Povestea pe care le-am spus-o copiilor, pe scurt, în prima zi de școală.

“Era odată o fetită tare timidă, pe nume Ana. De mic copil se născuse și crescuse într-o casă în care
părinții se certau adesea. Suferea în sinea sa și adesea plângea. Se simtea vinovată că multe din
certurile părinților se iscau pe seama sa fiindcă spuneau că Ana nu se pricepe la nimic, că nu se va
descurca când va fi mare, că e dezordonată și neîndemânatică. Tatăl ei considera că nu e bună, nici
de muncă, dar nici la școală nu ia note mari.

Mama ei încerca să-l liniștească spunându-i că Ana, cu siguranță are si ea darurile ei, date de
Dumnezeu.

Sătulă de certurile părinților, Ana pleca la culcare. Își dorea să nu mai auda nimic, să doarmă și să
viseze frumos. Poate când se va trezi va fi un alt copil. Oare avea și ea un dar al ei? Și care era acela?

Își spuse rugăciunea plângând. Lacrimi fierbinți ii cădeau pe obrajii ei palizi.

-Inger, îngerașul meu, dacă exiști , atunci, te rog, dă-mi și mie darul meu. Măcar un dar sa am si eu !
Îți mulțumesc, îngerașule, că mă asculți! Faptul că nu mă cerți este de-ajuns pentru mine să cred că
mă iubești și mă înțelegi .

Adormi privind razele lunii care pătrundeau prin perdeaua de la geam. Parcă niciodată nu luminase
luna atat de tare.

În vis îi apăru îngerul păzitor. El o luă de mânuță și o duse pe o pajiște întinsă plină de flori. Se așeza
lângă ea și o privi in ochi. O iubire o cuprinse în tot trupul ei și de data asta simți să plângă de atâta
iubire. Și plânse și plânse… până când observă că îngerul îi culegea lacrimile în palma lui luminoasă.
Din lacrimile ei, îngerul făcu un colier de perle. I-l puse la gât și-i spune:

-Vezi perlele astea?

-Da, spuse fetița.

-Sunt darurile tale.

-Așa multe?

-Da, sunt 33.

-Ce-nseamnă asta? Ce daruri am eu? Te rog, spune-mi !

-Îți voi spune doar atat: Vei cunoaște darurile tale rând pe rând , unul câte unul. Dar, nu le vei putea
cunoaște, dacă nu vei avea încredere destulă. Astfel, că prima perlă am pus-o de la mine. Ea este
INCREDEREA. Eu am pus încrederea mea în tine. Această încredere te va ajuta să-ți cunoști toate
darurile tale. Daca îți vei pierde pe drum încrederea, șiragul de perle se va rupe, darurile tale se vor
risipi. Să nu uiți! Darurile apar atunci când ai încredere în tine! Ai înțeles?

-Da, spuse fetița zâmbind. Parcă, demult nu se mai simțise atât de bine și de sigură pe ea.

Îngerul o îmbrățișa, o atinse ușor pe cap și raze de lumină străluceau în jurul lui și al ei. Simți cum
strălucea și ea la fel ca și el.

Dimineață, razele de soare băteau la geam zglobii. Fetița se trezi și, pentru prima dată, simți că poate
să mute și munții din loc. Zâmbi și mulțimi în gând îngerașului ei. Știa că visul ei fusese adevărat.
-Ana, vino la masă! O strigă mama

-Mamă, te iubesc! spuse fetița zâmbind.Și …tată, te iubesc și pe tine. Sunteti cei mai buni părinți!

Tatăl își încruntă sprâncenele, se uită mirat la ea .

-Și noi te iubim, draga mamii!

Ana își săruta mama și tatăl, îi îmbrățișă și plecă la școală. Se simțea atât de plină de energie și iubire,
încât parcă zbura până la școală.

La școală, lua pentru prima dată, o notă mare și, mai mult decât atât , profesoara o lăudă pentru
răspunsurile ei în fața clasei. Observă că și colegii erau mult mai drăguți cu ea. Chiar își făcu o
prietenă nouă.

Pe drumul spre casă se gândi iar la darurile ei : care or fi fost acelea? Totuși se gândi că vor apărea
atunci când va veni timpul, totul era să aibă încredere.

Acasă, părinții au felicitat-o pentru prima data. Ana a văzut cum zâmbeau și în acea zi nu s-au mai
certat. Simțea cum încrederea în ea creștea mai mult. Cu cât se simțea mai încrezătoare, cu atât era
mai plăcută de toată lumea. Zilnic își îmbrățișa părinții și le dăruia iubirea ei.

La școală lua note din ce în ce mai bune, avea cei mai mulți prieteni din clasă și toate mergeau bine.
Era fericită! Atât de fericită încât, într-o zi simți să scrie despre fericirea ei . Făcu o poezie și, ușor
fâstâcită, i-o dădu mamei să o citească.

-Este minunată, draga mea! Cum ai reușit să scrii așa o poezie minunată?

-Nu știu! Așa mi-a venit … Dar, știi ce? Am să fac și un desen!

Lua creioanele și desena propria ei stare de fericire. Mai întâi un soare, apoi cer senin, copaci,
prieteni zâmbind, flori și undeva veghind, pe ingerul ei păzitor.

-Este absolut încântător, draga mamei ! Ioane, vino să vezi !

Tatăl, curios, citi poezia și privi la desen. Ochii i se umeziră de lacrimi. Fetita își aduse aminte de visul
ei .

-Tată, am să-ti transform lacrimile în perle și ți le voi pune la gât, ca de fiecare dată când nu vei avea
încredere în mine, să-ți aduci aminte că eu te iubesc nespus și că în fiecare perlă stă un dar ascuns.

Tatăl izbucni de-adreptul în plâns și-și îmbrățișă fetița:

-Iartă-mă,draga tatii! Iartă-mă că n-am avut încredere în tine. Ești atât de talentată! Ești minunată! Te
iubesc nespus!

De atunci și până acum, fetița și-a descoperit multe daruri, dar nu a uitat nicicând de sfatul îngerului
păzitor. Părinții ei nu s-au mai certat niciodată și ei au trăit fericiți până la adânci batrâneți.

Pentru că, dragi copii, dacă aveți încredere în voi, darurile se vor revărsa din voi!

Și, dacă nu aveți încredere în voi, atunci rugați îngerașul să vă transforme neîncrederea și lacrimile în
perle, dar să nu uitați apoi, că încrederea trebuie să vă însoțească mereu și pretutindeni la fiecare
pas! Și așa va fi!”

Poveste preluată