Mișcarea Nurcu din Turcia

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Jump to navigationJump to search
S-a sugerat ca în pagina Said Nursi să fie inclus conținutul acestei pagini
sau secțiuni.

Mișcarea Nurcu (turcă Nurculuk) este o mișcare religioasă bazată pe scrierile lui Said Nursi.

Cuprins

 1Scurt istoric – viața lui Said Nursi

 2Teoriile susținute de Said Nursi
 3Nursi și islamul politic
 4Nursi și statul secular
 5Relația lui Fethullah Gülen cu Said Nursi
 6Sufismul în viața lui Nursi
 7Viziunea lui Nursi asupra sufismului
o 7.1Pespectiva epistemologică
o 7.2Perspectiva ontologică
o 7.3Perspectiva antropologică
o 7.4Perspectiva psihologică
o 7.5Perspectiva teleologică
o 7.6Perspectiva metodologică
 8Note
 9Bibliografie

Scurt istoric – viața lui Said Nursi[modificare | modificare sursă]

Said Nursi s-a născut în 1873 în satul Nurs (din sud-estul Turciei). El a fost puternic influențat de
învățământul clasic din madrasa și de atmosfera tradițională și conservatoare a religiei lui. În
hagiografie și biografia lui putem distinge trei perioade esențiale din viața acestuia . Între anii 1873 și
1925 s-a implicat in probleme legate de politică și religie, a luptat pentru introducerea islamului în
instituțiile statului și a visat la o Universitate Islamică la fel de prestigioasă ca Al-Azhar. El a fost cel
care a condus o mișcare populară de rezistență în Primul Război Mondial împotriva trupelor rusești,
fiind ținut prizonier în Siberia până în anul 1916. În această perioadă a negociat, dar în zadar, rolul
pe care ar fi trebuit sa-l joace islamul în dezvoltarea Turciei moderne a tânărului Mustafa Kemal [1].
Neîncrezător și dezamăgit de noii lideri seculari ai Turciei, Nursi s-a întors acasă pentru a preda
islamul. Când în 1925 o revoltă separatistă kurdă izbucnește în sud-est, se opune, dar este deportat
în vest de proaspătul regim kemalist, care dorea să liniștească regiunea și să elimine poziția.
De la deportarea lui până la începutul anilor 1950, Said Nursi se îndepărtează de politică și își
petrece timpul scriind și propovăduindu-și ideiile noilor discipoli și adepți. A stat în închisoare timp de
11 ani (1935-1946), fiind considerat un pericol pentru siguranța statului. Majoritatea scrierilor au fost
concepute în închisoare, unde a și convertit primii lui adepți iar ideile lui de a islamiza statul au fost
inlocuite de dorințe mult mai profunde ca: islamizarea spiritului și consolidarea credinței prin
educație.
Adepții lui Nursi erau cunoscuți sub denumirea de Nur Talebeleri [2] ( Adepții luminii) . Aceștia pun
bazele a ceea ce vom denumi mai târziu Mișcarea Nurcu.
Teoriile susținute de Said Nursi[modificare | modificare sursă]
Multe cărți au preluat ideile referitoare la religie a lui Said Nursi, acestea având un impact major
în Turcia. Credința reprezenta centrul tuturor ideilor și gîndurilor acestuia. Avea prioritate
consolidarea credinței individuale și, abia după îndeplinirea acestui pas esențial, avea loc renașterea
credinței în societate. În opinia sa, acest ideal poate fi îndeplinit doar prin educație, aceasta jucând
un rol important în dezvoltarea islamului în contextul modernizării.
„Modernizarea” reprezintă un alt concept important în viziunea lui Said Nursi în legătură
cu renașterea islamică. Aceasta are două aspecte diferite dar esențiale. Primul, este reprezentat de
tehnologie, și, în mod deosebit, comunicațiile și mass-media care ar putea difuza ideile și concepțiile
lui atrăgând noua generație. Al doilea aspect este reprezentat de știință. Nu după mult timp, Nursi
susține modernizarea madrassa,aceasta fiind marcată de introducerea în programa școlară a
matematicii, fizicii și logicii. Prin aceasta el vroia sa demonstreze populației că islamul aparține
prezentului dar și viitorului, în egală măsură cu știința și modernizarea.

