Studiu de caz Criticismul junimist

Studiu
de caz:
Criticis
mul
junimist

Elev: Popa Ana Maria Mihaela

Clasa: a XI-a B
Liceul Teoretic “Tudor Vianu” Giurgiu
Studiu de caz Criticismul junimist

CUPRI
1.Contextul istoric si cultural NS:
si intemeierea Junimii
2.Prezentarea initiatorilor:
o Iacob Negruzii
o Petre P. Carp
o Theodor Rosetti
o Vasile Pogor
o Titu Maiorescu
3.Etapele de activitate
4.Obiectele Junimii
5.Descrierea lui Titu Maiorescu
o Studii
o Idei estetice
6.Aspectele caracteristice unor studii precum:
o „O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867”
o „In contra directiei de astazi in cultura romana”
o „Poeti si critici”
o „Comediile d-lui Caragiale”
o „Eminescu si poeziile lui”
o „Betia de cuvinte”
7.Opinie argumentativa cu privire la Junimea si Titu Maiorescu
8.Aspecte caracteristici cu privire la „Convorbiri literare”
9.Concluzie
Studiu de caz Criticismul junimist

Contextul istoric si cultural si

intemeierea Junimii
Dupa Unirea din 1859, paradigma culturala realizata de pasoptistieste pusa in discutie si
supusa unui sever examen critic de o nouageneratie de intelectuali care se impune ca un
grup de mare solidaritateideologica si culturala, si, timp de un sfert de secol, constituie elita
culturiiromane, orientand evolutia acesteia. Cativa tineri intorsi de la studii dinstrainatate
intemeiaza la Iasi societatea culturala “Junimea”, in iarna anului1863: Vasile Pogor, Petre
Carp, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi si TituMaiorescu. Astfel, Iasul, care-si pierduse
intaietatea prin stabilirea capitaleiPrincipatelor Unite la Bucuresti, dob’ndeste prestigiu
cultural, pentru caJunimea cncentreaza in randurile ei pe cei mai talentati si
instrutireprezentanti ai tinerii generatii.Junimistii au recunoscut meritele predecesorilor.
Generatia pasoptistaa avut un rol decisiv in procesul de modernizare a societatii romanesti,
deconstruire a identitatii nationale, atat prin participarea activa la viata politicaa tarii, cat si
prin cultura, mai ales prin literatura originala, cu specificnational. Pasoptistii, „oamenii
inceputului de drum” (Paul Cornea), auintemeiat literatura romana moderna, au asimilat
romantismul, prelu’nd sielementele neoclasice si iluministe, au fondat speciile si genurile
inliteratura romana, au folosit sursele de inspiratie specifice secoluluiromantic (istoria,
folclorul, natura), au descoperit poezia populara,valorificand in literatura culta resursele
expresive ale limbii populare.Epoca de intemeiere (1821-1860) este privita de noua
generatie deintelectuali dintr-o perspectiva critica, decurgang din exigenta
modernizariiprofunde, reale, a culturii romane. Fara sa renunte la idealul unitatiinationale,
noua generatie il impune cu alte mijloace, urmarind calitateamodernizarii si sincronizare
europeana prin mari creatori. Exigentele junimistilor vizau un climat de seriozitate, de
temeinicie si de competentaprefesionala.In toate domeniile culturii intemeiate de pasoptisti,
junimistii provoacaschimbari majore:▪ in domeniul limbii combat latinismul initiat de corifeii
Scolii Ardelene sicontinuat de urmasii acestora, August Treboniu Laurian si Timotei
Cipariu;sustin modernizarea alfabetului latin si ortografie fonetica; pledeaza
pentruimprumuturile neologice strict necesare din limbile romantice;▪ in domeniul educatiei
culturale, sustin timp de 17 ani cicluri de conferinte(„prelectiuni populare”) pe teme de istoric,
filozofie, literatura, alte arte, prin care familiarizeaza auditoriul cu noile idei din spatiul cultural
european,impun un nou tip de discurs public, de tinuta academica, in contrast cuoratoria
practicata pana atunci si pregatesc un public avizat;▪ in domeniul literaturii isi propun sa
realizeze o antologie a poeziei romane,proiect esuat, dar ideile esentiale ale discutiilor
privind selectia si criteriilepoeticitatii textelor se concretizeaza in studiul lui Titu Maiorescu,
„Ocercetare critica asupra poeziei romane de la 1867”, reper teoreticfundamental; inlocuiesc
criteriul cultural in aprecierea creatiei literare princriteriul estetic; resping mediocritatea si
veleitarismul, promavand valorilecerte, judecate dupa originalitatea viziunii si realizarea
artistica.

Prezentarea initiatorilor
Studiu de caz Criticismul junimist

1.Petre P Carp
 Nascut pe 29 iunie 1837 la Iași a murit pe 19 iunie 1919, in Țibănești, județul Iași, a
fost un politician român, membru marcant al Partidului Conservator.
 Este trimis încă de copil la Berlin (1850) unde învață la Liceul Francez.
 În anul 1858 se înscrie la Facultatea de Drept si Științe Politice din cadrul Universității
din Bonn. În anul 1862 revine la Iași și contribuie la punerea bazei
societății Junimea (primăvara anului 1864).
 A participat activ la îndepărtarea domnitorului Alexandru Ioan Cuza de la conducerea
României. La 11 februarie 1866 a fost numit secretar intim al Locotenenței domnești,
iar ulterior secretar al Agenției diplomatice a României la Paris (mai 1867 - iulie
1867).
 Adept al ideilor "junimiste" s-a remarcat ca unul dintre fruntașii Partidului Conservator
din acea perioadă. A fost ales în numeroase rânduri deputat și senator în Parlamentul
României. A îndeplinit numeroase funcții politice în cadrul guvernelor care au
succedat la conducerea țării după plecarea domnitorului Cuza .
 Activat în cadrul diplomației românești îndeplinind funcțiile de agent diplomatic
la Viena și Berlin (martie 1871 - aprilie 1873) și ulterior la Roma (aprilie - octombrie
1873). În perioada noiembrie 1882 - octombrie 1884 a fost numit Trimis extraordinar
și ministru Plenipotențiar al României la Viena. În anul 1891 gruparea "junimistă" se
desprinde din cadrul Partidului Conservator și formează Partidul Constituțional, iar
Petre P. Carp este ales președinte. După fuziunea din 1907 a tuturor elementelor
politice conservatoare din România a fost ales președinte al Partidului
Conservator (21 aprilie 1907 - 14 mai 1913). În timpul Primului Război Mondial a fost
unul dintre susținătorii ideii de intrare a României în război alături de Puterile
Centrale. A fost prim-ministru al României de două ori din partea Partidului
Conservator.

2.Vasile Pogor
 Vasile Pogor s-a născut la data de 20 august 1833 în orașul Iași, ca fiu al comisului
V. Pogor și al Zoei Cerchez. A studiat la pensionul Malgouverne din orașul Iași, după
care (din anul 1849) și-a continuat studiile secundare, apoi cele juridice la Paris.
 După revenirea sa în țară, a intrat în magistratură, lucrând ca membru la Tribunalul
Iași (1857-1858) și la Curtea de Apel Iași (din 1859). A participat la coaliția politică
care a complotat pentru detronarea lui Alexandru Ioan Cuza. După schimbarea
regimului politic, Vasile Pogor este numit ca prefect al județului Iași (februarie 1866) și
deputat în Adunarea Constituantă din 1866. A deținut apoi funcția de prim-președinte
al Curții de Apel Iași.
 Intră în politică, ca membru al grupării "junimiste". După ce o scurtă perioadă deține
funcția de ministru al cultelor și instrucțiunii (20 aprilie - 23 mai 1870), Vasile Pogor va
fi ales în mai multe rânduri ca primar al municipiului Iași.
 Vasile Pogor a fost unul dintre fondatorii societății Junimea și ai revistei Convorbiri
literare, unde a colaborat cu versuri, scrieri în proză și traduceri. A tradus
din Horațiu, Goethe, Hugo, Gauthier, Baudelaire ș.a.
Studiu de caz Criticismul junimist

 Ulterior, Vasile Pogor a fost și deputat, devenind din anul 1891 membru fondator al
Partidului Constituțional ("junimist"). A trecut la cele veșnice la data de 20
martie 1906 în localitatea Bucium.

3.Iacob Negruzzi
 Iacob Negruzzi (1842-1932) a fost scriitor, dramaturg, critic literar, jurist, profesor,
politician, președinte al Academiei Române.
 Este cel de-al doilea fiu al lui Costache Negruzzi și al Mariei Gane. În anul 1853 este
trimis de tatăl său în Germania la studii. Aici face liceul, împreună cu fratele său
Leon, iar din anul 1859 studiază dreptul, obținând doctoratul (1863). Revenit în țară,
devine profesor de drept comercial la Universitatea din Iași, unde va preda până în
anul 1884 când, după moartea lui Vasile Boerescu, se va muta la Facultatea de Drept
a Universității din București, unde profesează până în 1897, când a ieșit la pensie.
 În anul 1863, împreună cu Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Vasile Pogor și Theodor
Rosetti, pune bazele societății culturale „Junimea” și ale revistei sale „Convorbiri
literare”, pe care o conduce timp de 28 de ani (1867 - 1895).
 Iacob Negruzzi a fost un excelent conducător de revistă, un organizator plin de
talent, el atrăgând aici spiritele cele mai alese, al căror talent era descoperit cu o
intuiție sigură.
 Ca scriitor, debutează în anul 1866, în „Foaia societății pentru literatura și cultura
română în Bucovina”. Scrie poezii lirice, balade, idila Miron și Florica (1870), satire,
epistole, schițe, romanul Mihai Vereanu (1873), piese de teatru, memoriale de
călătorii și un volum de memorii intitulat sugestiv Amintiri de la Junimea (1921).
 Ca membru al Partidul Conservator a fost de mai multe ori deputat ori senator de Iași.
Este memorabilă intervenția sa din anul 1888 pentru acordarea unei pensii viagere
poetului Mihai Eminescu. Membru titular (1881) al Academiei Române, fiind de mai
multe ori vicepreședinte al acestei prestigioase instituții, de două ori conducând-o în
calitate de președinte sau secretar general. Acest „gospodar al vieții culturale”, după
cum îl numea Eugen Lovinescu, a contribuit la răspândirea ideologiei junimiste prin
toate scrierile lui și, mai ales, a fost unul dintre cei mai activi susținători ai adepților
proaspăt recrutați, făcând din ei scriitori de o importantă valoare. Și-a făcut studiile
în Germania. A fost profesor la Facultatea de drept din Iași și președinte al Academiei
Române. Membru fondator al societății Junimea a condus timp de peste 28 de ani
revista Convorbiri literare.

