna...
Maria se înfior . Descoperirile din grot , primul mesaj, atît de ciudat, stafiile, barca,
toate c p tau parc un în eles. Cuvintele i se rostogolir pe buze f r s vrea.
― Da... încuviin Victor. M-am gîndit mai de mult la toate acestea, dar nu puteam s
cred, nu puteam... Mi se p rea imposibil... Parc era dintr-o carte...
― Ce facem? întreb Maria.
― Imediat îmbarcarea! Primejdia e mai mare decît ne-am putea închipui. Şi cred c nu ne
amenin numai pe noi.
― Şi cealalt cutie? îndr zni Tic, care parc se trezea într-un basm ca un pui de uriaş
adormit mult vreme.
Victor o deschise şi citi cu voce tare bile elul pe care-l g si în untru:
― "V-am luat-o înainte! Sergiu şi Pompilic . Sîc!".
― Cum se poate asta? se mir Maria. Cum, cînd, cu ce au trecut înaintea noastr ?
― Nu... medit Victor. Imposibil! Sau aproape... gata! Îmbarcarea! N-avem voie s mai
pierdem o clip !
Ionel îl opri pe neaşteptate:
― Stai! Nu putem renun a la cercetarea celuilalt pîrîu. Dac tocmai cel lalt bra e
drumul de ieşire din peşter ?
Victor ezit doar o secund : Oare pîrîul acela s fie drumul de ieşire?
― Nu cred! spuse el. E un simplu pîrîiaş care se vars într-al nostru. Gata! Ne-am
hot rît! Mergem pe pîrîul nostru!
― E o prostie! se aprinse Ionel. Pentru c am fost odat cum am fost, nu vrei s m
ascul i? Dac acolo e calea? Nu- i dai seama c pripeala ne poate distruge?
― Nu pripeala! se înfurie Victor. Nehot rîrea! Orice minut conteaz . Singura cale de ieşire
e asta! Nu sim i?
― Eşti nebun? ip Ionel. E via a noastr în joc şi poate c d m cu piciorul unicului
mijloc de salvare... Eu m duc...
Nu aştept nici o încuviin are, nici o vorb , nici un gest. Porni ca din puşc spre
confluen a unde g siser cutia.
― Ionel, stai! strig Victor în urma lui.
― M întorc... se mai auzi vocea lui din bezn .
Victor era gata s porneasc în goan pe urmele lui Ionel, dar alunec şi izbi bolovanul
care ancora barca. Funia se descol ci ca un arc şi barca eliberat fu luat de curent.
― Barca! d du Victor alarma şi începu s alerge prin ap , nebuneşte, dup ea.
Tic şi Maria în eleser ce se întîmpl şi pornir dup el, luminîndu-i drumul şi
eliberîndu-i astfel mişc rile. Barca se îndep rta cu iu eal , abia se mai z rea, dar ap ru un
cot salvator, cu bolovani şi curen i care o opri cîteva clipe. Victor o ajunse în clipa din urm ,
înşfac funia şi o înf şur iar şi în jurul bra ului. Erau salva i. Dac n-ar fi fugit Ionel ca un
neghiob!
― Repede dup el! spuse Victor şi, tr gînd barca împotriva curentului, porni spre
confluen a celor dou pîrîiaşe.

Cînd ajunse la confluen , Ionel îşi d du seama c f cuse un act de eroism gratuit. Voia
din tot sufletul s -şi ajute prietenii, voia s ias dintr-o carapace care-l anchiloza, dar
momentul pe care-l alesese nu era cel mai nimerit. Victor avea dreptate. În graba care se
cerea, exista o singur cale de ieşire posibil , şi probabil : pîrîul care-şi continua neîntrerupt
mersul. Numai în cazul cînd pîrîul care-i dusese cu atîta fidelitate pîn atunci s-ar fi v rsat
într-un altul mai mare, numai atunci ar fi trebuit s -l p r seasc . Pîrîiaşul pe care Ionel
începuse s -l exploreze se îngusta mereu, apoi se împ r ea în nişte şuvi e cu neputin de
cercetat. Nu mai avea nici un rost s -şi continue explorarea. Porni repede înapoi.
Cînd ajunse la confluen , urechea lui Ionel înregistr un zgomot ciudat, ca o r suflare,
ca un horc it şi sim i cum îl cutremur groaza. Ar fi vrut s fug şi chiar se gîndi s-o ia de-a
dreptul prin ap , dar z ri la r d cina unei stînci un obiect care sem na cu... Se aplec s
disting mai bine: erau nişte cizme cum nu mai v zuse... Şi aici conştiin a lui se opri. Dou
bra e puternice îl cuprinser de dup ceaf şi de dup umeri, capul îi fu strîns cu putere şi
presat în ceva moale şi în buşitor. Se zb tu, cîteva clipe, apoi mintea i se întunec .
Dup un minut, vîn torul îl dezlipi de piept. Corpul celui în buşit devenise inert.
B rbosul îl arunc pe um r ca pe un prosop şi cu un ghiont îi porunci vîn torului s
porneasc înapoi, de-a dreptul prin ap . Dup ce f cur un cot şi înc unul, d dur amîndoi
drum liber razelor pîn atunci sub iate. Luminar fa a prizonierului.
― Domle, b iatul directorului, pe cinstea mea!
― Fii atent, coane. S nu te recunoasc . S nu- i ar i fa a, şi caut s - i schimbi vocea.
― Dom'le, pe mine nu m-ar interesa chestia asta...
B rbosul duse mîna spre şold şi vîn torul se v zu nevoit s continue:
― ... dar dac zici dumneata, bine, dom'le...
Mai merser o bucat de drum înapoi, pîn socotir c s-au îndep rtat îndeajuns de
confluen a celor dou pîrîiaşe. B rbosul l s ostatecul jos, pe piatr , apoi îi stropi fa a cu ap
rece din pîrîu. Şi fiindc victima nu f cu nici o mişcare, îi trase capul spre pîrîu şi i-l cufund
de cîteva ori în ap . Ionel se trezi, se scutur de cîteva ori, deschise ochii, dar îi închise la loc
pentru c nu distingea nimic în bezna groas .
― Nu- i fie team , puştiule, auzi Ionel un glas necunoscut. Eşti în mîna unor oameni
buni.
Dar chiar în aceeaşi clip vîrful unei cizme îl lovi cu sete în coaste. Şi imediat alt
lovitur în fluierul piciorului.
― Oameni buni, dom'le, foarte buni, prea buni... scrîşni o voce îngroşat , nefireasc .
Dac spui, scapi, auzi? Dac nu spui, scrîşti! auzi?
Şi o alt lovitur îl izbi în fluierul piciorului, în acelaşi loc în care mai fusese lovit, sau
poate c durerea îi îmboln vise tot osul.
― Stai, coane! spuse b rbosul. Prea te gr beşti...
― Dom'le pe... se întrerupse brusc vocea îngroşat . Trebuie s ştie ce-l paşte. Dac
spune totul, scap . Asta-i toat legea. Auzi, m ?
― Mi-e fric ... se tîngui cel trîntit pe piatr .
― Cine-a luat barca? se auzi vocea nefireasc .
― Care barc ? întreb buimac Ionel.
Talpa care-i ap sa urechea şi i-o freca parc avea zim i. Sim ea cum i se prelinge ceva
cald pe ceaf .
― Cine-a luat, dom'le barca? Pe cinstea mea!
― Cel mai mic dintre noi... r spunse Ionel. Numai el a înc put prin cr p tur .
― Şi cutia? întreb vocea necunoscut . Cine-a luat cutia... Adic tot la mic a luat-o...
Unde-i cutia?
― Nu ştiu, r spunse Ionel. N-am v zut nici o cutie.
Piciorul intr iar şi în ac iune: lovea, ap sa şi freca. Lovitura o primi dup ureche.
― Nici acum nu ştii, dom'le?
― Am v zut o cutie de lemn, o tabacher ... r spunse Ionel.
Vîn torul îl c ut jos cu mîinile, îl ridic încet de guler, pîn îl potrivi în fa a pumnului
drept. Bra ul se retrase, apoi lovi scurt, n prasnic. Prizonierul se pr buşi ca o cîrp .
― Ce faci, cretinule? şuier b rbosul. Te arunci singur cu capul în jos în pr pastie?
― Taci! se zburli vîn torul. M arunc cu picioarele, nu cu capul. Şi s nu m mai insul i,
dom'le, auzi? E ultima dat , dom'le. Trebuie s ştie ce-l aşteapt , dom'le. S nu cread c
glumim, dobitocule!
B rbosul încremeni de uimire. Parc ar fi auzit vocea altcuiva. Şi mai ales în elegea c
vîn torul are dreptate.
― Poate c-ar fi bine s mai chibzuim, spuse cu alt glas b rbosul. Dar nici dumneata s
nu m mai insul i...
― Dom'le, tot una e: libertatea indiferen ei, pe cinstea mea! Eu mi-am f cut planul. Mai
sînt şase. Ştiu pe ce-au pus mîna, nu ştiu pe ce-au pus mîna, tot una e, dom'le...
― Coane, eu zic s mai încerc m...
― Dom'le... Încearc dumneata, pe cinstea mea...
B rbosul reuşi s -l aduc pe Ionel în sim iri, dup multe str danii.
― Te-ai trezit?... Întreb el. Acum te-ai convins c nu glumim. Buc i te facem!
― Nu ştiu, plînse Ionel. Nu ştiu. Doamne!
Dar piciorul vîn torului înainta şi c uta urechea.
― Dom'le, spui?
Piciorul cu zim i începuse s-apese urechea. Apoi s-o frece. Pocneau zgîrciurile ca varza.
― Spun... r cni Ionel.
 3

Victor îl strig pe Ionel, dar nimeni nu-i r spunse. Ajunsese în locul unde şuvi ele acelea
sub iri se rev rsau în bra ul care-l atr sese pe Ionel. Terenul era accidentat, inaccesibil. Nu
trecuse nici Ionel mai departe. Imposibil! Teama de a i se fi întîmplat un accident îl p r si
repede, dup cercetarea bra ului inaccesibil pe toat por iunea lui. Nu erau nici pr p stii,
nici cascade, numai înfund turi sau cr p turi verticale, prin care nu se putea strecura corpul
unui om. Atunci unde era Ionel?
Victor se întoarse la confluen . Tic şi Maria îl aşteptau nelinişti i.
― Aprinde i lanternele! şopti el. S c ut m peste tot. Maria! Tu s ii lumina lanternei
numai înainte.
C utar cu aten ie pe mal, dar nu g sir nimic, nici o urm , nici un semn, nici un
indiciu care s explice dispari ia brusc şi misterioas a prietenului lor.
― S c ut m şi-n ap , spuse într-o doar Maria.
În ap ... Şi Tic z ri în ap farul unei lanterne. Mîna se cufund iute: era lanterna lui
Ionel. O recunoscur to i. Numele lui era scrijelit pe metal.
― Aici n-avea ce s caute Ionel, spuse Victor. Numai dac l-a atras ceva, dac a z rit
ceva neobişnuit... dar ce putea s -l atrag aici?
C utar în por iunea în care Ionel z rise cizma vîn torului. Terenul era umed şi uns cu
un mîl moale, slinos, ca o past cleioas . Victor lumin centimetru cu centimetru fîşia de mîl
de lîng ap , cu speran a c va g si urmele ghetelor lui Ionel. Urme erau din belşug, dar nu
urmele cireşarului. Erau urme de cizme mari, b rb teşti. Ş n ule ele de pe t lpi îi ajutar s
descopere num rul agresorilor, pentru c nu mai r mînea nici o îndoial : Ionel fusese atacat.
Doi oameni pîndiser acolo. Victor îşi dest inui gîndurile cu glas tare:
― Au fost doi indivizi care l-au pîndit aici pe Ionel. Şi pentru c nu exist nici o urm de-
a lui, înseamn c l-au luat pe sus. Direc ia urmelor duce spre catedral ... Mai încolo urmele
dispar: înseamn c-au luat-o de-a dreptul prin ap .
Sim eau, în bezn , c se uit unii la al ii şi mai ales sim eau cum creşte în ei acelaşi
gînd.
― Poate c e-o nebuie Ce facem, şopti Victor, dar alt gînd nu-mi trece prin cap. S-au
schimbat rolurile: acum trebuie s urm rim noi... Pornim? Gata!
― Lu m şi barca? întreb Tic.
Funia b rcii era în mîna lui Victor.
― Trebuie Ticuşor, r spunse Victor. La început o s ne cam încurce, dar poate s ne fie
de mare folos, mai tîrziu.
Tic ceru cu mîna funia b rcii şi Victor i-o încredin a strîn-gînd cu durere bra ul
prichindelului. Apoi trecu în frunte pentru a conduce înapoi, pe drumul pe care veniser ,
grupul obosit şi jefuit al cireşarilor. Victor lumina drept înainte calea, fîşie dreapt , f r
c ut ri, Maria iscodea malul drept, iar Tic malul stîng. Nici o pietricic nu putea s scape
luminii orbitoare. Lanternele b teau departe, preîntîmpinînd orice atac prin surprindere. De
aceea, la coturile pîrîului, cireşarii încetineau mersul şi, de fiecare dat cînd îl încetineau,
prichindelul cel blond şi ciufulit îşi lipea cotul de mijloc pentru a sim i un obiect dur pe care
şi-l ag ase la cing toare: o toporişca luat din rucsac. Îl v zu pe Victor şi f cuse şi el la fel,
dar Victor nu-l v zuse pe el. Dup un timp disp ru şi fîşia de mîl care tr dase urmele
agresorilor. Drumul continua t cut, cu încord ri şi emo ii, şi mai ales cu speran e.
― Pssst! d du Tic semnalul convenit de alarm . Am g sit o piatr , o pietricic ...
Şi Maria şi Victor se preg teau s -şi reia drumul cam nemul umi i de zelul exagerat al
prichindelului. Dar Tic îi opri:
― E granit din la, paleozoic, pe care l-a g sit Ionel la intrare, cînd ne-am certat prima
dat ...
Victor lu piatra, apoi i-o ar t Mariei:
― Unde ai g sit-o, Ticuşor? întreb Victor.
― Aici! Uite alta! Şi înc una! Trei la un loc! Cum de le-a sc pat Ionel?
― Unde le inea? se interes Maria.
― În buzunar la pantaloni, am v zut eu cînd le-a pus. Într-un buzunar cu fermoar... Am
vrut eu s -i împrumut una şi ştiu...
Dup al i cî iva paşi, Tic mai descoperi o piatr şi lîng ea înc dou .
― Uneltele de silex, îl l muri Victor.
― De ce tot trei? întreb numaidecît prichindelul.
Dar cînd Victor descoperi, doar dup cî iva paşi, alte trei pietre granitice, întrebarea lui
Tic începu s -l chinuiasc . Trei, trei, trei. De ce mereu cîte trei? Era evident c fuseser
aruncate cu bun ştiin , nu pierdute. Dar de ce cîte trei? Trei pietricele de granit, trei
unelte...
― Ticuşor! tres ri Victor. Ia arat -mi pietrele aşa cum le-ai g sit pe mal. Înşir -le!
― Poftim! spuse prichindelul cam bosumflat.
 ― Nu te sup ra, cîrnule ule... Tu mi-ai dat ideea. Nu observi. Trei pietre mici, trei pietre
mari, trei pietre mici... Tot nu în elegi?
― Nu... recunoscu foarte trist ciufuliciul.
― Trei mici, trei mari, trei mici: trei puncte, trei linii, trei puncte!
― S. O. S.! tres ri puştiul. Salva i sufletele noastre!
― Doamne! se îngrozi Maria. Oare ce i s-a întîmplat?
― Tu nu sim i cît de frumos e mesajul sta? întreb Victor cu tremur în glas. Ionel vrea
s fie salvat, ne cheam s -l salv m, şi ne mai spune c poate s fie salvat!
Îşi reluar drumul cu o hot rîre de neînfricat. Tic îşi pip i securea. Era la locul ei şi
securea era un paloş de foc, şi paloşul nu putea fi mînuit decît de un F t-Frumos. Las' c ...

