CRISTEA CĂTĂLINA GABRIELA

conf. univ. dr.

SINTEZE XII

CAPITOLUL 5
COMPONENTELE CURRICULUMULUI

Acest curs îşi propune: a) să definească principalele componente ale curriculumului, b) să

evidenţieze importanţa corelaţiilor dintre principalele componente ale curriculumului în
contextul abordării pragmatice a activităţii de proiectare a educaţiei şi instruirii la nivel de sistem
şi de proces de învățământ; c) să analizeze implicaţiile componentelor curriculumului, privite în
interacţiunea lor la nivelul proiectării pedagogice a educaţiei şi instruirii la nivel de sistem şi de
proces.

5.1. Definirea componentelor curriculumului

Componentele curriculumului sunt determinate de resursele care alimentează activitatea de
educaţie şi instruire: a) societatea, cu cerinţele şi aspiraţiile sale culturale, comunitare, politice,
economice etc. condiționate istoric; b) cultura (ştiinţifică, tehnologică, artistică, morală,
religioasă, politică, economică etc.) confirmată istoric; c) actorii educaţiei, profesorii şi elevii,
dar și alți reprezentanți ai comunității implicați în realizarea unor activități cu funcții și finalități
formative (vezi Tyler, R.W.1949, Dorel Ungureanu, 1999, p. 67).
Dicţionarele de specialitate consacrate, evidenţiază componentele curriculumului integrate la
nivel de sistem de: a) demersuri teoretice asupra societății și educaţiei; b) finalităţi (n.n.
macrostructurale) şi obiective (n.n. finalităţi microstructurale); c) conţinuturi selecţionate şi
organizate conform finalităților, în acord special cu obiectivele generale și specifice ale planului
de învățământ și ale programelor școlare; d) metode de predare-învăţare implicate și în evaluare;
e) strategii de evaluare a performanţelor imediate (conform obiectivelor concrete) și a
competențelor dobândite în timp pe termen mediu (conform obiectivelor specifice) și lung
(conform obiectivelor generale și finalităților macrostructurale) (Husen, T.; Postlethwaite, T.N.,
Eds. in Chief, 1994, p.1147, apud Creţu Carmen, 1998, p.61.)
Teoria şi metodologia curriculumului preia aceste componente de bază de la nivelul
științelor fundamentale ale educației:
1. Fundamentele pedagogiei (Teoria generală a educației) – vezi conceptele pedagogice
fundamentale care definesc: a) educaţia; b) funcţiile şi structura de bază a educaţiei c)
conţinuturile şi formele generale ale educaţiei; d) sistemul de educaţie, cu principalele sale
subsisteme: sistemul de învăţământ și procesul de învăţământ; e_ finalităţile educaţiei
macrostructurale (de sistem – idealul educației și scopurile generale ale educației) și ;
microstructurale (de proces – obiectivele generale, specifice și concrete ale educației și ale
instruirii); e) direcţiile generale de evoluţie a educaţiei: educaţia permanentă, autoeducaţia,
valorificarea educabilităţii. Toate aceste concepte sunt valorificate în mod special, la nivelul
Teoriei şi metodologiei curriculumului care studiază activitatea de proiectare optimă, eficientă,
strategică, a educației, la scara întregului sistem și proces de învățământ.
2. Teoria şi metodologia instruirii (Didactica generală) – vezi conceptele pedagogice
fundamentale care definesc: a) instruirea (ca principal subsistem al activității de educație); b)
procesul de învățământ (ca principal subsistem al sistemului de învățământ); c) obiectivele
procesului de învățământ, proiectate ca finalități macrostructurale, subordonate finalităților
macrostructurale; d) conţinutul învăţământului care poate fi realizat prin plan, programe,
manuale, auxiliare – școlare; d) metodele de învățământ (de comunicare, de investigare a
realității, de acțiune practică, de instruire programată cu aplicațiile calculatorului etc.);
e)modurile sau formele de organizare instruirii (frontală, pe grupe, individuală; pe diferite tipuri
și variante de lecție etc.); f) tehnicile, metodele și strategiile de evaluare a rezultatelor procesului
de învățământ (la începutul, pe tot parcursul și la finalul activității). Toate aceste concepte sunt
valorificate în mod special, la nivelul Teoriei şi metodologiei curriculumului care studiază
activitatea de proiectare optimă, eficientă, strategică, a instruirii, organizată formal, dar și
nonformal pe trepte, ani și discipline de învățământ.
Abordarea pragmatică a curriculumului solicită cunoaşterea tuturor acestor concepte
pedagogice de bază analizate la nivelul celor două științe fundamentale ale educației. Proiectarea
curriculară realizată în contextul deschis al societăii informaționale, solicită și valorificarea
alotor concepte promovate de alte științe ale educației construit interdisciplinar: psihologia
educației (pentru aprofundarea problematicii învățării), sociologia educația (pentru abordarea
sistemică a oricărui proiect curricular), managementul educației, organizației școlare și ale clasei
de elevi (pentru organizarea eficientă a resurselor disponibile în vedere planificării raționale a
activității) etc. Pe acest fond sunt aprofundate și dezvoltate, la un nivel conceptual și pragmatic
superior, toate „definiţiile contemporane asupra curriculumului care focalizează prioritar asupra
relaţiilor dintre componentele diverse ale procesului de învățământ, între obiectivele didactice –
conţinuturile predării-învățării – metodele și mijloacele de instruire – rezultatele învăţării
şcolare”, obținute pe termen scurt, mediu și lung. (vezi A. Lewy, A., 1990, apud, Vasile Chiş,
2001, p. 90.