4.Theodor Rosetti
 Theodor Rosetti (1837- 1923), om politic român, publicist, jurist, diplomat, fondator
al Societăţii Junimea, membru de onoare al Academiei Române.
 Theodor Rosetti a fost unul dintre cei mai importanţi oameni politici ai veacului al XIX-
lea.
 S-a numărat printre fondatorii Societăţii literare Junimea, contribuind la dezvoltarea
spiritului critic în literatura românească. Magistrat de elită, Rosetti a fost membru al
Curţii Permanente de Arbitraj Internaţional de la Haga.
 Theodor Rosetti era descendentul unei vechi familii boiereşti. Părinţii săi
erau postelnicul Gheorghe Rosetti şi Caterina Sturdza. Sora sa mai mare, Elena
Studiu de caz Criticismul junimist

Rosetti, va fi viitoarea soţie a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Tânărul Rosetti

începe liceul la Lemberg, dar îl termină la Viena în anul 1855. Studiile universitare le
urmează la Facultatea de Drept din Viena (1855 - 1859), iar licenţa în ştiinţe juridice o
obţine la Paris.
 Este numit judecător la Tribunalul Iaşi (19 ianuarie 1861), la Curtea de Apel Iaşi şi
prefect al judeţului Vaslui. În paralel, începând cu 11 mai 1864, Rosetti predă
economie politică şi finanţe la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi.
 Tot odată, Theodor Rosetti se numără printre fondatorii Societăţii
literare Junimea în 1863, participând şi la întocmirea principalelor linii de direcţie
pentru „Convorbiri literare” şi „Timpul”.
 Începând cu 26 noiembrie 1873, ocupă în mai multe rânduri poziţia de consilier la
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
 Marele istoric Nicoale Iorga a apreciat activitatea politică a lui Theodor Rosetti,
afirmând despre acesta că era „un exemplar de cea mai mare demnitate personală,
unită cu cea mai desăvârşită simplicitate”.

5.Titu Maiorescu
 Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova – d. 18 iunie 1917, București) a
fost un academician, avocat, critic
literar, eseist, estet, filosof, pedagog, politician și scriitor român mason, cel de-al 23-
lea prim-ministru al României între 1912 și 1914, ministru de interne, membru
fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă a României
sfârșitului secolului al XIX-lea și începutului secolului XX. Maiorescu este autorul
celebrei teorii sociologice a formelor fără fond, baza junimismului politic și „piatra de
fundament” pe care s-au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca
Caragiale și Ioan Slavici
 În decembrie 1860 își ia Licența în litere și filosofie la Sorbona prin echivalarea
doctoratului de la Giessen. În anul următor îi apare la Berlin lucrarea de filozofie
Einiges Philosophisches in gemeinfasslicher Form („Considerații filozofice pe
înțelesul tuturor”), vădit sub influența ideilor lui Herbart și Ludwig Feuerbach.
 Anii 1860 au mai însemnat pentru Titu Maiorescu „prelecțiunile populare“ (conferințe
asupra unor variate probleme de cultură adresate unui public destul de larg),
întemeierea Junimii împreună cu prietenii săi I. Negruzzi, Petre P. Carp, V. Pogor și
Th.Rosetti, începerea activității de avocat, directoratul la Școala Normală „Vasile
Lupu“ din Iași, înființarea, în 1867, a revistei Convorbiri Literare.

Etapele de activitate
1. Prima etapă, numită și "etapa ieșeană", se întinde de la întemeiere, în anul 1863, până în
1874, anul în care Titu Maiorescu, devenit ministru al Instrucțiunii publice, se mută la
București. În această etapă predomină caracterul polemic. Este epoca în care se elaborează
Studiu de caz Criticismul junimist

principiile sociale și estetice ale “Junimii”, aceea a luptelor pentru limbă, purtate cu latiniștii și
ardelenii, apoi a polemicilor cu barnuțiștii, cu Bogdan Petriceicu Hașdeu și cu revistele din
București, duse nu numai de Maiorescu, dar și în acțiuni colaterale de Gheorghe Panu,
Teodor Vârgolici, Alexandru Lambrior, Vasile Burla, Alexandru Cihac. Este vremea în care
“Junimea” provoacă cele mai multe adversități, dar și aceea în care, prin succesul polemicilor
ei, prin adeziunea lui Vasile Alecsandri, prin descoperirea lui Mihai Eminescu, aureola
prestigiului începe să se formeze în jurul ei.
2 . Între anii 1874 și 1885 urmează a doua fază a “Junimii”, epoca în care ședințele din Iași
se dublează cu cele din București, în diversele locuințe ale lui Maiorescu și în cele din urmă
în armonioasa casă din strada Mercur, unde Vasile Alecsandri a citit Fântâna Blanduziei si
Despot-vodă; Caragiale a citit O noapte furtunoasă, apărute în aceeași perioadă în
Convorbiri literare împreună cu operele lui Vasile Conta și Ion Creangă. Este perioada de
desăvârșire a direcției noi. În paginile revistei apar operele marilor clasici: Eminescu,
Creangă, Caragiale, Slavici, precum și ale altor personalități din primul rang în artă, știință și
cultură. Este perioada de glorie absolută a revistei.
3. Perioada 1885-1944 este o perioadă mai lungă și lipsită de omogenitate. Transferată la
București, revista își schimbă în mare măsură profilul, predominând cercetările istorice și
filozofice
În anul 1885 Iacob Negruzzi se mută la București, luând cu sine revista a cărei conducere o
păstreză singur până în 1893, pentru ca în 1895 să fie format un comitet care să își asume
întreaga conducere a revistei.
Între anii 1885 și 1900 principiile estetice ale junimismului au parte de o importantă
dezvoltare. În aceeași perioadă are loc lupta “Junimii” cu socialiștii, acțiunea lui Titu
Maiorescu fiind sprijinită de aceea a lui Petre Missir și de a tinerilor discipoli P. P. Negulescu,
Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinți, Gr. Tausan etc. Deși în acest interval Ion Luca
Caragiale îsi continua colaborarea la Convorbiri literare, care se deschid și gloriei tinere a lui
George Coșbuc perioada dintre 1885 și 1900 dă grupării și revistei un caracter universitar
predominant. Drumul prin Convorbiri literare devine drumul spre Universitate.
Este epoca în care se stabilește pentru trei sau patru decenii de aici înainte configurația
Universității, mai cu seamă a celei bucureștene și în care, din cenaclul “Junimii”, se desprind
figurile cele mai proeminente ale științei si oratoriei universitare.
4. În 1900 vechiul comitet se completează cu nume noi, provenind din domeniul științelor
naturale. Nume noi se amestecă cu altele noi, mai puține nume din sferele literare, mai multe
din cele savante și universitare. Animatorul comitetului este Ioan Bogdan care, în 1903,
devine directorul revistei până în 1907, când revista trece sub conducerea lui Simion
Mehedinți.
Dacă până în 1900 revista își păstrase în primul rând tradiționalul ei caracter literar și
filozofic, o dată cu intrarea lui Ioan Bogdan în comitetul de redacție și apoi cu trecerea lui la
direcția revistei, Convorbirile devin o arhivă de cercetări istorice, în paginile căreia se disting,
alături de propriile studii ale lui Ioan Bogdan, acele ale lui Dimitrie Onciul, Nicolae Iorga și
alții. Și dacă vechile lupte ale Convorbirilor literare fuseseră purtate pe teme de cultură
generală, acum este vremea polemicilor erudite, ale lui Ioan Bogdan împotriva lui Sion, ale
lui Nicolae Iorga împotriva lui A. D. Xenopol și Tocilescu a mai avut acelasi grad de
popularitate ca si in anul 1980
5. A cincea epocă a Convorbirilor cea care a început în anul 1907, coincide cu lunga direcție
a lui Simion Mehedinți, în timpul căreia arhiva de cercetări istorice se completează cu una de
filozofie, unde apar contribuțiile gânditorilor, la începuturile lor atunci: Ioan Petrovici, C. și M.
Antoniade, Mircea Djuvara, Mircea Florian.
Studiu de caz Criticismul junimist

Figura literară cea mai importantă a epocii este Panait Cerna, a cărui colaborare începuse
însă sub direcția anterioară. În latura îndrumării critice, nimic nu poate fi pus alături de marea
epocă ieșeană și nici de dezvoltarea ei ulterioară prin contribuția lui P.P Negulescu și a lui
Mihail Dragomirescu. Apariția lui Eugen Lovinescu este de scurtă durată, rostul criticului
urmând să se precizeze mai târziu. Convorbirile literare au avut totuși controverse și în
această perioadă cu revistele Viața nouă și cu Viața românească.
Lipsite însă de sprijinul unor noi și puternice talente literare, Convorbirile literare încep să
piardă din vechiul prestigiu până când, în 1921, Simion Mehedinți predă conducerea lui Al.
Tzigara-Samurcas care, împreună cu arhitectul Al. M. Zagoritz, se remarcase încă din
perioada vechii conduceri prin studii de arta romanească veche și populară. Nici noua
direcție nu izbutește însă să impună revista în rolul ei de altădată. O viziune asupra întregii
“Junimi” nu va mai fi posibilă decât după ce va fi cuprinsă întreaga arborescență a mișcării,
dezvoltată prin silințele celei de-a doua generații de scriitori și gânditori junimiști.