Nursi și islamul politic[modificare | modificare sursă]

Termenul “islam politic” descrie o ideologie care a aparut în secolul al XX-lea ca o reacție a
colonizării și modernizării. Islamul politic susține crearea unui “stat islamic” condus după shari’a.
Despre Said Nursi, știm că a fost și o personalitate politică importantă ținând , deseori, discursuri
care aveau un impact deosebit asupra societății.
Nursi a devenit, de asemenea, membru Ittihad-i Muhammadiyya [3]. Politica în viziunea lui Nursi
reprezenta o soluție la problemele (otomanilor) musulmanilor.
În 1922, are loc o transformare a lui Said Nursi. De la vechiul Said care a urmat o cale politică, la
noul Said care inițiază o mișcare bazată pe credință. După înfrângerea Greciei în fața Turciei, Nursi
a făcut parte din Marea Adunare Națională din Ankara, pentru a sărbători victoria turcilor. El remarcă
răspândirea optimismului printre elita turcă și realizează că această amenințare împotriva credinței
poporului turc era mult mai periculoasă decât amenințarea politică venită din vest. O amenințare
politică era relativ ușor de depistat și de luptat împotriva ei dar alterarea credinței era mult mai greu
de combătut. “Viermele se afla în corp și era greu de luptat impotriva lui ” – Said Nursi [4]. Nursi a
înțeles că trebuie sa ia atitudine și să facă ceva pentru a salva credința musulmanilor și a decis să
urmeze calea promovării credinței islamice. În acel moment a avut loc nașterea “noului Said”. Noul
Said se retrage complet din politică. Consideră că partidele politice sunt inutile și chiar dăunătoare
islamului. Noua lui deviză a devenit : “Caut refugiu în Dumnezeu de Satana și de partidele politice” [5].

Nursi și statul secular[modificare | modificare sursă]

Relația dintre structură și agenție reprezintă una dintre cele mai importante dezbateri printre savanții
sociali. În mod evident, condiția politică, în special statul secular, are un puternic impact în
transformarea ideilor lui Nursi și calea activismului. Ar fi un mod mult prea simplistic de a spune că
activismul lui Nursi bazat pe credință a fost tactic, din cauza a trei motive principale.
Primul motiv: structura nu determină decizile participanților legate de politică. Atât Nursi cît și
Khomeini[6] au simțit piedicile politicilor statului secular. Totuși unul dintre ei a ales să urmeze
credința bazată pe activism în timp ce celălalt s-a răsculat împotriva regimului pentru a pune bazele
unui stat islamic. Ei au facut alegeri complet diferite în ciuda asemănărilor structurii politice. Aceasta
demonstrează că problema statului secular creează automat lideri islamici apolitici. Chiar mai mult
de atât , Nursi își apără poziția apolitică folosindu-se de argumente religioase. În mod constant s-a
opus oricărei forme de violență. Din punctul lui de vedere, violența putea fi îndreptată doar catre
atacatorii străini deoarce abuzul ei duce, întodeauna, la rănirea oamenilor nevinovați [7]. Pentru a
scoate în evidență și mai mult , în Risale-i Nur , Nursi citează, în mod frecvent, versetul din
Coran: Cine este bine călăuzit, nu este călăuzit decât pentru sine însuși. Nimeni cu va căra povara
altuia [8]. Acest verset subliniază faptul că nici un individ nu poate fi tras la raspundere pentru
greșelile săvarșite de familie,societate sau statul însuși. Acesta este exact punctul de vedere cu care
nu sunt de acord teroriștii.
În al doilea rând, Nursi folosește același discurs apolitic în pledoariile sale atât în fața publicului
general cât și în fața adepților. Odată, unul dintre studenții lui a arătat un interes deosebit pentru
politica internațională, moment în care Nursi l-a mustrat aspru. În scrisorile lui adresate adepților,
acesta le amintește de fiecare dată de acest incident pentru a-i face să înțeleagă că nu ar trebui să
fie interesați de politică[9]. Nursi a avut mereu o mare teama și anume, că statul secular ar putea
putea deveni un stat neutru din punct de vedere religios. El nu a încercat să-l înlocuiască cu un stat
islamic, în schimb, și-a dorit ca toți conducătorii Turciei să implementeze o adevărată neutralitate
prin respectarea drepturilor și libertăților practicate de musulmanii evlavioși [10]. El nu a criticat
niciodată statul secular în sine. Unii studenți l-au vizitat și l-au criticat pe profesorul lor deoarece
acesta nu a vorbit despre Dumnezeu la orele sale. În loc să-i susțină pe studenții lui în revolta
deschisă împotriva învățământului secular, Nursi i-a sfătuit să se concentreze asupra materiei
predată de profesor. El le-a cerut să se concentreze pe cunostințele lor pentru a înțelege esența
științei respective, care, într-un final, va vorbi despre Dumnezeu [11].
În al treilea rând, dacă Nursi ar fi urmărit putere politică, ar fi acceptat poziția care i-a fost oferită în
perioada Republicană, dar a decis să plece din Ankara către Van pentru a trăi o viață ascetică
departe de politică[12].
În final, chiar dacă anumite condiții politice au afectat schimbarea ideatică a lui Nursi, aceasta nu va
subestima interpretarea apolitică a operei Risale-i Nur. Toate textele vorbesc independent despre
autorul lor și despre condițiile în care au fost scrise. Risale-i Nur prezintă o perspectivă islamică
consistentă vis-a-vis de serviciul apolitic de credință.

