De ce este necesară Uniunea Europeană?

O opinie fundamentată istoric, geopolitic şi axiologic.

Criza economică a spulberat mitul unei Uniuni Europene întotdeauna prospere şi fericite.
Recenta recesiune a demonstrat că Uniunea Europeană nu reprezintă o soluţie
miraculoasă, un panaceu universal care poate produce necontenit creştere economică şi,
implicit, bunăstare. Pentru mulţi europeni care şi aşa resimţeau delegarea de suveranitate
naţională ca pe o povară şi ca pe un atac la valorile naţionale ale fiecărui stat în parte,
unul dintre cele mai importante argumente în favoarea Uniunii Europene s-a prăbuşit.

Pentru români, în special, criza economică a avut efecte şi mai puternice. Nu numai că
bunăstarea aşteptată ca urmare a integrării în Uniunea Europeană nu a devenit palpabilă,
ba mai mult, alinierea la normele europene s-a dovedit dificilă şi chiar dureroasă, cu atât
mai mult cu cât prea puţini s-au sinchisit să explice pe înţelesul tuturor care sunt motivele
şi rosturile unor măsuri precum creşterea preţului la carburanţi, liberalizarea pieţei
energetice, liberalizarea achiziţiei de terenuri, standardizarea unor anumite produse etc.
Mai mult, felul în care unele state europene sau oficiali ai Uniunii Europene s-au
poziţionat faţă de aderarea la spaţiul Schengen, liberalizarea pieţei muncii sau criza
politică din vara anului 2012 a creat pentru mulţi români sentimentul că ţara este tratată
drept un stat de mâna a doua. Lucrurile au fost agravate şi de inabilitatea parţială cu care
guvernanţii români au gestionat multe dintre aceste probleme. Nu este de mirare că
popularitatea Uniunii Europene în România a scăzut vertiginos în numai şapte ani de la
integrare.

O astfel de situaţie de criză, şi în plan european, şi în plan naţional, este binevenită.

Argumentele superficiale pentru convingerile pro-europene, precum beneficiile
economice, au dispărut (deşi probabil doar temporar). Ca urmare, cercetarea
fundamentelor esenţiale pe baza cărora convingerile de acest fel pot fi reconsiderate şi, de
ce nu, consolidate, este înlesnită şi are şanse mult mai mari de a fi recepţionată şi de
publicul larg.

Consider că sunt întrunite cele mai bune condiţii pentru a ne pune întrebarea de ce este
necesară Uniunea Europeană, dintr-o dublă perspectivă, cea a Europei, în general, şi cea a
României, în particular.

1. De ce este necesară Uniunea Europeană pentru Europa?

Beneficiile economice nu au reprezentat niciodată obiectivul principal al Uniunii

Europene şi nici cauza pentru care ea ar fi dezirabilă. Beneficiile economice au
reprezentat încă de la început doar un instrument în slujba unui scop mult mai înalt:
menţinerea păcii în Europa. Declaraţia Schumann, adoptată la 9 mai 1950, piatra de
temelie a construcţiei europene, este cât se poate clară în această privinţă: „Pacea
mondială nu poate fi asigurată fără a face eforturi creatoare proporţionale cu pericolele
care o ameninţă. [...] Europa nu se va construi dintr-o dată sau ca urmare a unui plan
unic, ci prin realizări concrete care vor genera în primul rând o solidaritate de fapt.”
După două războaie mondiale care a avut în prim plan statele europene, Europa se
transformase din continentul prosper ce se afla în fruntea civilizaţiei şi politicii mondiale,
o ruină şi un câmp de înfruntare între două mari puteri extra-europene, Statele Unite ale
Americii şi URSS. Dacă războiul avea asemenea consecinţe, era evident pentru părinţii
fondatori ai construcţiei europene, că pacea trebuia promovată şi sprijinită cu orice preţ.
În concepţia lor, pacea urma să fie asigurată prin federalizarea treptată a Europei, proiect
politic ce urma să fie susţinut şi justificat de beneficiile obţinute printr-o prealabilă
unificare economică a continentului.

Primul pas conceptual fusese făcut: unitatea Europei însemna şi înseamnă şi acum
asigurarea păcii pe continent. Al doilea pas conceptual a fost făcut de asemenea, deşi
niciodată cu aceeaşi hotărâre ca cel dintâi: unitatea Europei înseamnă reluarea locului
ei ca actor important pe scena internaţională.