Obiectele Junimii
• raspandirea spiritului critic;
• incurajarea literaturii nationale;
• neatarnarea intelectuala a poporului roman;
• originalitatea culturii si a literaturii romane;
• crearea si impunerea valorilor nationale;
• educarea oamenilor prin cultura (culturalizarea maselor), eforturile lor
indreptandu-se spre receptarea si intelegerea culturii de catre popor;
• unificarea limbii romane literare.
In domeniul studiilor lingvistice, Maiorescu a preluat argumentele lui Alecu Russo, criticand
tendintele latiniste ale carturarilor transilvaneni care propuneau “curatarea” limbii romane de
orice element nelatin. Polemica dintre Maiorescu, pe de o parte, si Timotei Ciparin si George
Baritiu, pe dealta parte, a stimulat studiile asupra limbii romane.Dupa unire, dar mai ales
dupa dobandirea independentei nationale,accentul trebuie sa cada pe calitatea artistica a
literaturii, pe idealul perfectionarii ei interioare. Limba oficiala, falsa eruditie si lipsa de gust
sunt permanent semnalate si ironizate de membrii Junimii. O parte din scriitorii vremii vor
deveni junimisti, vor colabora la revista “Convorbiri literare”, vor scrie principalele lor opere,
fiind perfect integrati acestei epoci (VasileAlecsandri, Al. Odobescu). Reprezentantii noii
generatii literare, in frunte cu Titu Maiorescu, incep insa sa domine scena.Sprijinind si
aparand valorile autentice, Maiorescu are si darul de adescoperi si a atrage in cercul sau
vocile noi. Revista “Convorbiri literare”devine cel mai important periodic literar romanesc. Aici
isi publica majoritatea poeziilor Mihai Eminescu, Ion Creanga publica primele trei parti din
“Amintiri din copilarie” si povesti, I.L.Caragiale isi citeste si publica majoritatea comediilor,
Ioan Slavici publica nuvele si povesti.Alti colaboratori ai revistei sunt George Cosbuc, Panait
Cerna, Octavian Goga, Dinu Zamfirescu, I.Al. Bratescu-Voinesti. Acesti colaboratori ai
revistei vor deveni figuri marcante ale epocii cunoscute ca “epoca marilor clasici”.Meritul
“Junimii” a fost acela ca a supus la o analiza temeinica si lucida societatea si cultura
romaneasca, semnalandu-si slabiciunile.Dezbaterea de idei din interiorul “Junimii” ca si
aceea dintre junimisti si ceilalti intelectuali ai vremii au contribuit la implicarea directa a
oamenilor de cultura in problemele societatii.Manifestarile “Junimii”, organizate cu scopul
concretizarii obiectivelor:
Studiu de caz Criticismul junimist

1. educarea publicului prin “prelectiuni populare”, reusind sa impuna o mentalitate junimista

in epoca, fara dogme si sa dezvolte spiritul oratoric pecare il considerau o arta.Prelectiunile
populare, debuteaza in februarie 1864 si sunt organizate timp de aproape doua decenii sub
forma unor conferinte duminicale. Aceste prelectiuni contribuie la raspandirea principalelor
idei junimiste:
 respingerea rupturii violente intre trecut si present;
 respingerea conceptului burghez de libertate si a conceptiei burgheze despre
propietate
 apararea propietatii mostenite si legarea ei de onoarea personala a propietarului
 pastrarea izvorului de bogatie naturala;
 aderarea la ceea ce este imediat, la concret;
 actiunea statului in directia rezolvarii marilor probleme ale vremii
 transformarea statului intr-un purtator al culturii;
 respectarea specificului national.
2. unificarea limbii romane literare incepe prin propunerea junimistilor privind inlocuirea
alfabetului chirilic cu cel latin, propunere exprimata inca din 1860.In acest sens, Titu
Maiorescu publica articolul “Despre scrierea limbii romane” (1866), in care sustine toate
ideile junimiste privitoare la limba:ortografia sa fie fonetica, inlocuirea alfabetului chirilic cu
cel latin, respinge etimologismul sustinut de pasoptisti, propune normarea limbii
(introducereade reguli gramaticale). Ca urmare a efortului lor, Academia Romana aproba si
oficializeaza aceasta scriere pentru intreaga tara.
3. interesul pentru literatura se manifesta inca de la infiintarea societatii si a revistei. Inca din
1865, junimistii emit ideea publicarii primei antologii de poezie romaneasca pentru scolari, iar
in primul numar al revistei “Convorbiri literare”, Titu Maiorescu publica studiul “O cercetare
critica asupra poeziei de la 1867”, care il va consacra definitiv ca indrumator si critic literar.
Indomeniul literaturii, privind poezia, se vorbeste deja de eminescianism, este apreciat Vasile
Alecsandri si se pune accent pe poezia populara; in proza,se remarca in mod deosebit Ioan
Slavici si Ion Creanga; in dramaturgie, cel mai valoros este Ion Luca Caragiale. Tudor Vianu
a definit in “Istoria literaturii romane moderne” fenomenulcultural junimist, pe care l-a
caracterizat prin identificarea trasaturilor dominante: “spiritul filozofic”, “spiritul oratoric”,
“gustul clasic si academic”,“ironia” si “vestita zeflemea junimista”, “spiritul critic”. In concluzie,
esenta culturala junimista insumeaza spiritul filozofic si oratoric, spiritul clasic si academic,
ironia si spiritul critic.Unitatea Junimii provine din aceea a spiritului care a infiintat-o:
a) Spiritul filozofic - este cea dintai caracteristica a structurii junimiste.Membrii sai sunt, in
cea mai mare parte, oameni de idei generale si mai putin specialisti in domenii precise ale
stiintei. Nu gustul individual sau impresia de moment ii calauzesc, ci dorinta de a construi pe
o solida baza teoretica in care aplicatiile devin doar o urmare fireasca a rationamentului. Asa
procedeaza Titu Maiorescu, asa vor proceda si A.D.Xenopol, P.P.Carp sau,mai tarziu, Mihail
Dragomirescu.
b) Spiritul oratoric - este a doua trasatura a mentalitatii junimiste. Se naste si din opozitia
impotriva retoricii pasoptiste romantice, mesianice, lipsite de echilibru, dar si din respingerea
frazeologiei politice parlamentare si a betiei de cuvinte a timpului; impune un model in care
totul, de la vestimentatie la dictie trebuia sa dovedeasca perfecta stapanire de sine, rigoare,
masura.Modalitatea alcatuirii unei expuneri publice, atitudinea oratorului, arta compozitiei
discursului dupa modelul maiorescian reprezinta o traditie la Junimea.
c) Gustul clasic si academic – asadar, pentru valorile canonice si nu pentru inovatie. Oamenii
cu o solida cultura universitara, junimistii erau prea putin dispusi sa accepte inovatiile
Studiu de caz Criticismul junimist

momentului, indiferent daca acestea se numeau simbolism sau naturalism, in literatura,

impresionism, in pictura sau muzica. Astfel, clasicismul se bucura de o buna primire la
Junimea, care nu se inchide insa fata de romantism. Dar, gustul junimist se indreapta catre
productia confirmata de timp.
d) Ironia – care venea din nevoia de a sublinia caracterul lipsit de pedanterie al actiunii lor
culturale. Celebra este zeflemeaua junimista la adresa exceselor de orice natura, la orice
argument ridicol, carea coalizat impotriva miscarii pe cei mai multi dintre adversarii ei.
Ironia,folosita ca unealta polemica, este folosita si in interiorul cercului. Totulconduce spre
acest mod de a intelege activitatea junimista, de la opozitialui Vasile Pogor pentru orice fel
de reguli in functionarea societatii, pana la devize glumete, precum intra cine vrea, ramane
cine poate; de la placerea poreclelor de care nu scapa nimeni (bine hranitul Caragiani,
pudicul Naum,carul de minciuni Negruzzi sunt doar cateva si nu dintre cele mai “tari”), la
exclamatii deloc academice, de genul faul! faul! cand se spunea o anecdota fara haz.
e) Spiritul critic – completeaza imaginea structurii Junimii, fiind cea mai de seama trasatura a
intregului. Criticismul Junimii se bazeaza pe aceaatitudine centrala impusa de Titu Maiorescu
– respectul adevarului. In numele adevarului, Maiorescu poarta o campanie impotriva poeziei
neinspirate, a limbii artificiale si a falsei eruditii. Nevoia de autenticitate in formele de
manifestare a vietii nationale determina si atitudinea politica a lui Eminescu. De asemenea,
se doreste asezarea vietii politice si culturale pe baze autentice, respingandu-se“formele fara
fond”. Nevoia de claritate, rigoarea, ratiunea vor fi reperele permanente ale junimistilor.
Toate acestea fac din actiunea junimista un moment crucial in evolutia culturii romane,
despre care E.Lovinescu va afirma cu deplina indreptatire: ,,Cand o miscare culturala, in
afara de mortarul catorva generatii de oameni culti, privind unitar si serios problemele vietii
romanesti,a dat politicii pe P.P.Carp, criticei teoretice pe T.Maiorescu, poeziei
peM.Eminescu, prozei pe Ion Creanga, teatrului I.L.Caragiale, istoriei pe A.D.Xenopol,
filozofiei pe Vasile Conta – acea miscare nu poate fi privita decat ca un fenomen de mare
insemnatate.

Titu Maiorescu
Titu Liviu Maiorescu (n. 15 februarie 1840, Craiova – d. 18 iunie 1917, București) a fost un
academician, avocat, critic literar, eseist, estet, filosof, pedagog, politician și scriitor român
mason, cel de-al 23-lea prim-ministru al României între 1912 și 1914, ministru de interne,
membru fondator al Academiei Române, personalitate remarcabilă a României sfârșitului
secolului al XIX-lea și începutului secolului XX. Maiorescu este autorul celebrei teorii
sociologice a formelor fără fond, baza junimismului politic și „piatra de fundament” pe care s-
au construit operele lui Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale și Ioan Slavici.
Titu Maiorescu (numele său complet era Titu Liviu Maiorescu) s-a născut la Craiova, la 15
februarie 1840. Mama lui Titu Maiorescu, n. Maria Popazu, este sora cărturarului episcop al
Caransebeșului, Ioan Popazu. Familia Popazu era de la Vălenii de Munte și, se pare, de
origine aromână. Tatăl său, Ioan Maiorescu, fiu de țăran transilvănean din Bucerdea
Grânoasă, se numea de fapt Trifu, dar își luase numele de Maiorescu pentru a sublinia
înrudirea cu Petru Maior. Teolog prin formație (cu studii la Blaj, Pesta, Viena), Ioan
Maiorescu se dovedi un liber cugetător. Profesor la Cernăuți, Craiova, Iași, București, el
rămâne o figură luminoasă a epocii de formare a învățământului românesc modern. Ioan
Maiorescu a fost inspector al școlilor din Oltenia, profesor la Școala Centrală din Craiova. În
acest timp, familia lui, constând din soția, Maria, născută Popasu, și cei doi copii, Emilia și
Studiu de caz Criticismul junimist