Relația lui Fethullah Gülen cu Said Nursi[modificare | modificare sursă]

După moartea lui Said Nursi adepții lui s-au divizat. Diverse subcomunități au apărut în anii 1960 și
1970 din mai multe motive: politice (sprijin pentru armată sau un partid politic), religioase (contacte
cu partide politice religioase), etice (problema kurdă și interpretarea mesajului lui Nursi) și de
generații. Printre aceste subcomunități și lideri Nurcu susținând moștenirea Nursi, Fethullah Gülen
iese în evidență.
Deși ambii barbați sunt originari din estul Turciei,Gülen, născut în 1938 lângă Erzurum, nu l-a întalnit
niciodată pe Nursi; dar era puternic influențat de ideile lui.
Cele mai importante puncte comune care îi leagă sunt importanța acordată educației și ancorarea
islamului în modernitate. De la începutul carierei sale religioase, Gülen, a pus în practică concepția
lui Nursi depre educație ca o metodă de consolidare a credinței. Ca și a lui Nursi, concepția lui
Gülen despre educație implică o introducere științifică și deschidere spre modernitate. Visul lui Nursi
de a combina madrassa (sistemul de învățământ clasic islamic) și mektep (sistemul de învățământ
modern), dezvoltând, simultan, subiecte laice și religioase, în același curriculum, a devenit realitate.
Nu în ultimul rând, ambii gânditori plasează islamul în bună armonie cu modernitatea, extinzând
dezbaterea privind compatibilitatea islamului cu democrația și lumea occidentală (Fethullah Gülen,
2001).
La începutul anilor 1970, Gülen a fost un angajat al statului, lucrând ca vaiz (predicator) în
moscheea Kestanepazari, lângă Izmir. Conștient de importanța educației pentru dezvoltarea
credinței islamice în țară, a adunat un mic grup de adepți în vakif (fundații private) și a organizat
“școli de vară religioase”, care pot fi comparate cu tabere ale cercetașilor, și unde, sute de studenți
primesc educație islamică.
În timpul anilor 1970, noi vakif au fost create în întreaga țară. Rețeaua mass-media a fost dezvoltată
cu scopul de a spori influența comunității. Conștient de statutul său fragil în republica laică, Gülen nu
a atacat niciodată statul și instituțiile sale laice, dar s-a dovedit a avea o puternică dimensiune
naționalistă în ideologia lui.
Anii 1980 au cunoscut dezvoltarea rapidă a mișcării, facilitată prin măsuri liberale introduse de
guvern în anii 1980, care a transformat economia și societatea.
Dezvoltarea economică a fost amplificată și diverse organizații politice, sociale și religioase și-au
consolidat influența. Vakif-ul aparținând comunității Gülen a investit în toate sectoarele economice,
dar mai ales în domeniul educației, prin crearea de școli private, cămine și dershane (școli speciale
în care elevii se pregătesc pentru examenele de admitere la universitate). Mass-media Nurcu, cum
ar fi revista Sizinti, ziarul Zaman și postul de televiziune Samanyolu s-au dezvoltat. După lovitura
militară de stat din 1980 a crescut numărul activităților religioase deschise . Din cauza “amenințării
comuniste” și a influenței de temut a organizației de extrema stânga din Turcia, regimul militar a
tolerat dezvoltarea conștiinței islamice în rândul tinerilor și, uneori, a facilitat dezvoltarea
islamismului.
Până la sfârșitul anilor 1980, comunitatea lui Fethullah Gülen a devenit cea mai puternică
organizație islamică din Turcia, cu excepția diferitelor partide politice create de Necmettin Erbakan,
al cărui islamism este mai mult politic decât cultural. Prăbușirea blocului socialist în anii 1990 s-a
dovedit a fi o mai bună oportunitate pentru dezvoltarea comunității în Balcani, Caucazi și Asia
Centrală.

