1.

PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT– OBIECT DE STUDIU AL DIDACTICII

Didactica, alături de teoria educaţiei, reprezintă ştiinţele fundamentale ale educaţiei (nucleul tare
al ştiinţelor educaţiei).
Didactica este, în sens etimologic, ştiinţa învăţării, ştiinţă care a evoluat de-a lungul timpului sub
influenţa maturizării celorlalte ştiinţe ale educaţiei şi ca urmare a relaţiilor cu alte domenii ştiinţifice. Prin
obiectul de studiu comun (procesul de învăţământ, instruirea realizată prin procesul de învăţământ),
didactica este asociată cu teoria instruirii.
Didactica postmodernă valorifică elevul, determinând un nou tip de dialog al teoriilor învăţării şi
modelelor de instruire.
Didacticile speciale (metodicile) reprezintă modalităţi de aplicare a didacticii generale la
specificul unui obiect de învăţământ.

1.1. Obiectul de studiu al didacticii

Wincenty Okón consideră că obiectivul didacticii este: a) să analizeze: scopurile şi conţinutul

instrucţiei, procesul de învăţământ şi principiile acestuia; b) să facă cunoscute: metodele şi mijloacele de
învăţământ, organizarea învăţământului, planificarea muncii didactice, personalitatea profesorului
(Ionescu Miron, Radu Ioan, coord., 2001, p.20)
În vederea delimitării conceptuale a domeniului didacticii este necesar a specifica sensurile actuale
ale conceptelor de învăţământ şi instruire (Ionescu Miron, Radu Ioan, coord., 2001, p.20-22):
Învăţământ:
- principală formă de organizare a educaţiei; proces de instruire şi educare în şcoală, organizat şi
desfăşurat pentru a realiza obiectivele pedagogice ale educaţiei şcolare, stabilite la nivel de sistem şi de
proces (Miron Ionescu);
- domeniu în care este valorificată structura acţiunii educaţionale la nivelul corelaţiei funcţionale
dintre cadrele didactice şi elevi, exersată în numeroase şi variate situaţii educative (G. Mialaret, 1992);
- ansamblul instituţiilor şcolare dintr-o ţară care participă la organizarea arhitecturii şcolare prin
proiectarea unor cicluri, orientări, filiere, realizabile la nivelul unor structuri specifice educaţiei/instruirii
formale, dar şi neformale („Dictionnaire encyclopédique de l´éducation et de la formation”, 1994).
Instruire: concept corelat în principal cu învăţământul şi utilizat frecvent cu cel puţin trei nuanţări:
- instruire generală: activitate de înzestrare cu competenţe şi cunoştinţe din domeniile culturii,
ştiinţei, tehnicii şi de aplicare a lor în practică;
- instruire profesională: activitate al cărei scop este însuşirea unei specialităţi, a unei profesii
concrete; ea se bazează pe însuşirea cunoştinţelor profesionale, pe formarea abilităţilor
profesionale şi pe dezvoltarea interesului şi preocupărilor legate de profesia respectivă;
- autoinstruire: instruire realizată prin efort propriu, în afara unei instituţii şi în absenţa îndrumării
unei persoane din afară.
Etimologic, termenul “instruire” provine din latinescul instruo şi înseamnă aranjament, aranjare,
construcţie, întemeiere, instrucţia devenind o construcţie a spiritului, a intelectului, “construcţia unor
structuri cognitive, operaţionale” (Skinner).
 Ioan Neacşu defineşte în mod operaţional instruirea “ca procesul prin care mediul unui subiect este
deliberat manipulat pentru a învăţa să fie capabil să emită sau să se angajeze într-un comportament
specific, în condiţii specifice şi cu răspunsuri specifice situaţiei” (Neacşu Ioan, 1999, p. 64).
I. Cerghit (1996) analizează următoarele abordări ale instrucţiei:
- activitate de transmitere a cunoştinţelor (abordarea tradiţională);
- activitate de dirijare a învăţării;
- mod de organizare a situaţiilor de instruire;
- proces de formare a structurilor mentale;
- proces de construcţie a cunoştinţelor prin interacţiune socială.
Considerarea didacticii drept ştiinţa şi arta (în sens de măiestrie didactică) conceperii, organizării şi
desfăşurării cu succes a procesului de învăţământ sau al predării - învăţării eficiente, a condus la asocierea
didacticii cu teoria instruirii, atât prin obiectul comun de studiu, cât şi datorită absenţei termenului de