Cei doi agresori şi ostatecul lor mergeau împotriva curentului. Pe mal, prin ap , pe unde
g seau loc. Ionel era la mijloc, între ei, fiecare îl inea de o mîn . În dreptul unei scobituri,
camuflat de un bolovan în form de piramid , se oprir . Îl lipir pe prizonier de perete, se
d dur cî iva paşi înapoi, apoi îşi proiectar brusc lanternele asupra lui.
― Acum gata, dom'le! Ai min it, dom'le! S-a dus!
― N-am min it... se rug Ionel. Am spus tot ce ştiam. Poate-am uitat cîte ceva...
Vocea lui plîngea. Vîn torul îi f cu un semn cu cotul b rbosului. Una dintre lanterne se
stinse şi vocea b rbosului întreb crunt:
― Ia zi-i! Cîte fete sînt cu voi? Aici în peşter ...
― Una... r spunse Ionel.
― Şi cealalt unde-i, dom'le? C erau dou , pe cinstea mea. Va s zic min i...
― Nu mint... Cealalt e afar , pe munte, cu b iatul la solid, cu Ursu...
― Da, dom'le, ştiu... S nu min i, dom'le, c ... scrîşti!
― Şi zi-i aşa! E o fat cu voi. Fraged , nu? De vîrsta dumitale, nu?
În clipa aceea, Ionel f cu un pas, parc ar fi vrut s se fereasc de cineva, şi se pr buşi
dureros în ap . B rbosul îl ridic de piept. Prizonierul gemea şi se scutura de durere.
― Ce s-a întîmplat, dom'le? se interes vîn torul.
― Piciorul... se jelui Ionel în sughi uri. Aoleu! Mi-am rupt piciorul, la genunchi.
― Jale, dom'le, îi spuse vîn torul. Pe cinstea mea. Eu nu te iau în spate, dom'le. Şi tot ai
spus totul...
Vîn torul se apropie de cel c zut, îl primi din mîinile b rbosului şi-l întoarse cu fa a la
perete. Apoi îşi scoase pistolul de la şold şi-l lovi scurt şi dur în ceaf .
― Ştiu eu un loc bun, dom'le... Pe oricine l-ai atinge acolo, adoarme cît ai zice peşte,
pentru cel pu in dou ceasuri.
Ionel c zuse ca un cearşaf. B rbosul îl tîrî în scobitura camuflat de piramida de piatr
şi-l acoperi cu pînza care fusese odat îmbr c mintea unei fantome.
― Aşa, dom'le! aprob vîn torul. S stea acolo pîn ce ne întoarcem cu cutia. Şi pe urm
vedem noi. Ori iese o chestie mai aşa, ori scrîşti! Pe cinstea mea...
Cei doi pornir iar şi prin noaptea peşterii. Alergau ca nişte bezmetici, prin ap , printre
stînci şi bolovani, cu n dejdea c undeva îi aşteapt libertatea şi soarele.

Dac Tic n-ar fi descoperit piatra aceea neînsemnat , o pietricic şlefuit gata s cad
într-o groap cu ap , oare ce s-ar fi întîmplat în Peştera Neagr ?
Era ultima piatr care mai r m sese în buzunarul lui Ionel şi pe care prizonierul o
aruncase înainte de a se pr buşi lîng piramida de piatr , atunci cînd îşi rupsese piciorul.
Dar Tic v zu piatra, era o unealt veche de silex, înv ase şi el s le deosebeasc , şi imediat
d du alarma:
― Pssst! O chestie de silex!
Şi iat c piatra aceea murdar deveni cel mai pre ios diamant: Ionel tr ia, se afla pe
undeva prin apropiere, şi îi chema spre el. C utar la început în jurul locului unde g siser
piatra. Erau multe scobituri acolo şi una dintre ele era mascat de o piatr uriaş în form de
piramid . Acolo se strecur Tic, acolo îl g si pe Ionel sub pînza paraşutei. Îl traser afar din
niş şi Maria se repezi s -i fac respira ia artificial , dar Victor o opri:
― Mai întîi în barc , apoi plecarea şi pe urm respira ia! Pîn la trei!
Înainte de trei, barca porni în aval. Tic în fa , ghemuit, lumina calea cu lanterna. Victor
în spatele lui tr gea din r sputeri la vîsl . Drumul îi era cunoscut: înc nu-i pîndea nici un
pericol din fa . Restul b rcii era ocupat de Ionel şi de Maria, care inea în poal capul
bolnavului şi încerca toate metodele sanitare şi nesanitare ca s -l aduc în sim iri. Fa a lui
Ionel era plin de vîn t i şi julituri, urechile la fel, iar în ceaf avea un cucui cît pumnul. În
sfirşit, cînd barca ajunse la confluen a celor dou pîrîiaşe, Ionel scoase primele gemete şi f cu
primele mişc ri. Imediat, Victor hot rî prima escal .
 Tic, Maria, Victor îi şopteau, îi spuneau tot ce le trecea prin cap pentru a-l trezi mai
repede şi a-l face s în eleag de la început c a sc pat de agresori.
― Pe cinstea mea... se auzi vocea lui înceat . Nu-mi vine s cred c am sc pat.
― Nesuferitule! izbucni Maria.
Îl l sar s -şi revin cu totul. Maria mai muie o dat batista în ap şi începu s -i frece
fruntea.
― Aoleu! ip Ionel ridicînd capul. Ustur ca dracul! Sau ai vrut s m trezeşti de-a
binelea?
Ner bd tor, Victor îl întreb într-o suflare:
― Cî i sînt în total? Ai recunoscut vreunul?
― Sînt numai doi şi mi se pare c nu prea se în eleg. Unul e Petr chescu. Cel lalt nu ştiu
cine e, nu i-am auzit niciodat vocea. Un individ cu barb , foarte solid...
― Petr chescu! tres ri Victor. Acum încep s se l mureasc multe. Povesteşte-ne totul,
în am nunte...
Ionel le spuse tot ce i se întîmplase. Mai ales nu uit s -şi aminteasc metodele lui
Petr chescu: urechile, fa a, fluierul piciorului, coastele, ceafa.
― Cum ai sc pat? întreb ner bd toare Maria.
― M-am pref cut c mi-am rupt piciorul... Dar ce spaim am tras! Brrrrr! vorba lui Tic.
Am crezut c-o s m împuşte, bestia... Şi s şti i c am plîns... Uneori m-am pref cut, alteori
am plîns mai r u ca un crocodil...
― Şi cutia? întreb Victor.
― Le-am spus c n-am putut s-o deschidem şi c am ascuns-o într-o firid , chiar lîng
deschiz tura lor, acolo la c rarea iadului. S-au dus dup ea.
― Grozav! se bucur Tic. Ce-o s se mai chinuiasc !
― Chiar aşa grozav nu-i, Ticuşorule. Dac se-ntorc şi dau de noi, cu voi nu ştiu ce-or s
fac , dar cu mine ştiu... În buc ele m taie şi pun şi sare deasupra, c se g seşte...
― Cum te sim i? îl întreb Victor.
― Îmi vine s urlu de durere. Dumnezeule! M-a tocat ca pe roat . Şi-n ceaf parc mi-a
b gat un fier roşu...
― Dac te doare, e bine, spuse Maria.
― Z u c nu-i bine, se rug , Ionel. E cumplit...
― Ba e bine! îl încuraj şi Victor. Avem o parte din trusa medical la noi. Trebuie s
plec m imediat. Dac dau a treia oar peste noi, nu mai sc p m. Dac ieşim noi nu mai
scap ei. Dac-ai putea, Ionel, s pui în func iune aparatul tefefe...
― O s încerc, spuse Ionel, cu voce bolnav . Ceafa m nenoroceşte, dracii şi smoala de-
acolo... Vezi, Tic. Dac punem cutia asta în func iune va fi de o mie de ori mai pre ioas decît
cutia ta fermecat ...
― Daaa... dar mie tot îmi pare r u, z u, Ionel...
Îi p rea r u nu pentru cutie, ci pentru c -şi pierduse basmele.

Undeva în peşter , departe sau aproape, cine poate şti? Bezn , ur , disperare.
― Dom'le, numai dumneata eşti de vin , pe cinstea mea. Trebuia s -l împuşc.
― Parc ziceai, coane, c metodele dumitale nu dau greş. Şi ce foloseai dac -l omorai?
Aflai ceva în plus?
Cei doi agresori cotrob iser prin toate cotloanele şi firidele, prin toate scobiturile şi
cr p turile, dar nu g sir nimic, absolut nimic.
― Asta-i, dom'le! Aşa-i cînd nu dai ascultare primului gînd. Pe cinstea mea!
― Ai dreptate, coane! Ai spus o vorb mare. Şi eu trebuia s fac la fel. S m predau!
― Cum, dom'le? Pe cinstea mea!
― Da, coane. Din prima zi mi-a trecut asta prin cap. De cînd am ştiut c voi intra în
cavern ... Pe urm ... Ca un animal care nu ştie ce s fac ...
― P i atunci de ce-ai venit, dom'le, aici? Pe cinstea mea! De ce n-ai r mas acolo? Ai
stricat o paraşut , dom'le...
― Dar ce eşti dumneata? Procuror? Comandant?
― Dom'le! Ai auzit de "Expresul negru"?
― Am auzit, de cînd tot aud de el...
― Eu sînt, dom'le...
B rbosul înlemni. Apoi începu s tremure din toate încheieturile. "Expresul negru" era
unul dintre cei mai faimoşi spioni, omul care nu greşise niciodat în anii unui sfert de secol.
Dar nu se putea... Ba da!
― Dumneata?
― Da, dom'le. Şi acum pot s las la o parte mascarada, pe Dobrescu, Cerboaica, şi pe to i
ceilal i. Am dreptul, dup atî ia ani, m car pentru jum tate de ceas... Am şi uitat de mine, de
gîndurile mele. Nici nu mai ştiu cine sînt în realitate? Petr chescu sau...
 ― Dumneata "Expresul negru"?
― De ce te miri? Nu mi-am jucat bine rolul? To i m cred un smintit, un inofensiv, pîn
şi copiii rîd de mine. Şi dumneata, domnule, m-ai crezut...
― Şi pentru ce faci toate astea? se îngrozi b rbosul.
― Pentru ce?... Pentru c asta mi-e meseria, domnule. Unii bat cuie, al ii vopsesc, al ii
predau lec ii. Mi-am ocupat şi eu locul în via . Nici nu mai ştiu cînd şi pentru ce. La început
cred c-am avut destule motive. Pe urm ... Îmi fac meseria, aşa cum bat al ii cuie... gata...
B rbosul îşi reveni din uimire şi c ut un plan de sc pare. Dar Petr chescu îl sim i:
― Stai, domnule! nu mai f nici o mişcare şi s nu ieşi din raza lanternei, c trag. Eu nu
greşesc niciodat , domnule. Orice copil ştie asta. Spuneai c vrei s te predai? De ce,
domnule?
― Pentru c e o prostie... Ce caut eu aici? Ce fac? Oamenii cl desc şi eu stric... De ce?
Am fugit cînd eram tîn r şi cînd erau ruine... Acum am ajuns eu ruin într-o lume tîn r ...
De ce s mai stric?
― Ghinionul dumitale c te-ai întîlnit cu mine... Altminteri puteai s te predai. Mie nu-mi
pas . Pot şi f r dumneata.
Dar dac te predai, eu nu mai exist. Şi mie, domnule, îmi place via a. Nu renun la ea
pîn -n ultima clip . E prima dat cînd îmi divulg secretul, în elegi? Stai, domnule, nu mişca.
i-am spus c nu greşesc niciodat !
― Nu te tr dez, pe via a mea, se rug b rbosul presim ind groaznica sentin .
― Copil rii! Ştiu, domnule. Dac-ai avea pistolul în mîn , nu la şold, ai trage şapte gloan e
în mine. Şi pe cel de pe eava l-ai trage. Ştiu, domnule, de-aceea tr iesc.
― Nu spun un cuvînt...
― Stai, domnule! Am opt gloan e în revolver. Ei sînt şapte. Am opt gloan e, domnule,
exact cîte trebuie...
― Adic ...? începu s priceap b rbosul.
― Dom'le, ai fost trimis aici. Şi ai fost ucis, ai disp rut. Crezi c intereseaz pe cineva de
cine ai fost ucis? Cei care te-au trimis vor pune o cruce în dreptul unei cifre şi gata! Eu ştiu,
domnule, aşa se întîmpl . Nimeni nu se mai intereseaz pe urm de dumneata...
― Dar mama...
― Fleacuri, domnule, pe cinstea mea. Mama! Un cuvînt, domnule. Aşa cum spui mas ,
pistol, igar ... Mama? Şi ce dac se spunea "lon " sau "slag "? Un cuvînt, domnule... Eu n-
am dreptul s pierd nici un cartuş. Şapte sînt ei, al optulea eşti dumneata. Cu dumneata voi
începe. Numai dac bag fiecare cartuş într-o east , pot s scap. Stai! întoarce-te! Aşa,
domnule, cu spatele... Mor ii tac, dom'le... Ştii cine-a spus primul asta? Cezar, dom'le... Mor ii
tac, dom'le, tac, pe cinstea mea. Şi Petr chescu va tr i, dom'le, va tr i cu Do-brescu, şi cu
Cerboaica, iar dumneata, dom'le, te-ai sinucis fiindc -ai omorît şapte copii... Da, dom'le... Ai
omorît şapte copii şi te-ai sinucis... Întoarce-te cu fa a, cu tîmpla!
Vîn torul ap s pe tr gaci. B rbosul se pr buşi exact în dreptul deschiz turii.
― Primul cartuş, dom'le... Mai sînt şapte... În fiecare east cîte unul, pe cinstea mea...