Titu, a călătorit la București, Brașov, Sibiu și Blaj, rămânând mai mult timp la Brașov, unde
viitorul critic urmează clasa întâi a gimnaziului românesc. Stabilit la Viena, Ioan Maiorescu
scrie în ziarele austriece articole despre români și redactează memorii în legătură cu
problema românească. Revenit în țară după Unire, a îndeplinit funcțiile de președinte al
Obșteștii Epitropii, de director al Comisiei Centrale a Principatelor Unite, profesor la Colegiul
„Sfântul Sava”, director al Eforiei Instrucțiunii Publice și profesor la Școala Superioară de
Litere din București.
În septembrie 1851 familia Maiorescu se stabilește la Viena, unde tatăl său era salariat al
Ministerului de Justiție. În octombrie Titu Maiorescu este înscris în clasa I la Gimnaziul
Academic, anexă pentru externi a Academiei Tereziene. Peste o lună i se echivalează anul
de gimnaziu de la Brașov și este trecut în clasa a II-a. Intre 1851-1856 frecventeaza clasele
2-6 la Gimnaziul Academic.
În timpul șederii familiei sale la Viena, Titu Maiorescu urmează cursurile Academiei
Tereziene. În această perioadă începe redactarea Însemnărilor zilnice (ținut până în iulie
1917, în 42 de caiete aflate astăzi în fondul de manuscrise al Bibliotecii Academiei Române
și la Biblioteca Centrală de Stat din București), pe care le va continua până la sfârșitul vieții și
care constituie o prețioasă sursă de cunoaștere a omului Maiorescu. Însemnările ni-l prezintă
încă din adolescență ca pe un caracter puternic, ambițios și iubitor de ordine, pasionat de
cultură și dornic să se afirme prin capacitățile sale intelectuale în fața colegilor austrieci,
care, provenind adesea din familii aristocratice, îl priveau de sus. Succesul pe care îl obține
în 1858 absolvind ca șef de promoție Academia Tereziană reprezintă o încununare a
eforturilor sale și a voinței de care dăduse dovadă.
Graba pe care o manifestă în obținerea diplomelor universitare (după numai un an de studii
la Berlin obține la Giessen doctoratul „magna cum laude“, după încă un an, licența în litere și
filosofie la Sorbona și, după încă un an de studii universitare la Paris, licența în drept) nu
afectează seriozitatea pregătirii sale academice; bazele culturii extrem de solide a lui
Maiorescu se instaurează acum.

Trimite o lucrare, la 3 ianuarie 1857, semnată Aureliu, la Gazeta de Transilvania cu intenția

de a servi ca prezentare a unor traduceri ale sale din Jean Paul, pe care le trimite apoi
revistei. În numărul următor intenționa să publice traducerea unei povestiri de Jean Paul,
intitulată "Noapte de Anul Nou". Deși traducerea nu a fost publicată la acea dată, scrisoarea
editată de Aurel A. Mureșianu în Gazeta cărților, nr. 1, 1934 este considerată totuși „cea
dintâi încercare publicistică“ a lui T. Maiorescu, titlu sub care a și fost retipărită. În 1858, pe
lângă activitatea universitară, predă psihologia la pensioane particulare și franceza în casa
Kremnitz.

Preparator pentru limba franceză în familia Kremnitz, Titu Maiorescu dă lecții celor patru
copii ai familiei: Klara (viitoarea sa soție), Helene, Wilhelm (viitorul dr. W. Kremnitz, soțul lui
Mite Kremnitz, n. Bardeleben) și Hermann. Titu Maiorescu își trece doctoratul în filozofie la
Giessen, magna cum laude. Universitatea din Giessen îi considerase, în vederea
doctoratului, ultimii doi ani de la Theresianum drept studii universitare. Întors în țară, publică
articolul „Măsura înălțimii prin barometru” în revista Isis sau natura.
În decembrie 1860 își ia Licența în litere și filosofie la Sorbona prin echivalarea doctoratului
de la Giessen. În anul următor îi apare la Berlin lucrarea de filozofie Einiges Philosophisches
in gemeinfasslicher Form („Considerații filozofice pe înțelesul tuturor”), vădit sub influența
ideilor lui Herbart și Ludwig Feuerbach.
La 17 decembrie, în urma consultării lucrării Einiges Philosophisches in gemeinfasslicher
Form și după „o apărare verbală făcută înaintea facultății în mod brillant a opiniunilor
Studiu de caz Criticismul junimist

originale“, Sorbona îi „concese titlul de licencé ès lettres“. În continuare Titu Maiorescu își va
pregăti doctoratul cu teza: „La relation. Essai d’un nouveau fondement de la philosophie”,
până la sfârșitul lui 1861, când va părăsi Franța.
În vara anului 1862 este numit supleant la Tribunalul de Ilfov, apoi procuror. Se căsătorește
cu eleva sa, Clara Kremnitz. În luna noiembrie/decembrie devine profesor la Universitatea
din Iași și director al Gimnaziului central din același oraș.
În 1863 i se încredințează cursul de istorie la Universitate, cu tema „Despre istoria republicii
romane de la introducerea tribunilor plebei până la moartea lui Iulius Cezar cu privire special
la dezvoltarea economico-politică”. Din luna februarie până în luna septembrie este Decan al
Facultății de Filosofie a Universității din Iași. Pe 18 septembrie 1863 este ales rector al
Universității din Iași pe o perioadă de patru ani. În octombrie este numit director al Școlii
Normale „Vasile Lupu“ din Iași. Predă aici pedagogia, gramatica română, psihologia și
compunerea. Inițiază, pentru prima oară în România, practica pedagogică a elevilor, printre
care se numără și Ion Creangă.
În 1863 Titu Maiorescu publică la Iași „Anuariul Gimnasiului și Internatului din Iași pe anul
școlar 1862—1863”; anuarul este precedat de disertația lui: „Pentru ce limba latină este chiar
în privința educației morale studiul fundamental în gimnaziu ?” La 28 martie se naște fiica lui
Titu Maiorescu, Livia, căsătorită Dymsza, moartă în 1946. La 8 octombrie Titu Maiorescu
este numit la direcția Institutului Vasilian din Iași, care se cerea „fundamental reorganizat“. În
vederea acestei misiuni, din însărcinarea ministrului instrucțiunii publice de atunci, Alexandru
Odobescu, el va pleca într-o călătorie documentară la Berlin, întorcându-se la Iași pe 4
ianuarie 1864.
Între 1863—1864 Titu Maiorescu predă filozofia la Facultatea de Litere din Iași.

Aspectele caracteristice unor studii

precum
O cercetare critica asupra poeziei romane de la 1867 de Titu
Maiorescu
Aparut initial in primele numere ale Convorbirilor literare si imediat apoi in volum, studiul va fi
inclus, incepand din 1892, in toate editiile Criticelor maioresciene, insemnatatea lui este
capitala nu numai in opera autorului sau, dar si in intreaga istorie a culturii romanesti. S-ar
putea pe drept cuvant afirma ca el reprezinta certificatul de nastere al criticii noastre literare
modeme.
Maiorescu isi organizeaza expunerea in doua ample sectiuni tratand despre ceea ce
numeste el "conditiunea materiala" si "conditiunea ideala" a poeziei. Cele dintai consideratii
cuprind insa cateva clarificari fundamentale care indica limpede si mai presus de toate
intentia de a fixa statutul autonom, specific al poeziei si al artei in general: "Poezia, ca toate
artele este chemata sa exprime frumosul; in deosebire de stiinta, care se ocupa de adevar.
Cea dintai si cea mai mare diferenta intre adevar si frumos este ca adevarul cuprinde numai
idei, pe cand frumosul cuprinde idei manifestate in materie sensibila."
Studiu de caz Criticismul junimist

Fiecare arta isi are materialul sau propriu in care se realizeaza (lemn, piatra, culori, sunete),
o particularitate a poeziei fiind faptul ca ea nu si-l gaseste in lumea exterioara, fizica sau
naturala, cuvintele neinsemnand pentru ea decat un "organ de comunicare", distinctie cu atat
mai interesanta si mai importanta cu cat confuzia dintre limba si materia operei literare este
mai raspandita si mai persistenta. in realitate, observa pe buna dreptate Maiorescu,
materialul poetic "se cuprinde numai in constiinta noastra si se compune din imaginile
reproduse ce ni le desteapta auzirea cuvintelor poetice". Am zice astazi, neputand totusi
contesta caracterul sensibil al limbii, ca adevarata ..materie" a poeziei nu este intr-adevar
cea lingvistica. in ciuda caracterului ei concret, ci aceea imagistica Maiorescu sesizeaza aici
cu exactitate statutul de existenta imaginara al creatiei literare Scopul poeziei fiind asadar
acela de a destepta "prin cuvintele ei imagini sensibile in fantezia auditoriului", iar nu de a
formula reci idei abstracte, misiune ce revine prozei, se intelege stiintifice, straduinta cea
mare a adevaratului poet va fi de a gasi si valorifica mijloacele cele mai expresive ale limbii.
in general, cuvintele si-au pierdut dc-a lungul timpului sensul lor concret si plastic, incat
artistului i se impune in mod imperios obligatia de a le revitaliza ori insensibiliza prin
procedee speciale. in primul rand insa, trebuie desigur preferate vocabulele care si-au
pierdut intr-o mai mica masura caracterul lor sensibil originar. Exemplele lui Maiorescu nu le
indica totusi propriu-zis pe acestea, cat mai cu seama asocierile cu valoare metaforica sau
oricum figurativa. Al doilea procedeu ar fi al intrebuintarii pe langa cuvintele tocite de vreme a
adjectivelor sau adverbelor sau, cum le numeste Maiorescu global, a epitetelor ornante. in
continuare, in al treilea rand, criticul mentioneaza personificarile, pentru ca sa incheie prin
adaugarea comparatiei, a metaforei, a tropului in genere, deja implicate in fond si in
procedeele anterioare. Simplificand, am putea spune asadar ca pentru Maiorescu si, in
definitiv, pentru toata lumea pana in prezent, posibilitatea de a restitui limbii o anumita
expresivitate tine aproape exclusiv de figuratia stilistica. Altfel zis, semantismul lingvistic
poate redobandi valori de plasticitate numai prin fenomenul de metaferenta, adica de transfer
al unor sensuri de la un cuvant la altul. Lingvistica moderna numeste conotatii aceste
intelesuri noi, figurative, adaugate celor logice, de dictionar, sau, in aceeasi terminologie
noua, denotatii.
Este incontestabil ca Maiorescu formuleaza in felul sau exact aceasta problematica, intuind
fara gres detalii si nuante dintre cele mai fine. El atrage de asemenea atentia ca si in campul
larg al procedeelor stilistice s-a produs, prin indelunga utilizare repetitiva. un fenomen de
diminuare a virtutilor expresive, incat poetul e dator sa caute si sa inventeze noi alaturari
lexicale, mai proaspete si ca atare mai apte de a genera imagini sensibile. O a doua conditie
pusa de Maiorescu este si justetea, nu numai noutatea unor comparatii, care nu trebuie sa
contrazica anumite norme de minima plauzibilitate. $i criticul da, ca Ia fiecare pas al
demonstratiilor sale. exemple de imagini evident inacceptabile, ironizandu-le asa cum se
cuvine.
Insemnatatea operei de sensibilizare a limbii e cu atat mai demna de subliniat cu cat, dupa
opinia lui Maiorescu, pe acest teren se manifesta in primul rand "mult discutata originalitate a
poetului", care "nu este si nu poate fi totdeauna nou in ideca realizata: dar nou si original
trebuie sa fie in vestmantul sensibil cu care o invaleste si pe care il reproduce in
imaginatiunca noastra", in acest context al discutiei, criticul se intoarce la ideea
incompatibilitatii dintre poezie si preocuparile practice, din randul carora politica s-a dovedit a
fi cea mai pernicioasa, ea fiind "un product al ratiunii", in timp ce "poezia este si trebuie sa fie
un produci al fantaziei". E limpede prin urmare ca "inainte de a putea fi vorba de poezie,
trebuie cel putin sa se implineasca conditiunea mehanica a orcarei opere de arta: aflarea
materialului sensibil care pentru poezie consista in imaginile sensibile desteptate prin
cuvinte". Abia dupa aceea "incepe taramul artelor, posibilitatea frumosului, critica estetica, si
de aci inainte vin apoi cerintele artistice". Gandul mai adanc al lui Maiorescu pare a fi ca
inainte de orice poezia trebuie sa devina constienta de regimul sau specific si numai dupa
aceea urmeaza a fi judecata sub aspectul calitatilor sale. Or, recunoaste el, "de aceste
Studiu de caz Criticismul junimist

