Oda (in metru antic)

Poezie a maturitatii artistice depline, a implinirii perfectiunii clasice "in

metru antic", "Oda" lui Mihai Eminescu a fost publicata in decembrie 1884, dupa
ce parcursese un lung proces de gestatie de aproape zece ani, timp in care poetul a
conceput unsprezece variante succesive. O prima versiune in metru antic este "Oda
pentru Napoleon", devenita in alta varianta "Oda in metru antic", pastrand acelasi
motiv poetic al maririi, ca simbol al originii geniului, al prorocirii. In versiunile
urmatoare, se accentueaza atitudinea lirica si se contureaza stari tipic eminesciene:
voluptatea durerii, sentimentul prefacerii vietii in vis, poezia devenind o elegie de
iubire. Magnificul vers, socotit cel mai impresionant vers scris vreodata in limba
romana, "Nu credeam sa-nvat a muri vrodata", apare abia in a saptea versiune a
"Odei". De la prima variants pana la forma definitiva, poezia isi schimba
tonalitatea de oda intr-una de elegie erotica, pastrand numai "cadrul de proportii
titaniene" (D.Popovici) si structura metrica a odei antice; ca forma, poezia se
modifies de la 13 strofe la 5 strofe, cate are creatia definitiva (finalizata, probabil,
in 1882-1883).

In studiul "Eminescu si clasicismul greco-latin", D.Murarasu se referea la

"ucenicia la scoala antica" pe care poetul a facut-o prin traduceri si exercitii de
versificatie peste care a suprapus propria experienta sufleteasca, devenind astfel
"un desavarsit asimilator al tehnicii maestrului si o data cu originalitatea spirituala
a lui Eminescu triumfa in limba noastra si arta antica in una din formele cele mai
pure."

Titlul "Oda (in metru antic)" releva antiteza dintre sensul cuvantului "oda",
care inseamna lauda, imn de slava, si tristetea profunda, chinurile sfasietoare ale
poetului, care a ramas nemuritor prin puterea geniului sau ilustrata si in versurile
acestei poezii.

Tema poeziei este filozofica, ilustrand atitudinea superioara a poetului

privind cunoasterea si mai ales autocunoasterea, prin opozitia dintre atitudinea
contemplativa a trecutului si prezentul mistuitor, construind imaginea eului poetic,
"acel eu care a aflat ca «este in noi ceva mai adanc decat noi insine», asadar eul
care si-a gasit sinele" (Constantin Noica). In poezie se manifesta, asadar, lirismul
subiectiv.
 Strofa intai. Incipitul -"Nu credeam sa-nvat a muri vrodata"-este, cu
siguranta, cel mai profund gand poetic din literatura noastra, sintetizand un intreg
sistem filozofic, prin care eul liric dezvaluie trecutul relativ ("sa-nvat") al tineretii
sale, un timp cand se credea vesnic apartinator al Cosmosului.

Atitudinea contemplativa a poetului se manifesta prin starea de visare catre

elemente cosmice definitorii ale solitudinii: "Ochii mei naltam visatori la steaua/
Singuratatii." Verbele din prima strofa, aflate la imperfect -"nu credeam",
'"naltam"-, proiecteaza actiunea conjunctivului "sa-nvat" intr-un trecut relativ in
care eul liric se simtea contopit cu Cosmosul, stare intrerupta cu brutalitate de
infinitivul "a muri" cu valoare atemporala, definind un fenomen continuu, ce
pandeste omul.

Strofa a doua exprima, printr-un oximoron, suferinta "dureros de dulce" a

eului poetic, provocata de aparitia surprinzatoare a iubirii mistuitoare, "deodata tu
rasarisi in cale-mi", care-i trezeste pentru prima oara "voluptatea mortii/
Nenduratoare", constientizand cu tristete efemeritatea imului, destinul implacabil
al conditiei de muritor.

Strofa a treia exprima patima devoratoare a eului liric pentru femeie, desi
mitologia antica ofera exemple de chinuri fizice la care sunt supusi eroii mitici
Nessus si Hercul, din pricina intrigii unei femei. Legenda din mitologia greaca
povesteste cum Hercules, incitat de sotia sa, Deianira, impotriva centaurului
Nessus il ucide cu o sageata otravita. Cu ultimele puteri, Nessus o sfatuieste pe
Deianira sa-si imbrace sotul intr-o camasa muiata in sangele lui, care se dovedeste
inveninat si inflamabil, astfel ca Hercules moare in chinuri cumplite. Incercand sa-
si scoata camasa de pe trup, o smulge odata cu carnea, suferinta mortii fiind
ingrozitoare. Tot astfel, sufletul poetului este mistuit de patima erotica, pe care o
simte chinuitoare pana in strafundurile eului liric, focul ce-l arde nu poate fi stins
"cu toate/ Apele marii".