CAPITOLUL XVII

Ceasul lui Victor ar ta ora patru, dar nici unul dintre cire-şarii fl mînzi de lumin nu
era în stare s fixeze timpul: patru diminea a? patru dup amiaza? Era atîta bezn în urma
lor, şi atîtea întîmpl ri, şi atîtea emo ii, şi atîtea spaime, şi atîta marmur întortocheat , şi
atîtea taine de calcar, şi atîtea întreb ri, încît nimeni nu mai re inuse num rul zilelor sau al
s pt mînilor tr ite în grot , nimeni nu mai sim ise clapele conven ionale ale timpului. Patru
diminea a? Patru dup amiaza?... Şi deodat se îndr gostiser to i de cifra patru. Dac ar fi
fost ora unu sau dou , dilema i-ar fi învr jbit, poate chiar le-ar fi îngr şat neliniştile. Dar ora
patru era bun prieten : ori începea o zi, ori era plin zi... Peste un ceas, afar în lume, totul
va fi mai viu şi mai treaz, pentru orice cinci al cadranului, oamenii ar putea s -i asculte... Nu-
mai dac ar izbuti Ionel s aduc semnale şi pocnituri şi bîzîit în aparat! în goana aceea prin
ap şi bezn , întrebarea cea grea devenise o rug ciune: Va izbuti Ionel...?
Barca trecuse f r s acosteze prin dou saloane grandioase şi prin dou lacuri albastre,
înc rcate toate cu minuni de marmur şi calcar. Erau orgi şi oglinzi acolo, şi milioane de
boabe roşii, albastre, verzui şi albe împroşcate în arcade şi cupole, erau statui ciudate şi
crest turi pe lespezi pr buşite, dar ei n-aveau voie s piard nici o clip , nu trebuiau s
înt rîte timpul. Tunelul parc nu mai avea cap t, parc voia s str bat tot lan ul de mun i ai
lumii. Oare cît goniser în veşnicia lor subp mîntean ? Cîte grade şi meridiane dep şiser ?
Oare-i va duce vreodat tunelul la lumin ?... Şi iar şi cea mai grea şi mai repetat întrebare:
va izbuti Ionel?
 Lanternele luminau f r încetare necunoscutul dinaintea lor, tubul de ap şi bezn , în
care reveniser , dup ere de t cere şi moarte, fiin e omeneşti. Dar parc ecourile şi curen ii
crescuser , iar tubul devenise drept ca un cilindru, iar picurii de ap se r riser pe tavanul
mai înalt.
― S stingem lanternele... se auzi vocea emo ionat a lui Victor.
Lanternele se stinser , toate odat , şi bezna le intr în ochi, moale, rea, ustur toare.
― Ş nu se-ntîmple ceva chiar acum... şopti Maria cu emo iile întinse spre un prag
p timaş al luminii.
― Numai cîteva secunde... cîteva clipe...
Întunericul... da! Întunericul parc se îmblînzise. Parc era o noapte, cum sînt multe
nop i în lumea obişnuit , o noapte f r lun , o noapte cu un luceaf r mare, viteaz, care vrea
s deseneze umbre p mînteşti. Întunericul fusese spart undeva. Unde?
― Numai s nu fie o cr p tur sus, spre creştete, dar nu cred... nu se poate!
Era mai degrab un protest decît o speran , era poate gestul naufragia ilor dispera i,
care simt, înainte de a vedea, coaja de p mînt de la orizont, şi nu mai au putere s-o anun e,
nu mai au decît puterea protestului împotriva unei posibile torturi: tortura prin speran .
Totuşi speran a creştea în sufletele lor; fusese un lic r, o scînteie, dar totul putea deveni
explozie. Oare ce for e necunoscute clocoteau în pieptul lor?...
Victor îşi întoarse capul spre Ionel:
― Ar fi bine s nu mai aprindem lanternele, s l s m ochii s ni se obişnuiasc încetul
cu încetul cu lumina... E un adev rat noroc c nu s-a f cut dintr-odat lumin . Am fi orbit.
Nu r spunse nimeni. Teama înc nu pierise de tot. Se rugau în t cere. Victor îl c uta pe
Ionel, dar bezna înc nu admitea contururi:
― Ionel... Cum s facem ca s te ocupi mai departe de aparat?... S - i lumineze Tic cu o
lantern acoperit ?
― Nu-i nevoie...îl linişti Ionel. Am înv at aparatul pe dinafar . Îi cunosc fiecare şurub,
fiecare resort, fiecare sîrmuli . N-am nevoie de nici un pic de lumin ... Într-adev r e un mare
noroc c nu ne-a tr snit soarele...
Dup atîta vreme, dup atîta veşnicie întunecoas , cire-şarii vorbeau din nou despre
lumin şi despre soare... Şi abia acum, cînd sim eau c lumea şi lumina se apropie, începea
s -i doar ap sarea muntelui, oboseala, setea de odihn şi de aer, de aer cald, uscat... Se
gîndeau c poate va fi un cer albastru şi nori albi de sidef şi nişte întinderi verzi şi creştetele
gri ale mun ilor... Cît de departe erau culorile, culorile de toate zilele, culorile de odihn şi
mers, culorile de cas , culorile în care închizi ochii şi spui! "Uffff! Ce cald e ast zi!"
Barca înainta purtînd spre rmul luminii de toate zilele patru fiin e pline de speran .
Noaptea se transformase în sear , seara devenea o cea groas , apoi o negur dintr-o dup -
amiaz de munte, apoi o cea dinaintea zorilor. Şi dup un cot... undeva, departe se vedea
printr-o gaur mic , mic lumea. Lumea cea adev rat . Era o pat alb sau albastr acolo,
un punct alb, îndep rtat. Dar acolo, în discul acela mic cît o unghie, cît un bob de maz re, cît
o perl erau toate bog iile şi fericirile lumii: p rin i, prieteni, oameni, via , lumin . Totul era
acolo în bobul acela de lumin , care devenise cît un nasture, apoi cît podul palmei, apoi cît o
farfurie, apoi...
Aerul era cald, uscat, lumina se apropia. Nu mai era o simpl sp rtur rotund şi
albastr , ca un semn de speran al dep rt rilor. Se vedea cerul cu norii albicioşi ai Mariei, se
deosebeau culorile. Cireşarii nici nu sim iser cînd ieşiser din grot şi p trunseser în lume.
Deasupra lor era cer. O şuvi sub ire, albastr sus inut parc de pere ii de piatr cu creste
dantelate care m rgineau pîrîul. Barca plutea pe fundul unei pr p stii hidoase. Soarele nu se
vedea, dar cine se îndoia oare în acea clip c potopul de lumin pe care-l rev rsa nu era
d ruit, tot, celor care ieşeau din tirania beznei.
Pr pastia era îns nemiloas , crud , rea, cu inim de piatr . Pere ii t ia i cu spada şi
şlefui i de ploile şi z pezile mileniilor nu l saser nici o pecingine, nici un colier s urce sau
s coboare pe netezimile lor neverosimile. Nimeni nu s-ar fi putut c ra pe ei spre lumin .
Cînd priveau dîra albastr de deasupra capetelor şi în elegeau cît de departe e cerul, pasagerii
b rcii sim eau înc fiori de bezn şi închisoare. Tunelul descoperit şi adînc, tunelul din fudul
p mîntului, îi întîmpina cu o melodie gemut şi înfundat , cîntat de o orchestr nev zut
peste care parc se tr sese o cortin sferic , groas , în buşitoare. Parc totul, tot cîntecul cu
ecourile lui, urc de undeva din fundul p mîntului... dar mai putea fi oare şi un alt fund al
p mîntului? Zgomotul era mai greu şi uneori r zb teau ecouri de alarm , ale unor trîmbi e
ascu ite sau bubuiturile unor tobe gigantice. Era un cîntec care aducea nelinişti, era un
preludiu dureros, funebru...
Cireşarii se priveau cu t ceri. Presim eau ce-i aşteapt la cap tul drumului. Dar numai
departe, în zare, mun ii îşi coborau gheburile spre p mînt. Poate c acolo... Cînd cîntecul
lugubru se transform în zgomot r u şi apoi în r cnet asurzitor, ciresarii p r sir barca şi îşi
continuar drumul pe malul drept al pîrîului. Natura era hain . Uitase cît îi chinuise cu
bezna şi spaimele ei, sau poate era furioas c -i fuseser v zute şi mîngîiate podoabele din
adîncuri şi le preg tea o coroan a cruzimilor: închisoarea de la pragul lumii, dup ce îi
sîngerase cu neasemuita tortur a speran ei.
Cascada era la cî iva paşi. Dintr-un loc ferit de v lm şagul apelor şi de spuma pr buşirii,
Victor privi în jos... dac l-ar fi v zut Ursu, l-ar fi împins înapoi numai cu puterea r cnetului.
Cascada avea vreo zece metri. Lacul pe care-l f cea era înconjurat de lespezi de piatr nedete
ca parchetul s lilor de bal, dar şi suli i groase cu vîrful treaz în l at spre cer, parc aşteptînd
c derea cuiva. Dup ce ieşea din lac, pîrîul cotea brusc dup un col de munte şi nu se mai
vedea. Victor se retrase de la marginea cascadei, paşii îi obosiser , vorbele nu voiau s se
dest inuie, dar nici nu mai era nevoie. Îi urm reau to i privirile, şi privirile lui c utau,
rug toare, un semn pe pere ii şlefui i, şi nici o cut , nici un col de piatr nu se l sa înduple-
cat. Netezimea pere ilor era aspr şi definitiv .
Numai Ionel nu participa la drama mut de lîng cascad . El nici nu ştia ce se
întîmplase, dar el scoase cuvintele înc rcate de speran :
― Gata... oft el. L-am prins. Doamne, ce simplu!
Ceilal i nu-l în elegeau. Nu puteau s sar dintr-o dat de la un cap t al lumii la altul.
― Ce v uita i aşa?... Gata! V-am spus... Aparatul func ioneaz ...
― Sîntem salva i! s ri imediat fostul posesor al cutiei fermecate.
Maria şi Victor se lipiser de Ionel. Aparatul bîzîia. De cînd aştepta tres ririle unor
degete bune!.
― Ne poate auzi lumea... şopti Maria. Uffffff!
― Da! Sigur... Îi provoc prichindelul pe to i la adev r. Cutia mea! A i v zut?
― Cutia ta, Ticuşorule... îi r spunse Ionel. Ei, acum vezi, Ticuşorule! Crezi c poate s
existe în lumea asta, acum, o vraj mai mare decît vraja din cutia ta?...
Cireşarii se aşezar pe o limb uscat de piatr şi începur s trimit prin degetele lui
Ionel mesajul lor c tre lume. Linii şi puncte, linii şi puncte, dar mai întîi: trei puncte, trei linii,
trei puncte...
Tic privea cerul, parc -şi lipise genele de albastrul îndep rtat. Dar cine ar putea s jure
c prichindelul nu urm rea în v zduhul ocolit de nori zborul uluitor al unor linii şi al unor
puncte...?

