Turcia în Uniunea Europeană?

Argumente pro şi contra.

Turcia este un stat care nu mai poate fi ignorat de nimeni în politica mondială. Pentru a fi
conştienţi de acest aspect, nu este neapărat necesar să mergem în Turcia pentru a vedea
ambiţioasele proiecte de infrastructură, finalizate în intervale record de timp, câmpurile
cultivate cu mare grijă, aglomeraţia din centrele comerciale sau plajele pline de turişti. De
asemenea, nu este neapărat necesar nici să studiem îndelung consecinţele pe care le au
poziţia strategică a Turciei, întinsa ei suprafaţă (aprox. 780.000 km2), numeroasa ei
populaţie (estimată la aprox. 76 milioane de locuitori, cu o rată anuală de creştere de
aprox. 1,35%), constanta creştere economică din ultimul deceniu sau capabilităţile ei
militare impresionante (din punct de vedere numeric, a doua armată din NATO, după cea
a SUA, şi unul dintre statele care au dreptul de a folosi proiectile cu încărcătură nucleară,
în cazul unui conflict armat, deşi doar dacă obţine permisiunea întregii alianţe).

Este suficient să mergem la cimitirul turc din Bucureşti, foarte bine îngrijit, impecabil
organizat, beneficiind de sprijinul comunităţii turceşti din România şi al statului turc. Este
o dovadă remarcabilă a solidarităţii naţionale turceşti, a respectului pentru istorie şi
pentru strămoşi şi, nu în ultimul rând, a puterii financiare. Este suficient de asemenea să
participi la conferinţa organizată de Asociaţia Oamenilor de Afaceri Turci din România,
în colaborare cu Asociaţia de Geopolitică Ion Conea – Revista Geopolitica, cu ocazia
aniversării a 135 de ani de relaţii diplomatice Turcia – România, şi să observi sobrietatea
politicoasă şi competentă a diplomaţilor şi oamenilor de afaceri turci, care ascunde însă o
condescendenţă sinceră, pentru a înţelege că un stat care se bazează pe asemenea oameni
îşi are locul asigurat în primul eşalon al istoriei.

Pornind de la aceste experienţe imediate pe care le-am avut în legătură cu naţiunea, statul
şi cultura turcă şi, dat fiind profilul acestei publicaţii, m-am decis să scriu un articol
referitor la aderarea Turciei la Uniunea Europeană, una dintre cele mai însemnate,
complicate şi dezbătute chestiuni care privesc prezentul şi viitorul Europei. De la început,
voi menţiona că sunt un susţinător al includerii Turciei în cadrul confederaţiei europene şi
al politicii oficiale, înţelepte, a statului român de a sprijini integrarea în Uniunea
Europeană a statului turc, eveniment care ar aduce beneficii în egală măsură Europei,
României şi Turciei. Nu este mai puţin adevărat că orice analiză trebuie să fie onestă şi să
ia în calcul atât argumentele pro, cât şi cele contra, ceea ce voi face în cele ce urmează.

Argumente pro

Istoria demersurilor de integrare europeană a Turciei este îndelungată. Nu doar că statul

turc a acces la Consiliul Europei la scurt timp după fondarea acestui for, în 1949, şi este
membru fondator al Organizaţiei pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (1961) şi al
Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (1973), dar a devenit încă din 1963
membru asociat al Comunităţii Economice Europene, pentru ca în 1987 să îşi depună
oficial candidatura pentru a obţine statutul de membru cu drepturi depline al acestei
organizaţii precursoare a Uniunii Europene. Apoi, în 1995, Turcia semnează un tratat de
uniune vamală cu Uniunea Europeană, iar din 1998 i se recunoaşte statutul de candidat la
aderare, pentru ca în 2005 şi negocierile propriu-zise privind aderarea să înceapă. Sub
aspectul duratei demersurilor de integrare europeană, Turcia conduce detaşat în rândul
statelor care au trecut prin acest proces. Semn al unor importante disensiuni la nivelul
Uniunii Europene în chestiunea turcă, acest aspect înseamnă însă şi un uriaş avantaj
pentru Turcia şi un prim argument pozitiv în sprijinul integrării sale, fără îndoială însă nu
cel mai important (dar care ocupă totuşi primul loc în expunere pentru a înţelege
longevitatea aspiraţiilor europene ale Turciei).