considerari mai inalte nu s-a tratat in paginile precedente, si nici nu credem oportun a se
trata in literatura noastra, prea tanara inca pentru o estetica mai rafinata".
Al doilea element definitoriu al poeziei este "conditiunea ideala", constand in obligatiile ce
trebuie respectate in raport cu obiectul sau "ideile exprimate de poet" care de fapt se
identifica in conceptia criticului cu "simtamantul" sau pasiunea, neputand fi niciodata, cum a
repetat-o el de atatea ori, "o cugetare exclusiv intelectuala sau care se tine de taramul
stiintific, fie in teorie, fie in aplicare practica". Reamintind deci ca "iubirea, ura, tristetea,
bucuria, desperarea, mania etc. sunt obiecte poetice", in vreme ce "invatatura, preceptele
morale, politica etc. sunt obiecte ale stiintei", Maiorescu remarca oportun si cu subtilitate ca
si acestea din urma pot totusi avea un rol si anume acela "de a servi de prilej pentru
exprimarea simtamantului si pasiunii, tema eterna a frumoaselor arte". Apare aici destul de
clar ca ganditorul nu exclude in fond din cuprinsul inspiratiei artistice nici preocuparile
intelectuale si pragmatice, cu conditia insa esentiala ca ele sa nu se infatiseze ca un scop in
sine, ci doar ca un mijloc al emotiei estetice.
Incompatibilitatea principiala dintre arta si suszisele preocupari o motiveaza Maiorescu prin
imprejurarea ca cea dintai nu arc caracter utilitar si nici segregationist, interesand adica
numai o restransa parte a publicului, precum problemele de ordin stiintific, ci dimpotriva
"marea majoritate a poporului". Pe de alta parte, adevarurile stiintifice evolueaza, ca si
interesele practice, incat poetul care le face obiect al operei sale va fi abandonat de cititorii
sai cu timpul. in schimb, sentimentele si pasiunile umane sunt eterne.
Totodata, daca activitatea stiintifica presupune o continua incordare a inteligentei, obligand la
inscrierea in lantul infinit de cauze si efecte ale fenomenelor, poezia constituie dimpotriva "un
repaos intelectual", care aduce omului mereu activ "o mangaiere binefacatoare", scotandu-l
din cursul continuu al ..nexului cauzal" si indreptandu-l spre sentimente si pasiuni care "sunt
actele de sine statatoare in viata omeneasca: ele au o nastere si o terminare pronuntata, au
un inceput simtit si o catastrofa hotarata si sunt dar obiecte prezentabile sub forma limitata a
sensibilitatii."
Intre poezie si afectivitate exista de altfel niste asemanari prin care ele se diferentiaza net de
alte manifestari omenesti. Maiorescu enumera trei dintre acestea si anume rapiditatea si
bogatia proceselor interioare (autorul zice: a ideilor!), apoi exagerarea sau reinterpretarea
obiectelor sub puterea sentimentului si pasiunii si, in sfarsit, evolutia graduala si accelerata in
directia culminatiei finale. Am reformulat in termeni moderni aceste trasaturi specifice in care
criticul descopera totodata si "cele trei calitati ideale ale poeziei". Exemplele date in
continuare incearca si in cea mai mare parte izbutesc sa sustina si sa ilustreze punctele de
plecare, atat prin modele demne de admirat, luate din Heine si din Alecsandri, cat si prin
texte contrare si neinspirate.
Observand la un moment dat relatia dintre calitatea unei poezii si scurtimea ei, autorul se
intreaba cum se impaca o atare imprejurare cu abundenta "ideilor" pe care o intalnim in
genere in Poezia buna si avanseaza un punct de vedere extrem de interesant, Prefigurand
intr-adevar cunoscuta teorie moderna a "deschiderii estetice" (U. Kco). El nolcaza astfel ca la
lectura ne apar "o multime de idei de ale noastre proprii, desteptate cu prilejul cetirii si
alaturea de cuvintele poetului." Dincolo asadar de ceea ce o poezie ne spune in mod expres,
ea intra in raport ,.cu alte cercuri de gandiri ale noastre, incat si acestea sunt reproduse in
constiinta si insotesc si ilustreaza oarecum perceptiunea poetica. Farmecul acestui fel de
poezii nu este atat in ceea ce spun, cat in ceea ce retin si ce Iasa in liberul joc al fantazici
lectorului." Maiorescu intuieste aici in chip indubitabil functia de sugestie a expresiei artistice
si o face cu o surprinzatoare exactitate nu numai inaintea unor Empson sau Umberto Eco,
dar si a unui contemporan ca Mallarmc. Fara a face din ideea lui un element de modernitate,
criticul roman o leaga mai curand de vechea vorba a lui Voltaire, "le secret d'etre cnnuycux
c'cst de tout dirc", interpretand-o astfel mai ales ca un principiu clasic (non multa sed multum,
Studiu de caz Criticismul junimist

cum recomandau latinii), caci "daca prima cerinta pentru un artist este ca sa stie ce sa
spuna, desigur a doua cerinta este ca sa stie ce sa nu spuna."
Analizand in continuare obiectul poetic, criticul pune in lumina necesitatea sublinierii sau
exagerarii sale, ca si a potrivitei lui alegeri, si ia in discutie relatia dintre viziunea poetica si
realitate pentru a constata cu obisnuita lui acuitate ca "in toate cazurile cuvantul adevarat, in
aplicarea sa la arta, trebuieste inteles cum grano salis." Asa ajunge Maiorescu la o alta
remarcabila concluzie, pe deplin consonanta cu intreaga gandire estetica moderna, si anume
aceea ca adevarul artistic nu este unul obiectiv, ci "este un adevar subiectiv", adica un
adevar al simtirii, iar nu al realitatii din afara ei. Si autorul accentueaza inca o data, si pe
acest temei, deosebirea radicala dintre arta si stiinta, o deosebire pe care uneori chiar si
modernii tind a o uita vazand in arta o modalitate sau o forma de cunoastere si nu, cum e
corect, expresia neingradita si esentiala a subiectivitatii noastre in raporturile ei cu lumea.
Mereu pe baza de exemple, Maiorescu consemneaza efectul amplificativ al contrastelor,
inconvenientul excesului de diminutive, prilej cu care ironia lui se valorifica din nou cu
stralucire, si atrage atentia asupra diverselor pericole de injosire sau de degradare a
efectului poetic prin folosirea unor cuvinte nepotrivile. inclusiv a unor nume proprii. Spiritul
clasic nu-i permite criticului sa intrezareasca posibilitati expresive in acest domeniu pe care
abia Arghczi il va integra, mult mai tarziu, limbajului artistic.
Dupa ce trece in fine in revista erorile unei inadecvate gradatii si organizari a discursului
poetic in vederea atingerii momentului de culminatie, pe care il considera esenta insasi a
intregii poezii, Maiorescu incheie metodic prin cateva concluzii ale esteticii sale practice, cum
si-o numeste singur, repetand ideea, care avea sa-i aduca atatea obiectii, a incompatibilitatii
artei cu politica, din imprejurarea pura si simpla a apartenentei acestora la sfere diferite de
activitate: "aceste sfere provin din operatiuni asa de radical deosebite ale mintii omenesti,
incat confundarea lor este cu neputinta, si anume cu neputinta intr-o stare sanatoasa a
literaturci."
Reluand succint ideile demonstrate anterior, "pe cat se poate demonstra in materie estetica",
privitoare la cele doua conditii ale poeziei, criticul evidentiaza utilitatea lor pentru constiinta
artistului dornic sa se perfectioneze si pentru nevoia publicului de a avea "o masura mai
sigura" sa poata distinge frumosul de contrariul sau. Dar gestul clarificator al criticului se
justifica si mai mult intr-o literatura cum era a noastra la acea data. primejduita adica de
confuzia cea mai elementara prin care se consacra un statut cu totul fals al faptului artistic,
ceea ce poate conduce in final la "degradarea culturii incepandc". Criticii ii revine de aceea
misiunea separarii valorilor de nonvalori, pentru a eradica astfel literatura "de multimea
erorilor" si a pregati "junei gene-ratiuni un camp liber pentru indreptare".
Chiar daca ideile de baza ale lui Maiorescu nu sunt neaparat originale, cum s-a aratat de
alatea ori de la Aron Densu-sianu pana in prezent, meritul lor este urias in cultura romana si
consta in a fi argumentat convingator si a fi impus cu incomparabila autoritate principiul
fundamental al autonomiei esteticului, adica n'ci mai mult nici mai putin decat insasi ratiunea
de a fi a criticii literare moderne. Si. bineinteles, a artei in totalitatea ei.