Vijelia care întîmpinase diminea a cu atîta spaim şi distragere îşi pierduse aproape
toate urmele. În v lm şagul vie ii devenise ceva care a fost, iar pentru oamenii care o
înfruntaser o amintire urît , sau, cine ştie? o amintire frumoas . Soarele ieşise biruitor din
b t lia cu stihiile care voiser s -l r pun înc înainte de a se trezi, şi oamenii îl g sir , dup
fuga norilor, exact acolo unde trebuia s fie în ziua şi la ora aceea. Şi îşi cheltui cu atîta
d rnicie puterea sa de foc, încît foarte repede readuse pace şi linişte pe p mînt. O p s ruic
îşi f cu îndat curaj şi diapazonul ei d du semnal şi deşteptare întregii naturi. Era cîntecul
dintotdeauna al lumii. P mîntul îşi scutur amor eala şi se înzdr veni, iarba sufl în aer
podoaba grea a ploii, copacii îşi îndreptar bra ele şi îşi recucerir spa iile furate, iar oamenii
îşi reluar treburile întrerupte.
Cireşarii, cei iar şi ai soarelui, p r siser de mult vreme coliba de bîrne. Se
desp r iser de oamenii care-i g zduiser acolo, dup ce unul dintre ei, un b rbat zdrav n,
uitîndu-se la Ursu, rosti ca pentru sine:
― Asta-i: nu exist pe lume o fiin mai tare ca omul!
Plecaser înviora i, şi poate c ar fi trebuit s se predea bucuriilor dup marea lor
biruin asupra vijeliei. Dar nu sc paser şi nu puteau sc pa de nelinişti. Vijelia turbat
împiedicase orice întîlnire pe unde. Lucia încercase de mai multe ori, emi înd zadarnic
semnale care nu se auzeau nic ieri. Nu mai avea nici o veste din peşter , iar aparatul nu
recep iona nimic. Încetul cu încetul fur n p di i de gînduri negre în împ r ia aceea atît de
alb şi de galben a soarelui de dup amiaz . Mergeau spre caban cu privirile mereu
întoarse spre masivul care ad postea peştera. Oare ce se întîmplase acolo?... Cînd cabana se
z ri în fa a lor, la mai pu in de jum tate de kilometru, Lucia propuse un popas scurt care
prevestea emo ii.
― E aproape cinci, spuse ea. Oare n-ar fi cazul s mai încerc m o dat , înainte de a urca
la caban ?
― Dac î i place atît de mult ora cinci f r opt minute şi zece secunde... îi anun Dan
ora exact .
Oare nu-şi pierdeau iar şi timpul? Oare nu era mai bine s alerge în caban ?... Tustrei
c zur îns de acord s mai fac o ultim încercare înainte de... Aparatul intr în func iune şi
înainte ca Lucia s înceap semnalizarea, auzi un c nit:
"Ta-ta-ti-ti-ta-ta-ti-ti-ta-ta..."
― Peştera! spuse Ursu strîngînd bra ul lui Dan ca un cleşte.
― Peştera! gemu Dan care nu-şi mai sim ea bra ul amor it de strînsoare.
Lucia închise ochii şi lovi automat cu degetele în emi tor; voia s şi-i imagineze pe cei
cu care se întîlnea pe unde, voia s -i vad înainte de a le primi mesajul, m car o clip înainte.
Aparatul o paraliza. Semnalele c deau grele;
"Ti-ti-ti Ta-ta-ta Ti-ti-ti!"
Şi din nou:
"Ti-ti-ti Ta-ta-ta Ti-ti-ti!
― S. O. S.! se cutremur Lucia. S. O. S.!
Şi începu s noteze, înfrigurat , mesajul acelora care r zb tuser prin noaptea muntelui
şi sc paser pentru o vreme de mînia oamenilor din caverne:
SITUA IE APROAPE DISPERAT / AVEM NEVOIE DE AJUTOR / SÎNTEM URM RI I DE
DUŞMANI PERICULOŞI / FOARTE PERICULOŞI / AM IEŞIT DIN PEŞTER / PRIN PARTEA
CEALALT / NU PUTEM DA NICI UN PUNCT DE REPER / SÎNTEM LA MARGINEA UNEI CAS-
CADE / AM PARCURS UN DRUM FOARTE LUNG / NU PIERDE I NICI O CLIP / UNUL DIN
SPIONI E PETR CHESCU / TRANSMITEM CU UN APARAT CAPTURAT DE TIC DE LA EL / AL
NOSTRU S-A DISTRUS DE MULT / V VOM INE LA CURENT / V VOM SPUNE MULTE
DAC VOM SC PA / NU MAI PIERDE I NICI O CLIP / NOROC BUN ―
― NOROC BUN, r spunse Lucia şi ad ug : PORNIM IMEDIAT!
Şi totuşi, cîteva clipe, nimeni nu f cu nici o mişcare, nimeni nu fu capabil s mişte
buzele. Mesajul p rea de necrezut. Dar ei nu trecuser oare prin întîmpl ri aproape de
necrezut?... Şi aparatul nou capturat de Tic... Şi Petr chescu care nu voise s le împrumute
barca... Şi apari ia lui Petr chescu la poalele stîncii ca un cal de şah... Ursu tres ri. Dac
Petr chescu era în peşter , atunci p trunsese pe acolo. Prin urmare, peştera nu se termina
înainte de stînca aceea. Era primul punct de reper. Trebuia s caute dup stînca aceea,
dincolo de creasta masivului. Mai exista un punct de reper: La gura unei cascade!
Cei trei cireşari se uitar în aceeaşi clip spre masivul în care se afla peştera. Dup
stînca asem n toare cu un cal de şah, masivul parc îşi în l a crestele, apoi şi le îngheboşa,
se pr v lea parc la p mînt.
― Dac ieşirea se afl spre cap tul masivului? întreb Lucia. Eu cred c numai acolo se
afl drumul de ieşire...
Îşi ad postir bagajele dup nişte tufe de ienup r, apoi se preg tir pentru plecare şi
c utare.
― Fiecare trebuie s cerceteze într-o anumit regiune, delimitat , spuse Lucia, ca s
avem cît mai mult spor. Ursu la mijloc. Dan la stînga, eu la dreapta...
― Foarte bine! o aprob Ursu cu un ton ciudat. Voi face i ce vre i. Eu, din clipa asta,
gata! sînt eu cu tot ceea ce am şi cu tot ceea ce pot. Lua i partea stîng sau dreapt , orice
vre i. Eu iau totul. Gata!
Şi acea fiin care se pr v lea prin v i şi coclauri nu mai aducea cu nimic a om. Un
animal însp imîntat, o n luc , un fulger. Acroba iile nebuneşti ale copil riei, s riturile şi
salturile r m şagurilor, exerci iile de înalt clas de prin s li erau un fleac pe lîng groz viile
goanei spre cascad . Ursu auzea în urma lui pr buşiri, rostogoliri de bolovani, crengile
brazilor se rupeau sub greutatea trupului catapultat, pr p stiile şi rîpele îşi c scau
întunecimi ascu ite, dar el era mereu, mereu cu o frac iune de secund înainte. Piciorul g sea
întotdeauna locul cel mai potrivit, de trecere sau de rezisten , bra ele nimereau întotdeauna
punctele de sprijin sau de avînt. Numai goana p rea nebun , dar mişc rile care o compuneau
erau de o luciditate revolt toare. Pasul lui trebuia s fie sigur şi era, pentru c un picior rupt
sau zdrelit, chiar dac pentru el nu ar fi însemnat nimic, ar fi însemnat poate pentru al ii
totul. Cînd ajunse pe creasta masivului în care se afla peştera, îşi încord auzul. Dar nici un
zgomot de cascad nu ajungea la urechile lui.

La gura cascadei, cireşarii care evadaser din bezn tr iau clipele cele mai grele. Priveau
întruna de-a lungul tunelului descoperit care ducea spre peşter sau îşi c rau privirile pe
pere ii netezi de piatr , spre şuvi a albastr de deasupra capului. Moartea sau via a puteau
s se prefac dintr-o clip în alta în certitudine.
Victor tocmai îşi terminase de notat cîteva însemn ri în caiet. Pe o pagin trecuse
numele fiec ruia, vîrsta, adresa, iar pe alte cîteva istorisise pe scurt ceea ce se întîmplase:
descoperirea noii peşteri, apari ia celor doi duşmani, r pirea şi salvarea lui Ionel, urm rirea,
ieşirea din peşter , bariera crud de la cascad . Ar fi vrut s mai spun şi altele, gînduri care-
l dureau sau care-i dureau pe ceilal i, leg mintele pe care le f cuser , hot rîrea lor de a-şi
p zi prietenia, dar timpul se gr bea. F cu sul caietul şi-l introduse într-un termos gol cu
gîndul de a-l arunca în cascad în cea mai grea clip , în clipa f r ieşire.
― Oare nu putem face nimic? întreb Maria. Nu ne putem ap ra? Aştept m aşa cu
mîinile la piept...?
Nu era nici o scobitur în pere i în care s-ar fi putut refugia, nici o stînc sau un bolovan
dup care s-ar fi putut ad posti, nimic, nimic...
― S ridic m o baricad ! spuse Ionel. Din barc , din bagaje, din ce avem. Şi s ne
ap r m cu pietre.
 Era o idee absurd . Cum puteau ei, în spatele unei baricade fragile, s opreasc
înaintarea unor oameni înarma i? Nici n-ar fi v zut în cine s arunce, iar dac s-ar fi uitat ar
fi fost ochi i şi fulgera i.
― Extraordinar! se înfricoşa Maria. Şti i ce facem noi acum? Aştept m s vina cineva ca
s trag în noi! Nu ne putem ap ra în nici un fel. Dac Lucia şi ceilal i nu ne g sesc înainte..:
― Dar dac am face dou baricade? s ri Tic. Fiecare lipit de un perete. Aşa facem noi în
b t ile cu z pad . Niciodat nu ştii din ce parte s te fereşti. Vrei s ataci într-un loc şi te
atinge de dincolo. Z u, noi aşa cîştig m cu inamicii. Îi inem în şah şi tocmai cînd se aşteapt
mai pu in, arde-i!
Lui Victor îi venea s rîd de seriozitatea cu care vorbise prichindelul. Ar fi fost ca într-o
b taie cu z pad . Numai C unii se ap rau cu bulg ri, iar al ii atacau cu gloan e. Dar îşi
aminti şi disperarea Mariei. Acea aşteptare neputincioas era cumplit . Parc se scurgea
via a din ei, parc se scurgea sîngele, pic tur cu pic tur , şi se uitau unii la al ii cum li se
scurge şi nu f ceau nici un gest ca s -l opreasc .
― Bravo, Ticuşor! se pomeni Victor spunînd. Numai s g sim materiale pentru baricade.
Nu se temeau de un atac neprev zut. Nici agresorii n-aveau cum şi unde s se ascund .
Şi se apucar to i, cu zelul disper rii, s adune pietre şi bolovani din pîrîu sau de pe maluri,
pietricele, orice g seau şi s le aranjeze în jurul rucsacurilor şi sacilor de dormit, s
improvizeze nişte ad posturi, la început jalnice, înalte de jum tate de metru fiecare, dar care
pîn la urm ajunser la un metru şi p reau destul de rezistente împotriva unui atac... dac
şi ei ar fi avut arme, sau dac nici agresorii n-ar fi avut arme. Mai ales Tic era foarte mîndru
de cele dou baricade; de cele dou redute, cum le numea el, şi avusese grij prichindelul s -
şi pun la îndemîn o toporişc şi un uriaş morman de pietre care i-ar fi ajuns pentru dou
zile de b t lie neîntrerupt .
Umblînd dup pietre, nu prea departe în amonte, Victor z rise o cr p tur lung , cu
deschiderea spre cascad şi invizibil dinspre peşter . Era un fel de firid , s pat în malul
stîng, sus, la vreo şase metri de suprafa a apei. În firida aceea s-ar fi putut ascunde un om.
De la firid pîn la baricade erau vreo cincizeci de metri. Ideea lui Tic devenea dintr-o dat re-
dutabil . Trei persoane s-ar fi putut ad posti dup baricade, iar a patra, ascuns în firid , ar
fi l sat agresorii s treac pentru a-i ataca din spate cu bolovani. Adic ... nu pentru a-i ataca,
ci pentru a-i doborî din numai dou lovituri fulger toare. Altminteri n-ar mai fi fost nici o
sc pare, nici pentru cel din firid , nici pentru cei de dup baricade.
Maria şi Ionel respinser cu violen propunerea lui Victor. Nici nu voiau s aud de ea,
dar nici Victor nu voia s cedeze.
― Alt cale de sc pare nu avem! insist Victor. Numai aceast ap rare combinat . Şi nu
în eleg de ce nu în elege i. Ad postul din perete nu se vede deloc dinspre peşter şi abia se
z reşte dinspre cascad , şi numai dac te ui i anume. Agresorii nu-l vor descoperi. Ei vor
vedea numai baricadele de la cascad . Şi se vor apropia cu precau ie. Nu vor trage înainte de
a ajunge la mai pu in de cincizeci de metri. Poate c se vor opri chiar sub mine... E de ajuns
s lovesc din prima lovitur pe unul din ei, şi nu se poate s nu-l lovesc. Îi las bolovanul în
cap, nu în elegi? Şi pe urm arunc şi în cel lalt. Imposibil s nu-i dobor!
― Eu i-aş atinge sigur! spuse Tic cu ur . Dar ştiu c nu vrei s m laşi acolo. Pe mine nu
m întrece nimeni din oraş în ochit. Z u, Victor.
Victor vorbise cu însufle ire, cu patim , cu ur . Maria şi Ionel erau impresiona i de
siguran a lui, dar înc nu acceptau, înc se codeau. Ştiau c în cazul unui eşec, primul care
ar fi fost doborît, f r nici o putin de sc pare, era Victor.
― Dar nu în elege i, url Victor, mi-e absolut indiferent dac m împuşc acolo sau aici!
Acolo, cel pu in, am o şans s scap şi s sc pa i. Aici, ne ap r m cu bulg ri de z pad dup
baricade de z pad , împotriva gloan elor... Nu te sup ra, Ticuşor, dar f r folosirea redutei
din perete, baricadele tale nu fac dou parale...
Maria îşi strînse pleoapele de durere cînd întreb :
― Şi cum ai s ajungi acolo, în firid ?
― Eu pot s ajung! se însufle i prichindelul. Şi ochesc şi mai bine decît tine. Facem o
piramid şi ajung în firid cît ai zice peşte!
― Cam aşa voi face şi eu... îl întrist Victor pe Tic. O s m urc pe umerii voştri şi pe
urm v d eu... Sînt cîteva asperit i sub firid , nişte cr p turi, nişte scobituri, cîteva ieşituri;
mi-am imaginat o scar ...
Cireşarii privir în dep rt ri, spre gura peşterii. Nu se vedea nici o mişcare, nu se z rea
nici o siluet , nici un punct mişc tor. Pornir apoi to i spre firida lui Victor. Conduc torul lor
avusese dreptate. Numai privit anume cr p tura se z rea dinspre cascad , iar dinspre
peşter era absolut invizibil . Dar, o dat descoperit , nu mai oferea nici un ad post.
Înainte de a începe ascensiunea, Victor culese din apa rîului cî iva bolovani, mari cît
capul lui Tic, pe care-i arunc , unul dup altul, din primele lovituri, în firida pe care şi-o
alesese ca loc de atac. Siguran a cu care-i aruncase mai atenuase ceva din triste ea şi
durerea prichindelului cu toporişca la brîu.
Ascensiunea deveni repede un chin; mai întîi pentru umerii lui Ionel şi ai Mariei, care,
deşi zdreli i de ap sare, rezistar , pîn ce Victor îi p r si, pentru a r mîne suspendat ca un
desen, ca un basorelief pe peretele pr pastiei. Apoi începu chinul lui Victor. Şi barba i se
transformase în cîrlig. Dar basorelieful se ridica pe perete, centimetru cu centimetru, iar una
din mîini apuc buza de jos a cr p turii, apoi urm un salt care-l minun pe Tic, o scurt
pendulare într-o mîn şi, în sfîrşit, cealalt mîn se ag de muchia cr p turii. O ridicare
înceat şi chinuit în muşchi... şi Victor ajunse în firid .
Îşi p strase o speran absurd : poate c firida era începutul unei grote în care s-ar fi
putut ad posti to i, şi în care ar fi putut rezista oric rui asediu, oricît de îndelungat. Gene-
rozitatea cu care cr p tura primise proiectilele îi n scuse aceast speran . Şi era fericit c
nu-şi dest inuise gîndul şi c nu-şi f cuse din el idol. Dezam girea ar fi fost cumplit . Firida
abia îl putea ad posti. Nici nu ştia unde s plaseze bolovanii pentru a-i avea la îndemîn ,
pentru a nu-i stingheri mişc rile cînd va trebui s arunce... Nu!... Cînd va trebui s inteasc ,
s loveasc .
― Duce i-v la baricade! îşi îndemn Victor prietenii care nu voiau s se urneasc de sub
firid . Înt ri i-le!
Se întoarser împotriva inimii la cascad . Via a lor atîrna de siguran a cu care vor c dea
nişte bolovani... asupra unor oameni înarma i şi cruzi, asupra unor oameni care ştiau c nu
pot sc pa decît ucigînd. Uitaser , sau poate c -şi as-cunseser undeva, în cel mai ascuns
ungher al sufletului, o alt speran , speran a cerului albastru, pe care îl cerceta cu atîta
ardoare prichindelul cu p rul iar şi de aur.
Şi Victor, din firida lui oarb , din firida lui cu un singur ochi: spre cascad , privea şi
cerceta cerul albastru al prichindelului. O dat cu Tic v zu mişcîndu-se ceva, sus, între cer şi
munte, şi parc era capul unui om acolo, ba nu, era...
― Ursu! strig prichindelul ca un apucat.
Ochii celor patru cireşari rugau pîn la lacrimi marginea cerului. Ursu disp ruse. Oare
nu-i v zuse, oare nu-i auzise?