Principalul argument în favoarea integrării Turciei în Uniunea Europeană este cel

geografic. De obicei, argumentul geografic este folosit tocmai în sens contrar în
chestiunea turcă, dar interpretarea geografiei care ar exclude Turcia din Europa este una
scolastică şi abuzivă, în care se operează cu delimitări conceptuale rigide şi simpliste.
Este adevărat că la o primă vedere Peninsula Europeană pare a fi delimitată de Oceanul
Arctic, Oceanul Atlantic, Mediterana şi Marea Neagră, comunicând cu Continentul
Eurasiatic doar prin marile câmpii nord-europene, dar în realitate, Strâmtorile Bosfor şi
Dardanele şi faţada egeeană a Anatoliei nu pot fi concepute în afara Europei. Marele
istoric francez Fernand Braudel vorbea de o adevărată lege a peninsulelor mediteraneene,
în care acestea erau legate prin geografie două câte două: Peninsula Hispanică şi
Peninsula Italică; Peninsula Balcanică şi Peninsula Anatoliană. Atât geografia, cât şi
istoria stau mărturie pentru validitatea tezei braudeliene. Din punct de vedere geografic,
câmpiile din vestul Anatoliei reprezintă o continuare firească a câmpiei Traciei, din
Europa, Marea Egee cu numeroasele ei insule nefiind altceva decât cea mai joasă
porţiune a unei mari câmpii sud-est europene. Exemplele istorice nu fac decât să pună în
evidenţă realitatea geografică: în antichitate, tracii se găsesc de o parte şi de alta a Mării
Marmara, cei din Anatolia fiind cunoscuţi sub numele de bythinieni, iar civilizaţia greacă
se dezvoltă deopotrivă în sudul Peninsulei Balcanice şi în vestul Anatoliei; în Evul
Mediu, nucleul dur al Bizanţului este reprezentat tocmai de această zonă egeeană a celor
două peninsule, iar marea expansiune a Imperiului Otoman porneşte tot de aici. Partea
europeană a Turciei nu înseamnă deci doar cei 3% din suprafaţă reprezentaţi de regiunile
Edirne, Kırklareli, Tekirdağ şi Istanbul, ci întreaga faţadă egeeană a Anatoliei şi câmpia
de la est de Marea Marmara, alungită pe o mare parte a litoralului nord-pontic. Tocmai
această zonă este plămânul economic al Turciei, dezvoltarea beneficiind de avantaje
impresionante: resurse agricole bogate, care permit concentrări mari de populaţie; căi
fluviale şi maritime de transport, dublate de convergenţa unor importante drumuri
comerciale, care facilitează acumulările rapide de capital.

Această delimitare lasă în afara Europei din punct de vedere geografic restul Anatoliei, pe
care astăzi Turcia îl controlează. Munţii şi platourile Anatoliei nu sunt însă Asia propriu-
zisă, ci mai degrabă zona de tranzit care uneşte cea mai sud-estică regiune europeană,
regiunea egeeană, în accepţiunea de mai sus, de principalele regiuni vestice ale Asiei:
platoul iranian, Mesopotamia şi Levantul. Fără a putea considera această zonă drept
Europa, prin faptul că ea este astăzi alipită în interiorul statului turc regiunii egeene, care
este o regiune europeană, şi munţii şi platourile Anatoliei pot fi integrate în Uniunea
Europeană. Istoria stă din nou mărturie pentru judiciozitatea acestei concluzii. Atunci
când nucleul egeean este puternic, munţii şi platourile Anatoliei, dar şi Balcanii, sunt
juxtapuşi acestui nucleu: este cazul Imperiului Bizantin în timpul dinastiei macedonene
(sec. X-XI) şi al Imperiului Otoman în timpul lui Mahomed al II-lea (1451-1481). Atunci
când nucleul egeean este slab, munţii Anatoliei şi Balcanii sunt pierduţi, ca în cazul
Imperiului Bizantin după dispariţia dinastiei macedonene sau a Imperiului Otoman după
înfrângerea de la Ankara din 1402. Astăzi, nucleul egeean al Turciei este extrem de
puternic, prin urmare munţii şi platourile Anatoliei pot fi integrate la rândul lor fără
probleme în Europa. Şi, nu în ultimul rând, dacă Ciprul este în Uniunea Europeană, de ce
nu ar fi şi munţii şi platourile Anatoliei?

Cel de-al doilea argument este cel istoric şi cultural. Turcia de astăzi reprezintă o
sinteză strălucită a unor elemente istorice, etnice şi culturale europene şi asiatice
deopotrivă. Cu greu s-ar putea spune că una dintre cele două jumătăţi ale identităţii turce
ar predomina, ceea ce este cu adevărat important este însă faptul că identitatea europeană
a Turciei este îndeajuns de puternică pentru a justifica integrarea acesteia în Uniunea
Europeană.