In contra directiei de astazi in cultura romana

Articolul, aparut in anul 1868, este o analiza lucida asupra civilizatiei romanesti, intemeiata,
de la inceputurile ei de modernitate, pe un neadevar care a cuprins toate sferele vietii
materiale si culturale:"Vitiul radical in toata directia de astazi a culturei romane, este
neadevarul, pentru a intrebuinta un cuvant mai colorat, neadevar in aspirari, neadevar in
politica, neadevar in poezie, neadevar pana in gramatica, neadevar in toate formele de
manifestare a spiritului public."
Studiu de caz Criticismul junimist

Cufundata pana la 1820 in "barbaria orientala", societatea romaneasca, trezita "din letargia
ei", este atrasa de ideile "Revolutiunii franceze" si se indreapta spre cultura si civilizatia
principalelor state occidentale, Franta si Germania. Din nefericire, romanii au preluat, din
acest promitator proces, numai "o parte din lustrul societatilor straine", de fapt "lustrul
dinafara".
Greseala fundamentala consta in lipsa de pregatire si de observatie profunda cu care tinerii
porniti sa studieze in afara au receptat cultura si civilizatiile respective, vazand numai
efectele progresului, nu si cauzele, numai formele exterioare, nu si "fundamentele istorice
mai adanci":"Si astfel, marginiti intr-o superficialitate fatala, cu mintea si cu inima aprinse de
un foc prea usor, tinerii romani se intorceau si se intorc in patria lor cu hotararea de a imita si
a reproduce aparentele culturei apusene, cu increderea ca in modul cel mai grabit vor si
realiza indata literatura, stiinta, arta frumoasa si, mai intai de toate, libertatea intr-un stat
modern."
Teoria formelor fara fond, elaborata de critic si devenita, pentru multa vreme, dominanta a
societatii romanesti, se observa tocmai in aceasta neconcordanta intre principiu si forma:
"in aparenta, dupa statistica formelor dinafara, romanii posed astazi aproape intreaga
civilizatie occidentala. Avem politica si stiinta, avem jurnale si academii, avem scoli si
literatura, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constitutiune." “insa
aparentele sunt inselatoare, pentru ca toate aceste infrastructuri sunt "pretentii fara
fundament, stafii fara trup, iluzii fara adevar, si astfel cultura claselor mai inalte ale romanilor
este nula".
Singura realitate tangibila in lumea de astazi este "taranul roman", aflat mereu intr-o continua
suferinta. Eroarea, fundamentala in viziunea lui Maiorescu, caci prin imitatie romanii "au
falsificat toate formele civilizatiunii moderne", este exprimata intr-o retorica a argumentarii
perfecte si de mare efect: "inainte de avea partid politic, care sa simta trebuinta unui organ,
si public iubitor de stiinta, care sa aiba nevoie de lectura, noi am fundat jurnale politice si
reviste literare si am falsificat si dispretuit jurnalistica. inainte de a avea invatatori satesti, am
facut scoli prin sate, si inainte de a avea profesori capabili, am deschis gimnazii si universitati
si am falsificat instructiunea publica..."
Continuarea acelorasi erori intr-o astfel de societate-simulacru nu mai este posibila, caci
"plangerea poporului de jos si ridicolul plebei de sus au ajuns la culme." Maiorescu trage de
aici cateva concluzii, care pot fi solutii pentru viitor, in efortul de radicala insanatosire a
spiritului public in Romania: "De aci trebuie sa invatam marele adevar ca mediocritatile
trebuiesc descurajate de la viata publica a unui popor, si cu cat poporul este mai incult, cu
atat mai mult, fiindca tocmai atunci sunt primejdioase."
A doua concluzie ("al doilea adevar") exprima chiar doctrina filozofica si estetica a lui
Maiorescu:"Forma fara fond nu numai ca nu aduce nici un folos", dar va perpetua si amplifica
eroarea initiala, va produce "un sir de forme ce sunt silite sa existe un timp mai mult sau mai
putin lung fara fondul lor propriu". Conceptia lui Maiorescu, radicala si inoperanta, din punct
de vedere dialectic, in separarea celor doua notiuni, fond si forma, va fi combatuta de Eugen
Lovinescu, in "Istoria civilizatiei romane moderne" (1924-1925), prin teoria sincronismului si a
imitatiei.

Poeti si critici
Studiu de caz Criticismul junimist

În a doua perioadă de creaţie, după luptele de tinereţe pentru a impune o direcţie

nouă în literatura română, Titu Maiorescu practică în genere o critică de susşinere, cu
polemici puţine, prin care culege roadele dezvoltării literare şi culturale sau combate
tendinţele adversarilor de a-i diminua succesul. Este ceea ce face şi în studiul „Poeţi şi
critici”. Apărut în 1886, la 14 ani de la impunerea „direcţiei noi”, este, în prima parte, un
articol de bilanţ, consemnând „direcţia sănătoasă a lucrărilor intelectuale în România,
împlinirile şi creaţiile ce se constituie într-un „adevărat progres”: „Alecsandri ne-a înavuţit
poezia cu «Ostaşi noştri» şi cu drame, îndeosebi cu «Fântâna Blanduziei»; Eminescu a adus
lirica românească la o culme de perfecţiune”. Demne de menţionat sunt comediile lui
Caragiale, nuvelele lui Slavici, Creangă şi Delavrancea, creaţia poetică a lui Al.Vlahuţă.
Maiorescu apreciază că misiunea criticii literare a fost îndeplinită, dar că încă trebuie să
vegheze la instaurarea unui climat literar echilibrat, în care, fără a abdica de principiul
înlăturării mediocrităţilor, trebuie temperate şi excesele polemice, ce pot frâna mersul pe
calea cea bună a culturii române. După această pregătire argumentatică îndelungată,
Maiorescu îşi focalizează atenţia asupra criticilor formulate de Vlahuţă şi Delavrancea
împotriva dramelor istorice ale lui Alecsandri, cu referire specială la «Despot-Vodă».
Maiorescu recunoaşte, ca şi la începutul articolului, meritele celor doi scriitori în literatura
română, spunând despre aceştia că „sunt dintre scriitorii cu talent ai junei generaţii”, „oameni
de bună-credinţă şi de bună-ştiinţă în ale literaturei”. În acelaşi timp, criticul le contestă
capacitatea de a formula opinii critice întemeiate şi justificate teoretic, aducând ca argument
opoziţia ireductibilă, după părerea lui, între poeţi şi critici, persoane fiecare specializate în
domeniul lor, lipsite de posibile interferenţe, ceea ce exemplele ulterioare din literatura
română au infirmat cu convingere.
Argumentarea lui Maiorescu are însă farmecul ei. Mai întâi enunţă incompativilitatea celor
două instanţe literare: „Între natura poetului şi natura criticului este o incompatibilitate
radicală.”, apoi le defineşte competenţele. Poetul primeşte impresii din toate direcţiile, până
când acestea depăşesc barierele cunoscute ale existenţeim transpunându-le în formă lirică:
„Poetul este mai întâi de toate o individualitate. De la aceleaşi obiecte chiar despre care noi
toţi avem o simţire obişnuită, el primeşte o simţire aşa deosebit de puternică şi aşa de
personală în gradul şi în felul ei, încât în el nu numai că se acumulează simţirea până a
sparge limitele unei simple impresii şi a se revărsa în forma estetică a manifestării, dar însăş
această manifestare reproduce caracterul personal fără de care nu poate exista un adevărat
poet.”.
Negarea compatibilităţii poetului cu ipostaza de critic literar se face printr-o comparaţie cu un
fenomen fizic. Poetul se aseamănă cu o prismă, prin care razele de lumină venite din toate
direcţiile suferă o dublă răsfrângere, deformând perspectiva şi adevărul estetic: „Căci prisma
poetului este menită a răsfrânge raza directă a luminei, dar nu este menită a mai răsfrânge
raza o dată răsfrântă de o prismă străină.”. Criticul impresionabil în alt fel, la razele de lumină
răsfrânte din prisma altcuiva: „Căci criticul este tocmai foarte impresionabil pentru razele
răsfrânte din prisma altora, şi individualitatea lui este dar consumată în înţelegerea şi
simţirea altor individualităţi.”. Concluzia, în spiritul retoricii clasice, vine cu o claritate
imbatabilă: „Criticul este din fire transparent; artistul este din fire refractar. Esenţa criticului
este de a fi flexibil la impresiile poeţilor; esenţa poetului este de a fi inflexibil în propria sa
impresie. De aceea criticul trebuie să fie mai ales nepărtinitor; artistul nu poate fi decât
părtinitor...”. „Puterea intelectuală” a junilor noştri poeţi „trebuie întrupată în opere de artă, şi
nu mistuită în elaborări de critică.”.
Maiorescu demonstrează observările teoretice în practică şi pentru aceasta a aruncat „o
scrută privire” asupra „poziţiei lui Alecsandri în literatura română de astăzi”.
„Îndărătul conferenţei d-lui Vlahuţă, [...] se ascunde o întrebare pe care d-sa însuş nu a pus-
o de-a dreptul în faţa publicului [...] : cine este mai mare poet, Eminescu sau Alecsandri?
Studiu de caz Criticismul junimist

Întrebarea astfel pusă ne pare din capul locului greşită fiindcă este unilaterală şi exact
vorbind – o confuzie de cuvinte.”
„Ce înţeles poate avea întrebarea cine este mai mare poet? Înţelesul de a măsura
incomesurabilele, adică niciun înţeles.”.
În argumentarea sa, criticul realizează o paralelă între două literaturi străine.
Titu Maiorescu consideră că Eminescu şi Alecsandri nu pot fi comparaţi, argumentând: „O
asemenea alăturare nu este dreaptă.”.
Criticul subliniază în fnalul studiului în ce constă valoarea unică a lui Alecsandri, şi anume în
totalitatea acţiunii sale literare: el a descris „farmecul limbei române în poezia populară”,
„frumuseţea proprie a pământului nostru natal”, a întrupat „iubirea omenească şi dorul de
patrie”, a scris comedii şi drame pentru teatrele din Iaşi şi Bucureşti.
„A lui liră multicoloră a răsunat la orce adiere ce s-a putut deştepta din mişcarea poporului
nostru în mijlocia lui.”.