Dintr-o singur privire, Ursu în elese şi mai ales sim i drama cireşarilor de la marginea
cascadei. Era o singur cale de salvare: s le arunce frînghia, iar ei s coboare pe rînd, pe
lîng cascad , sau prin cascad , jos, pe malul lacului. S se ca ere pe funie pîn la el, era
imposibil. Nici ei n-ar fi rezistat, nici el n-ar fi rezistat. Se l s din nou pe burt şi-şi ar t
capul deasupra pr pastiei.
― Noroc bun! îşi salut el prietenii dup ce-şi f cu planul de salvare. Un moment... O
clip ...
Era zgîrcit cu bucuriile. Iar şi îşi retrase capul. Se mira singur de t ria din el. Nu! N-avea
nevoie de emo ii, de bucurii, de nimic. Un singur gînd: cum s -i salveze? Va coborî frînghia, o
va lega de ceva, îi va îndemna s se prind de ea şi s coboare spre lacul cascadei. Şi deodat
îl atac spaima cea de la urm : dac nu va ajunge frînghia? Pîn jos la gura cascadei erau
vreo... patruzeci de metri... ba nu!... mai pu in... vreo... da! treizeci şi cinci de metri. Iar de la
buza cascadei pîn la malul lacului, sau pîn în lac mai erau vreo zece metri. În total
patru2eci şi cinci de metri... Fir-ar s fie! Nu-i ajungea frînghia! îi venea s urle. Îi lipseau
numai cinci metri. Atît. Frînghia care-i înconjura ca o centur pieptul nu avea mai mult de
patruzeci de metri. Precis. Fir-ar s fie!
― Hei! strig el. Ave i vreo stînc de care s prinde i frînghia?
― Nimic! r spunse Ionel. Absolut nimic.
― P cat... dar Victor unde-i? Dup care baricad ?
Victor îi r spunse din reduta lui şi Ursu se minun , apoi se înfricoşa auzindu-i planul de
ap rare. Dar nu spuse nimic, nici m car nu-i ceru lui Victor s coboare din ad postul sus-
pendat. În elegea şi el c e singura ap rare în cazul apari iei imediate a agresorilor. De sus de
unde era el nu avea şanse s -i loveasc pe agresori de la primele arunc ri şi, o dat surpriza
trecut , cireşarii de dup baricade erau sorti i mor ii.
― Mama ei de frînghie! înjur Ursu cu voce tare.
― Ce-ai spus? întreb prichindelul cu urechile mereu ciulite.
― Trebuie s mai aştepta i... Pu in... Trimit imediat dup frînghie.
― Pe cine? se sperie Maria.
― Pe ceilal i... Pe Lucia şi pe Dan. Eu în orice caz nu plec. Numai o clip .
Dar clipa inu vreo zece minute. Şi atunci, abia îi auzir glasul:
― Duce i-v dup frînghie! La caban ! Frînghie!
Era o voce slab , ajungea ca un firicel la urechile cireşa-rilor aduna i sub firida lui
Victor. Dar niciodat în via a lui nu strigase cu atîta putere. Parc vibrau şi se cutremurau
stîncile din jur. Alergase în întîmpinarea lui Dan şi a Luciei, şi v zîndu-i departe, în vale,
începuse s strige:
― La caban ! Frînghie! Frînghie!
Îi v zuse apoi pe cei doi întorcîndu-se şi alergînd spre caban . Abia dup aceea sim i
oboseala strig tului. P mîntul începu s se învârteasc în jurul lui, cerul deveni dintr-odat
cenuşiu. Închise ochii, r sufl adînc de cîteva ori, apoi porni repede spre cascad .
― Ursule! îl strig Victor chiar în clipa cînd îl z ri. Avem şi noi un cap t de funie. Hai s -l
înnod m la funia ta. Poate ajunge.
Ursu coborî frînghia la care Ionel ad ug cap tul luat de la barca de cauciuc. Apoi
slobozi funiile înnodate pe lîng cascad . Abia îşi st pîni o înjur tur . Frînghia aproape
atingea apa lacului, dar pîn la cel mai apropiat copac de lîng el, de care o putea lega, mai
erau vreo trei metri. Înc trei metri de funie, şi Victor ar fi putut s coboare din reduta
sinucigaş , iar ceilal i s-ar fi leg nat şi s-ar fi l sat lin pe marginea lacului.
― N-ajunge! spuse el. Lipsesc vreo trei metri şi ceva. Dar trebuie s vin dintr-un
moment în altul cei de la caban . Nici o grij ...
― Ursule! strig Maria. Ce face Lucia? Dar Dan? Şi tu, ce faci, Ursule?
Ce s r spund ? se întreb cu gîndul la cei care fugiser spre caban . Oare ce f ceau ia
acolo? Dac m car s-ar gr bi...
― Bine! r spunse el f r s zîmbeasc m car. Şi eu... foarte bine...

Cabana era plin de oaspe i. Unii care-şi petreceau multe dup -amiezi şi seri acolo, la un
pahar de vin şi de vorb , al ii care-i trecuser pentru prima dat pragul, şi mai era un
oaspete care, f r s mai fi fost v zut prin împrejurimi, fusese primit ca un inspector de c tre
cabanier. Nu avea nici vîrst şi nici aer de inspector, pentru c era un b trînel cu p rul alb,
cam obosit, dar cu ochii vioi şi iscoditori, şi care avea o mare pl cere s puf ie întruna dintr-o
pip cum iar şi nu se mai v zuse pe-acolo.
― Şi zici c te cheam Vasile... spuse moşneagul cabanierului. Bravo! Ia spune, Vasile!
N-a poposit o ceat de tineri la dumneata? Vreo şase, şapte, şi unul din ei mai mic şi cîrn, cu
p rul ca de oaie, şi cam neastîmp rat...
― Nu, moş Timofte...îi r spunse întristat cabanierul. Z u c nu. Poate c-or veni mai
tîrziu.
― Dar unde s-au dus b ie ii aceia? se interes imediat nevasta cabanierului, o femeie
slab , cu nas sub ire şi priviri speriate, şi cu p rul pus pe nişte moa e veşnice.
― Apoi s-au dus la Peştera Neagr , cic ar avea ei...
― Vai de mine! se cruci şi-şi scuip de trei ori în sîn nevasta cabanierului. Cum s-au dus
acolo, Doamne. Toat peştera e bîntuit de duhuri! Doamne fereşte! Ptiuuuu!
― Iar începi?! o fulger cabanierul.
Uşa cabanei se deschise la timp, parc anume pentru a opri înc ierarea cu ipete şi cu
unghii dintre so i. Cei doi b rba i care intrar în caban salutar din cap, c utar cu ochii pe
cineva şi neg sindu-l, unul dintre ei se adres cabanierului:
― Nu cumva l-a i v zut pe-aici, zilele astea, pe Neculai Petr chescu, vîn torul?
― Pe vîn torul la cu nasul mare, l de ocheşte pas rea din zbor? întreb un cioban
proptit într-o ghioag uriaş şi încremenit în fa a tejghelii.
― L-ai v zut dumneata?
― Ieri mi se pare, r spunse ciobanul. Ieri diminea . Parc mergea spre peşter , singur
cu arma lui, aşa cum face mereu.
― Spre peşter , spui?
― Da, da... Pe poteca veche...
Cei doi schimbar cîteva cuvinte în şoapt apoi p r sir cabana. P reau foarte gr bi i.
Moşneagul cu luleaua îşi arunc ochii pe geam, dar nu mai z ri decît o dîr de pulbere în
urma unor c l re i. Cl tin nedumerit din cap, apoi îşi relu puf itul. Nevasta cabanierului
se apropie pe nesim ite de el şi-i şopti misterios la ureche:
― Pe crucea mea, moş Timofte... toat peştera-i bîntuit de duhuri. Numai stafii şi
strigoi... Doamne! Cîte ne-a povestit dom' Petr chescu despre ar t rile de-acolo, Doamne
fereşte! Cum de i-ai l sat nepotul, moş Timofte? Pe crucea mea!
Dar femeia descoperi nişte priviri ascu ite sfredelind-o s lbatec şi halba din mîna
cabanierului gata s zboare spre ea. Îşi pip i moa ele, apoi o tuli în camera ei. Mai întîi se
uit în oglind ca s -şi potriveasc mai bine p rul aurit de bigudiuri, apoi se uit pe geam.
Era îns atît de subjugat de calitatea moa elor, încît nu observ la început dou fiin e
harnice, care strîngeau în cea mai mare linişte rufele uscate sau ude de pe funia întins în
spatele cabanei. Rufele c deau pe iarb , erau numai cearşafuri şi fe e de mese, albe ca norii.
Mo ata z ri mişcarea din spatele cabanei numai dup ce Lucia şi Dan o v zuser la geam,
adic dup ce se ascunseser în nişte cearşafuri albe, foarte curate, singurele ad posturi pe
care le puteau g si cireşarii cei harnici şi gr bi i.
Femeia de la geam, cu p rul pe bigudiuri aurite, nu leşin cînd v zu stafiile alunecînd
printre rufe şi dep rtîndu-se apoi spre nişte tufişuri, numai ca s -i vin odat de hac
b rbatului, s -i arate, s vad cu ochii lui, necredinciosul, cum arat şi cum se plimb
duhurile prin jurul cabanei. Veni la el într-un suflet şi ip cu atîta putere, de parc voia cu
orice pre s -şi rup coardele vocale:
― Vasiiiileeee! Vinoooo! Vino s vezi stafiile cu ochii t i, necredinciosule! Vino pîn nu fug
de tot!
Vasile îi arunc îns o privire atît de furioas şi cele dou . halbe pe care le inea în mîini
aveau atîta dorin de zbor în ele, încît femeia îşi sim i gleznele de cauciuc. Dar chiar dac
Vasile ar fi ascultat-o, tot n-ar mai fi v zut nici o stafie. Lucia şi Dan alergau pe dealuri, cu
funia f cut ghem. Alergau cum nu alergaser niciodat în via a lor, chinui i de gîndul c s-ar
putea s nu ajung la timp.