didactică în literatura de specialitate anglo-saxonă (Romiţă B. Iucu, 2001, p.29).
Sorin Cristea consideră că obiectul de studiu al didacticii generale vizează definirea procesului de
învăţământ din următoarele perspectivele (Cristea, Sorin, 2000, p. 99):
- caracteristici generale şi dimensiuni specifice;
- structură de funcţionare, bazată pe corelaţia obiective - conţinut - metodologie - evaluare;
- sistem de proiectare dezvoltat la nivelul activităţii didactice/ educative, realizată în mediul şcolar
şi extraşcolar.
Teoria instruirii defineşte conceptele de bază ale didacticii generale (E. Noveanu), (Cristea, Sorin,
2000, p. 366): procesul de învăţământ, obiectivele pedagogice, conţinutul învăţământului, metodologia
didactică, evaluarea didactică, proiectarea pedagogică/ a procesului de învăţământ.
I. Nicola (1994) sistematizează următoarele probleme de care se preocupă didactica (Nicola Ioan,
1994, p. 270-271):
a) Conţinutul procesului de învăţământ (volumul şi calitatea cunoştinţelor):
➢ didactica priveşte criteriile pe baza cărora se efectuează selectarea şi ordonarea
cunoştinţelor, astfel încât să fie în concordanţă cu cerinţele sociale şi să asigure integrarea
individului în viaţa socială;
➢ didactica se concentrează asupra elaborării metodologiei necesare întocmirii planurilor de
învăţământ, a programelor şi manualelor şcolare;
b) Tehnologia desfăşurării procesului de învăţământ (ansamblul principiilor, metodelor,
procedeelor, mijloacelor şi formelor de organizare folosite în vederea transmiterii şi asimilării
cunoştinţelor);
➢ didactica se centrează asupra problemei: cum poate fi transmisă o cantitate de informaţii
pentru a putea fi învăţată mai uşor şi mai eficient şi cum ar putea fi structurat un corp de
cunoştinţe pentru a putea fi înţeles de către cel care învaţă?
c) Asigurarea unui echilibru funcţional între predare şi învăţare;
➢ didactica este interesată de eficientizarea predării în vederea asigurării învăţării la elev;
“îmbogăţită prin punctul de vedere social, didactica obligă profesorii să utilizeze forţe
sociale susceptibile de a completa şi întări efectele comunicării pedagogice” (G. Leroy,
1974)
d) Evaluarea randamentului procesului de învăţământ;
➢ didactica priveşte eficienţa pedagogică a procesului de învăţământ, urmărind surprinderea
corelaţiei dintre obiective, metodologie şi consecinţele asupra dezvoltării personalităţii,
 preconizând totodată măsuri de ordin pedagogic pentru sporirea randamentului acestui
proces.
e) Conducerea acţiunii didactice. Relaţia profesor - elev;
➢ didactica se orientează spre cunoaşterea cât mai detaliată a rolurilor profesorului şi
elevului, astfel încât să existe cooperare şi să se producă progres în învăţare.
Cursul de pedagogie din 1988 propune următoarea tematică a teoriei generale a instruirii (Cerghit
Ioan, Vlăsceanu Lazăr, coord., 1988, p. 101-269):
➢ procesul de învăţământ – cadru principal de educare şi instruire a elevilor; principiile
procesului de învăţământ;
➢ teoria şi metodologia obiectivelor educaţionale;
➢ conţinutul procesului de învăţământ;
➢ metodologia instruirii;
➢ mijloace de învăţământ şi strategii didactice;
➢ moduri şi forme de organizare a procesului de învăţământ;
➢ evaluarea randamentului şcolar;
➢ proiectarea pedagogică.
Obiectul de studiu al didacticii are o cuprindere mai mare în didactica actuală.
După M. Ionescu, didactica clasică a avut ca obiect de studiu esenţa procesului de învăţământ, cu
scopul şi sarcinile sale; procesul de învăţământ şi factorii acestuia; conţinutul învăţământului; principiile,
metodele şi formele organizatorice ale activităţii instructiv - educative; organizarea învăţământului: clasa,
şcoala şi sistemul educaţional; profesorul.
Didactica modernă încorporează întreaga sferă de cuprindere a didacticii clasice, extinzându-şi
conţinutul prin includerea unor noi teme, cum ar fi: didactica adulţilor, instruirea programată,
programarea pedagogică, alte modalităţi de organizare a activităţilor instructiv-educative Ionescu Miron,
Radu Ioan, coord., 2001. p. 23). Prezentăm, comparativ, analiza obiectului de studiu al didacticii din
perspectivă tradiţională şi actuală:

Didactica tradiţională Didactica actuală

Procesul de învăţământ:
- scop şi sarcini;
- organizarea învăţământului;
- conţinutul învăţământului;
- principii;
- metodologie;
- personalitatea profesorului.
- Procesul de învăţământ, cu toate elementele determinante
(esenţă, scop şi sarcini, factori, organizarea învăţământului:
clasa, şcoala şi sistemul educaţional, conţinutul învăţământului,
principii, metode, forme organizatorice, personalitatea
profesorului).
- Autoinstruirea (esenţa, procesul propriu-zis, condiţiile unei
autoinstruiri autentice şi eficiente).
- Instruirea programată.
- Didactica adulţilor (specific, forme de realizare, modalităţi
adecvate de menţinere a unui nivel instructiv mulţumitor,
strategii specifice).

1.2. Abordarea sistemică a procesului de învăţământ

Procesul de învăţământ cuprinde totalitatea activităţilor sistematice şi organizate, care se
desfăşoară în şcoli, sub îndrumarea cadrelor didactice, în scopul educării elevilor.
 Procesul de învăţământ este structurat pe trei componente fundamentale: predarea, învăţarea şi
evaluarea, fiecare componentă fiind concretizată prin metode, procedee şi forme de activitate specifice.
Desfăşurarea procesului de învăţământ implică participarea simultană a cadrelor didactice şi a
elevilor. Activitatea cadrelor didactice se defineşte ca predare, iar activitatea elevilor este numită
învăţare. Figura 1.1. prezintă o schemă complexă, care relevă structura, intercondiţionările dintre
componente şi finalităţile procesului de învăţământ.

OBIECTIVE CONŢINUTUL
PEDAGOGICE ÎNVĂŢĂMÂNTULUI Figura 1.1.

❑ generale ❑ ansamblu de cunoştinţe

❑ specifice ❑ date
❑ operaţionale ❑ informaţii
❑ norme
❑ reguli
documente şcolare

RESURSE UMANE FINALITĂŢILE

❑ profesori EDUCAŢIEI
❑ personal ajutător ❑ competenţă profesională
PROCESUL DE
❑ elevi ❑ capacităţi intelectuale
ÎNVĂŢĂMÂNT
❑ cunoştinţe
❑ predare ❑ deprinderi practice
RESURSE ❑ învăţare ❑ atitudini
MATERIALE ❑ evaluare ❑ aptitudini
❑ condiţii şcolare ❑ alte activităţi ❑ convingeri
❑ fonduri
❑ trăsături de personalitate
❑ dotări
❑ sentimente
❑ echipamente