Într-o epocă în care globalizarea a comprimat spaţiul, iar populaţia umană de pe Terra
creşte cu 70 de milioane de indivizi pe ani, statele europene, luate separat, nu sunt decât
nişte pigmei pe lângă mari puteri mondiale precum SUA, Rusia sau China. Împreună
însă, Uniunea Europeană se ridică la talia oricăror dintre aceste puteri, (iar în unele
privinţe chiar le şi depăşeşte), indiferent de criteriul pe care îl alegem pentru comparaţie:
teritorial, demografic, economic, chiar şi militar. Puterea conferită de unitatea Europei
este extrem de importantă deoarece, datorită ei, pot fi prevenite situaţiile în care
continentul european ar deveni un simplu teren de confruntare între puteri extra-
europene, aşa cum a fost cazul în timpul războiului rece. Geografia ne va lămuri de ce
este necesară o asemenea putere profilactică.

Dacă vom face un mic exerciţiu de imaginaţie şi vom renunţa la reprezentarea actuală a
mapamondului ca o mulţime de şase continente, vom observa că lumea populată este
compusă de fapt dintr-un uriaş continent format din Asia, Europa şi Africa, şi două insule
de mari dimensiuni, America şi Australia. Europa nu este altceva decât o mică peninsulă a
uriaşului continent şi riscă să fie prinsă în confruntările dintre marile puteri de pe
continent (Rusia, China) şi marea putere insulară (SUA).

Nu de puţine ori în istorie, peninsulele au fost terenul de confruntare prin excelenţă între
puterile continentale şi cele insulare. Motivele sunt simple: puterile continentale tind să
îşi extindă tot mai mult graniţele până la atingerea unor contururi maritime, pentru a
preveni astfel ameninţarea din partea oricărei alte puteri continentale, dar şi pentru a avea
acees la oceanul planetar. Peninsulele sunt de obicei porţile lor de acces către marea
liberă, dar prezintă şi dezavantajul că sunt mai dificil de apărat în cazul unor atacuri
maritime. Puterile insulare, deoarece deţin un teritoriu mai restrâns decât cel al puterilor
continentale, se simt ameninţate de extinderea acestora şi privesc peninsulele ca pe
adevărate „trambuline” de unde pot fi lansate invazii împotriva lor. Din perspectiva
puterilor insulare, atacurile asupra peninsulelor au un pronunţat caracter profilactic şi
prezintă avantajul că permit mai bine decât alte regiuni geografice punerea în valoare a
superiorităţii maritime pe care cel mai adesea ele o deţin.

Rezultatele acestei logici sunt evidente în istorie. Peninsula Coreea a fost întotdeauna un
adevărat măr al discordiei între China şi Japonia (sau SUA, ca înlocuitor insular al
Japoniei, după al doilea război mondial), ceea ce a generat războaie în 1592-1598, 1894-
1895 şi 1950-1953. Între 1808 şi 1814, Peninsula Hispanică a fost terenul de confruntare
prin excelenţă între Marea Britanie şi Franţa, luptele izbucnind în regiune ca urmare a
planului francez de a obţine controlul asupra întregii peninsule prin invadarea Portugaliei.
În cel de-al doilea război mondial, prima fisură în „fortăreaţa Europa” a lui Hitler a apărut
în Peninsula Italică şi, dacă Stalin nu s-ar fi temut de apropierea prea mare a puterilor
insulare, era posibil ca o a doua fisură să se fi produs în Peninsula Balcanică.

Globalizarea nu a făcut decât ca exemplele amintite mai sus, situate la o scară redusă, să
poată fi reproduse la o scară mult mai mare. De altfel, Peninsula Europeană a trecut deja
prin experienţa unui asemenea conflict între o mare putere continentală şi o mare putere
insulară, conflict care din fericire nu a degenerat şi în ciocniri armate: războiul rece.

Pentru a preveni repetarea unor asemenea scenarii, există o singură garanţie: cea a
unităţii. Dar unificarea continentului european nu trebuie privită doar ca un proiect ţintit
spre a împiedica transformarea lui într-un câmp de bătălie: ea este un fenomen firesc, ba
chiar organic, în concordanţă cu coordonatele generale ale evoluţiei omenirii şi aceasta
pentru că globalizarea nu este un fenomen recent. Doar amploarea procesului de
interconectare a comunităţilor umane de la nivelul întregii planete este de dată recentă, în
schimb, procesul în sine datează din cele mai vechi timpuri. Dezvoltarea tehnologică şi
creşterea demografică au condus întotdeauna, doar cu unele mici regrese temporare, la
înmulţirea legăturilor între comunităţile familiale şi, mai apoi politice, până la nivelul la
care devenea necesară formarea unor comunităţi şi mai mari. Astfel, treptat, omenirea a
parcurs toate stadiile, de la familia extinsă din preistorie până la marile construcţii
politice ale momentului actual.

