CRISTEA CĂTĂLINA GABRIELA

conf. univ. dr.

SINTEZE VI

DIRECȚIILE PRINCIPALE DE DEZVOLTARE A EDUCAȚIEI

În sinteza capitolului 7 avem în vedere următoarele obiective: a) evidențierea direcțiilor

principale de dezvoltare a educației, conturate la nivelul conceptelor care definesc educația
permanentă, autoeducația, educabilitatea; b) analiza conceptelor pedagogice care definesc
educația permanentă, autoeducația, educabilitatea, la nivel de direcții principale de dezvoltare a
educației.
7.1. Evidențierea direcțiilor principale de dezvoltare a educației
Direcțiile de dezvoltare a educației, conturate în pedagogia modernă și contemporană,
pot fi evidențiate și fixate prin definirea conceptelor pedagogice de educație permanentă,
autoeducație, educabilitate. Cele trei concepte pedagogice trebuie definite în raport de patru
criterii complementare: sfera de referință; funcția generală exercitată, structura de bază (necesară
pentru îndeplinirea funcției generale), strategia de realizare.
Educația permanentă are ca sferă de referință procesele de formare a personalității
umane, organizate sau neorganizate în cadrul sistemului de învățământ și în afara acestuia, în
context deschis, pe toată durata vieții. Funcția generală a educației permanente constă în
distribuirea resurselor cognitive și noncognitive ale educatului, pe tot parcursul sistemului de
învățământ și al vieții, valorificabile în mod organizat prin activități planificate și neorganizat,
prin influențe neintenționate, incidentale sau accidentale, exercitate continuu de mediul social
(comunitar, politic, cultural, economic, natural etc.). Structura de bază a educației permanente
implică toate legăturile dintre educator și educat, dintre mediul social și educat, existente pe tot
parcursul sistemului de învățământ și al vieții. Strategia de realizare a educației permanente
implică valorificarea tuturor conținuturilor și formelor generale ale educației (morale, științifice
/ intelectuale, aplicative, estetice, fizice; formale, nonformale, informale) în cadrul sistemului de
învățământ prin activități organizate și planificate (vertical / temporal și orizontal), dar la nivelul
influențelor exercitate, spontan și continuu, de mediul social (comunitar, politic, cultural,
economic, natural etc.).
Autoeducația are ca sferă de referință activitatea de autoformare-autodezvoltare a
educatului, posibilă în cadrul sistemului și al procesului de învățământ, în măsura perfecționării /
autoperfecționării activității de educație, în general în condițiile proiectării curriculare a acesteia.
Funcția generală a autoeducației constă în transformarea calitativă a educatului în autoeducator,
capabil de autoproiectare curriculară a propriei sale activități de formare-dezvoltare care devine,
astfel, activitate de autoformare-autoproiectare. Structura de bază a activității de autoeducație
este construită la nivelul corelației dintre educator și educator, realizată în condițiile în care
educatul devine propriul său educator / autoeducator; în acest context, corelația educator –
educat este realizată de aceeași persoană, care a dobândit calitatea de autoeducator, capabil să-și
autoproiecteze curricular propria activitate de educație / autoeducație. Strategia de realizare a
autoeducației implică acțiunile de autoevaluare continuă, autoformativă și de autoînvățare
eficientă, perfectibile continuu în contextul activității de educație / instruire, concepută în
perspectiva educației permanente.
Educabilitatea are ca sferă de referință relația dintre factorii de natură anatomo-
fiziologică (ereditatea), socială (culturală, comunitară, economică) (mediul social) și pedagogică
(educația) care asigură dezvoltarea personalității umane pe tot parcursul existenței acesteia.
Funcția generală a educabilității este cea de optimizare a raporturilor dintre cei trei factori ai
dezvoltării personalității, ereditatea – mediul social – educația. Structura de bază a
educabilității este construită la nivelul corelației dintre premisa naturală a dezvoltării
personalității umane (ereditatea) – condiția socială a dezvoltării personalității umane (mediul
social) – factorul determinant al dezvoltării personalității umane (educația de calitate
superioară). Strategia de realizare a educabilității implică valorificarea deplină a educației la
nivel calitativ superior, posibilă prin: a) raportarea corectă, din punct de vedere pedagogic, la
premisa naturală și la condiția socială a dezvoltării personalității; b) proiectarea curriculară a
educației în perspectiva educației permanente (centrată asupra finalităților educației care
determină valorificarea tuturor resurselor oferite de conținuturile și de formele generale ale
educației) și a autoeducației (care determină transformarea educatului în autoeducator).
 7.2. Analiza conceptelor pedagogice care definesc educația permanentă, autoeducația,
educabilitatea, la nivel de direcții principale de dezvoltare a educației.
Educația permanentă constituie o primă direcție principală de evoluție a educație
afirmată în ultimele decenii ale secolului XX, implicată în reformarea sistemelor de învățământ
în epoca modernă și contemporană. Este promovată de UNESCO la nivel de strategie de politică
a educației care urmărește transformarea întregii societăți într-o „societate educativă” care are
capacitatea de a deveni „o cetate educativă” (Louis Lengrand, trad.,1973; Edgar Faure, sub
redacție, trad., 1974) (Gabriela Cristea, 2008, pp. 65, 66).
Analizele întreprinse de UNESCO, din diferite perspective (istorică, filozofică,
sociologică, antropologică, economică, politică) evidențiază caracteristicile esențiale ale
educației permanente care devine o direcție principală de dezvoltare a educației, evidentă prin
faptul că: a) „se întinde pe întreaga durată de viață a unui individ”; b) „nu se limitează doar la
educația adulților, cuprinzând și unificând toate stadiile educației – preșcolară, primară,
secundară, universitară –, căutând să abordeze educația în totalitatea ei”; c) „include modele de
educație formale, nonformale și informale”; d) valorifică nu numai „instituțiile educaționale
specializate (școlile, universitățile, centrele de instruire)”, ci și familia, comunitatea – locală,
profesională, religioasă; mass-media etc.; e) „are un caracter universal”; f) utilizează toate
resursele pedagogice existente, integrate nu doar pe verticala timpului școlar și postșcolar, ci și
în spațiul educației, „la nivelul dimensiunilor ei orizontale și de profunzime, pentru fiecare stadiu
al vieții” (R.H. Dave, sub redacție, trad., 1991).
Autoeducația constituie cea de-a doua direcție principală de dezvoltare a educației,
aflată în strânsă legătură cu educația permanentă, fiind posibilă și evoluând ca o consecință a
acesteia, apărută, confirmată și consolidată în timp. În acest context, în literatura de specialitate
este subliniat faptul că „a educa în perspectiva educației permanente înseamnă, în esență, a
determina un autentic proces de autoeducație” (Steliana Toma, 1983, p. 40).