Sufismul în viața lui Nursi[modificare | modificare sursă]

Sufismul, apărut în sec. VIII-lea în Arabia și Persia ca reacție împotriva islamismului, cu caracter
anticlerical și ascetic, constituie dimensiunea interioară a islamului, afirmată prin Profetul său, pentru
a retrezi în conștiința oamenilor legătura primordială a acestora cu Divinitatea.
Sufismul se concentrează pe progresul spiritual individual, având la bază relația maestru
(shaykh/șeic)-discipol (murid').
În secolul al XX-lea, sufismul a devenit un punct focal al criticilor adepților islamului politic, dar și ale
moderniștilor, principalele reproșuri ce i se aduceau fiind constituite de „mistificarea islamului” și
influența șeicilor asupra discipolilor. În pofida acestor critici, o parte din ordinele sufite au supraviețuit
și continuă să fie active în prezent.
Sufismul a avut un impact important asupra ideilor și experienței spirituale ale lui Said Nursi [13], în
centrul gândirii sale aflându-se credința, el acorda o importanță majoră întăririi credinței individuale
ca etapă prioritară în renașterea credinței la nivelul societății. În pespectiva sa, acest obiectiv putea
fi atins doar prin educație, care va juca un rol major în viziunea sa asupra dezvoltării islamului în
contextul modernității[14].
Modul în care Nursi înțelegea islamul se baza pe înțelegerea naturii umane, considerând că anumite
caracteristici sunt native la toate ființele umane. Credința religioasă, în viziunea sa, este rezultatul
slăbiciunii intelectuale a omului și a eșecului de a crea armonie permanentă în viața și societatea sa.
Din moment ce religia se regăsește în natura umană, Nursi consideră că absențăa acesteia
constituie sursa multor conflicte și războaie. El extinde acest concept la nivel societal, unde absența
lui Dumnezeu din spațiul public este percepută ca sursa problemelor individului.
Credința este baza unei comunități morale și sursa cunoașterii în ceea ce privește lumea. Nursi și-a
exprimat convingerile în termenii conceptelor de credință (iman) și viață (hayat), unde credința este
experimentată în practicile zilnice, iar ordina socială este determinată de islam (prin sharia).
Nursi a realizat că, într-o epocă modernă dominată de empirismul iluminismului, credința poate fi
susținută doar în condițiile în care credincioșii încearcă în mod activ să înțeleagă și să interpreteze
islamul, iar pentru aceasta a construit texte accesibile, în limbajul uzual al oamenilor obișnuiți [15].
Abordarea sa devine, așadar, un punct de cotitură față de înțelegerea imitativă a islamului, susținută
de ulema/lăcașurile sufite, Nursi optând pentru o înțelegere mai reflexivă, complexă, prin analiză
critică, deliberată.
Scrierile lui Nursi urmăreau crearea unei punți conceptuale între societatea turcă și islam prin
abordarea a două probleme perene din prima jumătate a sec. al XX-lea: prăbușirea autorității
religioase și dominanța pozitivismului politic și științific. Scopul acestora era conservarea islamului
ca text viu, întrupat în experiențele zilnice, fără susținerea factorilor politici sau pilonilor tradiționali,
precum lăcașurile sufite. Pe măsură ce statul republican a început să trateze religia ca principalul
obstacol în calea dezvoltării naționale, Nursi a încercat să construiască o nouă interpretare și
metodologie a religiei, subliniind importanța studierii Coranului pentru adaptarea islamului la
modernitate[15]. Acest tip de studiu trebuia întreprins de credincioși educați, deoarece a realizat
că ulema tradiționali, care pretindeau că dețin monopolul asupra interpretării textelor religioase, nu
pot face față provocărilor unei epoci pozitiviste, în care s-a dezvoltat o abordare critică asupra
cunoașterii.
Operele sale sunt cunoscute ca Risale-i Nur, fiind formate din trei mai grupuri de texte. Primul set
cuprinde scrierile din perioada în care acesta se autodefinește ca vechiul Said[16], precum Mesnevi-i
Nuriye, İșaratul İcaz, și İcimai Receteler I și II. Celelalte două seturi au fost scrise în perioada noului
Said, a doua perioadă a vieții sale, în care a servit islamul prin
cărțile Sozler, Mektubat, Șualar și Lemalar, precum și prin Kastamonu Lahikası, Emirdağ
Lahikası și Barla Lahikası. Pe lângă acestea, Nursi a scris și alte opere precum Sikke-i Tasdik-i
Gaybi și Talikat.
Pentru Nursi, noul Said este preferabil vechiului Said, tranziția ocupând câțiva ani din viața sa. În
acest răstimp a experimentat schimbări profunde în lumea sa interioară, pe măsură ce a renunțat la
politică și filosofie și s-a dedicat credinței și cunoașterii Coranului. În perioada noului Said, s-a
dedicat lecturării exclusive a Coranului, înregistrând sensurile ce izvorau din inima sa. Pentru el și
discipolii săi, a scrie sensuri, a le citi și a le explica altora a devenit „serviciul întru credință și
Coran” . Astfel, mișcarea lui Nursi a fost definită ca „serviciul întru credință și Coran” [17] chiar de
întemeietorul său.
Din acest motiv mișcarea nu este considerată a fi un ordin sufit, ci o comunitate (cemaat). În mod
similar, Nursi nu se consideră un șeic sufit, ci doar un simplu dascăl/învățător. Pe de altă parte, după
cum afirmă majoritatea experților, atât viața cât și opera lui Nursi prezintă numeroase aspecte și
influențe sufite, care vor face, în continuare, subiectul lucrării de față.
Bediuzzam Said Nursi s-a născut la finalul secolului al XIX-lea într-un orășel din sud-estul Anatoliei.
În perioada copilăriei acestuia, ramura Khalidi a ordinului sufit Naqshbandia avea o influență extinsă
în estul Anatoliei, iar Seyyed Taha Nehri Hakkari, unul dintre șeicii Khalidi, a avut conexiuni cu toți
cei care l-au îndrumat pe Nursi. Spre exemplu, Sibgatullah Arvasi, unul dintre succesorii lui Seyyid
Taha, provenea din același sat ca Nursi, iar toată lumea din comunitate, inclusiv familia lui Nursi,
nutrea un respect deosebit față de acesta.
Șeicul care a avut influență directă asupra lui Nursi a fost însă succesorul lui Arvasi, șeicul
Abdurrahman Tagi. Nursi și-a început educația formală la varsta de 9 ani, într-o madrasa înființată
de Tagi. Mai târziu, acesta își amintea cu admirație de perioada respectivă și, mai ales, de discuțiile
științifice purtate și influența acestora asupra sufletului său [15]. În pofida strânsei legături dintre cei
doi, nu există vreo dovadă că cel din urmă ar fi fost murid șeicului Tagi.
În biografia lui Nursi mai sunt menționați alți doi maeștrii Naqshbandi, șeic Fethullah Verkanisi și
Seyyid Nur Muhammed Efendi, dar nu există foarte multe informații despre relațiile sale cu aceștia.
Nursi afirma despre șeicul Muhammed Kufrevi că i-a oferit lecția finală în cadrul educației sale
formale.
Un alt șeic Naqshbandia demn de menționat este Fehim Arvasi, succesorul lui Seyyid Taha Nehri,
despre care Nursi afirma că este cel mai important dascăl pe care l-a avut în perioada educației
formale[15].
Dincolo de influența acestor maeștri Naqshbandia, Nursi îl admira de întemeietorul ordinului Qadiri,
Abdulkadir Geylani (a trăit în secolul al XI-lea), cu care a avut o relație de tip uveysi (instruire fără
contact fizic cu maestrul).
În constituirea conștiinței spirituale a noului Said scrierile maeștrilor Naqshbandia au avut un rol
important, deși gîndirea sa diferă semnificativ de tradiția acestui ordin. Spre exemplu, ordinele sufite
subliniază cultivarea interioară a sinelui, în timp ce Nursi consideră de maximă importanță
reconcilierea credinței cu rațiunea și exigențele moderne: „Viitorul va fi decis de rațiune și știință.
Interpretarea coranică, ce abordează problemele în lumina rațiunii și a științei va modela viitorul” [15].
În pofida influenței evidente la care a fost expus din partea diverselor ordine sufite, Nursi nu se
considera sufi sau șeic. El percepea sufismul ca fiind un fruct, iar credința pâine și considera că fără
fruct poți sa supraviețuiești, însă nu fără pâine.

