1.

Câte ceva despre muzica clasică

Din punctul de vedere al contemporaneității, muzica clasică se referă la orice formă de

muzică simfonică. Totuși, acest termen nu avea aceeași conotație înainte. La origini,
clasicismul denumea un curent muzical artistic, care a luat naștere între anii 1730 și 1820.
Aceasta este considerată a fi “perioada de aur”, specifică stilului clasic vienez (definit de
compozițiile lui Wolfgang Amadeus Mozart, Joseph Haydn și Johann Sebastian Bach). Însă,
în zilele noastre, acest titlu a devenit folosit, în general, pentru a delimita stilurile muzicale
actuale contemporane, de cele așa-zis clasice. Astfel, deși clasicismul în sine cuprinde un
anumit segment temporal mărginit, sintagma folosită astăzi face referire la toate lucrările
simfonice din toate curentele care au existat vreodată (precum Barocul, Renascentismul,
Romantismul, etc.).

Muzica clasică a întâlnit multe perioade istorice, care au influențat manifestările artistice în
mod diferit. Istoria muzicală este una amplă, ramificată în nenumărate subcategorii care, la
rândul lor, au specificități aparte. Complexitatea acestui segment artistic este dificil de înțeles
la un prim contact, însă aprofundarea și studiul în domeniu pot fi făcute în mod organizat de
către cei care chiar își doresc să descopere acest univers extraordinar.

Înainte de secolul al XVII-lea nu era ceva obișnuit să mergi într-un loc anume, pentru a
asculta compozițiile unui muzician cunoscut, în cadrul unui concert la care ai plătit bilet.
Acest fenomen este unul recent, fiindcă înainte, formele de manifestare ale muzicii aveau loc
doar în cadrul bisericii și al evenimentelor de la Curtea Regală. În perioada medievală, de
exemplu, cea mai rafinată muzică era cea interpretată de călugări și menestreli. Astfel, o
caracteristică importantă era faptul că, deseori, nici compozitorul, nici interpretul, nu erau
cunoscuți sau celebri, ba dimpotrivă. Treptat, însă, muzica clasică a căpătat teren și a
reprezentat mediul propice pentru apariția unor noi forme muzicale complexe din punct de
vedere structural – precum simfonia, concertul sau sonata – lăsând loc și apariției ulterioare a
îmbinărilor dintre voce și instrument – cum este în cazul operei.

Orchestra, așa cum este definită astăzi, își are originile în secolul al XVI-lea, când era, de
fapt, o trupă care interpreta în spații precum biserica sau palatul regal. Grupul era unul
restrâns și nu se asemăna deloc cu amplitudinea și grandoarea de astăzi. Totuși, în timpul
secolului al XVII-lea, orchestra a devenit o formă mai clară de organizare, odată cu apariția
compozitorilor precum Joseph Haydn sau W.A. Mozart, care au creat simfonii și bucăți
muzicale complexe. Astfel, a fost necesară o așezare concretă a instrumentiștilor în spațiul de
concert, fiind ordonați după diverse categorii. Dacă, la început, au avut întâietate instrumente
precum vioara, viola, violoncelul, basul sau oboiul, treptat s-au adăugat și altele (precum
trompeta, cornul, flautul, clarinetul, etc.), care au îmbogățit spectacolul din punct de vedere
sonor și muzical. Cu cât compozițiile au devenit mai complexe, cu atât și orchestra în sine s-a
dezvoltat pentru a putea interpreta piesele muzicale și pentru a putea ține pasul cu creațiile și
inovațiile aduse de marii compozitori celebri.

Muzica clasică a suferit numeroase transformări care au condus la genurile muzicale de

astăzi. Totuși, pe lângă acest traseu concret, a influențat și alte domenii care s-au inspirat din
aceste compoziții, făcându-le parte integrantă a creațiilor lor. Un astfel de exemplu este
universul desenelor animate clasice – precum Tom & Jerry sau desenele Disney. În ele pot fi
recunoscute lucrări celebre ale compozitorilor de muzică clasică. Așadar, acesta este un caz în
care genul muzical și-a depășit contextul de bază și a adus culoare și creativitate în zone
complementare, pline de imaginație – ceea ce sugerează faptul că orice artă făcută cu
măiestrie își poate găsi locuri și atribuții diferite în contexte care îi permit să facă acest lucru.