PROF.ÎNV.

PRIMAR POPOVICI IULIU-LAURIAN

ȘCOALA GIMNAZIALĂ NR.1 DÂNGENI, BOTOȘANI

PLIMBAREA CONAŞULUI VASILE

Pentru poetul Vasile Alecsandri plimbările în dimineţile de mai se numărau

printre plăcerile cele mai mari ale şederii sale la Mirceşti. Deseori, cobora din
trăsură că să audă mai bine cântecul păsărelelor din lunca apropiată a Siretului, să-şi
bucure privirea de frumuseţea dumnezeiască a florilor de câmp şi să inspire cu nesaţ
parfumul lor tineresc. Însoţitor nedespărţit îi era Gogu, un câine mare, alb, miţos şi
blând ca o oaie. El măsura ritmic cu coada clipele petrecute cu stăpânul şi, cu aceeaşi
baghetă fermecată, parcă dirija concertul întregii naturi.
Conaşul Vasile, cum îl dezmierda întregul sat, la cei şaizeci de ani ai săi, a
văzut multe locuri şi ştia multe. Încă din tinereţe, după studiile făcute în Franţa,
cuprins fiind de dorul cunoaşterii, a străbătut ţările Apusului Europei, Turcia,
Egiptul, Nordul Africii, însă, de fiecare dată când se întorcea în ţară, spunea cu
convingere că locuri mai frumoase şi oameni mai buni decât la noi mai rar poţi găsi.
Îi plăceau tare mult copiii ţăranilor din Mirceşti! Erau harnici, deştepţi şi
iscoditori, iar de la părinţi moşteneau mult bun-simţ. Când îl prindeau sărbătorile de
iarnă aici, ei veneau cu învăţătorul ca să-l colinde şi să-i ureze un An Nou mai bun.
Ca prin minune, într-adevăr, cei mai rodnici ani ai săi erau aceia în care-i treceau
pragul copiii cu gânduri curate şi glasuri îngereşti.
Odată, când nămeţii şi gerul i-au împiedicat pe invitaţii săi ieşeni să ajungă la
conac, doar micii săi prieteni i-au alungat singurătatea. Erau atât de frumoşi în
costumele populare de sărbătoare trudite de mamele lor în nopţile lungi de iarnă!
Aşa împodobiţi, păreau o ceată de prinţişori daci porniţi să alunge duhurile rele şi să
aducă pacea şi voia-bună în tot regatul. Văzându-i cum priveau cu uimire ilustraţiile,
cărţile poştale şi revistele adunate de prin cele străinătăţi străbătute de el, conaşul
Vasile s-a simţit dator să le dăruiască unele dintre ele, pentru că oamenii trebuie să
cunoască şi alte meleaguri chiar dacă nu toţi au norocul să le vadă vreodată în
realitate.
Purtându-şi paşii pe uliţa din mijlocul satului, privea cu mulţumire semnele
vredniciei gospodarilor: o fântână, o casă nouă sau nişte acareturi. Pe toţi cei buni de
muncă răsăritul soarelui îi prinse la câmp, copiii se grăbeau către şcoală, iar bătrânii
trebăluiau pe lângă căsuţele pitice, de poveste. Toată lumea purta straiele albe, puţin
înflorate, ale zilelor de lucru.
Totuşi, în oceanul acesta alb văzu o femeie ducând de mână o mogâldeaţă de
fetiţă îmbrăcată cu o rochie neagră, largă şi lungă, nepotrivită cu trupşorul firav,
vârsta fragedă şi căldura anotimpului. Recunoscu pe bătrâna Rodica, căreia i se
dusese vestea pentru priceperea sa la ţesut şi cusut, acum fiind aproape oarbă din
cauza migalei meşteşugului său. O ţinea de mână nepoata Rodicuţa, o fetiţă ageră ce-
l impresionase recitându-i versurile atunci când fusese invitat să viziteze şcoala. Din
păcate, părinţii Rodicuţei se prăpădiră prea devreme şi singurul sprijin al fetiţei era
bunica sa, iar singura nădejde a bătrânei era mica ei nepoată. Amândouă vrură să-i
sărute mâna, arătându-şi supunerea faţă de boier, dar poetul prinse palma bunicii în
palma sa într-un salut prietenesc.