Viziunea lui Nursi asupra sufismului[modificare | modificare sursă]

În eseul „Telvihat-ě Tis’a” (The nine allusions), parte a Risale-i Nur, Nursi își exprimă perspectiva
asupra ordinelor sufite [15]. După ce a discutat calea sufită în „Telvihat-ě Tis’a”, Nursi a inclus
o addenda, în care a făcut distincția între calea sa și calea sufită (tariqat), afirmând că parcursul său
este adevărul (hakikat) și legea revelată (șeriat). În pofida faptului că Nursi considera dragostea
extatică o cale validă către Dumnezeu, percepea calea sa ca fiind mai sigură, mai largă și mai
rapidă. Deplasarea accentului din zona dragostei extatice constituie, de asemenea o diferență
majoră între el și Fethullah Gulen, din moment ce acesta din urmă consideră dragostea unul dintre
cele mai importante aspecte ale căii spre Divinitate.
În ceea ce privește practica religioasă, Nursi afirma că urmează sunna, îndeplinește toate acțiunile
religioase care se impun (ferâiz), evită de marile păcate (kebâir), concomitent cu efectuarea, în mod
corect, a rugăciunilor zilnice.
Viziunea lui Nursi asupra sufismului este prezenta din șase perspective: epistemologică, ontologică,
antropologică, psihologică, teleologică și metodologică, pentru a facilita înțelegerea acesteia.
Pespectiva epistemologică[modificare | modificare sursă]
Din aceasă perspectivă, Nursi consideră ca fiind surse valide de cunoaștere, printre altele, revelația,
inspirația spirituală, sunna, cunoașterea derivată din inimă și stări spirituale și cunoașterea directă a
lui Dumnezeu, gnosisul.
Revelația coranică (wahy) și inspirația spirituală (ilham) se află în strânsă conexiune (Godlas, 2008),
deși există două diferențe majore între cele două: în primul rând inspirația vine fără intermediar, în
timp ce majoritatea revelațiilor este adusă profeților cu ajutorul îngerilor, revelația având un stat mai
înalt decât inspirația; în al doilea rând, inspirația este relativ obscură și generală în referințe, în timp
ce revelația este atât pură, cât și specifică. Pentru Nursi, cunoașterea nevăzutului prin inspirație este
imprecisă, și în multe aspecte, lipsită de claritate [15].
În plus, Nursi recunoaște sunna ca bază a modalității de urmare a căii pentru sufiți, iar descriindu-i
semnificația afirmă că „urmarea practicilor profetului este cea mai importantă bază a căii sufite”
(Nursi, Mektubat, 2001, Seventh Allusion).
În ceea ce privește cunoașterea, acesta face distincția între cea derivată din inimă (kalbî) sau din
alte stadii spirituale și cea survenită prin rațiune (halî), observând că, pentru unii dintre sufiți, exista
un potențial conflict între cele două. Pentru Nursi, principalele surse ale gnosisului pe care
Dumnezeu le prezintă umanității, dovezi ale unității și unicității lui Sale (tawhid), sunt Profetul
Muhammad, universul, Coranul și conștiința (vicdan).
Perspectiva ontologică[modificare | modificare sursă]
Din perspectivă teologică musulmană în general și sufită în particular, Dumnezeu este, ontologic
vorbind, realitatea supremă, iar Nursi vorbește despre El ca fiind Existentul în mod necesar (wâjib
al-wujud).
În plus, teologic, Dumnezeu are nume și atribute divine care sunt reale, iar printre acestea Nursi se
referă la El cu numele de Creatorul (al-Khâliq). Conform lui Nursi, existența lui Dumnezeu este
necesară, în absența acestuia neexistând modalitate de a explica existența.
În cazul în care creația îi este atribuită unicului Dumnezeu, atunci creația întregului univers devine la
fel de facilă ca și crearea unei singure ființe. În cazul în care creația ar fi atribuită mai multor entități,
atunci crearea unei insecte ar deveni la fel de dificilă ca și crearea Raiului [15].
În alt plan, deși Nursi nu-i acuză pe adepții sufismului că nu cred în Ziua de Apoi și în judecata
divină, el manifestă îngrijorare în ceea ce privește viziunea sufită conform căreia Existentul în mod
necesar (wâjib al-wujud) este singurul cu adevărat existent, deoarece pare a amenința credința în
Ziua de Apoi, un element esențial al religiei islamice.
Perspectiva antropologică[modificare | modificare sursă]
Nursi se referă atât la univers, cât și la o singură ființă umană prin intermediul cuvintelor
macrocosmos (alem-i kebir) și microcosmos (alem-i sagir). Din punctul său de vedere între cele
două există o puternică asemănare, scopul ființei umane fiind acela de a reflecta numele lui
Dumnezeu. De această manieră, creionul divin a scris conținutul întregului univers într-o ființă
umană, iar universul micșorat poate părea o ființă. Similar, în cazul în care o ființă umană ar putea fi
extinsă, ar arată ca enormul univers[15]. Cea mai importantă abilitate a ființei umane este aceea de