Strofa a patra. Pierzand singuratatea, s-a pierdut pe sine, confesiunea atinge

momentul culminant al suferintei, combustia (arderea) erotica fiind la apogeul
chinurilor in care poetul agonizeaza: "De-al meu propriu vis mistuit ma vaiet/ Pe-al
meu propriu rug, ma topesc in fiacari...". Simbolul pSsarii Phoenix presupune
speranta recastigarii unei vietii puriflcatoare prin ardere, adica prin iubire, eul liric
intrebandu-se daca ar fi posibila o renastere a sinelui, asemanatoare cu aceea a
miticei pasari: "Pot sa mai renviu luminos din el ca/ Pasarea Phoenix?".
 Ultima strofa depaseste forma elegiei, accentele filozofice ale rugaciunii de
reintegrare a fiintei, "Vino iar in san, nepasare trista;" aduc aminte omului de
trecerea in nefiinta, cu conditia regasirii propriei identitati, atat de zdruncinata prin
ivirea iubirii: "Ca sa pot muri linistit, pe mine/ Mie reda-ma!". Viata e o cale
pentru cunoasterea de sine si o permanenta invatare a mortii, existenta umana fiind
conditionata de ideea ca "Moare numai cel ce se stie pe sine", cum scrie Nichita
Stanescu in poezia "A unsprezecea elegie".

Poezia "Oda (in metru antic)" sintetizeaza filozofic marile probleme ale
existentei umane: cunoasterea si autocunoasterea, dragostea, moartea, relatia cu
universul, ciclul vietii fiind incomplet fara trairea mistuitoare a iubirii, ca unica si
inevitabila cale de cunoastere si mai ales de autocunoastere.

Procedee artistice. Mihai Eminescu creeaza, in poezia "Oda (in metru

antic)", un limbaj artistic expresiv nu prin podoabe stilistice, ci prin valorificarea
metaforica a limbii la nivel morfologic si sintactic. Verbele din prima strofa, aflate
la imperfect -"nu credeam", '"naitam"-, proiecteaza actiunea conjunctivului "sa-
nvat" intr-un trecut relativ in care eul liric se simtea contopit cu Cosmosul, stare
intrerupta cu brutalitate de infinitivul "a muri" cu valoare atemporaia, definind un
fenomen continuu, ce pandeste omul.

Trairea clocotitoare si mistuitoare a sentimentului de iubire este de data

recenta, brusca, surprinzatoare, fapt sugerat de perfectul simplu al verbelor
"rasarisi", "baui" si de repetarea pronumelui personal de persoana a II-a singular,
"tu", care sugereaza aparitia femeii in viata barbatului: "Cand deodata tu rasarisi in
cale-mi,/ Suferinta tu, dureros de dulce...". Expresivitatea stilistica a strofei
sporeste emotia artistica a poeziei prin cele doua constructii oximoronice "dureros
de dulce" si "voluptatea mortii".

O inedita si surprinzatoare subtilitate stilistica ce sugereaza mistuitoarea

combustie erotica este construita simetric in strofele a treia si a patra: primele doua
versuri din fiecare strofa exprima suferinta, iar al treilea cuprinde o afirmatie
-"Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele marii"- si, respectiv o interogatie
poetica "Pot sa mai renviu luminos din el ca/ Pasarea Phoenix?". Eminescu
valorifica aici moartea eroilor mitici Hercules si Nessus, pentru a sugera suferintele
mistuitoare ale iubirii, cu intentia de a transmite cititorilor o experienta sacra.

In ultima strofa verbele se afia la imperativ -"vino", "reda-ma"-, sugerand

aspiratia omului de geniu spre redobandirea identitatii sinelui, spre o posibila
refacere a unitatii intregului pierdut in tinerete prin aparitia tulburatoare a iubirii si
pentru care este necesara o "nepasare trista".

In ultimele doua strofe se remarca adjectivele pronominale antepuse - "al

meu vis", "al meu rug". Versurile finale ale fiecarei strofe se disting fie printr-un
singur cuvant, fie printr-o sintagma, scrise cu majuscuia, ce sintetizeaza ideatic
viziunea eminesciana privind conditia omului in lume: "Singuratatii",
"nenduratoare", "Apele marii", Pasarea Phoenix", "Mie reda-ma!".