Principala observaţie care trebuie făcută este că Imperiul Otoman (Devlet-i Aliye-i
Osmaniye) nu a fost nimic altceva decât un Imperiu Bizantin renăscut sub o altă elită
politico-militară. Chiar dacă din punct de vedere lingvistic şi religios situaţia s-a
modificat treptat în favoarea elementului cultural asiatic şi islamic, din punct de vedere
politic, administrativ şi economic, moştenirea bizantină rămâne esenţială: basileul devine
sultan, pronoiarii devin spahii (elita feudală), temele devin paşalâcuri ş.a.m.d. La nivel
simbolic, cel mai bun exemplu al acestei transformări este preschimbarea Sf. Sofia din
biserică în moschee. Prin Imperiul Bizantin, pe care îl moşteneşte, Imperiul Otoman, şi
astăzi, Turcia, îşi pot revendica o ascendenţă din civilizaţiile antice ale Romei şi Greciei
la fel de puternică precum şi cea a restului statelor europene. Mai mult, prin
caracteristicile ei, o Turcie aflată în interiorul Uniunii Europene nu ar face decât să
consolideze componenta est-europeană a organizaţiei, ar completa şi ar echilibra astfel
însăşi identitatea proprie a Europei.

Dar identitatea europeană a Turciei nu se mărgineşte doar la moştenirea bizantină şi la

repetatele contacte avute cu Europa începând cu sec. XIV, ci şi la modernizarea petrecută
sub conducerea marelui conducător Mustafa Kemal Atatürk, cel care, printre multe altele,
proclamă Republica Turcă (Türkiye Cumhuriyeti), stabileşte caracterul naţional şi secular
al statului turc şi susţine adoptarea grafiei latine. Turcia a trecut în secolul al XX-lea
printr-un proces similar cu cel prin care Ţările Române şi, mai apoi România, au trecut în
secolul al XIX-lea, consecinţa fiind că, după aproape o sută de ani de la apariţia statului
turc pe ruinele imperiului otoman şi a declanşării reformelor kemaliste, identitatea
europeană a Turciei se află probabil la cel mai avansat nivel al ei din istorie.

Pe de altă parte, identitatea asiatică şi islamică a Turciei este o resursă importantă care va
îmbunătăţi considerabil capacitatea Uniunii Europene de a comunica cu vecinii săi din
Orientul Mijlociu, Asia Centrală şi Africa de Nord.

Cel de-al treilea argument este cel pragmatic, de natură politico-militară şi

economică. Integrarea politico-militară şi economică a Turciei în sistemul european este
deja foarte avansată: majoritatea statelor membre UE, la fel ca şi Turcia, sunt membre
NATO, dar şi a numeroase alte organizaţii continentale, Turcia şi UE au un tratat de
uniune vamală, UE este principalul partener comercial al Turciei, fiind destinaţia a
aproximativ 45% din exporturile turce. Odată ce stadiul de integrare este atât de avansat,
de ce nu s-ar mai face şi următorul pas, cel al aderării la UE, cu atât mai mult cât el ar
aduce beneficii pentru ambele părţi?
Pentru Uniunea Europeană ar însemna o extindere a pieţei unice cu încă aproximativ 76
de milioane de consumatori, ceea ce ar reprezenta un nou stimulent pentru economie,
competiţie şi prosperitate. Ar însemna de asemenea exploatarea mai bună a unor rute
comerciale esenţiale, atât de la vest la est, dinspre Marea Nordului spre Asia Centrală şi
Golful Persic, cât şi de la nord spre sud, dinspre Marea Neagră către Suez. Nu în ultimul
rând, criza ucraineană demonstrând importanţa acestei chestiuni, ar însemna un imens pas
spre asigurarea independenţei energetice a Uniunii, care s-ar apropia sensibil de sursele
alternative de gaze naturale din Asia.

Pentru Turcia, integrarea ar însemna posibilităţi chiar mai mari decât cele oferite de
uniunea vamală de a exporta pe importanta piaţă europeană, dar şi capitaluri mai
numeroase, provenite atât din fondurile europene, cât şi din investiţii. Accederea în UE ar
însemna de asemenea posibilităţi mult mai mari de a-şi fructifica poziţia strategică din
punct de vedere comercial, ar consfinţi evoluţia spre democraţie şi statul de drept şi ar
încununa aspiraţiile unor succesive generaţii de includere a naţiunii turce în marea familie
europeană.

