CURRICULUM.

CARACTERISTICI, DISTINCŢII, EVOLUŢII

Curriculum-ul reprezintă un concept fundamental la nivelul pedagogiei postmoderne.

Provine din limba latină, (fugă, alergare, cursă, întrecere, car de luptă) şi este consemnat
pentru prima dată in documentele universităților din Leiden-Olanda (1582) și Glasgow-Scoţia
(1633).
• Curriculum (sg.) – Curricula (pl.)
• Substantiv – Curriculum (fugă, alergare, cursă, întrecere, car de luptă)
• Verb - Currere (a alerga indiferent de context, continuu, în desfăşurare)
• Curriculum – plan de învăţare
• Currere – experienţa în contexte educaţionale

Definiţii ale curriculumului:

A. A. Glatthorn: Curriculumul inseamnă planul realizat pentru calauzirea procesului de

invatamant in scoli, reprezentat de obicei in documente oficiale realizate la cateva nivele de
generalitate, precum si implementarea acestui plan in clasa; aceste experinte au loc intr-un
mediu de invatare care, de asemenea influenteaza ceea ce este invatat.

L. D'Hainaut: Curriculum-ul este considerat un proiect care defineşte ţelurile, scopurile şi

obiectivele unei acţiuni educaţionale, căile, mijloacele şi activităţile folosite pentru atingerea
acestor scopuri, metodele şi instrumentele necesare evaluării rezultatelor obţinute

D. Walker: Curriculumul reuneşte tot ceea ce mediul şcolar oferă elevului ca posibilităţi de
învăţare: nu numai concepte, ci şi principii, proceduri şi atitudini, şi care are în vedere atât
mijloacele prin care instituţia oferă aceste posibilităţi, cât şi cele prin care se evaluează
procesele înseşi de predare şi învăţare

D. Tanner, L. Tanner: Curriculum înseamnă experienţele de instruire planifcate create pentru

a-i ajuta pe cei care învaţă să-şi dezvolte şi să-şi extindă capacităţile individuale. Aceste
experienţe sunt organizate de şcoală şi au loc în urma reconstrucţiei experienţelor şi
cunoştinţelor elevilor

C. Creţu: Aria extinsă a ofertelor de învăţare şi a manierelor de organizare a acestora de

catre instiţutiile scolare, cât şi corpusul extrem de complex al documentelor prin intermediul
cărora sunt proiectate, organizate, implementate, evaluate şi revizuite, intr-o maniera, de
preferinta, flexibila si deschisa, aceste "oferte", "contexte" ori "activitati " de invăţare.

Într-o perspectivă operaţională, metodologică asupra definirii curriculumului, putem

identifica existenţa a două accepţiuni:

1
Accepţiunea restrânsă, tradiţională care considera curriculumul ca reprezentând ansamblul
acelor documente de politică şcolară de tip reglator care consemnează datele esenţiale
privind procesele educative şi experienţele de învăţare pe care şcoala le oferă elevului şi care
asigură managementul sistemului la nivel micropedagogic.

Accepţiunea extinsă, actuală, care îl consideră drept un concept integrator, şi îl

operaţionalizează abordând acţiunile educative în manieră sistemică, globală şi deschisă
(Bocoş M., Cristea S., Potolea D.). Păstrează sensul de traseu intelectual şi afectiv pe care
şcoala îl propune elevului, dar nu înţeles în sens tradiţional, ci ca o valorificare accentuată a
potenţialului elevului. Îl defineşte ca proiect pedagogic care articulează interdependenţele
multiple stabilite între următoarele componente:
• obiectivele educaţionale formulate în termeni de competenţe (generale, cadru şi de
referinţă ale disciplinelor de studiu şi chiar obiectivele operaţionale şi cele de
evaluare);
• conţinuturile instruirii vehiculate în vederea atingerii obiectivelor prestabilite (fixate în
documentele şcolare de tip reglator: planuri de învăţământ, programe, manuale, arii
de studiu, arii tematice, subiecte etc.);
• strategiile de predare şi învăţare în şcoală şi în afara şcolii, corespunzătoare
influenţelor educative de tip formal, nonformal şi informal;
• strategiile de evaluare a eficienţei activităţilor educative (Bocoş M., 2008).