Exemplele istorice, decupaje în timp şi spaţiu, confirmă o asemenea imagine asupra

evoluţiei generale a omenirii. Acele comunităţi politice care au reuşit să treacă la un nou
nivel au avut succes, cele care au eşuat au fost obligate de iureşul istoriei să fie absorbite
de cele dintâi. Marele succes al Athenei în lumea greacă s-a datorat în mare parte faptului
că în jurul ei au fost unite toate celelalte comunităţi politice din Attica, astfel încât, dacă o
cetate greacă tipică avea în jur de 10.000 de locuitori, Athena număra nu mai puţin de
200.000 de locuitori. Theba, una dintre rivalele cele mai dârze ale Athenei, ajunsese în
secolul al V-lea î.e.n. să fie pusă într-un real pericol de extinderea vecinei sale şi, mai
apoi, de cea a unui alt gigant din Grecia antică, Sparta. În cele din urmă, Theba a reuşit să
supravieţuiască, ba chiar să îşi impună pentru o scurtă perioadă de timp hegemonia
asupra întregii Elade, dar doar după ce a unit toate cetăţile din regiunea în care se afla,
Beoţia, într-o puternică şi temută federaţie.

Dar chiar şi sub forma federaţiilor, oraşele-stat greceşti deveniseră comunităţi politice
prea mici pentru amploarea fenomenului de „globalizare” de la acea vreme. Dacă în 490
şi 480-479 î.e.n., unite în cea mai mare parte, reuşiseră să ţină piept Imperiului Persan, un
secol şi jumătate mai târziu, dezbinate şi răvăşite de permanente lupte fratricide, nu au
putut împiedica ascensiunea statului macedonean al lui Filip al II-lea. Când pericolul a
devenit evident, oraşele-stat greceşti au încheiat în cele din urmă o alianţă, dar era mult
prea târziu: comunitatea politică mai extinsă condusă de Filip al II-lea a învins decisiv la
Cheroneea în 338 î.e.n. alianţa temporară a comunităţilor politice de dimensiuni mai mici
din Grecia. De atunci şi până la cucerirea romană, cetăţile şi federaţiile greceşti au ocupat
mereu o poziţie subordonată regatului macedonean.

Întrucâtva asemănător, scenariul se repetă cu aproape două mii de ani mai târziu: pentru o
mare parte a evului mediu şi a începutului epocii moderne, republicile şi ducatele italiene
precum Veneţia, Genova, Florenţa, Pisa ş.a. se află în fruntea Europei, atât politic, cât mai
ales economic şi cultural. În paralel însă, regii Franţei şi Spaniei reuşesc să înlocuiască
anarhia feudală cu monarhii centralizate, comunităţi politice de dimensiuni mari şi cu
resurse cu mult mai bogate decât cele de care dispuneau statele italiene. Consecinţa nu s-
a lăsat mult aşteptată: începând cu 1494, Italia devine pentru mai multe sute de ani
câmpul de luptă al comunităţilor politice mai mari şi mai bine adaptate nivelului de
interconectivitate atins în Europa la acea vreme.

Mai devreme sau mai târziu, ca urmare a dezvoltării tehnologice şi a creşterii

demografice, accelerarea globalizării va produce o Europă unificată. De dezvoltarea
actuală a Uniunii Europene depinde dacă această unificare se va face prin propria voinţă a
naţiunilor care o compun sau ca urmare a constrângerii din partea unor forţe externe.
Unificarea Europei în actualul format al Uniunii Europene înseamnă un proces
voluntar, realizat cu suferinţe minime, în interesul locuitorilor Europei şi cu
păstrarea diversităţii culturale. Eşecul Uniunii Europene nu ar face decât să deschidă
perspectiva unei perioade de anarhie pe continent şi a unei unificări impuse, dureroase,
păgubitoare şi nivelatoare din punct de vedere cultural.

