14.10.

2021

Disciplina teoria literaturii își află originile în perioada cea mai veche a antichității dar despre
care avem totuși date de natură documentară denumită generic ‘’Perioada Antichității’’
Trebuie menționat că și în interiorul acestei perioade există mai multe tipuri de clasificări dar
cea mai utilizată împarte antichitatea în:
• Arhaică, secolele VIII-VII î.Hr. (numită și preliterară are ca surse literaturile Orientului
îndepărtat)
• Atică sau clasică, secolele V-IV î.Hr. (grecească)
• Elenistică, secolul IV-I î.Hr.
• Imperială sau elenistico-romană, I î.Hr.-IV d.Hr.

Denumirea propriu-zisă de antichitate greco-latină poartă în sine două modele culturale, extrem
de diferite: modelul cultural elin (=care se nasc sub modelul polisului și sunt o expresie a
democrației ateniene și atestă ca atare o înclinație naturală spre idei precum aceea de libertate,
toleranță și folosirea artei în scopul unei vieți îmbunătățite a comunității) și modelul cultural latin
(considerat de istorici ai culturii, religii și ai mentalităților precum Mircea Eliade, I.P. Culianu,
Ovidiu Drimba, Dan Grigorescu, Răzvan Theodorescu, ca fiind unul de natură artificială în
descendența celui grecesc). Dacă modelul elin se evidențiază atât cronologic, ca având întâietate,
cât și prin nașterea propriu-zisă a genurilor și speciilor literare (lipsite mult timp de o justă
teoretizare, adică de schematizarea și așezarea lor în taxonomii cu un util caracter didactic), modelul
latin este în mare măsură dependent de acesta, dar îl și completează cu succes aducând
împrumuturilor masive de la greci forme literare noi, îmbogățind mitologia cu figuri noi și
contribuind la sporirea și diversificarea semantică și lexicală a speciilor literare care intră în
alcătuirea genurilor literare (genurile literare nu se modifică până în secolul XX)
În contextul periodizarii pe care l am amintit evolutia formelor și a ideilor literare a fost și ea
supusa judecatilor de valoare de natura mai mult sau mai puțin teoretica remarcandu se dorința
anticilor de a institui un sistem axiologic capabil sa câștige discipoli prin urmare promotori. Ca
disciplina care studiaza literatura teoria literaturii își face aparitia relativ târziu în perioada atica sau
clasica a atihichitatii în secolele V-IV I.h. ea nu are aceasta denumire ci respecta
intrutotul ideile enuntate de ganditorul și mentorul Aristotel în tratatul sau peripoetice sau simplu
poetica. La baza transformarii poeticii în disciplina care studiaza literatura stau întrebările ,ce este
literatura?,cui se dreseaza literatura?,in folosul cui trebuie reprezentate textele? Astfel majoritatea
celor preocupati de definirea literaturii intre aceste secole,pornesc de la distinctia dintre arta și
tehme. Primii ,teoreticieni, din Grecia Antica vor fi Platoni și Aristotel care în tratatele lor vor face
distinctia intre tehme (mestesugul de a scrie) caligrafic literatura și chiar orice tip de text inclusiv
discursul politic și arta care presupune voința și straduinta de infrumusetare,de ornamentare a
modului în care se exprima literar un creator de opera artistica. Ulterior gratie contribuiei lui Platon
și Aristotel literatura va evolua către sensul stabilizat în perioada imperiala acela de ars bene dicendi
(artă a discursului care este ornamentat ... cu ajutorul figurilor de stil)
 21.10.2021