- Unde o duci pe bunica, Rodicuţo?
- Mergem la prăvălie ca să plătim rochiţa mea, zise fetiţa cu mândrie.
- Şi cât costă aşa o rochiţă?
- O costă tot costumul ei de sărbătoare, cu cămăşuţă, brâu, catrinţă. Îl dăm în
loc jupânului de la prăvălie, interveni bătrâna, arătându-i hăinuţele frumos păturite de
sub braţ.
- Bunica ta nu mai vede bine, dar tu, Rodicuţo, nu crezi că vă înşelaţi făcând
schimbul? Din ce cauză vă grăbiţi să daţi o mândreţe de costum românesc pe o
rochiţă mohorâtă ? întrebă mirat poetul.
- Nu ne înşelăm pentru că în lume se poartă haine precum rochiţa mea. Şi
trebuie să ne străduim a fi în rând cu lumea, zise fetiţa hotărâtă.
- Dar de unde ştii tu asta?
- Am văzut cu ochii mei în revistele pe care ni le-aţi dăruit când v-am colindat.
Pe mine m-a pus domnu’ să am grijă de ele şi nu mă satur niciodată să le privesc,
spuse Rodicuţa.
După această discuţie cele două plecară făcând încă o încercare nereuşită de a-i
săruta mâna. Conaşul Vasile rămase pe gânduri.
Ajunse la prăvălie. Negustorul îi ieşi înainte şi-l pofti cu multe plecăciuni:
- Săru mâna, coane Vasilică. Am să însemn în calendar ziua în care mi-aţi
făcut cinstea de a trece pragul neînsemnatei mele dughene.
Alecsandri nu ţinu seama de vorbele mieroase şi-l întrebă direct:
- Cât costă o rochiţă ca aceea mpe care ai vândut-o Rodicuţei?
- Cinci lei. Nu-i nici nouă şi nici prea frumoasă. Eu, drept să vă zic, am primit-
o de pomană.
- Dar costumul acesta de sărbătoare pus pe tejghea cât preţuieşte? întrebă cu un
aer nevinovat conul Vasilică.
- Cel puţin o sută de lei. Însă, nu vă fie cu supărare, costumaşul nu-i de
vânzare. Cumnatul meu de la Iaşi, îl ştiţi dumneavoastră, va împodobi o păpuşă mare
cu el şi o va pune în vitrină, ca să-i vină mai mulţi muşterii.
- Şi voi vreţi să vă momiţi clienţii lăsând fără haine de sărbătoare un copil
orfan? Şi, pe deasupra, în locul acestei mândreţe de strai dai o haină de douăzeci de
ori mai ieftină? Tu şi cumnatul tău aţi uitat că atunci când v-am dat cu chirie case
pentru dughene, v-am cerut să faceţi negustorie cinstită pentru că altfel rămâneţi pe
drumuri? îl mustră aspru pe negustorul ce fugi repede după tejghea şi începu să
îngaime vorbe de iertare.
Poetul continuă neînduplecat:
- Ţine banii pentru rochiţa dată fetiţei. Iar costumul ei o să mi-l dai împachetat
frumos chiar acum.
Negustorul îndeplini pe dată porunca. Ba chiar legă coletul cu cea mai arătoasă
panglică din raft, încercând să potolească supărarea conaşului.
Acesta sosi cu pachetul la şcoală. Copiii, aflaţi în pauză, lăsară jocurile. Unii îi
ieşiră în întâmpinare, alţii începură să-l mângâie cu prietenie pe Gogu, iar câţiva
fugiră să-l anunţe pe învăţător de venirea îndrăgitului oaspete.