avea credință în Dumnezeu, fapt ce permite sufletului uman să înflorească și să contribuie la
ascensiunea tuturor calităților. În plus, credința conexează ființa umană cu Creatorul său, iar
absența acesteia duce la pierderea legăturii, caz în care tot ceea ce reflectă ființa va fi lipsit de sens,
iar numele și atributele divine nu mai pot fi interpretate. Pentru Nursi, pe lângă îndatoririle sale
cosmice, omul mai are două obligații suplimentare: adorarea și reflecția, deoarece, în ceea ce
privește umanitatea, Dumnezeu o guvernează și o educă cu dragoste și milă, în timp ce aceasta Îl
venerează pentru a-L glorifica[15].
Perspectiva psihologică[modificare | modificare sursă]
În încercarea de a contura dimensiunea psihologică a viziunii lui Said Nursi asupra sufismului,
Godlas aduce în discuție mai multe stații ale conștiinței, printre care, dragostea, sinceritatea,
predarea, fericirea și posibilitatea de a se baza pe Dumnezeu.
În viziunea lui Nursi, dragostea este rezultatul cunoașterii divinității, putând fi considerată
catalizatorul transformării spirituale, dar și modalitatea prin care oricine poate fi învăluit de dragostea
adevărată și de Dumnezeu. Așadar, dragostea, ca stadiul al conștiinței, poate avea atât consecințe
negative, cât și pozitive.
Confrom lui Burckhardt, este o trăsătură caracteristică a sufismului faptul că expresiile sale țin de
cumpăna dintre iubire și cunoaștere. Expresia afectivă integrează mai ușor atitudinea religioasă,
care este puncul de plecare al oricărei spiritualități islamice; limbajul dragostei permite enunțarea
adevărurilor esoterice de cel mai înalt nivel, fără a intra în conflict cu teologia dogmatică [18].
Sinceritatea este considerată o stație obligatorie pe calea sufită, Nursi considerând că determină
indivizi să nu asocieze, în mod inconștient, alte entități divinității, eliminând, totodată elimină ipocrizia
și artificialul.
Cu acest prilej Nursi evidențiază importanța sufletului (nafs), acea parte a individului care îndemnă
la rău. Pe lângă suflet, inima este, atât pentru cel menționat, cât și pentru sufiți, un atribut al
conștiinței extrem de important, fiind, de asemenea, microcosmosul existenței. În plus, inima este cu
atât mai importantă, cu cât are capacitatea de a trezi celelalte componente ale conștiinței.
Perspectiva teleologică[modificare | modificare sursă]
Viziunea lui Nursi asupra scopului vieții umane și a adevăratei căi sufite se bazează pe patru scopuri
principale: eliberarea de agonia sufletului în lume, accederea în Rai după Ziua Judecății, servirea lui
Dumnezeu și manifestarea adevărurilor divine în ființă, deci transformarea în musulman.
Primul scop constituie eliberarea de durerea condiției umane, care este suferința unui suflet în
deșertul existenței, separat de prezența lui Dumnezeu, indiferent dacă este e separare conștientă
sau nu.
Cel de-al doilea scop este împărtășit de întreaga umma, credincioși dorind ca, după Ziua Judecății,
să i se alăture lui Dumnezeu în Rai. În acest context, Nursi, după cum spuneam mai sus, își exprimă
îngrijorarea privind modul în care sufiți neglijează acest eveniment, atrăgând atenția asupra
importanței modului în care oamenii își trăiesc viața, fapt de care depinde salvarea lor de focul
Iadului. În ceea ce privește cel de-al treilea scop, Nursi subliniază că o parte dintre adepții ordinelor
sufite pierd din vedere faptul că Dumnezeu nu îi va răsplăti pe oameni pe pămân, de aceea unul
dintre scopurile principale ale vieții ar trebui sa devină recompensele spirituale.
În final, cel de-al patrulea scop este împărtășit atât de sufiți, cât și de Nursi, a fi cu adevărat
servitorul și prietenul lui Dumnezeu este sinonim cu a fi o ființă cu adevărat perfectă (insan-i kamil),
un adevărat musulman.
Perspectiva metodologică[modificare | modificare sursă]
Printre metodele sufi avute în vedere de Nursi se numără cea socială, cea politică și cea spiritual-
religioasă. Din punctul său de vedere metoda socială sufită este lăudabilă pentru că a facilitat
crearea sentimentului de „frăție” între musulmani. În context, acesta a remarcat rolul politic important
al ordinelor sufite în adaptarea islamului la schimbările sociale în Imperiul Otoman [15].
Pe de altă parte, Nursi a exprimat opinii critice la adresa unor aspecte ale sufsmului tradițional,
considerând că tradițiile sufi ar putea să joace un rol restrâns în cadrul reformelor sociale într-o
epocă modernă încărcată de scepticism.
Printre aspectele spiritual-religioase ale sufismului se evidențiază, în viziunea lui Said Nursi,
recunoștința, dragostea și gnosisul, aducerea aminte si reflecția, sharia și sunna.