5.2. Implicaţii la nivelul proiectării pedagogice

Definirea componentelor curriculumului şi a principalelor legături funcţionale dintre acestea,

necesare la toate nivelurile sistemului şi ale procesului de învăţământ, creează premisele
afirmării unui nou model de proiectare pedagogică focalizat asupra finalităților în funcție de care
sunt selectate cunoștințele de bază și anticipate metodele de instruire eficiente, formele de
organizare optime și strategiile de evaluare cu rol de reglare-autoreglare permanentă a activității.
Noul model este tipic activității de proiectare curriculară devine o direcţie generală de
dezvoltare a educaţiei și instruirii, confirmată la nivel de politică a educaţiei din cea de-a doua
jumătate a secolului XX până în prezent. Se afirmă chiar la nivel epistemologic ca paradigma a
pedagogiei. Ea are la bază „o concepţie privitoare la procesele de instruire şi învăţare, la
formularea scopurilor şi obiectivelor, la stabilirea condiţiilor de învăţare, a mijloacelor,
metodelor şi procedeelor de evaluare”. Ca paradigmă „face legătura între liniile directoare
oficiale şi planurile de învăţământ, pe de o parte, şi planificarea instruirii, de cealaltă parte (vezi
Horst Schaub; Karl.G. Zenke, 2001, p.55).
Modelul de proiectare curriculară a instruiri aplicabil la toate treptele și disciplinele de
învățământ este centrat asupra obiectivelor procesului de învăţământ, care reflectă orientările
valorice strategice stabilite la scara întregului sistem de învăţământ prin intermediul idealului şi
al scopurilor educaţiei. Are ca funcție fundamentală asigurarea concordanţei pedagogice optime
între obiective – conţinuturi – metodologie (metode, mijloace, forme de organizare) – evaluare,
ceea ce presupune o anumită calitate a activităţii de formare a formatorilor care intervin
permanent în context deschis spre educaţia permanentă şi spre autoeducaţie. Este motivul pentru
care formarea formatorilor este integrată în structura de funcționare a modelului de proiectare
curriculară (vezi Sorin Cristea, 2015, p. 767).
Modelul de proiectare curriculară

c
f.f m
o = obiective
o
c = conţinut

m = metodologie
e e = evaluare

f.f. = formarea formatorilor

(iniţială-continuă).