Fundamentele istorice ale curriculumului

O modalitate eficientă de a depăşi contradicţiile şi multitudinea de sensuri oferite
conceptului este de a privi spre fundamentele istorice ale acestuia (Cristea S., 2004).

Acest mod de argumentare evidenţiază etapele parcurse de semnificaţiile atribuite

conceptului de curriculum şi atrag atenţia asupra analizei semnificaţiilor curriculumului în
anumite condiţii socio-istorice cu puterea de a justifica utilizarea acestuia într-un anumit
sens.

Pe de altă parte, atribuirea unui anumit sens într-un context istoric, nu justifică preluarea
înţelesurilor curriculumului şi utilizarea lor în alt context.

Etapa tradiţională: curriculum cu sens de curs oficial organizat într-un cadru instituţionalizat,
specializat în educaţie, adaptat schimbărilor prezente la nivelul societăţii care se finalizează
cu obţinerea unui grad sau al unui nivel de instruire, fiind concretizat în documente precum:
planuri de învăţământ, programe de studiu, manuale, ghiduri, auxiliare. (secolele 16-19).
Reduce curriculumul la nivelul conţinutului.

Etapa modernă: curriculum cu sens de proiect pedagogic organizat prin corelarea

disciplinelor de învăţământ cu experienţele de învăţare directe sau indirecte ale elevului,

2
extinse dincolo de mediul formal (J. Dewey - 1902, F. Bobbitt - 1918). Adaptează materia
şcolară specificului experienţelor, mediului de viaţă al copilului.

Etapa postmodernă: curriculum cu sens de proiect pedagogic organizat pe baza unor

principii care evidenţiază importanţa prioritară a obiectivelor urmărite în educaţie. Aceste
obiective determină alegerea experienţelor de învăţare, a strategiilor de organizare a
învăţării şi a mijloacelor de evaluare a rezultatelor şcolare (R. Tyler - 1949). Delimitează
principiile care stau la baza curriculumului iar conceptul de curriculum se transformă în
paradigmă.

Abordarea modernă a curriculumului

Semnificaţia modernă a termenului de curriculum a fost oferită de către John Dewey, acesta
fiind preocupat de necesitatea corelării conţinuturilor programelor şcolare cu experienţele
de învăţare ale elevilor, care ar trebui organizate şi valorificate de profesori. (Copilul şi
curriculumul, 1902).

Dewey atrage atenţia asupra posibilei greşeli a interpretării acestuia ca reprezentând două
realităţi separate: (a) disciplinele şi subiectele studiate în şcoală şi (b) experienţa de învăţare
a copilului, ce ar trebui preluată şi organizată de şcoală.

Curriculumul presupune corelarea acestor două fenomene, printr-o „reconstituire care

începe de la experienţa actuală a copilului şi se deplasează către ceea ce reprezintă întregul
organizat al adevărului asimilat prin învăţare”.

F. Bobbitt (1876-1952): curriculumul va reprezenta acea serie de experienţe pe care copiii şi

adulţii trebuie să le primească prin atingerea acelor obiective” (1918).

Prezintă curriculumul drept experienţă de învăţare. Extinde aria de cuprindere a termenului

la întreaga experienţă de învăţare a copilului, dobândită atât în şcoală, cât şi în afara şcolii,
prin activităţi de tip nonformal sau extraşcolar, planificate şi aplicate de şcoală.