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ În viața lui Said Nursi se disting două referințe: Mürsel 1991 și Mardin 1989
2. ^ nur – lumina - în limba turcă,de aici si numele Nursi sau Nurs- numele satului în care s-a nascut Said
3. ^ un comitet care a incercat sa unească musulmanii sub conducerea califului otoman (vahide. 2003)
4. ^ Nursi, 1996i, p.2205
5. ^ Nursi, 1996f, p.368
6. ^ lider politic care a condus Revoluția Iraniană din 1979
7. ^ Nursi, 1996c, p. 1912
8. ^ Coranul, traducerea din lb araba George Grigore
9. ^ Nursi, 1996b, p.1693
10. ^ Nursi,1996f, p.555; 1996h, p.1030; 1996i, p.2157
11. ^ Nursi, 1996h, p. 954-055
12. ^ Nursi, 1996i, p.2139
13. ^ Kuru, Zeynep Akbulut and Kuru, Ahmet T., Apolitical Interpretation of Islam: Said Nursi's Faith-Based
Activism in Comparison with Political Islamism and Sufism, Islam and Christian-Muslim Relations,
19:1, 99-111, 2008.
14. ^ Balci, Bayram, Fethullah Gülen's Missionary Schools in Central Asia and their Role in the Spreading
of Turkism and Islam, Religion, State and Society, 31: 2, 151-177, 2003.
 15. ^ a b c d e f g h i j k Eris, Suleyman, A Religiological Comparison of the Sufi Thought of Said Nursi și
Fethullah Gulen, University of Georgia, 2006.
16. ^ Înțelegând prin aceasta prima perioadă a vieții sale, în timpul căreia a servit islamul prin participare
politică.
17. ^ Yavuz, M. Hakan, Islamic Political Identity in Turkey, Oxford University Press, New York, 2003
18. ^ Burckhardt, Titus, Islamul (Introducere în doctrinele esoterice), Editura Herald, București, 2004.