Ursu z ri de departe silueta vîn torului. Nu deosebea nici un contur, ci doar o pat
mobil , dar nu putea fi nimeni altcineva decît vîn torul... sau cel lalt. Vl jganul îşi încorda
privirile pîn la durere. Era o singur pat mişc toare, una singur , a doua nu se mai vedea.
Şi pata era sub ire şi lung , îşi întoarse apoi privirile spre caban . Se vedeau şi într-acolo pe
deal, dou puncte mişc toare: probabil Lucia şi Dan. F cu iute o socoteal şi în elese c dac
vîn torul nu va ajunge la cascad înaintea celor care veneau cu frînghia, va ajunge, în cel mai
r u caz, odat cu ei. F cu şi o alt socoteal cu acelaşi rezultat: dac s-ar duce în
întîmpinarea celor cu frînghia ar ajunge înapoi la cascad tot cam în acelaşi timp cu
vîn torul... Şi în ambele calcule existen a frînghiei era o certitudine. Dar dac Lucia şi Dan
nu g siser frînghie?... Ştia c e o întrebare absurd , dar n-avea voie s nu se gîndeasc , în
absurdul în care se afla şi în care se va afla şi mai adînc acuşi, la absolut orice. Dar mai era o
solu ie, ultima, o solu ie nebuneasc , pe care o p strase pentru cazul cînd agresorii ar ap rea
înainte de a avea frînghia. Vîn torul ap ruse, frînghia era departe...
― Gata! url el. Preg ti i-v ! A venit frînghia!
Leg un cap t al frînghiei într-un nod mobil, dar foarte sigur, de bra ul drept, deasupra
pumnului. Apoi arunc funia spre cei de la marginea cascadei, apoi se l s pe burt şi îşi
împinse capul, um rul drept şi bra ul drept deasupra pr pas-tiei. O treime a corpului era în
v zduh şi trebuia s se uite în jos, şi îl apuc ame eala, dar era singura solu ie, singura cale
de salvare. Cel lalt cap t al funiei aproape atingea apa lacului.
― Ai legat-o bine de copac? întreb Ionel încercînd rezisten a funiei. V d c ine.
― ine! Nici o grij ! r spunse Ursu zgîl îit şi dezechilibrat de încercarea lui Ionel. E un
brad solid.
― Doamne, Ursule! se înfior Maria. Nu te mai apleca!
― Eu zic s arunca i barca de-a dreptul în cascad , ca s nu ne mai pierdem vremea şi
cu ea. Şi primul care coboar s-o pescuiasc . Da?
Vîn torul se apropia. Ursu îi putea distinge silueta. Nu mai avea nici o îndoial . Era el.
― Cine începe? întreb Ursu. Ticuşor!
Tic îşi b g aparatul în sîn, dar nu ca s mai caute vr ji şi farmece, apoi se repezi în salt
asupra frînghiei, ca s -şi transforme coborîrea în joac . Nu-i era nici o fric . Ştia c nu va
sc pa frînghia din mîini.
Ursu, în schimb, se sim i atras în abis. N-avea nici un punct de sus inere. Saltul
neprev zut al lui Tic îl prinsese visînd. Mîna sting c ut ceva în alunecuşul spre pr pastie,
întîlni o gaur , dar i se p rea c degetele lui scobesc cu putere de fier stînca. Ghearele
încordate ale mîinii stîngi îi oprir alunecarea, dar umerii îi atîrnau în gol. Îşi ref cu
echilibrul, îşi st pîni trupul şi Tic ajunse jos, chiar pe spuma apei.
Vl jganul se retrase cî iva paşi înapoi, r sufl o dat adînc, apoi se l s iar şi pe burt ,
dup ce ochi ieşitura unei r d cini în care îşi şi înfipse vîrful bocancului.
― Maria! strig el.
Vîn torul se apropia. Îi distingea îmbr c mintea şi p l riu a verzuie şi uguiat .
Maria se ag cu mîinile de funie şi se desprinse de p mînt. R d cina în care-şi proptise
Ursu vîrful bocancului se rupse ca un pai de trestie. Se sim i atras cu iu eal spre abis: mîna
stîng c uta zadarnic o sus inere. Şi-o roti de cîteva ori prin aer, apoi şi-o înfipse în muchia
pr pastiei, îşi azvîrli picioarele înapoi şi g si o pozi ie de echilibru de cîteva secunde.
Greutatea îns îi aduse tot trunchiul în gol. Şi aproape în c dere, se încord ca un arc şi-şi
l s toat puterea în genunchi. Cînd sim i greutatea şi asprimea sîngelui în cap, pe fa , în
ochi, cînd se gîndi c pr buşirea nu va mai fi primejdioas pentru Maria, bra ul i se eliber
brusc.
― Ionel! porunci Ursu înfricoş tor.
Vîn torul z rise silueta de la marginea cascadei şi deodat îşi transform mersul în
goan . Ursu îi vedea nasul ascu it. Amîndoi se gr beau.
― Ionel! mai strig o dat Ursu, apoi r cni din toate puterile: Victor! Nu f nici o mişcare.
Ascunde-te!
Ionel întoarse capul şi-l v zu pe vîn tor alergînd cu pistolul în mîn . Se arunc dintr-un
salt asupra funiei. Exact în aceeaşi clip se azvîrli înapoi şi Ursu pentru a contrabalansa
smucitura mortal . Dar încetul cu încetul, secund cu secund , vl jganul sim i alunecarea
definitiv spre pr pastie. Încerc totuşi s se împotriveasc . Îşi sim i întîi capul, apoi pieptul,
apoi mijlocul în gol, în v zduh. Printr-o r sucire fulger toare ajunse cu tot trupul pe muchia
pr pastiei, paralel cu ea. Jum tate din corp era în abis, jum tate lipit înc de p mînt. Mîna
stîng c uta g uri în stînc , mîna dreapt c uta sprijin sub muchia pr pastiei. Şi trupul i se
pr v lea, îi aluneca, greu pentru c -l inea cu r suflarea, cu b t ile inimii, dar îi aluneca, îi
aluneca, sigur, în pr pastie. Îl v zu pe vîn tor sub el. Îşi înfipse din ii într-un smoc de iarb
şi mai rezist o secund . Îşi turti fa a de stînc şi mai rezist o frac iune de secund .
Vîn torul ridica pistolul. inta era aleas . Dintr-un foc intit sus dobora doi. Şi pe cel
ag at de frînghie şi pe cel care inea frînghia.
Ursu se mai lipi o clip de muchia pr pastiei. Mîna dreapt se înfipse în aer... poate va
mai rezista a zecea, a suta parte dintr-o secund ...
Auzi o detun tur cumplit şi întreg abisul era sub el. Dar sim i în aceeaşi clip dou
bra e speriate oprindu-i c derea. I-ar fi ajuns şi un fir de p r.

Vîn torul coborî eava pistolului. Ştia c nu greşeşte niciodat . De cînd îşi amintea nu
tr sese nici un foc în gol. Corpul celui intit nu se pr buşi îns în pr pastie, ci se rostogoli în
partea cealalt . Se apropie de marginea cascadei, dar acolo jos nu mai z ri decît umbra unei
fiin e care cotise dup o stînc . Se întoarse cu fa a spre bezn . Partida... dar nu mai avu timp
s -şi termine gîndul. Z rise o mişcare pe unul dintre pere ii pr pastiei. Porni într-acolo cu
ochi neîndur tori. Nu se înşelase. Era o cr p tur în perete, pe jum tate astupat de
bolovani. Dar printre doi bolovani se zărea, o pat alb , de carne. O pat cît podul palmei. Cel
care se ascunsese în scobitur nu-şi d dea seama c a fost v zut şi c gîtul lui se z rea
printre bolovani. Îşi c ut un unghi de tragere care s trimit proiectilul pieziş, din gît în
craniu. Nu se gr bi. inti atent, apoi ap s pe tr gaci. V zu tres rirea de dup bolovani...
Niciodat nu-şi greşise inta.
Partida era pierdut . Petr chescu, "Expresul Negru", nu mai era un mister în lumea în
care lovea., Nişte copii vor da alarma, poate c au şi dat-o, şi Petr chescu va trebui s dis-
par . Va pieri un nume, dar nu el! îi r mînea via a. Trebuia s şi-o salveze. Oriunde s
tr iasc , oricum s tr iasc , dar s tr iasc . Şi singura lui sc pare era fuga. Undeva în lume.
Oriunde. Şi porni în goan spre grot . Ca un nebun. Alerg prin ap , pe stînci, s ri peste
bolovani, c dea, se ridica, iar c dea, gonea ca un nebun prin bezn dup o fîşie de lumin pe
care nu putea s-o întreac . Era sub st pînirea unui singur gînd: s nu se opreasc din goan
decît în fa a deschiz turii unde z cea hoitul b rbosului. Cînd va da cu ochii de cadavru, va şti
c libertatea şi via a sînt la doi paşi. Cî iva paşi prin cotloane şi printre stînci şi iar şi în
lume.
Vîn torul n-avea de unde s ştie c hoitul nu mai era acolo. Nu-l luase nimeni. B rbosul
se trezise, la cîteva minute dup detun tur , îşi pip ise tîmpla şi fruntea, îşi sim ise fa a
plin de sînge, îşi g si şi rana, dar nu era rana unui glonte, era rana unei izbituri, era o
simpl zgîrietur pe care o suferise în c dere. Vîn torul greşise inta. De la doi paşi nu-l
nimerise. Nu glontele îl pr buşise pe b rbos, ci spaima şi for a detun turii. Vîn torul greşise
inta. Cu eava pistolului la cî iva centimetri de tîmpl , greşise inta.
Cu ultimele puteri, b rbosul se îndreptase spre deschiz tur , p trunsese în cotlon şi de
acolo o luase pe tunelul care îl scotea afar din grot , sub o stînc asem n toare cu un cal de
şah. Ştia ce trebuie s fac . Ieşise în lume cu mîinile ridicate, deşi nu era nimeni în preajma
lui. Merse mai departe, f r direc ie, cu mîinile împreunate pe ceaf . Voia s întîlneasc un
om, orice om, chiar şi un copil...

Bra ele care-l atinser pe Ursu, oprindu-i c derea, erau bra ele Luciei. O singur
secund s fi întîrziat şi corpul lui s-ar fi pr v lit în pr pastie. Lucia prinsese umerii lui Ursu
exact în clipa bubuiturii. Glontele vîn torului nu-l lovise. Vîn torul greşise inta!
Lucia era lîng Ursu. Tremura şi t cea. Dar bra ele ei înc îl frigeau pe Ursu. Un zîmbet
n tîng r s rit pe fa a lui, palmele mari i se deschiser ca aripile unor fluturi uriaşi care ar
vrea s zboare. Apoi se închiser la loc, zîmbetul i se topi într-o clipit , pentru c îşi aminti c
mai auzise şi o a doua detun tur . În cine tr sese vîn torul a doua oar ?... Oare ce se
întîmplase cu Victor?
Vl jganul se azvîrli în sus, uluind-o pe Lucia înc fascinat de palmele lui uriaşe şi
alerg ca un nebun, cu frînghia legat înc de bra , pe muchia pr pastiei şi se opri exact aco-
lo unde se afla, la treizeci de metri mai jos, firida lui Victor. În firid se z rea un spate
încovoiat şi un cap c zut între genunchi. Ursu înlemni. Nici o mişcare, nici o tres rire în firida
mor ii. Arunc o pietricic în firid , chiar în spatele încovoiat, dar nu r spunse nici o mişcare.
― Victor! strig el. Lucia! Vino aici!
Şi atunci se întîmpl minunea. Capul din firid se r suci, f r s p r seasc îns
genunchii şi f r s se înal e cu un centimetru. Privirile lui Victor se c rau spre el pe pere ii
abrup i.
Ursu în elese! Din firida în care se afla, Victor nu putea s vad dac vîn torul a plecat
sau nu. Şi îşi închipuia c vîn -torul îl pîndeşte pentru a-l mai inti o dat , definitiv. De aceea
nu se mişca, de aceea st tea cu capul între genunchi, ap rat de bolovani.
― Victor! strig Ursu cu alt glas, de parc ar fi spart o trompet a bucuriei. A plecat
vîn torul! Nici urm nu se mai vede din el...
Abia atunci Victor se ridic în picioare, dar era cît pe-aci s se pr buşeasc în pr pastie.
Tot corpul îi era anchilozat, îl dureau toate încheieturile şi toate oasele, şi cele care nu-l
dureau erau amor ite, de-aceea nu le sim ea.
― Fir-ar s fie! înjur Victor între rîs şi plîns. Şti i ce-am aşteptat pîn acum, f r s m
mişc? Moartea! Cel de al doilea glonte... Dar cum de nu m-a nimerit? Va s zic , domnul
Petr chescu a greşit, o dat în via a lui, inta! Bine c n-a greşit cu un iepure...
― Şi pe mine m-a ratat! îi strig Ursu de sus. N-a fost în zi bun , chiar în ultima lui zi...
Dup cîteva minute, coborînd pe o frînghie lung , nesfîrşit , legat de un brad uriaş care
se g sea la vreo cinci metri de pr pastie, Victor ateriz pe marginea lacului sub cascad .
Prietenii din bezn , prietenii din soare, îi aşteptau dup uri col de stînc .
Sus, lîng bradul legat, ap ruse Dan, gîfîind, plin de zgîrie-turi, cu hainele f cute
ferfeni . Lucia se uit la Dan, apoi la Ursu şi spuse înroşit de soare şi de alte bucurii:
― El i-a salvat via a. Ne-a înconjurat pe drum o hait de dul i ciob neşti. Trebuia s se
sacrifice unul din noi. Dan s-a oferit şi a luat-o la fug cu dul ii dup el. Eu am şters-o încet,
apoi am luat-o la goan şi am ajuns...
Aici, Lucia se întîlni din nou cu emo ia şi spaima. Dar mai era şi Dan, din fericire:
― Mam drag , dar r i mai sînt! M doborau cu labele şi m înconjurau. Apoi începeau
s -şi bage col ii în haine. Se fereau ca dracii s -mi ating carnea. Dar cum m sculam, cum
t b rau asupra mea. Ce mai, m-au inut prizonier pîn a venit mocanul. Noroc c m
cunoştea. la cu ghioaga şi cu fiu-s u. I-a luat la nişte înjur turi, aoleu!, ce i-a mai înjurat!...
Şi acum pute i s -mi spune i şi mie ce s-a întîmplat pe aici. Dar numai dac merit , c sînt
s tul de fleacuri...
Dar pe m sur ce Ursu povestea, Dan holba nişte ochi cît cepele. Cînd ajunse la episodul
coborîrii cu frînghia, Lucia îl întrerupse:
― De care copac ai legat frînghia?
Ursu ar t spre un copac din spatele lui, la vreo trei metri. Dar Lucia nu accept :
― Ia stai pu in! Ia arat mîna! Bra ul, mai sus! Ce f ceai cu frînghia legat de bra cînd
te-am g sit eu?
Ursu se uit undeva pe cer:
― Voiam s-o înf şor ca s-o... ca s n-o pierd...
― Nu cumva! se însp imînt Lucia. Dar, nu, nu se poate! Aşa ceva nu exist în legile
fizicii!
Dan f cu un semn de nega ie indiferent cu mîna:
― Nici pîn acum n-ai în eles c la Ursu nu se pot aplica toate legile fizicii?
Ursu se ridic de pe iarb . Se lovi cu mîna peste frunte, apoi se acuz :
― Eu mai am de f cut dou lucruri pe ziua de azi... Iar pe urm ...
― Pe urm ? se interes Lucia.
― Vreau s m uit m car dou minute la stele, şi s r suflu şi s închid ochii...
Mai înainte de toate, Ursu se uit în ochii Luciei, se fîstîci, dar îl salv goana.