Principiile proiectării curriculare sunt elaborate la jumătatea secolului XX, prin contribuţia
specială a pedagogiei din S.U.A. Sunt definite de Ralph W. Tyler în cartea Principii de bază ale
curriculumului și ale instruirii, considerată de istorici „Biblia Curriculumului”: 1. Principiul
definirii scopurilor și obiectivelor instruirii (în termeni psihologici de „comportamente
cognitive” și sociali, de conținuturi cerute de societate, în plan profesional, civic, comunitar etc.);
2) Principiul selectării experienţelor de învăţare conform scopurilor și obiectivelor stabilite an;
3) Principiul organizării experienţelor de învăţare prin metode eficiente care permit îndeplinirea
scopurilor și obiectivelor; 4) Principiul evaluării rezultatelor în raport de scopurile și obiectivele
propuse la începutul activităţii (vezi Ralph W. Tyler, R.W., 1949).
 Afirmarea modelului proiectării curriculare la nivel de politică a educaţiei constituie o
direcţie principală de dezvoltare a sistemelor de învățământ în epoca modernă și contemporană,
după anii 1970-1980, promovată de UNESCO. Efectele sale globale sunt evidente la nivelul
reconstrucției curriculare a reformelor școlare, a planului de învățământ de învățământ, a
programelor și a manualelor școlare, concepute intradisciplinar, interdisciplinar și
trandisciplinar în perspectiva educației permanente și a învățării / autoînvățării eficiente pe tot
parcursul vieții (vezi L.D’ Hainaut, coordonator, 1979, trad., 1981; Jacques Delors, trad., 2000)
Procesul proiectării curriculare este unul multifazic. El include liniile de forţă ale
componentelor curriculumului, trasate şi intersectate în diferite variante de organizare, toate
având în centru sau ca reper valoric prioritar finalităţile educației și ale instruirii,
macrostructurale și microstructurale. Finalitățile susțin în mod special un curriculum formal prin:
a)„obiectivări primare: planul de învățământ și programele școlare; b) obiectivări secundare:
manualele (pentru elevi) și metodicile (manualele profesorului); c) obiectivări terțiare: programe
(orare) școlare, planificări calendaristice ale materiei (trimestriale sau semestriale) proiecte
pedagogice” (de lecție, de oră dirigenție, de cerc de specialitate, de excursie didactică etc.)
La nivel macrostructural, de plan de învățământ, procesul proiectării curriculare, inițiat de
regulă, în cadrul unei „reforme curriculare” include:
„1. Un core curriculum socotit obligatoriu și alcătuit din discipline de bază”, precum limba
maternă și limbile străine, matematica, științele naturii (biologie, fizică chimie, geografie fizică),
științele socio-umane (istorie, geografie socio-umană, economie, sociologie, psihologie și
materiile școlare aplicate (educația fizică, educația estetică, educația tehnologică);
„2. Un curriculum secundar, alcătuit din discipline opționale (apropiate de fased curriculum)
și discipline facultative (curriculum centrat pe cel ce învață)”.
La nivel de programă școlară, „modelul pedagogic curricular al disciplinei include cel puțin
următoarele elemente: a) obiectivele generale ale domeniului, definite în termeni de competențe
și de capacități finale; b) standardele de performanță prin care pot fi atestate (evaluate)
competențele și caapcitățile finale: c) obiectivele specifice ale capitolelor (unităților de învățare)
și modalitățile de testare a acestora; d) unitățile de conținut descrise în succesiunea în care
trebuie parcurse, însoțite, eventual, de sugestii privind organizarea experiențelor de învățare
pentru atingerea obiectivelor fiecărei unități sau secvențe” (Ion Negreț-Dobridor, 2008, pp. 228-
230).