Platon (427 î.Hr.-347 î.Hr.) este cel dintâi gânditor sistemic al antichității, care își expune
ideile sub forma discursivă a dialogului pe care o inițiază în sprijinul formei de cunoaștere în care el
crede și anume maieutica. Aceasta ar fi o formă de descoperire intuitivă a adevărului sau a
adevărurilor din știință și artă realizabilă prin intermedierea dintre magistru și discipol în sensul
iluminării interioare pe care cel dintâi i-o pregătește ucenicului.
Platon a studiat pictura, a compus tragedii, și a scris poeme pline de imaginație și sensibilitate,
elemente pe care le vom regăsi și în proza dialogurilor sale. În anul 387 î.Hr. a fondat la Atena
Academia, cel mai important centru de cultură a Greciei Antice, care și-a continuat activitatea până
în anul 529 d.Hr. Principiul de bază a fost cel al maieuticii, filosoful predând aici în mod gratuit
lecții, vreme de 30 de ani.
Opera lui Platon păstrată, probabil, în întregime cuprinde 34 de scrieri în formă de dialog și 13
scrisori. Fiecare dialog este centrat pe o anumită idee sau noțiune. Cele mai importante dialoguri
fiind: Criton, Ion, Gorgias, Fedon, Symposium, Republica, Fedru. Platon își expune ideile
folosindu-se de schimbul de roluri dintre magistru și discipol, însă el nu reușește să-și creeze un
sistem filosofic riguros ordonat. Pentru a-și expune propriile sale idei sau concepții pe care Platon le
atribuie întotdeauna lui Socrate, personajul principal al dialogurilor sale, filosoful se confruntă de
obicei cu interlocutori care reprezintă ideea comună, punctul de vedere obișnuit, discutabil asupra
unei probleme. Pentru a-i sugera interlocutorului soluții, Platon se servește de mituri care
funcționează la el literar, în calitate de alegorii poetice. Situându-se pe linia unei tradiții filosofice
inițiate de Pitagora, Heraclit, Parmenide, Platon pornește de la opoziția dintre realitate și cunoaștere,
dintre aparență și esență, dintre opinia comună și știință, dintre simțuri și rațiune.
Experiența simțurilor, subiectivă și schimbătoare, nu poate duce la adevărul cert și definitiv. În
schimb, rațiunea ne ajută să pătrundem în adevărata realitate a lucrurilor, într-o lume situată în afara
timpului și spațiului pe care Platon o denumește lumea ideilor și o consideră a fi fundamentul
adevărului. Astfel, se naște doctrina platonică a ideilor, ce stă la baza cunoașterii și a eticii lui
Platon.
Ideile sunt modelele, prototipurile, formele primordiale, eterne, ale tuturor ființelor și lucrurilor
existente în lume, și chiar ale unor concepte abstracte precum virtutea sau binele. Astfel spus, ideile
sunt realități obiective, realități ultime, substanțe, esențe, perfecțiuni. În ierarhia ideilor, primul loc
îl ocupă ideea de Bine.
,,Binele înalță sufletul, răul și nedreptatea îl degradează; de aceea e mai bine să înduri o
nedreptate decât să faci un rău. Nu există om care să cunoască Binele și totuși să facă rău. Răul
înseamnă ignoranță, după cum virtutea înseamnă cunoașterea Binelui. Fericirea constă numai în
cunoașterea virtuții. Nedreptatea și săvârșirea răului este ca o boală pentru suflet, îl fac urât,
nemulțumit, nefericit. A fi drept înseamnă a-ți domina impulsurile și a-ți impune o măsură
dorințelor, iar știința practicării acestor comportamente este virtutea. Această idee supremă a
Binelui reglează și explică și mersul Universului, în care totul există și funcționează în vederea unui
scop, acela al Armoniei.”
După modelul lumii ideilor a apărut lumea fenomenală, în care fiecare ființă sau obiect este
doar o .umbră. O copie imperfectă a Ideii perfecte. Ideile sunt perfecte, asemenea sufletului, care în
concepția greacă este nemuritor. Fiecare om a contemplat înainte de a se naște (pe când sufletul său
străbătea, conform învățăturii lui Pitagora, diferite alte vieți) perfectă lume a ideilor. Apoi, după
naștere a uitat aceste idei din cauza ,,închisorii care este trupul,,. Dar omul și le reamintește în
momentul în care caută și găsește în sine însuși adevărul rațional: ,,A căuta și a învăța nu înseamnă
altceva decât a-ți reaminti.” Forța care propulsează și provoacă amintirea acestor idei nobile este
Iubirea (gr. Eros) care în concepția lui Platon se identifică cu pasiunea sufletului, cu stimulul, cu
dorința, cu atracția, exercitată de amintirea acestor valori ideale adică Binele, Adevărul, Dreptatea și
Frumosul. Iubirea este, așadar, un exercițiu etic, purificator al sufletului, de a-l conduce pe om
dincolo de realitatea sensibilă în lumea ideilor, de la aparențe la esențe, de la copie la original, de la
imitație la prototip. Prin aceste considerații, Platon pregătește, practic, cele două mari direcții
teoretice pe care le deschide ulterior Aristotel în dorința teoretizării și sistematizării literaturii
mărturisită în tratatul său Poetica (mimesis; katharsis). La Platon însă, arta literară nu poate duce la
o eliberare din această lume instabilă și subiectivă a aparențelor.
Arta, după Platon, nu este altceva decât o sursă de desfătări ușoare care rămân în zona
sentimentului incitând pasiunile în loc de a le purifica, complicându-se în a imita sau a copia
obiecte și ființe din lumea sensibilă, copii la rândul lor ale ideii eterne corespunzătoare.
Prin noțiunea de mimes se descrie așadar arta cuvântului care este literatura, drept o imitație a
imitație, a copiei a copiei, o aparență a aparenței.
 28.10.2021

