FORMELE DE TESTAMENT IN DREPTUL ROMAN

Testamentul este un act solemn si unilateral de ultima voința, prin care o persoana
desemnează unul sau mai mulți moștenitori in vederea asigurării voinței sale după moarte.
In dreptul roman, testamentul prezinta următoarele caracteristici:
a) Este un act iuris civilis, fiind accesibil numai cetățenilor romani;
b) Este un act esențialmente personal, nefiind posibil ca voința testatorului sa se
manifeste prin alte persoane;
c) Este un act formal, presupunând formarea ad validitatem a anumitor forme
prevăzute de lege;
d) Este un act juridic unilateral, fiind suficienta pentru valabilitatea sa numai
manifestarea de vinaț a testatorului;
e) Este un act mortis causa, in sensul ca efectele juridice se produc numai după
moartea testatorului;
f) Este un act revocabil, testatorul putând oricând sa își schimbe intenția, de exemplu
prin redactarea unui nou testament;
Ceremonia deschiderii testamentului se desfășura in conformitate cu lux Iulia de
vicessima hereditatum, care prevedea si un impozit de 5% din valoarea moștenirii, intre a
treia si a cincea zi de la moartea testatorului, in fata pretorului de la Roma sau a
guvernatorului in provincii, precum si in prezenta martorilor care asistaseră la redactarea
testamentului si trebuiau sa-si recunoască sigiliile. Momentul deschiderii testamentului era
esențial pentru consecințele ce decurgeau din acest act, deoarece capacitatea
moștenitorului de a accepta moștenirea ( testamente faceți pasiva ) se aprecia in funcție de
acest moment, atunci luând naștere in mod definitiv drepturile moștenitorilor si cele ale
legatarilor.
FORMELE DE TESTAMENT
Testamentul Calatis comitiis (testamentul prin convocarea adunării), sau testamentul
comițial este cel mai vechi testament roman, anterior Legii celor XII Table. El se făcea inițial sub
forma unei legi curiate, adică a unei legi votate de comitia calata (adunările convocate).
Testamentul nu putea fi făcut decât la 24 martie și 24 mai, cele două date când se întrunea în
acest scop adunarea poporului, la convocarea lui pontif ex maximum. Poporul putea să accepte
sau să refuze testamentul respectiv. Principiul libertății de a testa a fost recunoscut odată cu
apariția Legii celor XII, când testamentul Calatis comitiis a încetat să mai aibă caracterul unei
legi curiate.
Testamentul in procinctu (testamentul în fata armatei gata de luptă sau în apropierea
luptei) a apărut ulterior testamentului calatis comitiis. Spre deosebire de acesta, care era accesibil
numai patricienilor (căci numai patricienii participau la comiţiile curiate), testamentul in
procinctu era accesibil și plebeilor, dar numai militarilor, care puteau să-și facă testamentul în
vreme de război, în fata camarazilor, înainte de a intra în luptă.
Cele două testamente prezentau numeroase inconveniente deoarece nu puteau fi făcute
decât de către anumite persoane, în anumite momente, fiind, practic, irevocabile și, pe de altă
parte, dispozițiile lor erau cunoscute de un mare număr de persoane. Pentru aceste motive ele au
dispărut înainte de sfârșitul Republicii în favoarea unei forme mai bine adaptate nevoilor
societății, și anume, testamentul per aes et libram.
Testamentul per aes et libram (testamentul prin aramă și balanță), creat în secolul al II-
lea î.Hr., a cunoscut trei forme: mancipatio familiae, per aes et libram public şi per aes et libram
secret.
 Mancipatio familiae (manciparea patrimoniului) reprezintă o vânzare fictivă a
patrimoniului, întrucât testatorul transmite patrimoniul său prin intermediul mancipaţiunii
unei persoane de încredere, denumită emptor familiae (cumpărătorul averii), în schimbul
unui preț fictiv (nummo uno).Emptor familiae devenea proprietarul patrimoniului, dar
practic el era numai un executor testamentar, întrucât după ce avea loc mancipațiunea,
printr-un pact de fiducie promitea ca după moartea testatorului să transmită bunurile
persoanelor indicate.
 Testamentul per aes et libram cu cele două forme, public şi secret, a reprezentat o
perfecționare a formei mancipatio familiae, întrucât emptor familiae nu mai devine
proprietarul bunurilor mancipate, rolul său limitându-se la sarcina de a transmite
patrimoniul adevăraților moştenitori în conformitate cu voința exprimată de testator.
 Testamentului per aes et libram secret este testamentul tipic pentru perioada clasica,
numele moștenitorilor sunt trecute pe tăblițe sigilate, ele urmând a fi cunoscute numai
după moartea testatorului.