Pentru România, integrarea Turciei în Uniunea Europeană ar însemna că Strâmtorile,

această prelungire a gurilor Dunării de care depinde prosperitatea noastră, aşa cum
spunea Gheorghe Brătianu, ar fi mult mai aproape de noi. În plus, ar însemna ca în
Uniunea Europeană să avem alături un nou prieten, un stat cu care, de la declararea
independenţei, România a avut relaţii constant bune şi cu care în prezent împărtăşeşte un
important fond istoric şi cultural comun. România nu poate decât să fie interesată în
consolidarea componentei est-europene a Uniunii Europene, astfel încât această
construcţie politică să reflecte cât mai bine întreaga diversitate şi totalitatea intereselor
europene.

Argumente contra

Probabil că argumentele în defavoarea integrării europene a Turciei sunt mai cunoscute

decât cele favorabile, ca urmare a unei mediatizări mai puternice. Începând cu
argumentul geografic fondat pe o interpretare rigidă a configuraţiei scoarţei terestre,
combătut mai sus, au fost vehiculate mai multe temeiuri pentru a susţine oportunitatea
blocării accederii Turciei în Uniunea Europeană şi înlocuirea acestei perspective cu cea a
unui parteneriat special, consolidat (perspectivă susţinută în principal de tandemul
Merkel-Sarkozy în 2009). Le voi trece în revistă mai întâi pe cele mai des vehiculate, atât
la nivel oficial, cât şi neoficial, pentru ca în final să îl amintesc pe cel care fundamentează
în cea mai mare măsură reticenţa anumitor state europene faţă de aderarea Turciei.

Un argument aparent puternic este reprezentat de cel al diferendelor cu vecinii. În

principal, el se referă la sprijinul acordat Republicii Turce a Ciprului, dar şi la
nerecunoaşterea controversatului genocid împotriva armenilor din 1915 şi la persistenţa
animozităţilor cu Grecia. Întrebarea pe care mi-o pun şi vă invit şi pe dvs. să v-o puneţi
este dacă nu cumva prin includerea Turciei în Uniunea Europeană s-ar crea un cadru mai
favorabil pentru rezolvarea acestor probleme decât prin ţinerea Turciei în afară?
Mecanismele de dialog nu ar fi oare mai puternice şi mai eficiente atunci când multe din
aceste probleme ar deveni probleme interne ale Uniunii Europene? Avem deja exemplul
aderării simultane a Greciei şi a Turciei în NATO, din 1952, care a contribuit mult la
intensificarea dialogului, creşterii încrederii reciproce şi diminuării inamiciţiei istorice
dintre cele două state.

Un alt argument vehiculat este acela că turcii sunt musulmani, iar europenii sunt în marea
lor majoritate creştini (este drept, nu un argument oficial, dar care se reflectă uneori
foarte mult atenuat şi în unele poziţii oficiale). Dacă ar fi să acceptăm un asemenea
argument, fără îndoială că Uniunea Europeană ar trebui desfiinţată imediat: nu este
posibil ca o confederaţie care adoptă ca deviză „Unitate în diversitate” şi care trece cu
brio peste diferenţele de limbă, rasă, istorie, tradiţii să considere în schimb religia un
criteriu pe baza căruia se pot trasa frontiere. Iar aceasta cu atât mai mult cu cât în
Uniunea Europeană sunt deja numeroşi cetăţeni de religie musulmană care contribuie în
mod activ la binele comun.

În schimb, un argument contra cu adevărat puternic este reprezentat de obiecţiile cu

privire la minusurile statului de drept şi ale respectării drepturilor şi libertăţilor
cetăţeneşti. Aş înclina să cred că acest argument este singurul argument contra cu
adevărat temeinic: Uniunea Europeană este constituită în jurul unor asemenea valori şi
nimeni nu poate accede la familia europeană fără a adopta şi a crede în aceste valori până
în cele mai subtile nuanţe ale lor. Sunt multe domenii în care statele europene ridică
obiecţii, adeseori întemeiat, iar Turcia a înregistrat deja progrese mai mari sau mai mici,
astfel că o trecere în revistă nu şi-ar putea avea rostul într-o analiză de dimensiuni reduse
precum aceasta. Totuşi, trebuie remarcat că prin măsuri precum recentele restricţii
introduse în accesarea unor anumite site-uri (precum Twitter sau Youtube), Turcia se
îndepărtează de obiectivul integrării în Uniunea Europeană. Libertatea de exprimare, mai
ales libertatea de exprimare, trebuie să fie respectată pentru ca o democraţie să
funcţioneze eficient. Fără libertatea de exprimare, un articol precum acesta, de susţinere
raţională a aderării Turciei la Uniunea Europeană, este posibil să nu fi apărut niciodată.
Totuşi, ca o dovadă a faptului că Turcia este un candidat serios la aderare, o curte de
justiţie din Ankara a declarat ilegală restricţionarea Twitter la scurtă vreme după ce
măsura intrase în vigoare ca urmare a unor interese electorale. Salut decizia justiţiei turce
şi sunt convins că, în timp, cu sprijinul statelor europene, Turcia va elimina şi acest tip de
argumente împotriva integrării sale.