Gândirea filozofică și științifică greacă culminează în opera lui Aristotel 384-322 I. Hr.
Născut în Stagiria i se și spune stagiritul cea ce înseamnă că provine din acel loc acest oraș
făcând parte din Macedonia, a fondat și a condus 13 ani în grădinile gimnaziului Lykeion. Faimoasa
școală aristotelică ajunsese să aibă până la 20 de mii de discipoli, iar după moartea lui Al. Macedon
acuzat atunci de impietate, Aristotel a trebuit să fugă la Atena. A murit la 62 de ani, lăsând în urmă o
operă ce cuprinde circa 400 de lucrări printre care 47 s-au păstrat. Opera lui constituie o sinteză a
cunoștințelor acumulate până la acea dată, iar influența ei asupra culturii europene a fost constantă.
În operele sale de tinerețe, din care s-au păstrat doar câteva fragmente, Aristotel, discipol al lui
Platon, merge pe urmele gândirii maestrului său dezvoltând și aprofundând temele fundamentale ale
gândirii critice Platoniciene. În primul rând, conceptul de filosofie, care pentru Platon includea toate
celelalte științe considerate simple praguri ale cunoașterii este modificat substanțial de către
Aristotel. Acesta perspectivizează cunoașterea, adică promovează ideea că fiecare știință se ocupă
de un aspect particular al cunoașterii. Matematica studiază dinamica lumii sub aspect cantitativ, în
vreme ce fizica o studiază sub aspectul mișcării. Filozofia rămâne o disciplină supremă, având ca
obiect ceea ce există în totalitatea sa, dar și în generalitatea sa. De aceea, filozofia împrumută și
folosește și metodele celorlalte științe și anume abstracția, axiomele și demonstrația rațională.
Tot spre deosebire de Platon, Aristotel consideră că lumea ideilor nu poate fi separată de lumea
ființelor și a obiectelor concrete. Senzația este prima treaptă a cunoașterii, căci actul cunoașterii
pornește de la senzație, fără de care rațiunea nu poate ajunge la cunoașterea obiectivă, dar în timp ce
simțurile nu pot depăși limitele percepției, rațiunea, depășind percepția, ajunge la un concept printr-
un proces de abstractizare. Pornind de la această bază conceptuală, Aristotel întemeiază școala
peripatetică și devine autorul unei vaste opere filozofice cuprinzând scrieri de logică precum
Analitica sau Organon, de filozofie a naturii Fizica, de etică Etica Nicomahică și Etica Mare, și de
poetică Peri Poetike.
Poetica aristotelică ar fi avut după toate documentele, mai multe cărți din care s-a păstrat doar
prima carte, cea referitoare la teatru și ilustrează și în problema artei o poziție fundamental opusă
ideologiei platociene. În loc să condamne arta, așa cum făcuse Platon pentru că s-ar limita doar să
copieze ființele, faptele și lucrurile, deci să copieze copiile ideilor eterne, Aristotel susține că arta
este o reprezentare adică mimesis, transfigurată de artist a realității, având un scop și un efect
moralizator (katharsis), care îl ajută pe om să vadă legătura dintre lucruri și să pătrundă sensul
profund al faptelor. Prin aceasta, arta (tragedia) ,,săvârșește purificarea de patimi stârnind în sufletul
spectatorului mila și frica”. Aristotel ia în calcul o realitate strict specifică epocii sale, în care din
punct de vedere statistic numărul de cititori este foarte mic, drept pentru care opera literară este fie
un recitativ (poemele sau fragmente din epopeele ... fiind destinate rostirii cu voce tare oralizării),
fie reprezentării teatrale, grecii fiind mari maieștri în arta spectacolului, atât în reprezentările
specifice tragediei Eschil, Sofocle și Eurepide, cât și a reprezentărilor comice, cel mai jucat autor
fiind Aristofal.