Pasa Hassan de G.

Coşbuc
Apartenenţa la balada cultă

Una dintre cele mai reprezentative balade culte din literatura noastră este, fără îndoială,
scrierea lui George Coşbuc Pasa Hassan.
Din punct de vedere al conţinutului, opera cultă Paşa H. este o baladă istorică,
autorul aducând în prim-plan figura lui Mihai Viteazul, un adevărat simbol al unităţii
naţionale. Este evocat un episod din lupta de la Călugăreni (1595), când marele voievod
ăşi conducea oştirea spre victorie şi îi sperie pe turci, oferindu-le o adevărată lecţie de
vitejie şi bărbăţie.
Din punct de vedere al prezentării subiectului, putem distinge în balada cultă PAŞA
H toate momentele specifice acestuia. Expoziţiunea (primele trei strofe) prezintă în mod
panoramic scena câmpului de luptă. În această parte a textului predomină imaginile
vizuale, auditive şi motorii sugestive pentru a reda exact tensiunea şi apriga confruntare
dintre cele două oştiri, în mijlocul cărora apare „cu fulgeru-n mână” vodă. Este prezent în
tablou si Paşa, dar într-o postură umilitoare:”...izbit de pe cal/ Se-nchină prin baltă”.
Toată această prezentare din deschiderea baladei este realizată de către G Coşbuc într-o
gradaţie ascendentă ce are la bază verbe dinamice, aliteraţii, dar şi metafore.
Următoarele trei strofe reprezintă intriga, momentul în care Mihai îi îngrozeşte prin
imaginea sa pe turci, dar , mai ales, pe Hassan, care nu mai poate face nici distincţia între
realitate şi iluzie: „Nu ştie de-i vis, ori aievea-i”. Se remarcă utilizarea verbelor la timpul
prezent – vede, aleargă, împrăştie, vine –cu scopul de a sugera determinarea lui Mihai
Viteazul să intre în luptă directă cu Hassan.
Desfăşurarea acţiunii (strofele 7-9) scoate în evidenţă vitejia domnitorului român, pe
de o parte, şi laşitatea de care dă dovadă Hassan, care la provocare răspunde cu fuga, pe de
altă parte : „Dar paşa-şi pierduse şi capul şi firea!/Cu frâul pe coamă el fuge nebun”.
Gesturile celor două personaje, imaginile lor sunt elocvente în acest sens; fuga lui Hassan este
descrisă în amănunt: „Cu scările-n coapse fugaru-şi loveşte/Şi gâtul i-l bate cu pumnii-
amândoi;/Cu ochii de sânge, cu barba vâlvoi/El zboară şoimeşte”. Frica şi groaza care îl
stăpânesc acum pe conducătorul turc îl fac să-l perceapă pe vodă la dimensiuni augmentate.
Alături de hiperbolă apare din nou aliteraţia: „zalele-i zuruie crunte”, dar şi epitete în
inversiune: „sălbaticul vodă”, „gigantică...o cupolă”.
Punctul culminant (strofele 10-11) subliniază o dată în plus frica care a pus stăpânire pe
Hassan, căruia i se pare că propriile-i haine îi încetinesc goana nebună: „Turbanul îi cade...îşi
rupe cu mâna vestmântul/Că-n largile-i haine se-mpiedică vântul/Şi lui i se pare că-n loc e
ţinut”.Imaginea de laş a lui Hassan se întregeşte prin menţionarea unoe aspecte fizice: „Şi-i
dârdâie dinţii şi-i galben pierit”.
Ultima strofă a baladei marchează deznodământul. Coşbuc găseşte acum prilejul de a-
şi exprima dispreţul pentru tot ceea ce a reprezentat personajul care dă titlul baladei, şi o faace
într-un mod ironic prin versurile: „Şi-n ceasul acela Hassan a jurat /Să zacă de spaimă o
lună” sau prin utilizarea epitetului în structura „bietului paşă”. Opoziţia dintre cele două
personaje prezentate de-a lungul baladei se păstrează şi în final, ultimele versuri făcând

1
referiri la imaginea pe care a lăsat-o viteazul domnitor român în sufletele spahiilor: „Căci
vodă ghiaurul în toţi a băgat/O groază nebună”.
Din modul în care Coşbuc a realizat imaginea lui Mihai Viteazul apare şi o altă
caracteristică a baladei, şi anume îmbinarea realului cu fabulosul. Figura de stil centrală
utilizată în prezentarea voievodului este hiperbola, de aceea imaginea lui capătă proporţii
uriaşe, cosmice: Sălbatecul vodă e-n zale şi-n fier/Şi zalele-i zuruie crunte,/Gigantică poart-o
cupolă pe frunte,/Şi vorba-i e tunet, răsufletul ger,/Iar barda din stânga-i ajunge la cer,/Şi
vodă-i un munte”.Prin asocierea imaginii personajului cu forţele, grandoarea naturii, devine
evidentă imaginea terifiantă a conducătorului român, mai precis modul în care el este perceput
de către Hassan, care cu ddisperare găseşte o altă cale de scăpare.
Un alt punct de originalitate este metrica şi versificaţia. Coşbuc realizează o măsură de
9-11 silabe, cu o rimă împerecheată şi îmbrăţişată, ritmul fiind amfibrahic (picior metricc
trisilabic cu accent pe silaba din mijloc). Toate aceste elemente oferă textului un dinamism
accentuat şi o muzicalitate deosebită.
Coşbuc, pornind de la model popular, realizează prin Paşa H o scriere reprezentativă
pentru balada cultă.