Dar toate aceste argumente, vehiculate în mod deschis, nu fac nimic altceva decât să
ascundă adevăratul motiv al reticenţei principalilor actori europeni faţă de aderarea
Turciei: temerea faţă de acceptarea unui membru atât de important. Turcia ar fi statul
european cu cea mai mare suprafaţă, cu aproape 100.000 km2 mai mult decât Franţa, şi al
doilea cel mai populat stat european, cu doar câteva milioane de locuitori mai puţin decât
Germania (iar, în perspectivă, date fiind actualele tendinţe demografice, Turcia va depăşi
Germania sub acest aspect). Sunt pregătite importantele state europene să primească un
astfel de membru care le-ar putea pune în pericol poziţia în cadrul Uniunii? Reticenţa lor
în această chestiune demonstrează că doar parţial.

Pe de altă parte, binomul franco-german, dar şi alte state occidentale, se confruntă şi cu

temerea consolidării unui bloc est-european în cadrul Uniunii Europene, ai cărui
principali pivoţi ar urma să fie Polonia, România şi Turcia, şi care, sub egida unei
Americi preocupate de îngrădirea Rusiei (unul dintre motivele pentru care SUA este o
susţinătoare activă a aderării Turciei la UE), să transforme Uniunea Europeană într-un
mecanism care funcţionează cu două viteze. La un nivel mai scăzut se situează şi
îngrijorarea provocată de o eventuală aliniere a Turciei la politica britanică de încetinire a
ritmului de unificare internă a Uniunii Europene, Regatul Unit fiind de asemenea un
puternic susţinător al aderării statului turc.

Temerile statelor europene care se opun mai făţiş sau mai ascuns aderării Turciei sunt de
înţeles: o Uniune Europeană care funcţionează în două viteze sau blocarea procesului de
unificare internă sunt de neconceput. De asemenea, este firesc ca apariţia unui membru
atât de semnificativ să creeze anxietate. Dar astfel de temeri, anxietăţi şi reticenţe nu
trebuie să întunece raţiunea în privinţa a ceea ce este cu adevărat în slujba binelui comun
al întregii Uniuni. Un bloc est-european care să acţioneze fără a obţine consimţământul
nucleului dur occidental al Uniunii Europene nu se va constitui niciodată, o asemenea
evoluţie nefiind nici în interesul statelor est-europene, nici al SUA. Unificarea internă nu
va putea fi oprită, chiar dacă anumitor state trebuie să li se recunoască nişte
particularisme locale mai puternice, rezultate în urma unor condiţii istorico-geografice de
dezvoltare mai diferite decât cele de pe restul continentului. Nu în ultimul rând, a avea
alături un prieten puternic şi devotat este cu mult mai înţelept decât de a te mulţumi cu o
cunoştinţă mai slabă şi dezamăgită de tratamentul pe care i-l oferi.

Concluzie

Aderarea Turciei la Uniunea Europeană poate şi trebuie să se realizeze. Aderarea este

justificată geografic, istoric, cultural, politic, economic şi va aduce beneficii atât Turciei,
cât şi Uniunii Europene, inclusiv României. Aceasta este o certitudine.

Pornind de la această certitudine, aderarea trebuie însă pregătită cu minuţiozitate. Turcia

este un stat de cu totul alte dimensiuni decât România, Bulgaria sau Croaţia şi, dacă în
cazul acestora aderarea la un stadiu incomplet de pregătire a putut fi tolerată şi susţinută,
în mod clar Turcia nu se află în aceeaşi situaţie. Este o a doua certitudine de care atât
Uniunea Europeană, cât şi Turcia trebuie să ţină cont.

Aşadar, răbdare şi bună credinţă, pentru o aderare firească şi reuşită a Turciei la Uniunea
Europeană.