Comediile D-lui I.L.Caragiale

Titu Maiorescu enunta in acest articol, aparut in anul 1885, cand Caragiale era contestat
vehement pentru trivialitate si imoralitate, teoria inaltarii impersonale prin arta: ”O noapte
furtunoasǎ”, “Conul Leonida fata cu reactiunea”,”O scrisoare pierdutǎ”, “D-ale carnavalului”-
cine din cei ce se duc la teatrul roman nu a vazut una sau alta din aceste comedii? Multi
cunosc pe cea dintai, mai toti pe cea de-a treia si cativa pe celelalte. De meritat toate meritǎ
sa fie cunoscute si, dupǎ pǎrerea noastrǎ, lǎudate toate fǎrǎ exceptie.
In comediile sale I.L. Caragiale ne prezinta o viziune comica si critica a realitatii. Lumea
comediilor lui Caragiale prin care se satirizeaza viciile de fond ale realitaii, au ca subiect
prezentarea unor tipuri umane din viata noastra sociala si politica si dezvoltarea acestora in
anumite situatii alese de autor
Caragiale foloseste ca si curent litarar - realismul, de aceea personajele sale sunt tipice
mediului din care provin, ele reprezentand o categorie umana sau sociala, de aici personajul
tipic.
Ambianta sociala in comediile sale este doar o aparenta. Caragiale nu ne prezinta in
comediile sale idealul social sau politic, deoarece acestea nu exista, structura sociala
prezentata de el fiind inferioara, care scoate in evidenta elementele negative, si nu pe cele
pozitive, cum ar fi adulter (Zoe), santajul (Catavencu, Dandanache), viciul bauturii
(cetateanul turmentat)
Este insa vremea sǎ ne explicǎm o datǎ asupra acestor lucruri, dacǎ se poate; si cine stie de
nu se va putea? In materie de gust literar discutia e totdeauna grea mai ales acolo unde
lipseste traditia literarǎ si prin urmare comunitatea de idei in privinta operelor ce le numim
frumoase. Dar greutatea este uneori un indemn mai mult pentru incercare, si tocmai cand nu
exista incǎ sigurantǎ principiilor, stabilirea lor este cu atat mai de trebuintǎ.
Mai intǎi sǎ cǎutǎm a ne intelege asupra pǎrtii celei mai putin contestate din meritul literar al
d-lui Caragiale, care ne pare a fi urmǎtoarea:
Lucrarea d-lui Caragiale este originalǎ; comediile sale pun pe scenǎ cateva tipuri din viata
noastrǎ socialǎ de astazi si le dezvoltǎ cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu
expresiile lor, cu tot aparatul infǎtisǎrii in situatiile anume alese de autor.
Stratul social pe care il infǎtiseaza mai cu deosebire aceste comedii este luat de jos si ne
arata aspectul unor simtaminte omenesti, de altminteri aceleasi la toata lumea, manifestate
Studiu de caz Criticismul junimist

insa aici cu o nota specifica, adica sub formele unei spoieli de civilizatie occidentala,
strecurata in mod precipitat, pana in acel strat si transformata aici intr-o adevarata caricatura
a culturii moderne. Printre aceste figuri, cu straniul lor vestmant de aparentǎ unei culturi
superioare, se agitǎ pornirile si pasiunile omenesti, desertaciunea, iubirea, goana dupa
castig si mai ales exploatarea celor marginiti, cu ajutorul frazelor declamatorii neintelese -
unul din semnele caracteristice specifice ale epocii noastre. ”Ce lume, ce lume!” zice
prefectul Tipǎtescu, si asa zicem si noi cand prindem de veste cǎ este inadevǎr o parte a
lumii reale ce ni se desfǎsoara astfel inaintea ochilor.
Mahalaua reprezinta spatiul de la periferia oraselor, spatii in care isi gasesc adapostul
majoritatea oamenilor denaturati. Caragiale a reusit sa schimbe locul mahalalei. Astfel
mahalaua caragialiana se afla in centrul orasului, iar in aceasta mahala “speciala” isi duc
viata politicieni si oameni 'de seama' ai orasului. Mahalaua descrisa de Caragiale ascunde
interese politice, sentimente interzise si intrigi puternice.
Personajul de mahala trebuie sa fie o persoana cu multe calitati pentru a se impune in
politica. Caragiale uneste prin simbolurile reprezentate de personaje, toate tipurile de
personaje existente. Desi putem considera normala aceasta transpunere a actiunii in nota de
mahala, ramane totusi un lucru demn de apreciat: faptul ca omul de rand nu este ridiculizat si
invinovatit foarte mult.
In acest caleidoscop de figuri, inlantuite in vorbele in vorbele si faptele lor spre efecte de
scena cu multǎ constiinta a artei dramatice, d.Caragiale ne arata realitatea din partea ei
comicǎ.
Privita din acest punct de vedere, lucrarea d-lui Caragiale se invedereaza cu insemnatatea ei
si se arata a fi, in afara de orice comparare, superioara acelor piese mestesugite din
atmosphere straine, care cauta in zadar si sa se intereseze la peripetiile unor marchizi si a
unor dame cu camelii, pentru a caror intelegere lipseste si publicului si actorilor nostri orice
element mai apropiat.
Comediile d-lui Caragiale urmaresc scopuri politice si vor sa-si bata anume joc de unele
apucaturi ale partidului liberal, si ca prin urmare ar trebui oprite de pe scena teatrului ordinul
guvernului de astazi (pe atunci ministerul I.C.Bratianu).
Numai ca vremurile s-au schimbat, si s-au cam schimbat si oamenii. Caci pentru orice om cu
mintea sanatoasa este evident ca o comedie nu are nimic a face cu politica de partid; autorul
isi ia personele sale din societatea contemporana si acelasi Caragiale, care astazi isi bate
joc de fraza demagogica, si-ar fi batut joc ieri de islic si tombatera si isi va bate joc maine de
fraza reactionara, si in toate aceste cazuri va fi in dreptul sau literar incontestabil.
Comediile d-lui Caragiale, se zice, sunt triviale si imorale; tipurile sunt toate alese dintre
oameni sau vitiosi , sau prosti; situatiile sunt adeseori scarboase; amorul e totdeauna
nelegiuit; si inca aceste figuri si situatii se prezinta intr-un mod diresc; parca s-ar intelege de
la sine ca nu poate fi altfel; nicaieri nu se vede pedepsirea celor rai si rasplatirea celor buni.
Artistul nu poate sa descrie o lume 'triviala', daca el asigura operei sale autenticitatea care o
proiecteaza in spatiul ideal al fictiunii si al emotiei estetice superioare. Paradoxal, tocmai
incapacitatea artistilor inautentici de a realiza catharsis-ul prin arta este sursa de trivialitate si
de imoralitate: 'Daca pseudoartistul ramane el insus in aceasta lume de rand, daca el insus
nu se lasa cuprins de inspirarea impersonala, si prin urmare nu ne poate transporta nici pe
noi in lumea curata a fictiunilor, atunci se intelege ca lucrarea sa poate sa fie triviala,
indecenta, lasciva, dupa cum ii este felul si tinta. Dar aceasta nu atarna nici de la obiect, nici
de la expresii, ci de la chiar genul inspirarii sale; si atunci o imparateasa cu expresii
academice, manierate, dupa gustul trecator al unui public trecator, poate sa fie intr-adevar
triviala, pe cand sotia cherestegiului Dumitrache nu este'.
Studiu de caz Criticismul junimist

Inaltarea impersonala este insa o conditie asa de absoluta oricarei impresii artistice, incat tot
ce o impiedica si o abate este un dusman al artei, indeosebi al poeziei si al artei dramatice.
De aceea poeziile cu intentii politice actuale, odele la zile solemne, compozitiile teatrale
pentru glorificari dinastice etc. sunt o simulare a artei , dar nu arta adevarata.
Chiar patriotismul, cel mai important simtamant pentru cetateanul unui stat in actiunile sale
de cetatean, nu are ce cauta in arta ca patriotism ad-hoc, caci orice amintire reala de
interese practice nimiceste emotiunea estetica.
Prin urmare, o piesa de teatru cu directa tendenta morala, adeca cu punerea intentionata a
unor invataturi morale in gura unei personae spre a le propaga in public ca invataturi este
imorala in intelesul artei, fiindca arunca pe spectatori din emotiunea impersonala a fictiunii
artistice in lumea reala cu cerintele ei, si prin chiar aceasta ii coboara in sfera zilnica a
egoismului, unde atunci cu toata invatatura de pe scena – interesele ordinare castiga
preponderenta.
Asadar, arta dramatica are sa expuna conflictele, fie tragice, fie comice, intre simtirile si
actiunile omenesti cu atata obiectivitate curata, incat pe de o parte sa se poata emotiona prin
fictiune a realitatii, iar pe de alta sa se inalte intr-o lume impersonala.
Revenind acum la comediile d-lui Caragiale, vom zice: singura moralitate ce se poate cere
de la ele este infatisarea unor tipuri, simtiminte si situatii in adevar omenesti, cari prin
expunerea lor artistica sa ne poata transporta in lumea inchipuita de autor si sa ne faca, prin
desteptarea unor emotiuni puternice, in cazul de fata a unei veselii, sa ne uitam pe noi insine
in interesele noastre personale si sa ne inaltam la o privire curata, obiectiva a operei
produse.
Caragiale nu vorbeste in comediile sale despre iubire deoarece personajele nu au idealuri,
sunt lipsite de morala si sentimente, nu au capacitatea de a intelege un sentiment profund
cum este iubirea.

Eminescu si poeziile lui

itu Maiorescu este primul critic literar modern. El înființează „Junimea” în 1863 (Tudor Vianu),
alcătuită din „Cenaclul” și revista „Convorbiri literare” (1 martie 1867) alături de alți patru
tineri întorși de la studii din străinătate: Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și
Petre Carp.

El este mentorul, îndrumătorul Junimii. Gruparea de la Junimea, îndrumată de Titu

Maiorescu este considerată cea mai importantă mișcare literară din cea de-a doua jumătate
a secolului XIX.

Activitatea junimiștilor, cum au fost numiți membrii fondatori a-i societății, și mai târziu, cei
care li s-au alăturat, s-a manifestat în trei direcții: limbă, literatură și cultură. Ideile junimiștilor
erau analizate de Titu Maiorescu și cuprinse apoi în studiile sale. Cele mai importante lucrări
ale sale sunt: „O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”, „În contra direcției de
astăzi în cultura română”, „Direcția nouă în poezia și proza română”, „Neologismele”,
„Comediile domnului I L Caragiale” (1885), „Eminescu și poeziile lui” (1889), „Poeți și critici”
(1886) și altele.