"Oda" eminesciana este inrudita cu poezia lui Horatiu prin metrica si cu

marile texte literare ale culturii universale prin absenta rimei si prin maxima
concentrare a profundelor idei filozofice exprimate.

Procedee artistice
Mihai Eminescu creează, în poezia Odă (în metru antic), un limbaj artistic
expresiv nu prin podoabe stilistice, ci prin valorificarea metaforică a limbii la nivel
morfologic şi sintactic. Verbele din prima strofă, aflate la imperfect - „nu
credeam”, „’nălţăm” -, proiectează acţiunea conjunctivului „să-nvăţ” într-un trecut
relativ în care eul liric se simţea contopit cu Cosmosul, stare întreruptă cu
brutalitate de infinitivul „a muri” cu Valoare atemporală, definind un fenomen
continuu, ce pândeşte omul.
Trăirea clocotitoare şi mistuitoare a sentimentului de iubire este de dată
recentă, bruscă, surprinzătoare, fapt sugerat de perfectul simplu al verbelor
„răsărişi”, „băui” şi de repetarea pronumelui personal de persoana a II-a singular,
„tu”, care sugerează apariţia femeii în viaţa bărbatului: „Când deodată tu răsărişi în
cale-mi, / Suferinţă tu, dureros de dulce...”. Expresivitatea stilistică a strofei
sporeşte emoţia artistică a poeziei prin cele două construcţii oximoronice „dureros
de dulce” şi „voluptatea morţii”.
O inedită şi surprinzătoare subtilitate stilistică ce sugerează mistuitoarea
combustie erotică este construită simetric în strofele a treia şi a patra: primele două
versuri din fiecare strofă exprimă suferinţa, iar al treilea cuprinde o afirmaţie -
„Focul meu a-l stinge nu pot cu toate / Apele mării” - şi, respectiv o interogaţie
poetică „Pot să mai renviu luminos din el ca / Pasărea Phoenix?”.
Eminescu valorifică aici moartea eroilor mitici Hercules şi Nessus, pentru a
sugera suferinţele mistuitoare ale iubirii, cu intenţia de a transmite cititorilor o
experienţă sacră. În textul poetic se disting relaţiile de simetrie, prin dispunerea
armonioasă a conjuncţiei „când” la începutul fiecărui vers al strofei a treia, având
rol eufonic şi accent ideatic.
 Ca elemente de compoziţie, relaţiile de simetrie sintactică de la începutul
versurilor, „De-al meu propriu vis” şi „Pe-al meu propriu rug”, amplifică torturanta
combustie interioară, remarcabile în acest sens fiind şi cuvintele din câmpul
semantic al termenului metaforic „foc”: „ard”, „a-l stinge”, „mă topesc”, „flăcări”.
În ultima strofă verbele se află la imperativ - „vino”, „redă-mă” -, sugerând
aspiraţia omului de geniu spre redobândirea identităţii sinelui, spre o posibilă
refacere a unităţii întregului pierdut în tinereţe prin apariţia tulburătoare a iubirii şi
pentru care este necesară o „nepăsare tristă”.
În ultimele două strofe se remarcă adjectivele pronominale antepuse - „al
meu vis”, „al meu rug”. Versurile finale ale fiecărei strofe se disting fie printr-un
singur cuvânt, fie printr-o sintagmă, scrise cu majusculă, ce sintetizează ideatic
viziunea eminesciană privind condiţia omului în lume: „Singurătăţii”,
„nendurătoare”, „Apele mării”, „Pasărea Phoenix”, „Mie redă-mă!”.
Lirismul subiectiv
Lirismul subiectiv se defineşte prin mărcile lexico-gramaticale ale eului liric,
reprezentate de verbe şi pronume la persoana I singular: „credeam”, „să-nvăţ”,
„nălţam”, „băui”, „ard”, „nu pot”, „mă vaiet”, „mă topesc”, „mei”, „meu”, „pe
mine”, „mie”, evidenţiind nota meditativă auctorială. Adresarea directă
accentuează subiectivismul poeziei prin verbul la persoana a II-a singular,
„răsărişi”, prin repetiţia pronumelui la persoana a II-a singular, „tu”, sugerând
intimitatea eului liric cu sentimentul iubirii, „dureros de dulce”.
Oda eminesciană este înrudită cu poezia lui Horaţiu prin metrică şi cu marile texte
literare ale culturii universale prin absenţa rimei şi prin maxima concentrare a
profundelor idei filozofice exprimate.