Intră în clasă urmat de copii şi dascăl. În liniştea desăvârşită învăţătorul le
spuse elevilor săi:
- Copii, avem şi astăzi bucuria să ne viziteze domnul Vasile Alecsandri, poetul
nostru îndrăgit, proprietarul moşiei Mirceşti şi binefăcătorul şcolii noastre. Fiţi
binevenit, domnule Alecsandri!
După ce se aşezară cu toţii, oaspetele încercă să-şi ascundă emoţia provocată
de întâlnirea cu persoane dragi şi se adresă elevilor:
- Ce ştiţi voi despre domnitorul Alexandru Ioan Cuza, copilaşi?
- A unit Moldova cu Muntenia şi a dat pământ la ţăranii săraci, înjumătăţindu-
şi chiar şi propria moşie, spuse o fetiţă.
- A făcut ocaua mare, i-a pedepsit pe cei necinstiţi şi a dat o lege ca să înveţe
toţi copiii la şcoală, completă altă elevă.
- Cuza Vodă a înfiinţat armata română. Şi eu voi fi soldat, zise mândru un
băieţel.
- Ei, înseamnă că am cui spune o poveste adevărată din vremea acestui domn
atât de iubit de poporul său.
Era în februarie 1859, imediat după proclamarea Unirii. A trebuit să las
deoparte condeiul, pentru că, Vodă Cuza m-a numit ministru de Externe şi mi-a cerut
să duc un mesaj al său către împăratul Franţei, Napoleon al III-lea.
Imediat după sosirea mea la Paris, am fost primit de către contele Walewski,
ministrul francez de Externe. L-am rugat să-mi mijlocească o întâlnire cât de scurtă
cu împăratul pentru a-i înmâna scrisoarea Domnului Unirii.
Contele mi-a spus că, de obicei, acei care doresc o audienţă aşteaptă cel puţin
cincisprezece zile deoarece Majestatea Sa are întotdeauna un program foarte încărcat.
Şi avea multă dreptate. Atunci, ca şi acum, treburile cele mai importante ale Europei
depind de Franţa şi împăratul său.
Am plecat mâhnit către hotelul unde stăteam, însă aici mă aştepta o mare
surpriză. Portarul îmi dădu un plic ce conţinea următorul mesaj: „Maiestatea Sa
împăratul va primi în audienţă particulară pe domnul Alecsandri mâine, la orele 11.”
A doua zi m-am dus cu inima cât un purice la Palatul Tuilleries: urma să
vorbesc nu numai cu împăratul ţării ce a sprijinit cel mai mult Unirea, dar şi cu cel
mai strălucit conducător european al timpului.
Eram emoţionat şi totodată curios să cunosc şi eu pe acest om care era adorat
de supuşii săi, pentru inteligenţa şi bunătatea sa, la fel ca şi Cuza Vodă.
Am intrat în cabinetul împăratului: o cameră având pe pereţi multe hărţi şi
tablouri ale familiei imperiale. Mă întâmpină un bărbat puternic, de statură mijlocie,
cu o privire blândă izvorâtă din albastrul ochilor. Zâmbetul său cald, prietenesc, mă
cuceri pe dată şi inima îmi veni la loc când mi se adresă cu o voce încurajatoare:
- Domnule Alecsandri, mă bucur de sosirea dumitale în capitala Franţei.
Spune-mi, te rog, cele mai noi veşti din Principatele dunărene.
I-am vorbit Majestăţii Sale despre situaţia din tânăra noastră ţară şi despre
poporul nostru de viţă latină ca şi poporul francez.
Împăratul s-a interesat despre urmele lăsate de strămoşii noştri comuni,
romanii, pe cuprinsul ţării şi despre cuvintele moştenite din limba lor. Îmi ceru să-i
scriu ceva în limba română şi am aşternut pe hârtie două versuri dintr-un cântec
popular al românilor transilvăneni, care aşteptau eliberarea de sub stăpânire străină
de la armata unchiului său, Napoleon I: ”Bunăparte nu-i departe / Vine să ne dea
dreptate!”