Bibliografie[modificare | modificare sursă]
 Kuru, Zeynep Akbulut and Kuru, Ahmet T., Apolitical Interpretation of Islam: Said Nursi's Faith-
Based Activism in Comparison with Political Islamism and Sufism, Islam and Christian-Muslim
Relations, 19:1, 99-111, 2008.
 Balci, Bayram, Fethullah Gülen's Missionary Schools in Central Asia and their Role in the
Spreading of Turkism and Islam, Religion, State and Society, 31: 2, 151-177, 2003.
 Eris, Suleyman, A Religiological Comparison of the Sufi Thought of Said Nursi și Fethullah
Gulen, University of Georgia, 2006.
 Yavuz, M. Hakan, Islamic Political Identity in Turkey, Oxford University Press, New York, 2003.
 Burckhardt, Titus, Islamul (Introducere în doctrinele esoterice), Editura Herald, București, 2004.
 Albany: State University of New York Press, Life and Thought of Bediu¨zzaman Said Nursi ,
pp. 255–262.
 Bayram Balci , Religion, State and Society, Fethullah Gülen's Missionary Schools in Central
Asia and their Role in the Spreading of Turkism and Islam, 2008.
 Coranul, traducere din limba araba George Grigore, ed. Herald.
 Faith-Based Activism in Comparison with Political Islamism and Sufism, 2008.
 Islam and Christian-Muslim Relations, Apolitical Interpretation of Islam: Said Nursi's
Nursi, S. (1996g) Mu¨nazarat, in: idem, Risale-i Nur Ku¨lliyatı (Istanbul: Nesil Yayıncılık), pp. 1937–
1959.

 Mardin, S¸ . (1991) The Naks¸ibendi order in Turkish history, in: R. Tapper (Ed.) Islam in the
Modern Turkey: Religion,Politics and Literature in a Secular State (New York: I. B Tauris),
pp. 121–142.