Abordarea postmodernă a curriculumului

La fel ca şi Bobbitt, a pus accentul pe formularea obiectivelor de tip comportamental. Din
moment ce scopul real al educaţiei este să aducă schimbări semnificative în modelele
comportamentale ale elevilor, devine important de realizat că orice stabilire a obiectivelor
şcolare ar trebui să fie o afirmare a schimbărilor ce trebuie să aibă loc la nivelul elevilor.

Tyler începe cu formularea a patru întrebări care trebuie să-şi găsească răspunsul în procesul
de dezvoltare al curriculumului:

1. Ce scopuri educaţionale ar trebui să urmărească să atingă şcoala?

2. Ce experienţe educaţionale adecvate pot fi oferite pentru atingerea acestor
scopuri?

3
 3. Cum pot fi aceste experienţe educaţionale efectiv organizate?
4. Cum putem determina dacă aceste scopuri sunt atinse?

Paradigma curriculumului propune „o perspectivă metodologică integratoare” asupra

doemniului (S. Cristea, 2004) şi permite identificarea unor „axiome determinante pentru
(re)definirea conceptului de educaţie” drept un concept pedagogic fundamental,
presupunând conceperea unitară a procesului de învăţământ şi a activităţii de instruire.

Deşi uneori nu stabilesc intenţionat scopurile, profesorii ştiu intuitiv ce anume ar trebui să se
realizeze în educaţie şi cum contribuie domeniul lor la realizarea unei educaţii de calitate.

Indiferent de modul în care sunt (sau nu) definite scopurile, acestea au puterea unor „criterii
de selecţie a materialelor didactice, a conţinuturilor, a dezvoltării procedurilor de instruire în
ansamblu şi de pregătire a instrumentelor de evaluare”.

În domeniul curriculumului apare ce fiind necesară o filosofie integratoare (comprehensivă)

a educaţiei care să stea la baza „judecăţilor de valoare” realizate de către cei în măsură să
propună scopurile pe care şcoala trebuie să le urmărească.

În lipsa unei asemenea filosofii, scopurile sunt selectate în funcţie de orientarea filosofică
principală în care se regăseşte teoreticianul sau practicianul (precum esenţialismul,
progresivismul, psihologia copilului, behaviorismul etc.).

Evoluţii ale semnificațiilor curriculumului

Un moment semnificativ în domeniul curriculumului, al teoriei şi practicii, este cel cunoscut
sub numele de Reconceptualism. Numele cercetătorilor legate de această mişcare sunt cele
ale lui William Pinar şi M. R. Grumet. Reconceptualismul aduce în discuţie conceptul de
currere. Acest termen nu interpretează etimologic termenul latinesc curriculum drept o
cursă ce trebuie străbătută ci se concentrează asupra rădăcinii infinitive a termenului pentru
a accentua activitatea de alergare în sine. Evidenţiază capacitatea individului de a-şi
reconceptualiza acţiunile educaţionale.

Currere înseamnă a alerga (indiferent de context). Este o disciplină producătoare a

cunoaşterii, cu propria sa metodă de cercetare şi cu propria sa arie de investigare. Currere
reprezintă astfel studiul experienţei educaţionale.

Currere poate fi ataşat concepţiei lui J. Dewey despre curriculum ca experienţă. Conform
acestuia, curriculumul nu constă în stabilirea unor obiective predeterminate sau a unor
rezultate clare ale învăţării ci, mai degrabă, trebuie privit ca un proces continuu de
construcţie şi reconstrucţie, de reflecţie activă asupra experienţei celui aflat în procesul de
autoeducaţie.

4
Odată centrat pe copil, curriculumul apare ca fiind un proces interactiv şi reflectiv realizat
într-un context social extins. Reprezintă procesul de căutare, de către elev, a sensurilor
(Graham R. J., 1992). Spre deosebire de abordarea rațională, care pune accentul pe
proiectare şi obiective, currere (reconceptualismul) se concentrează asupra naturii
experienţei personale a individului în relaţie cu oferta de experienţe propuse de către şcoală.