Europa nu trebuie să fie însă egoistă, nu trebuie să privească unificarea doar din
perspectiva beneficiilor proprii. Europa trebuie să se gândească şi la ceea ce ar putea oferi
întregii umanităţi. Nicio comunitate politică nu a scris cu adevărat istorie câtă vreme nu a
crezut într-o misiune. Iar Europei unite, născute dintr-un continent răvăşit de războaie,
patria atâtor filosofi care au scris despre pacea universală, dar şi a unei religii ale cărei
principale valori sunt iubirea şi mila, nu i se poate potrivi o misiune mai aleasă decât
aceea de a promova menţinerea păcii şi a înţelegerii peste tot în lume. Unitatea Europei
înseamnă o şansă în plus dată păcii în întreaga lume, nu doar pe continentul
european.

Europa întruneşte toate condiţiile pentru a îndeplini această misiune. Europa cunoaşte
mai bine decât orice alt continent care sunt ororile războiului total: dacă este cineva care
să poată justifica de o manieră convingătoare împotriva declanşării unui război, atunci cu
siguranţă Europa este aceea. Europa este bogată: dacă este cineva care deţine mijloacele
materiale pentru a ajuta la evoluţia paşnică a regiunilor sărace, dacă este cineva care
poate ajuta la reconstrucţia unor zone devastate, eliminând astfel tensiunile provoate de
lipsuri, atunci Europa este aceea. Fără a aluneca spre eurocentrism, în Europa s-au
dezvoltat multe dintre componentele axiologice, dar şi materiale, care sunt comune
civilizaţiei umane în acest moment: dacă este cineva care să poată contribui la utilizarea
lor cât mai eficientă de către toată populaţia globului, atunci Europa este aceea.

Unitatea Europei înseamnă un model pentru întreaga lume. Dacă statele lumii vor
vedea că naţiuni în mod tradiţional inamice, decizând de comun acord să îngroape
disputele seculare şi să acţioneze împreună, întru aceleaşi scopuri şi conducându-se după
aceleaşi legi, au reuşit să îşi asigure pacea şi prosperitatea, nu vor fi tentate la rândul lor
să urmeze un asemenea exemplu? Nu poate fi Europa modelul la scară redusă pentru ceea
ce ar trebui să se întâmple la un moment dat cu întreaga omenire?
Cred eu că sunt destule argumente, atât realiste, cât şi idealiste, pentru a fi convinşi că
unitatea Europei, în formatul oferit de Uniunea Europeană, este absolut necesară, pentru
Europa şi europeni, în principal, dar şi pentru întreaga lume.

2. De ce este necesară Uniunea Europeană pentru România?

Nu voi uita niciodată sentimentul ciudat pe care l-am avut la ora de geografie când mi s-a
spus că România face parte din Europa Centrală, în timp ce harta din manual refuza cu
tărie să fie de acord. Blocului compact de state central-europene, aproape un pătrat
perfect, colorat în galben, i se adăuga cu aceeaşi culoare o excrescenţă destul de
semnificativă în dreapta jos: România şi Republica Moldova. Şi în acest caz, imaginea
făcea mai mult decât o mie de cuvinte: ea m-a convins, contrar cuvintelor profesoarei şi
chiar celor ale autorilor manualului că România nu este o ţară central-europeană. Doar
prin Transilvania şi celelalte teritorii româneşti din interiorul arcului carpatic este o ţară
central-europeană, căci prin Moldova este una est-europeană, iar prin Oltenia, Muntenia
şi Dobrogea este una sud-europeană, în termeni strict geografici.

Ori acesta nu este puţin lucru. Pe lângă faptul că el demonstrează vitalitatea unei
populaţii care a reuşit să transforme ceea ce ar fi putut reprezenta o barieră, într-o
fortăreaţă pentru vremuri de restrişte, şi mă refer aici la Carpaţi, munţii de a căror
prezenţă se leagă însăşi supravieţuirea românilor, el ne face atenţi asupra oportunităţilor,
dar şi a ameninţărilor triple, cu care ne putem întâlni. Nu este aici locul pentru o
demonstraţie complexă a ipotezei că fiecare dintre cele trei mari regiuni europene cu care
se află în contact România au avut şi au în continuare caracteristici şi ritmuri de viaţă
proprii, dar dacă ea este acceptată, atunci rezultă cu necesitate că România este pusă în
situaţia de a armoniza trei direcţii nu întotdeauna convergente.

Unitatea europeană înseamnă pentru România o potenţare a poziţiei sale geografice,

în sensul că, fără ca oportunităţile conferite de tripla apartenenţă regională să
dispară, ameninţările aferente vor fi mult diminuate.