 In epoca clasica s-a aplicat testamentul per aes et libram, dar au fost utilizate si forme
nesolemne de testament:
Testamentul oral sau nuncupativ (testamentum per nuncupationem) este un testament
prevăzut de normele dreptului civil, care se făcea oral, indicându-se numele moștenitorilor în
prezența a șaptea martori. Pentru a fi valabil, mai era necesar să fie îndeplinite în mod cumulativ
următoarele condiții: martorii să se prezinte de bună-voie, să fie de față cu toții în același timp şi
să cunoască limba în care se exprimă testatorul.
Testamentul pretorian (testamentum praetorium) a fost introdus prin edictul pretorului.
La fel de sigur ca testamentul "prin aramă şi balanță" dar mai simplu în privința condiţiilor de
realizare, testamentul pretorian presupunea numai redactarea unui înscris care să poarte sigiliile a
șapte martori. La fel ca în cazul testamentului nuncupativ, pentru a fi valabil, mai era necesar ca
martorii să se prezinte de bună voie, să fie de față cu toții în acelaşi timp şi să cunoască limba în
care se exprimă testatorul.
Testamentul militar (testamentul militis), este un testament privilegiat întocmit de
soldat, care nu presupune o anumită formă, ci putea să fie realizat oral sau în scris. Singura
condiţie era aceea ca voinţa testatorului să fie clar exprimată. În cazul testamentului oral se cerea
prezenţa unui martor, dar nu ca o condiţie de valabilitate, ci numai pentru a se dovedi conţinutul
său (ad probationem). Acest testament era valabil pe durata exercitării serviciului militar şi încă
un an din momentul lăsării la vatră, iar de la Iustinian, numai cât timp testatorul se afla în
campanie militară.
În epoca postclasică au mai apărut următoarele forme de testament:
Testamentum tripertitum (testamentul tripartit) este un testament solemn care trebuia
redactat în faţa unui notar (tabularius). Acest testament se numește "tripertitum" pentru că era
alcătuit din trei feluri de norme, respectiv norme de drept civil privitoare la necesitatea ca
testamentul să fie întocmit fără întrerupere în timp în prezenţa martorilor, norme de drept
pretorian referitoare la pecetluirea testamentului de către șapte martori şi norme prevăzute de
constituții imperiale care impuneau ca testamentul să fie semnat de către șapte martori. În timpul
lui Iustinian s-a numit testamentum solemne, fiind modalitatea obișnuită de întocmire a unui
testament. Pentru a se evita fraudele, acelaşi împărat a stabilit printr-o constituție obligativitatea
ca numele moștenitorilor să fie scrise de mâna testatorului sau a unuia din martori.
 Testamentum parentis inter liberos (testamentul părinţilor în favoarea copiilor) este
un testament privilegiat care a apărut în timpul împăratului Constantin. El nu necesita prezenţa
martorilor, ci numai realizarea în formă scrisă cu indicarea olografă a datei când a fost întocmit,
a numelui moştenitorilor şi, în litere (nu în cifre), a cotei atribuite.
Testamentum tempore pestis conditum (testamentul întocmit în timpul ciumei) este,
ca şi testamentul militar, un aşa-zis testament privilegiat, cauzat de împrejurări excepţionale. El
este întocmit în timpul unei epidemii cauzată de o boală gravă, contagioasă, şi nu necesita
condiţii speciale de formă.
Testamentum ruri conditum (testamentul rural) este, de asemenea, un testament
privilegiat care admitea că martorii (în număr de cinci) puteau fi şi persoane analfabete, fiind
suficient pentru valabilitate ca, după moartea testatorului, conţinutul testamentului să fie stabilit
prin jurământul celor cinci martori.
Testamentum per holographam scripturam sau testamentum hologra-
phum (testamentul olograf nu presupunea prezenţa martorilor, ci numai redactarea integrală în
scris de către testator.
Testamentum allographum (testamentul scris de altul) este vechiul testament
pretorian, cu unele mici modificări, redactat de către o altă persoană decât testatorul, când acesta
nu ştie sau nu poate să scrie. Pentru valabilitate este necesar, pe lângă semânăturile şi peceţile
celor şapte martori, prezenţa unei a opta persoane (octavus subscriptor) care semnează în numele
testatorului, menţionand în scris că face acest lucru la cererea testatorului. Dacă testatorul ştie
numai să citească şi să se semneze, testamentul este valabil numai cu semânătura sa şi a celor
şapte martori, după ce testatorul declară în prezenţa tuturor martorilor că cele scrise reprezintă
voinţa sa.
Testamentum apud acta conditum sau testamentum iudiciale (testamen-
tul judiciar) este testamentul care constă fie într-o declaraţie orală a testatorului în faţa unei
autorităţi ce dispune de jurisdicţie civilă şi consemnată într-un proces-verbal de către funcţionari
publici sau magistraţi provinciali, păstrat în arhiva instituţiei. Încrederea de care se bucură
autoritatea judiciară este suficientă pentru această formă de testament public, nemaifiind
necesare alte condiţii de formă.
Testamentum principi oblatum (testamentul prezentat împăratului) este
tot un testament public în care declaraţia scrisă a testatorului trebuia trimisă la cancelaria
imperială şi conservată într-o arhivă publică.