DROPIA

Dropia (Otis tarda) este o pasăre de stepă specifică stepelor din familia Otididae care trăiește în

sud-estul Europei și zonelor cu climă temperată din Asia. În România s-a găsit până acum câteva
decenii în Bărăgan, în prezent mai apare regulat pe teritoriul administrativ al orașului Salonta, județul
Bihor respectiv al comunei Beba Veche, județul Timiș. Aceste populații sunt comune cu cele de la
Kis-Sárrét, Parcul Național Körös-Maros, Ungaria, respectiv Mokrin, Voivodina, Serbia.
Plecând de la o serie de statistici de vânătoare, Dan Munteanu, ornitolog și președinte al Comisiei
pentru Ocrotirea Monumentelor Naturii a Academiei Române, a estimat că, în jurul anului 1900, în
spațiul ocupat de actuala Românie existau cel puțin 5.000 de dropii. Păsările erau răspândite în
Câmpia Română, în partea de nord a Moldovei, Câmpia de Vest și Podișul Transilvaniei.[5]
Reforma agrară din 1921 a constituit una dintre primele lovituri date dropiilor, deoarece marile
proprietăți, alcătuite din culturi întinse, au fost fărâmițate în tarlale mici, cu o mulțime de proprietari,
astfel încât prezența omului pe câmp a devenit comună. De obicei, dropia nu acceptă prezența
omului la o distanță mai mică de 250 de metri de ea, fiind foarte bănuitoare. Spre a le înșela
vigilența, vânătorii își confecționau profiluri de vaci din carton sau din lemn și mergeau tiptil, din loc
în loc, „apărați“ de imaginea bovinelor, devenită obișnuită pentru dropii, putându-se astfel apropia
pentru a le vâna.[5]
După mecanizarea agriculturii începute în 1940, populația de dropii din țară începe să scadă. Astfel
că în 1948, când începe naționalizarea, foarte multe pajiști sunt arate și transformate în terenuri
agricole. Habitatele naturale ale dropiei ajung să fie compromise. În anii 1960, sunt estimate
aproximativ 2.300 de exemplare, iar în 1979, doar circa 200 de exemplare în Crișana, Banat și
Câmpia Română. Conform evidențelor fondurilor de vânătoare din 1988, se estima că ar fi rămas în
jur de 48 de dropii în toată țara. După anii 1990, specia este considerată dispărută din România.
Observațiile de pe teren din ultimii 13 ani ale Grupului Milvus confirmă existența unei populații
transfrontaliere, de circa 40-50 de exemplare, în zona Salontei (Bihor). [6] Din punct de vedere
conservaționist, o astfel de populație se află într-un stadiu critic și se impun măsuri de conservare
pentru a asigura stabilizarea ei.