Pasagerii b rcii de cauciuc, foştii cireşari ai beznei, erau în sfîrşit în soare, în soare mult,
şi erau veseli şi nici o spaim nu-i mai încol ea. Pr pastia îşi desf cuse pere ii ca un evantai,
îi primea o ap lat , cu verdea pe margini, iar mai departe se vedea lacul.
Un gînd am rui tot mai cioc nea la por ile sau la ferestrele bucuriei lor. Tic îi d du
drumul:
― Unde-i cutia lui Sergiu?
― S fi trecut ei prin peşter înaintea noastr ? îşi aminti deodat Maria. Dar cum au
aflat planul nostru, şi cum âu intrat în peşter , şi pe unde, şi cu ce au trecut?
― Imposibil! se înfurie Ionel. Dup ce am p timit atîtea s vin derbedeii ia...
― Ia sta i pu in, spuse Victor. S g sim un fir în toat povestea asta... În prima peşter
n-au fost, pe unde-am intrat noi, n-au intrat. Prin partea lacului n-au putut s intre din
cauza cascadei. Deci în peşter n-au fost. Dar cum a ajuns mesajul lor acolo? Prin ce
miracol?
― Dac ar mai fi fost cineva în peşter , interveni Ionel, am putea spune c l-au rugat pe
X-ul acela s ne azvîrle mesajul cînd ne-o fi lumea mai drag ...
― Dar vîn torul şi b rbosul? îşi aminti Maria.
― Exact! spuse Ionel. Vîn torul! El trebuie s fi fost mesagerul derbedeilor.
 ― Nu! se opuse Victor. Unde am g sit noi mesajul nu mai fusese nimeni înaintea
noastr . Dar îmi amitesc o istorie poli ist , în care un individ era purt torul unor valori, f r
s ştie. Ho ul i le strecurase în serviet , iar el, mare demnitar, nu deschidea niciodat servieta
şi nici nu era controlat de nimeni. Valorile erau în cea mai deplin siguran în servieta lui.
Aşa c ...
― Aşa c ...? întreb Tic.
― Eu cred c tabachera a ajuns în grot adus de unul din noi. Unul dintre noi a purtat-
o f r s ştie.
― Da, Victor, spuse Maria. Dar n-am g sit tabachera în urma noastr , ci înaintea
noastr , în locuri pe unde n-am fost şi unde nu putea fi pierdut de noi... nici unul dintre
noi...
― Dar ceilal i? îi aminti Victor. N-am pornit numai noi în expedi ie. Mai sînt şi cei de-
afar , care, înainte de a pleca, nu puteau şti c vor r mîne afar . Lucia, Ursu, Dan... Dac
sîntem de acord c Sergiu şi Pompilic n-au fost în peşter , r mîne o singur posibilitate:
unul dintre cei de afar a purtat, inconştient, mesajul, şi tot inconştient l-a pierdut. Eu ştiu?
L-a sc pat poate într-o ap , într-un pîrîu care l-a adus în peşter ... Mi se pare c l-am g sit
lîng o confluen ...
― Dar dac l-au aruncat chiar Sergiu sau Pompilic ? spuse Maria. Dac l-au aruncat ei
conştient într-un pîrîu?
― Nu cred asta din dou motive, r spunse Victor. Mai întîi, mesajul nu a fost întocmit
pentru a fi aruncat undeva la întîmplare, ci ne-a fost adresat sigur, deci a fost ascuns la unul
dintre noi. În al doilea rînd, dac Sergiu şi Pompilic ar fi ap rut în preajma peşterii, ar fi fost
descoperi i de grupul de afar , şi în primul rînd de Ursu... Şi în al treilea rînd, dac vre i,
Sergiu şi Pompilic , în cazul c ar fi venit spre munte, au venit cu trenul care nu are sta ie
decît la lac...
Dar Tic puse brusc cap t discu iei. Z rise un col de stînc , foarte ciudat, care ieşise
furios în calea b rcii.
― Ia uita i-v ! strig el. Parc ar fi un corn de rinocer!
Tic nici nu-şi închipuia efectul pe care îl va avea descoperirea lui atît de întîmpl toare.
Îndreptar barca spre cornul de rinocer şi dup cîteva clipe se d du şi verdictul cel mare:
― Granit arhaic, Ticuşorule.
Şi Victor şi Ionel şi Maria erau s se repead asupra lui, şi prichindelul se f cu mic, dar
nu uit s şopteasc , mai ales pentru sora lui cu cozi şi cu amintiri albastre:
― Daaaa! Acum... Adu- i aminte cît m-ai chinuit pe cerdac...
Şi deodat ... spa iile se l rgir , parc toat lumea voia s apar cu lumini şi culori în
fa a privirilor lor. Era cer mult, şi ap mult , şi lumin blînd de asfin it, şi culori multe:
înfiorate şi speriate şi crude şi arogante, toate culorile amurgului, şi mai erau mun ii, şi
undeva ag at de mun i: cabana care-i aştepta, şi mai aproape, pe lac, o barc şi în barc
doi vîslaşi: Sergiu şi Pompilic .
Şi în loc de salut îi lu în primire vocea lui Tic:
― M , şmecherilor! Care dintre noi v-a purtat mesajul?
Sergiu pufni în rîs:
― Aha! Va s zic a i dat de el. I l-am pus lui Ursu, adic în haina lui Ursu, seara înainte
de plecare... Dar voi de unde veni i?
― Dac-a i şti prin ce-am trecut! începu Tic s se laude. Şi dac-a i şti pe ce-am pus mîna!
― Las' c şi noi am trecut prin nişte chestii! spuse Pompilic scuturîndu-şi capul ca
dup o boal . Şi am f cut şi noi o captur formidabil : o plut şi un c el. Adineauri le-am
g sit...
Dar nici nu mai era nevoie s spun . Pentru c din fundul b rcii şmecherilor, ceva se
descotorosi din nişte pînze şi o s geat neagr s ri în barca de cauciuc, drept în bra ele lui
Tic.
― ombi! ip prichindelul şi de bucurie îşi pierdu echilibrul c zînd în ap cu c elul în
bra e.
Era limpede acum. Cireşarii se întorseser în lume.

10

Cireşarii solari erau la caban . În timp ce Lucia şi Dan aşezau rufele la loc pe frînghie, în
spatele cabanei, Ursu vorbea la telefon în untru. Al turi de el, moş Timofte cl tina afirmativ
din cap. Dup ce ag receptorul, vl jganul poposi la masa lui moş Timofte şi se apuc s -i
povesteasc întîmpl rile prin care trecuser cireşarii. Cînd ajunse la Petr chescu, moşneagul
îl întrerupse:
― Aha! Abia acum în eleg de ce l-au c utat oamenii aceia acum cîteva ceasuri... Noroc c-
au pornit pe urmele lui.
― Încotro au plecat? întreb Ursu.
― Cum încotro? Au plecat la gura peşterii, acolo unde i-a îndrumat un cioban.
 Moş Timofte încremeni pe scaun neştiind ce s cread . F r s fi spus un cuvînt,
musafirul lui zburase de pe scaun ca o n luc . Ba în drum spre uş , în goana lui
necuviincioas , era cît pe-aci s trînteasc vreo doi oameni foarte linişti i.
Vl jganul se opri în spatele cabanei şi c ut cu privirile un mijloc de locomo ie, cel mai
rapid care putea s existe pe acele meleaguri. Şi îl descoperi sub înf işarea unui catîr care
p şea leneş şi plictisit. Tocmai voia s alerge spre el, dar îl oprir nişte vorbe de tinichea, care
se auzeau prin geamul deschis al cabanei:
― i-am spus eu, Vasile? N-ai vrut s m crezi c rufele au zburat singure de pe frînghie.
Poftim! Uit -te! S nu zici c sînt nebun ...
Ursu colind curtea cu privirile, dar v zu c Lucia şi Dan refâcuser decorul
gospod resc cu o fidelitate f r cusur. Toate rufele erau spînzurate exact cum fuseser mai
înainte. F r îndoial c nici cabanierul nu v zu altceva. Se convinse definitiv cînd îi auzi
vocea:
― Dac te mai aud cu tîmpenii din astea, îmi iau lumea în cap şi m fac strigoi şi vin în
fiecare sear la tine în piele de m gar! Poate te lecuieşti odat . Doamne, Doamne!!
Apoi bubui o uş trîntit şi se mai auzir , încet, scîncetele unei femei. Din doi paşi, Ursu
ajunse în spinarea catîrului, f r îndoial cel mai înc p înat catîr din rasa lui.
― Stai, b ie aşul tatii! r cni Ursu în urechea lui. S nu cumva s te prind c fugi,
b ie aşul tatii! Stai, m ! N-auzi?... S nu te prind c-alergi... N-auzi, m ?
Bineîn eles c animalul se hot rî s -i dea o lec ie nemaipomenit de înc p înare celui
din spate şi porni într-o asemenea goan , c nu i se mai deosebeau picioarele dinainte de cele
dinapoi.
Şi tot nevestei cabanierului îi era sortit s vad goana de fantom a catîrului, care
niciodat pîn atunci nu se mişcase mai repede decît un melc. Îngrozit , f cîndu-şi întruna
cruce şi scuipîndu-şi în sîn, alerg mai repede decît catîrul fantom spre sufrageria cabanei:
― Vasiiileeee! Vasileeeeeee! A fugit catîrul cu un strigoi în spate. Doamneeeee!
Dac n-ar fi avut cîte şase halbe în fiecare mîn ... Nu se auzi decît un r cnet, îns atît de
cumplit, încît nevasta cabanierului se lovi singur , în leşin, de o halb de bere care st tea
liniştit pe tejghea.

11

Vîn torul nu descoperi îns hoitul b rbosului la deschiz tur . Nu-l g si nic ieri.
Disp ruse! Cum?... Oare s fi greşit inta?... Imposibil! Mîna lui nu greşise niciodat !
Tulburat, n ucit, se strecur prin deschiz tura de groaz , prin cotlon, şi intr în
înc perea de piatr care-i servea de ad post. Unde era cadavrul b rbosului?... S fi greşit
inta? Imposibil! Şi deodat , un gînd de iad îi fulger mintea. Îşi arunc privirile spre firida
mare şi z ri jos, la muchia ei, magazia de cartuşe oarbe, pe care o aruncase acolo, cîndva. O
lu în mîn şi v zu c e plin de cartuşe bune, cu cartuşe cu plumb în vîrf.
Atunci?... Vîn torul scoase la iu eal pistolul, desf cu magazia şi cercet cartuşele.
Cartuşele din pistol erau şi fuseser oarbe!... Mîna lui nu greşise inta... Dar cine înlocuise
magaziile? Cine îl f cuse atît de inofensiv? Se întreba ca un turbat: Cine? în nici un caz
b rbosul. Dac el ar fi schimbat magaziile, în momentul execu iei ar fi rîs, şi-ar fi scos
pistolul şi ar fi tras. Ar fi devenit el c l ul. Atunci cine schimbase magaziile? Cine?
Zadarnic întrebare! Petr chescu nu mai putea s intre în legend ca singurul intaş
care nu greşise niciodat . Nimeni nu va dezlega enigma lui, pentru c nici autorul faptei,
prichindelul cel cîrn şi ciufulit, nu ştia c în joaca lui, atunci cînd p trunsese prima dat în
sala b rcii de cauciuc, înlocuise, printr-o simpl întîmplare, magaziile cu cartuşe. Pe cea cu
cartuşe oarbe o pusese în locul celei cu cartuşe bune şi invers. Vîn torul nu mai controlase
magazia cînd îşi înc r-case pistolul. Pornise pe drumul mor ii cu o arm inofensiv .
Petr chescu şi-ar fi b gat în trup, oriunde, un fier înroşit pentru a sim i durere. Dar mai
putea oare s -l doar ceva? Lu ultima hot rîre. Îşi încarc arma, o b g în buzunar, şi mai
r mase o singur clip în înc perea de piatr : Pe care drum s apuce? Îşi adun apoi
r suflarea şi hot rî: Va ieşi în lume pe drumul cel mai scurt.