Alteţa Sa aprecie versurile şi mă întrebă despre Transilvania. Am spus că este
o provincie românească aflată sub stăpânire austriacă aşa cum Basarabia se află sub
ocupaţia unei alte stăpâniri potrivnice unirii tuturor românilor - împărăţia
muscălească. Îi arătai la hartă cât de mare este teritoriul locuit de români în
comparaţie cu Principatele Unite.
Ascultând acestea împăratul observă că, pentru a se apăra de vecinii hrăpăreţi,
fraţii de sânge de la Dunăre au nevoie de o armată puternică. Zise:
- Franţa va dărui fiecărui soldat al tinerei armate române o puşcă şi cartuşele
necesare. Veţi primi zece mii de arme şi două baterii de artilerie. Vă voi trimite
câţiva dintre cei mai destoinici ofiţeri francezi pentru a instrui soldaţii până când
tineri români vor termina studiile în şcolile militare de aici. În acest fel, armata
română va deveni o armată de eroi ca şi cea franceză.
Şi cu armele primite atunci ostaşii noştri fac minuni de vitejie în lupta pentru
neatârnare ce se dă acum pe câmpiile Bulgariei, profeţia lui Napoleon al III-lea
îndeplinindu-se.
Atunci ţara avea visteria goală şi am îndrăznit a câştiga bunăvoinţa
împărătească pentru un împrumut de 6 milioane de franci. În neţărmurita-i bunătate
arătată românilor, împăratul Franţei m-a uimit a doua oară, când a dispus să se
dubleze suma cerută. Lucru care a folosit foarte mult tânărului nostru stat.
- Sire, spusei, generozitatea arătate de împăratul Franţei unei ţări- surori nu
cred că ar putea fi cu ceva răsplătite decât cu neuitarea în sufletele noastre. Am fi
foarte onoraţi dacă am reuşi să vă facem o bucurie cât de mică, deşi nu cred să avem
ceva demn de strălucirea şi bogăţiile de aici.
- Cea mai mare bucurie pentru mine este să ştiu unite în gând şi faptă toate
popoarele cu rădăcini latine. Aveţi multe lucruri ce merită preţuite şi e păcat că mulţi
dintre români nu cunosc valoarea lor. Uite, soţia mea, împărăteasa Eugenie, şi fiul
nostru, Louis, ar fi deosebit de fericiţi să aibă câte un costum naţional românesc. Poţi
să-i ajuţi?
- Dorinţa Majestăţilor Lor este lege pentru noi şi va fi îndeplinită.
Imediat am trimis o telegramă în ţară. Am comunicat pe scurt cele discutate,
inclusiv dorinţa suveranului. Doamnele dregătorilor ţării au chemat-o pe bunica
Rodicuţei şi au lucrat împreună zi şi noapte. Au realizat nişte podoabe atât de
meşteşugite încât întreaga Curte a Franţei a fost uimită de frumuseţea portului
popular românesc. Costumul împărătesei era asemănător cu acest costum purtat de
Rodicuţa în zi de sărbătoare, spuse poetul desfăcând pachetul.
Nu trebuie să uitaţi nici o clipă că aveţi norocul să purtaţi haine dorite şi de
împăraţi. De aceea nu e bine să le înlocuiţi cu straie care nici pe departe nu au
frumuseţea lor. Păstraţi portul nostru naţional, dragi copii, pentru că ne face mare
cinste în lume!
După aceste cuvinte, conaşul Vasilică îi dădu Rodicuţei costumul. Fetiţa îl
primi bucuroasă, înţelegând abia acum valoarea lui.
Luându-şi rămas bun de la elevi şi învăţător, domnul Alecsandri plecă spre
casă. Pe drum, îi zise câinelui:
- Ei, Gogule, aşa-i că nu ne-am plimbat astăzi degeaba?
Câinele îl aprobă cu un lătrat şi îşi urmă cu credinţă stăpânul.