Studiile sale au un caracter polemic iar ultimele trei nu mai tratează probleme generale ci
analizează opere particulare.
Studiu de caz Criticismul junimist

„Eminescu și poeziile lui”

Apare în anul morții poetului și este un răspuns la acuzațiile aduse Junimii și lui Titu
Maiorescu potrivit cărora aceștia nu l-au ajutat îndeajuns pe Eminescu, și la întrebarea care
îi preocupa pe contemporani: „Care a fost personalitatea poetului?”. Este cel dintâi studiu
amplu asupra marelui poet și o primă încercare în critica literară de a contura un portret
moral și intelectual al lui Eminescu.
Maiorescu pleacă de la premisa că „tânăra generație română nu se află astăzi sub influența
operei poetice a lui Eminescu.
În prima parte a studiului, criticul analizează personalitatea poetului. El afirmă că Eminescu a
fost o personalitate atât de puternică încât tot ceea ce s-a petrecut cu el se explica „prin firea
lui” și prea puțin prin împrejurările vieții „ce-a fost…e…până la moartea sa…”. El observă că
principala trăsătură a spiritului său a fost inteligența completată de o memorie căreia nu-i
scăpa nimic. Lumea în care trăia poetul era exclusiv lumea ideilor generale „Ceea ce
caracterizează mai întâi de toate persoana…iar recunoașterile publicele-a disprețuit
întotdeauna.”
Maiorescu neagă ideea potrivit căreia Eminescu a fost sărac. Pe Eminescu nu-l preocupa
bogăția sau sărăcia, disprețuind tot ceea ce ținea de aspectul material al vieții „cât i-a trebuit
lui Eminescu ca să trăiasca în ascepțiunea materială a cuvântului a avut el întotdeauna”.
Este adevărat că poezia sa este pesimistă, influențată fiind de idealismul metafizic german,
potrivit căruia rolul mediului social în viața artistului este neglijabil și că răul predomină pe
pământ. Poetul nu este, însă, un egoist nemulțumit cu soarta sa, ci plânge soarta întregii
lumi, în general condiția omului pe pământ. „Cauzele nebuniei sale”, afirmă criticul, „sunt
ereditare și de natură internă.”
În continuare, criticul examinează cultura poetului, lecturile sale filosofice și literare,
realizându-i un portret de om al timpului modern. Criticul afirmă că Eminescu are o cultură
individuală ce stă la nivelul culturii europene. Astfel, el este bun cunoscător al literaturii
antice și moderne, a filosofiei, în special a celei germane; este de asemenea cunoscător al
credințelor religioase, „admirator al Vedelor” (culegeri de cântece religioase indiene),
pasionat pentru operele poetice din toate timpurile, afirmă criticul, și cunoscător al tuturor
creațiilor noastre literare, de la cele populare până la cele culte și ale istoriei poporului
nostru. Criticul subliniază importanța culturii pentru un poet, „un mare poet”, spune el, „este
și un mare om de cultură, întrucât poet te naști, dar cultura ți-o formezi pe tot parcursul
vieții.”.
Analiza propriu-zisă a creației eminesciene a lui Maiorescu se referă în mod deosebit la
limbajul poetului. Criticul afirmă că „poetul și-a însușit din poezia populară o anumită
armonie, din cronici vechea limbă a poporului și le-a îmbinat într-o limbă personală. deosebit
de expresivă. Lima veche este supusă, așadar, unui proces de înoire. Maiorescu spune
despre Eminescu că este un inventator de sonuri și rime. Notează apoi rimele rare
eminesciene li câteva particularități ale prozodiei.
Încheie studiul cu aceste cuvinte ce subliniază vizionarismul lui Eminescu. Criticul a intuit
exact însemnătatea și influența a pe cre autorul „Luceafărului” o va exercita asupra poeziei
românești: „Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omenește
prevedea, literatura poetică românească va începe secolul XX sub auspiciile geniului lui, și
forma limbei naționale, care și-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până
astăzi va fi punctul de plecare pentru toata dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării
românești.”
Studiu de caz Criticismul junimist

Betia de cuvinte
„Beţia de cuvinte” are mai multe componente, pe care vom încerca să le enumerăm.
Cea mai evidentă formă a „beţiei de cuvinte” o reprezintă volumul exagerat de cuvinte
folosite pentru a exprima o idee.
Nu puţine sunt textele în care se susţin idei evident greşite, câteodată aberante, în care
poate nici autorii lor nu cred. ( în logica formală- error fundamentalis).
Din nefericire , se comit adesea şi alte încălcări flagrante ale regulilor logicii formale. Astfel,
regula „Tertium non datum”( terţiul este exclus) este uneori încălcată de autori care critică în
acelaş timp două variante exclusive, singurele existente. De exemplu comunismul este
deseori criticat, la fel ca şi orânduirea democrat-liberală, autorii neştiind sau uitând că, în
afara celor două sisteme diametral opuse, altele nu mai există în prezent.
Fără a mai intra în detalii, socot că în numeroase texte se pot găsi încălcări evidente ale
regulilor logicii, ceeace înseamnă că şi ele pot fi considerate ca fiind marcate de „beţia de
cuvinte”.
Utilizarea excesivă a neologismelor reprezintă un alt defect ce poate apărea în unele scrieri
contemporane. Este posibil ca, autorii ”îndrăgostiţi” de neologisme să creadă, evident în mod
greşit, că acestea dau o notă de înaltă cultură operelor lor.
Puţinele ziare din presa scrisă, care mai merită a fi răsfoite, cuprind editoriale şi articole care
repetă şi iar repetă câteva idei pe care le ştie toată lumea, cum ar fi lupta împotriva corupţiei
şi această nefericită repetare, care bagatelizează ideea, este specifică „beţiei de cuvinte”.
În ceeace priveşte emisiunile posturilor TV, care se vor dedicate analizelor politico-
economice, dezastrul „beţiei de cuvinte” este total. Aceleaşi figuri, ( unele lombroziene) de
„analişti”, prezintă şi reiau la infinit câteva teme devenite obositoare prin repetarea lor. ( de
exemplu : „ce ticălos este Băsescu” , „ce greoi este Iohannis” , sau „ce ineficient este
Cioloş”).
Despre „beţia de cuvinte” din Parlament, s-ar putea scrie tomuri întregi.
Probabil că oarecare redundanţă plicticoasă a discursurilor este inevitabilă în viaţa politică.
Dar faptul că majoritatea discursurilor din cele două Camere ale Parlamentului României
sunt marcate de repetarea exasperantă a atacurilor la persoană şi adesea de semidoctism şi
vulgaritate, nu caracterizează oare „beţia de cuvinte” la cel mai înalt nivel ?
Nu aş vrea să se creadă că tot ce se scrie şi se spune în România Postdecembristă este
lipsit de valoare : sunt cărţi foarte interesante, piese de teatru câteodată strălucite şi pe ici pe
colo, articole sau expuneri interesante.
Rigorile evitării „beţiei de cuvinte” ar putea fi mai puţin severe în două domenii ale activităţii
umane.
În primul rând cred că în activitatea didactică, repetarea unei idei este nu numai admisibilă, ci
chiar necesară : „ Repetitio est mater studiorum”. Elevul, studentul, în general cel care
studiază recepţionează multe idei noi, iar repetarea lor favorizează asimilarea şi chiar
interpretarea creatoare.
Al doilea domeniu unde repetarea ideilor poate fi benefică, este cel al slujbelor religioase şi
al predicilor bisericeşti. Mesajul de credinţă pe care îl primeşte ascultătorul slujbei religioase
şi al predicilor este incontestabil întărit de repetările rituale. Rugăciunea „Doamne miluieşte !
” care se aude de nenumărate ori în biserici, este nu doar o repetare de cuvinte, ci un
îndemn spre trăirea intensă a unei stări emoţionale, realmente miraculoase.
Studiu de caz Criticismul junimist

Excepţiile confirmă însă regula: în afara celor două tipuri de repetări care se adresează
intelectului şi respectiv stării emoţionale a credinţei, în general repetările împreună cu
celelalte componente ale beţiei de cuvinte, nu fac decât să obosească şi să-l plictisească pe
cel ce le recepţionează.

Aspecte caracteristici cu privire la

„Convorbiri literare”
Revista junimiştilor „Convorbiri literare” apare la Iaşi (de două ori pe lună, sau lunar) de la
1martie 1867 până la 1 aprilie 1885 şi apoi la Bucureşti, din 1885 până în 1944,
cu unele întreruperi.Redactor responsabil timp de aproape două decenii de la înfiinţare a
fost Iacob Negruzzi. Ideile programaticeale revistei reamintesc de „Introducţia lui M.
Kogălniceanu la „Dacia literară”, T. Maiorescu pledând, înplus, pentru primatul esteticului în
literatură. În conştiinţa literară românească, „Convorbiri literare” a intrat,în primul rând,
datorită lui M. Eminescu, I.L. Caragiale şi I. Creangă, revista reuşind să grupeze în jurul ei
pecei mai reprezentativi scriitori români ai epocii. în acelaşi timp, a publicat deopotrivă şi
studii lingvistice,folclorice, filozofice, dobândind treptat, ca şi societatea „Junimea”, un
caracter savant, academic,îndepărtându-se tot mai mult după 1900 de publicul larg

Concluzie
Destinul Junimii n-a fost doar unul cu semnificaţie strict istorică. Înmanifestările ei s-au
conturat un anumit mod de a trata problemele culturii, o anumităperspectivă asupra
raportului dintre creaţie şi valoare, dintre naţional şi universal, omentalitate
distinctă, care la un loc au creat spiritul junimist, element de referinţă cu efectmodelator
asupra literaturii române ulterioare. Încercând să-l definească, Tudor Vianu vorbeade o
specificitate a actului de analiză şi control cultural în care reperele esenţiale sunt
spiritulfilozofic şi oratoric, gustul clasic şi academic, ironia şi spiritul critic. Ele au acţionat pe
unfond psihologic comun, în care sentimentul relativului se îmbină cu respectul faţă de
adevăr,inteligenţa critică cu toleranţa, inransigenţa cu preţuirea talentului, iritarea faţă de
imposturăcu vorba de duh, îndoiala cu elanul creator.