12

Ursu îşi îndemna catîrul ca un catîr:

― Stai, b ie aşul tatii! hai, încet, b ie aşul tatii! Stai, m , c ne rupem oasele! N-auzi?
Stai! Şi ce mai rîdea catîrul în sinea lui! Ce mai lec ii îi d dea, Doamne sau diavol al catîrilor!
Cum îi mai f cea în ciud c l re ului necunoscut! Alerga cum nu alergase niciodat , parc
voia s r scumpere lîncezeala şi nemişcarea tuturor anilor lui, a p rin ilor şi a tuturor
str moşilor lui. Alerga pentru tot neamul lui la un loc, pentru lenea zilelor de munc şi a
zilelor de odihn , trecute şi viitoare.
Cu toat iu eala de necrezut a dihaniei urecheate, Ursu era totuşi neliniştit. Îi era team
s nu ajung prea tîrziu la ieşirea din peşter , sub stînca botezat de Lucia.
 ― Da' mai stai odat , m ! url el, neînchipuindu-şi îns c animalul cel înc p înat mai
avea vreun arc în picioare.
Şi catîrul ad ug cî iva kilometri, absolut ultimii, vitezei sale însp imînt toare. În acele
momente ar fi întrecut cel mai rapid exemplar din rasa aristocratic şi arogant a cailor.
Poate c la urma urmei cam asta voia el s dovedeasc necunoscutului c l re .
Cînd ajunse în dreptul stîncii calului de şah, Ursu folosi exact acelaşi sistem:
― Acum s te v d. D -i drumul! Alearg , m ! N-auzi?
Şi catîrul se opri atît de brusc, c era s -şi azvîrle c l re ul chiar în gura cotlonului.
F r s mai piard o clip , Ursu se repezi spre un bolovan uriaş, încremenit lîng
deschiz tur . Era tocmai bolovanul cu care putea s astupe gaura. Dar bolovanul era
înc p înat şi supus altor legi. Nu se clinti cu un milimetru, deşi Ursu îşi îmboln vise şalele
de tot împingînd. Trebuia s caute o pîrghie şi o g si în coroana unui fag. Se ag de o
creang groas şi trase de ea pîn cînd o auzi pîrîind şi o sim i desprinzîndu-se de trunchi. O
desfrunzi şi se întoarse la deschiz tur . Dar tocmai cînd o propti sub bolovan şi se preg tea
s salte, z ri capul vîn torului ieşind din deschiz tur . Privirile li se întîlnir şi amîndoi
gîndir şi ac ionar în aceeaşi clip . Vîn torul îşi smulse din buzunar pistolul. Ursu se avînt
ca o s geat în aer. Bra ul se dep rta şi se repezi o dat cu zborul corpului în v zduh.
Pumnul izbi fruntea vîn torului cu puterea unui ciocan. Trupul celui lovit alunec în peşter .
Ursu reveni într-o clip la pîrghia de sub bolovan şi ap s cu toat puterea. Parul trosni,
dar bolovanul se rostogoli oprindu-se exact deasupra deschiz turii. Drumul era închis.
R mînea o singur cale de ieşire, calea pe care o cunoştea toat lumea, calea pe care
intraser cireşarii.
Vl jganul ciuli urechile. Se auzea tropot de cai. Îndat se ivir şi c l re ii de dup stînci.
Erau doi. Unul întreb :
― Dumneata eşti Teodoru Teodor?
Ursu îl privi mirat, dar c l re ul continu zîmbind:
― Ne-a vorbit un moşneag, la caban , nu e nici un mister. Î i mul umim şi dumitale şi
celorlal i cireşari...
Ursu nu mai pierdu vremea. Le spuse în cîteva cuvinte ce se întîmplase la deschiz tur .
Mai r mînea o singur cale de ieşire.
C l re ii pornir într-un galop nebun.
Cînd vîn torul ieşi la lumin , se pomeni într-o clip înconjurat de un grup de c l re i.
Încerc s duc mîna la arm , dar bra ul altcuiva se dovedi mai iute.
― "Expresul negru" a încetat s mai circule! spuse cel care-l dezarmase. Comunica i
imediat.
Vîn torul se uit la c l re ii din jur, ridic din sprîncene neputincios, apoi spuse cu glas
obosit:
― Da!... Mi se pare c s-a cam sfîrşit. Pe cinstea mea.

CAPITOLUL XVIII

Umbrele serii, furişate din v g unile mun ilor, sau poate numai din peştera în care se
ascundeau, înaintau domol, înv luind dep rt rile, apoi şi apropierile. Era o sear de var , o
sear blînd , cu adieri, cu r cori şi miresme, cu acel cîntec încet, naiv, tremur tor care
prevesteşte o noapte calm , paşnic . La marginea lacului, pescari şi p durari, aduna i în
jurul focurilor molcome de var , privegheau moartea dintotdeauna a zilei. Cîte un fl c u
încerca melodii vesele sau alunga chiote colorate, apoi îşi pironea privirile în z rile cenuşii
care înecau pe nesim ite gheburile nemişcate ale mun ilor. Aripile nop ii fîlfiiau tot mai
aproape, prinzînd în r suflarea lor neguroas natura despletit şi fiin ele obosite de
sprinteneala zilei. În curînd, toate culorile îşi vor pierde undele intime, transformîndu-se în
întuneric şi jar.
În caban , oamenii se înveseleau cu vorbe, cu cîntece şi cu pahare. Cabanierul alerga de
la un oaspete la altul, primea şi ducea veşti, glume şi halbe. Dar era cineva care înc nu
putea s se amestece în veselia din jur. Ner bdarea şi chiar cîrligul unei nelinişti îi
transformase luleaua m rea într-un adev rat leac. Urechile moşneagului, pentru c era un
moşneag posesorul acelei pipe nemaiv zute, auzeau în jur tot felul de vorbe despre nişte
tinerei care, cic , str b tuser toat peştera şi înc una pe care nimeni n-o cunoştea, şi ieşi-
ser teferi pe la cascada M tr gunei. Ba mai şi ajutaser lumea s scape de nişte nelegiui i. Îi
priau moşneagului înv luit în fum vorbele acelea de laud . Ştia el cine erau tinerii, dar nu
ştia cît va creşte cu anii, în toat lumea, faima lor de legend . Dar parc prea întîrziau, şi înc
nu aflase nici o veste despre cel mai mic dintre ei, nici m car nu ştia dac fusese împreun
cu ei. Tocmai cînd voise s -l întrebe pe cel mai mare dintre cireşari despre prichindelul cu p r
de aur încîlcit... Aşa ceva nu se cuvenea! îşi spuse moş Timofte, amintindu-şi plecarea din tun
a lui Ursu. M car un cuvînt s fi spus, precum fac to i oamenii oameni... Nu atît plecarea
neaşteptat a lui Ursu îl sîcîia pe moş Timofte, cît faptul c nu-i dezlegase limba, c nu aflase
de la el dac şi cel mai mic dintre cireşari îi înso ise peste coclauri...
V zîndu-l îngîndurat, cabanierul trecu în fug şi pe la masa lui:
― Vin, moş Timofte, cum s nu vin ! Le-am şi oprit camere... Şi n-ai grij c vine şi
nepo elul cu ei...
Moşneagul se gîndi s caute prin caban pe vreunul cu care s mai schimbe o vorb , c
aproape to i oaspe ii îl salutaser ca nişte oameni care îl cunosc de mult vreme. Dar tocmai
atunci o v zu intrînd în sal pe femeia cu moa e. Îşi scoase la repezeal jurnalul din buzunar
şi începu s citeasc , f r m car s controleze dac îl ine ca lumea sau pe dos.
Speriat de atîtea fe e necunoscute şi de ziarul larg deschis în locul unde fusese mai
înainte un moşneag cu care s-ar fi putut în elege, de bun seam , femeia cu moa e nu avea
altceva de f cut decît s se dest inuie tot b rbatului înconjurat de zeci de halbe:
― Vasile! S m tr sneasc l de sus dac am înnebunit. Dar vino s vezi cu ochii t i
cum s-a dus Gîtlan, catîrul. Crezi, nu crezi c-a avut un strigoi în spate, m car vino s vezi c
nu mai este...
― L-o fi înghi it negura serii, îi r spunse b rbatul, milos şi binevoitor.
― Doar ştii cît de înc p înat e Gîtlan, continu ea s sfredeleasc . Nu se urneşte din loc
s dai cu parul...
― Ooooof, oooof! Cine m-a pus s m fac cabanier!
― Cine m-a pus pe mine s m fac nevast de cabanier! Şi nici m car nu vrei s vezi cum
l-au furat strigoii pe Gîtlan.
― P i dac l-au furat cum s -l mai v d?
Dar femeia cu moa e nu voia s opreasc rîşni a de tinichea:
― Hai m car s vezi c nu mai este s racu Gîtlan! Şi ieşi s se mai uite înapoi,
încredin at , aşa cum îi şopteau duhurile, c b rbatul o va urma. Ceea ce se şi întîmpl .
Chiar în clipa cînd cabanierul şi nevasta ieşeau din sufragerie, Ursu desc leca de pe
catîr.
Niciodat urechile urechiatului n-au primit mîngîieri mai solide şi mai b rb teşti.
― Bravo, m ! Ai b tut toate recordurile. Şi cine spune c nu eşti un animal de treab se
aseam n cu tine cînd eşti cum eşti...
Catîrul îşi plec urechile a da, apoi se tol ni pe iarb pentru o binemeritat odihn .
Cînd Ursu îi v zu pe cei doi ivindu-se la fereastr , se gîndi s le alunge înnegurarea prin
cîteva laude:
― Frumos catîr ave i! Şi voinic, şi cumsecade... Şi mai în eleg tor decît orice animal.
Cum îl cheam ?
Dar nu primi nici un r spuns. Pentru c femeia cu moa e alunec , moale, de la geam, iar
Vasile p r si înc perea sco- înd un urlet care n-avea nimic omenesc în el. Tîn rul cl tin
nedumerit din cap, iar Gîtlan, presim ind ceva, se scul în cele patru picioare obosite şi porni
spre fereastr . Foarte intrigat de t cerea care urmase r cnetului, îşi b g capul pe geam.
Cînd femeia deschise ochii şi v zu capul acela urecheat deasupra ei, mai întîi auzi cum i se
ciocnesc bigudiurile în p r, apoi nu mai auzi nimic... pentru c închise ochii pentru mai
mult vreme.
Din dep rt ri r sunau chiote care se rostogoleau prin ecouri în toate împrejurimile. Nu
chiotele, ci vocile pe care le sim ea adunate în chiote îl gonir pe Ursu spre vale. Cuprins de o
veselie nebun , s ri peste tufişuri şi bolovani, peste gropi şi alte obstacole lungite înfricoş tor
de umbrele nop ii, în întîmpinarea acelora care d ruiser o fîşie din bezna lumii, luminii.
Trebuia s -i ajung cît mai repede, atîta timp cît bra ele lui îşi mai puteau men ine t ria
o elului.
Ursu culesese din noapte cele cîteva clipe de stele şi de întuneric blînd, pe care le visase
cîndva, şi cînd se întoarse o z ri pe Lucia în spatele lui, şi o lu de mîn şi împreun intrar
în caban .
To i cireşarii erau acolo. Cu ochi sclipitori, cu r sufl ri ner bd toare, cu julituri şi
cucuie, şi, Doamne! cu cîte visuri şi cu cîte amintiri!
Îşi povestiser totul, şi iar îşi mai povesteau. Maria îşi prinsese cozile în col ul buzelor şi
se gîndea la oglinzile ei albastre. Dan îşi astupa cum putea şi cu ce putea g urile şi zdren ele
hainelor şi rîdea ca un nebun. Ionel îşi freca şi-şi mîngîia cucuiul care-l adormise şi care-l
trezise, Lucia îl privea pe Ursu, şi-i privea palmele mari ca nişte aripi, Ursu se uita cînd în
podea şi cînd în plafon, iar Victor îşi încovoia din cînd în cînd spatele, şi tres rea, şi r sufla
apoi, parc ar fi sc pat de nişte v p i. Şi to i se descopereau în momente uluite de t cere,
privindu-se neîncrez tori unii pe al ii, dar iar şi li se aprindeau obrajii peste paloarea de-o
clip , şi atunci ştiau şi sim eau c vor mai fi împreun , c vor mai fi de multe ori împreun ,
prieteni ai tuturor frumuse ilor.
Iar Tic?... Tic era undeva lîng un moşneag, şi rîdea şi se l uda şi se uita în jur ca s
vad dac i se ascult vorbele, şi iar rîdea şi iar se l uda, Doamne! cît de vesel era!
 Moş Timofte închise ochii şi-l v zu dintr-odat încol it şi atacat de spaime şi de dureri şi
fug rit de tentaculele neîndur toare ale beznei. Dar cînd deschise ochii îl z ri pe prichindel cu
privirile pline de argint şi cu mîinile la nas, fluturîndu-le şiret înspre nevasta însp imîntat a
cabanierului.
Sfîrşit