Ca direcție principală de dezvoltare a educației, afirmată în contextul angajării strategice

a educației permanente în reformarea sistemelor de învățământ în epoca modernă și
contemporană, „autoeducația reprezintă activitatea ființei umane desfășurată în scopul
perfecționării propriei personalități”. Ea implică realizarea unui salt calitativ de la fază de
autoînvățare și autoinstruire autonomă, realizată fără profesor, dar pe baza proiectelor propuse de
profesor, la faza de autoproiectare curriculară a propriei activități, pe termen scurt, dar și mediu
și lung, în care educatorul, transformat calitativ în autoeducator, devine propriul său profesor. În
această perspectivă, autoeducația poate contribui la realizarea scopului final, superior, al
educației – „a face din obiectul educației subiectul propriei sale educații, din omul care capătă
educație, omul care se educă el însuși” (Edgar Faure, sub redacție, trad. 1974, p. 220).
Educabilitatea, valorificată deplin, la nivel superior, constituie cea de-a treia direcție
principală de dezvoltare a educației. „Această calitate este realizabilă efectiv în contextul
organizării educației în sensul educației permanente, autoeducației, proiectării curriculare”
activității de educație și de instruire, valorificând deplin, corect din punct de vedere pedagogic
relațiile dintre cei trei factori care susțin educabilitatea: ereditatea – mediul – educația (Gabriela
Cristea, 2008, p. 68, 69).
Ereditatea definește o trăsătură globală, biologică și psihologică, proprie organismului
uman, care intervine ca premisă naturală favorabilă dezvoltării personalității la nivelul relațiilor
dintre genotip („patrimoniul moștenit”) și fenotip (efectul genotipului rezultat în urma
interacțiunilor cu mediul social), dintre creșterea fizică, a schemei corporale) și maturizarea
fiziologică (și psihologică) (generată în urma dezvoltării interne). La acest nivel, educabilitatea
valorifică plasticitatea sistemului nervos, relația excitație – inhibiție, calităților analizatorilor
etc., care susțin evoluția personalității umane în contextul perfecționării raporturilor dintre
învățare și dezvoltare (Pantelimon Golu, 1985)
Mediul definește ansamblul factorilor sociali care condiționează, în mod organizat, dar și
neorganizat, dezvoltarea personalității educatului. Avem în vedere toate componentele mediului
social, existente la nivel: a) comunitar (familie, comunitate locală / teritorială / națională /
europeană etc.); b) cultural (cultura promovată de societate, familie, instituțiile artistice, biserică,
mass-media etc.); c) economic (modelul și nivelul de dezvoltare, profesiile etc.); d) politic
(modul de realizare al democrației, reprezentativă și directă, la nivel central și local, instituțional
și social, guvernamental și nonguvernamental etc.); e) natural (populația, clima, geografia etc. În
această perspectivă, „valorificarea deplină a educabilității solicită mediului prelucrarea socio-
culturală a dispozițiilor native ale celui educat (elev etc.), dar și angajarea sa optimă în raport cu
educația” (Gabriela Cristea, 2008, p. 69). Practic, „pe pozițiile sale superioare, la nivelul
componentelor sale socio-culturale și al derivatelor ei socio-comunicative, mediul se
prelungește în educație, se unifică cu educația” (Pantelimon Golu, 1985, p. 82, subl.ns.)
 Educația este factor determinant al dezvoltării personalității, care asigură valorificarea
deplină a educabilității, ca direcție principală de evoluție a educației în societatea modernă și
contemporană, în măsura în care este concepută (proiectată) și realizată la un nivel calitativ
superior. Aceasta presupune: a) raportarea corectă, din punct de vedere pedagogic la ereditate –
ca premisă natură favorabilă dezvoltării personalității educatului – și la mediul social, receptat și
valorificat ca factor sau condiție socială (culturală, comunitară etc.) a dezvoltării personalității
educatului; b) proiectarea curriculară, centrată asupra unor obiective generale care vizează
formarea-dezvoltarea personalității educatului în perspectiva educației permanente și a
autoeducației.
Concluzie. Valorificarea deplină a educabilității implică optimizarea permanentă a
raporturilor dintre ereditate – ca premisă naturală a dezvoltării personalității educatului – mediul
social, ca și condiție socio-culturală și comunitară a dezvoltării personalității educatului –
educația de calitate superioară, proiectată curricular, în perspectiva educației permanente și a
autoeducației, ca factor determinant al dezvoltării durabile a personalității educatului.