Evenimentele recente din Ucraina sunt cel mai bun argument care să susţină un al doilea
element de necesitate a apartenenţei României la Uniunea Europeană. Într-o lume
globalizată, comunităţile mici nu mai pot rămâne într-o splendidă izolare. Apărarea
intereselor proprii, fie ele politice, economice sau chiar culturale, nu se poate realiza
decât prin integrarea în structuri mai mari. Participarea la unitatea europeană
înseamnă pentru România că ea nu rămâne o ţară singură într-o lume care, deşi a
creat o instituţie precum Organizaţia Naţiunilor Unite, este în continuare anarhică. A nu fi
singur înseamnă o poziţie mai sigură şi mai importantă în lume (iar cine nu crede, nu are
decât să călătorească cu paşaport european în afara Uniunii Europene), precum şi şanse
mai mari de a te înscrie şi de a trage foloase din marile fluxuri comerciale regionale,
continentale şi globale.

Trăind alături de cei mai buni, tu însuţi devii bun la rândul tău. Aflându-se în Uniunea
Europeană, România are şansa de a prelua cu mult mai rapid elementele pozitive ale
civilizaţiei occidentale, de a şi le adapta specificului propriu, de a primi sprijin pentru a
înţelege spiritul acestora şi penrru a nu repeta greşeli deja făcute pe calea dezvoltării. Nu
este o ruşine că nu suntem dezvoltaţi, ci că nu învăţăm să o facem atunci când avem
ocazia. Unitatea europeană înseamnă pentru România o şansă pentru accelerarea
dezvoltării sale, şansă care depinde doar de noi în ce măsură o vom fructifica.

Fără îndoială că există şi riscuri în a participa la un proiect confederativ precum Uniunea

Europeană. Delegarea de suveranitate poate conduce într-adevăr la obligaţia de a pune în
aplicare decizii care nu sunt întotdeauna în interesul naţional, dar nimeni în afară de noi
înşine nu ne împiedică să pledăm convingător în forurile europene astfel încât asemenea
decizii să fie cât mai puţine şi surclasate de cele în avantajul României. Cele patru mari
libertăţi de circulaţie avantajează în principal regiunile care deţin deja mari acumulări de
capital, dar nimic în afară de propria indolenţă şi inconştienţă nu ne împiedică să accesăm
mecanismele europene prin care surplusul economic este redistribuit pentru
uniformizarea dezvoltării sau să muncim şi să economisim mai mult spre a investi, astfel
încât noi, la rândul nostru, să creştem productivitatea şi să acumulăm capital. Unitatea
europeană nu înseamnă o cale prin care România este transformată într-o ţară de
mâna a doua, ci unica şansă de a juca un rol cu adevărat important în luarea
deciziilor politice şi în dezvoltarea economică de la nivel european. Pentru cine nu
crede, îl invit să studieze cazul Poloniei.

Nu în ultimul rând, românii nu vor găsi o altă comunitate politică cu care să împartă un
număr mai mare de idealuri şi valori comune. Toleranţa cu măsură, împotrivirea în faţa
extremismului, năzuinţa de a rezolva conflictele pe cale paşnică și atâtea altele au
reprezentat constante în istoria noastră naţională. Ele sunt în aceeași măsură valori
promovate astăzi de Uniunea Europeană. Cine se alătură celor cu care se aseamănă nu
face decât să își consolideze identitatea. Participarea la unitatea europeană înseamnă
pentru România posibilitatea de a-şi păstra și dezvolta principalele sale trăsături
identitare.

Concluzie

Unitatea europeană, în actualul format propus de structurile de la Bruxelles, este o

necesitate, atât pentru Europa, cât și pentru România. Din punctul meu de vedere, date
fiind coordonatele după care se desfăşoară istoria umanităţii, Uniunea Europeană
reprezintă unica șansă ca Europa și România să se bucure de un viitor cel puțin la fel de
strălucit precum trecutul pe care l-au avut.

Subliniez cuvântul „şansă”. Uniunea Europeană este şi rămâne o şansă pe care o

transformăm sau nu în certitudine prin atitudinea şi comportamentul nostru din fiecare zi.
Uniunea Europeană, ca şi statele, ca şi naţiunile, ca orice comunitate umană, este o
construcţie conceptuală şi instituţională a oamenilor. Prin urmare, funcţionarea ei depinde
de convingerile şi acţiunile oamenilor care o construiesc. Să chibzuim deci temeinic şi să
ne formăm convingeri juste!