Cine a finanțat migrația?

Ofițerii de informații austrieci relevau, în 2015, că Guvernul Statelor Unite ar finanța migrația, susține
Mondialisation.ca. Epoca Obama!

Am mai scris că Judicial Watch a descoperit că Fundația pentru o Societate Deschisă a lui Soros a utilizat
bani publici americani prin intermediul Departamentului de Stat. Austriecii au descoperit că banii
americani plăteau transportul naval dinspre Africa înspre Europa.

Un oficial francez, Françoise Olcay , consulul onorific al Franței în Turcia, a fost filmat de France 2 în timp
ce vindea refugiaților bărci de salvare.

Firma ORS Services a primit de la Guvernul german 21 milioane de euro pe an ca să gestioneze

chestiunea refugiaților. Conducerea ORS este asigurată de Equistone Partners Europe, afiliat Barclays
Bank, care aparține familiei Rothschild. Barclays este cel mai important acționar al băncii NM Rothschild,
dar și al Lazard Brothers (o firmă de gestionare a activelor). Fostul director al Barclays, Marcus Agius,
este căsătorit tocmai cu fiica lui Edmond de Rothschild. Agius a mai fost și director al BBC!

O altă parte a banilor provin de la Ayn Rand Institute, al anarhiștilor sioniști, preocupați să aducă ilegal
migranți în Europa – via Fluchlinghelfer.In.

Terminalele smart furnizate migranților provin de la compania de telefonie austriacă A-1, controlată de
miliardarul mexican Carlos Slim (Salem) și au fost distribuite prin ONG-urile preocupate de soarta
migranților. Aici, însă, intervine George Soros! El a îndemnat UE să sprijine eforturile ONG-urilor, îndemn
ce a prins tocmai în Belgia, guvernul finanțând această activitate cu 9,5 miliarde de euro.

Și Germania plătește anual 46 de miliarde de dolari pentru a finanța migrația. Dar, ce surpriză, „Planul
Merkel” este opera Fundației Open Society! Planul a fost creat de European Stability Initiative, care îl are
ca „chairman” pe Gerald Knaus, senior fellow la Open Society Foundations.
De asemenea, „Ghidul Migrantului” găsit asupra refugiaților din Grecia, scris în arabă, a fost înmânat de
reprezentanții grupului „Welcome to the EU”, finanțată de OSF. Tot Soros (OSF) finanțează și Migration
Policy Institute și Platform for International Cooperation on Undocumented Migrants, ambele fiind
prezente în Europa și ocupându-se de migranți.

Tot George Soros a propus și o schemă de finanțare a refugiaților sosiți în spațiul UE cu 30.000 de
euro/refugiat, prin utilizarea de bond-uri, banii urmând să fie împrumutați. Aici revine în schemă
Rothschild! În plus, venea Soros cu ideea, cca. 1 miliard de euro să se transfere pentru ajutorarea
refugiaților din Turcia, Liban și Iordania.

Legat de MasterCard-urile distribuite refugiaților, trebuie spus că s-a utilizat un program al UNHCR,
lansat în Republica Moldova, în 2011, în cu totul alte scopuri. Însă, între 2016-2018, acest scop s-a
dovedit a fi cel de a-i finanța pe migranți, iar banca utilizată a fost BCR Chișinău S.A. Sumele aflate pe
card-uri, oficial, nu depășeau 600 de lei moldovenești (cca. 36 de euro), dar card-urile se realimentau
lunar.

Un alt parteneriat destinat a-i finanța pe migranți a existat între Mercy Corps și Ministerul Muncii din
Serbia, care au împărțit card-uri cu 210 euro în cazul familiilor și cu 78 de euro pentru indivizi.

O a treia schemă de finanțare a fost rezultatul colaborării Soros – MasterCard, denumită Humanity
Ventures, „filantropul” cheltuind 50 de milioane de dolari și viza ajutorarea migranților să desfășoare
„mici proiecte” sau „rezolvarea de probleme sociale”.

Ce a spus Renaud Camus ca să ajungă „extremist”?

Ceea ce descoperă Camus este cetățenia și distincția dintre cetățean și ne-cetățean. Pe urmă, referirile
lui vin să arate că nu poate exista aceeași situație juridică între cei care acceptă statutul de cetățean – cu
toate obligațiile aferente – printre care aceea de a nu dăuna celorlalți, de a nu deranja – și cei care se
sustrag acestor minime obligații. În cuvinte mai simple, cetățeanul plătea impozite și taxe statului, iar
statul îi asigura cetățeanului câteva lucruri în schimb: organiza învățământul, asigura rețeaua sanitară,
veghea la furnizarea utilităților, dar dincolo de astea, îi asigura cetățeanului un set de condiții de trai, ce
includeau protecția în fața hoților, tâlharilor, violatorilor, criminalilor, a celor care, într-o formă sau alta,
îi puteau deranja existența. Este vorba, altfel spus, de respectarea „contractului social”. Camus atrage
atenția asupra fenomenului „Marii înlocuiri” a populației, descriind și fundalul: o situație catastrofală a
educației și „Mare Deculturalizare”. Apoi, nefăcând diferența dintre cetățean (cel care respectă regulile)
și individul fără acte, aflat ilegal în țară (și care nu respectă nici o regulă), statul se poziționează fățiș
împotriva propriului cetățean! Cum bine remarcă Renaud Camus, însuși actul delict devine izvor de
drept, iar asta se face chiar cu complicitatea Justiției!

Ceea ce mai scoate Camus la lumină este și faptul că o dorință de a trăi împreună, francezi și ne-francezi,
berberi, magrebieni, africani, pur și simplu, nu există. Cum nu există nici la nivel european. Cât despre
faptul că, statistic, strict pe cifre politic corecte, imigrația este de „doar” 18 % din totalul populației,
situația de facto contrazice evidențele hârtiilor. Cei aterizați brusc pe pământul Franței sau cel al
Europei, probabil, nu reprezintă, în scripte, vreo amenințare la adresa populației autohtone. De ce?
Pentru că bună parte a celor veniți primesc acte și, ce să vezi, devin cetățeni, adică francezi, adică
europeni. Toți aceștia nu au nici o amintire comună cu băștinașii, nu au stat împreună la cârciumă, nu s-
au plimbat vreodată împreună prin cimitir, nu au fost împreună la vreo cununie la biserică. Și, totuși,
„sunt la fel de francezi”, „sunt la fel de europeni” ca noi, restul.

În fine, ideologia a înlocuit morala, iar acest lucru a devenit un alt element facilitator al dizlocuirii
francezilor de străini. Camus remarcă, cu tristețe, că, odinioară, Parisul reprezenta o capitală a culturii.
Franceze. Acum, remarcă el, este un soi de spațiu de întâlnire pentru străinii care devin creatori în
numele Franței. Mai mult, vorbind despre valorile franțuzești, despre istoria Franței, despre arta
franceză, noii veniți se simt „vexați” sau „ofensați” și cer ca asemenea „discriminări” să înceteze. În
numele dogmei antirasiste ce a pus stăpânire pe întreaga societate, prin politicieni, prin servii acestora,
așa-zisa presă.