LEGISLAŢIE
TIMP ŞCOLAR ❑ norme constituţionale
❑ oră de predare ❑ Legea Învăţământului
❑ timp de practică ❑ Statutul cadrelor didactice
❑ timp pentru activităţi ❑ Regulamentul elevilor
culturale ❑ norme ştiinţifico- pedagogice
❑ norme etice şi juridice

Condiţia esenţială a abordării sistemice şi a îmbunătăţirii proceselor de învăţare şi evaluare este

reprezentată de acurateţea obiectivelor.
Fluxul de intrare este susţinut de resursele umane şi tehnico-materiale, iar cel de ieşire este
reprezentat prin rezultatele obţinute prin funcţionarea sistemului. Mediul în care sistemul de învăţământ
se desfăşoară este societatea.
 Abordarea sistemică a învăţământului este dificilă datorită structurii deschise a acestuia, a
influenţelor care se impun din suprasistem sau din subsistemele componente. În aceste condiţii, analizele
trebuie să se bazeze pe rezultate statistice. Abordarea sistemică este în favoarea coerenţei procesului
instructiv-educativ, prin integrarea tuturor componentelor în perspectiva obiectivelor, la nivelul fiecărei
etape a procesului. Se asigură, totodată, dezvoltarea conexiunilor între discipline şi, ca urmare,
promovarea interdisciplinarităţii în procesul de învăţământ.
Abordarea sistemică a procesului de învăţământ necesită îndeplinirea a patru condiţii:
• cunoaşterea sistemului
• elaborarea precisă a obiectivelor, subordonată idealului educaţional, formulat de societate
• posibilitatea cuantificării rezultatelor, decelabile atât la nivelul ansamblului, cât şi la nivelul
componentelor
• asigurarea reglării sistemului prin evaluarea rezultatelor.

1.3. Principiile procesului de învăţământ

În domeniul învăţământului, activitatea se desfăşoară pe baza unor norme cu arie largă de

cuprindere, care vizează pedagogia, etica, dreptul, metodica etc. Acest complex de norme include legi şi
norme juridice (Legea Învăţământului, Statutul cadrelor didactice, Regulamentul de activitate
profesională al elevilor etc.), principii ale evaluării, respectiv ale educaţiei intelectuale, morale, estetice,
ale educaţiei programate etc. Un loc important este atribuit principiilor procesului de învăţământ.
Principiile didactice inspiră formularea normelor şi regulilor care au menirea de a asigura
atingerea scopurilor educaţiei. Aceste principii se enunţă ca idei generale, orientative, de ghidare a
activităţii didactice a profesorului. Ele devin direct aplicabile prin reguli şi norme care prescriu direct
obiectul şi succesiunea actelor predării şi învăţării.
Principiile didactice asigură corelarea tuturor componentelor procesului didactic. Principiile
exprimă legături logice între:
➢ participarea activă şi însuşirea conştientă a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor
➢ intuiţia senzorială şi gândirea abstractă
➢ teorie şi practică
➢ acumulările prin învăţare şi consolidarea cunoştințelor în memorie
➢ caracterul ştiinţific al învăţării şi accesibilitate etc.

Se pot formula următoarele principii didactice:

• Principiul participării conştiente şi active a elevilor în activitatea de predare-învăţare
• Principiul caracterului intuitiv al învăţământului
• Principiul legării teoriei de practică
• Principiul învăţământului sistematic şi continuu
• Principiul însuşirii temeinice a cunoştințelor, priceperilor şi deprinderilor
• Principiul accesibilităţii şi individualizării învăţământului
• Principiul asigurării conexiunii inverse în procesul de învăţământ.

Respectarea tuturor principiilor este o condiţie pentru succesul procesului de învăţământ. Deşi
fiecare principiu exprimă anumite cerinţe privind organizarea şi conducerea procesului de învăţământ,
este de remarcat condiţionarea şi întrepătrunderea principiilor, care, în ansamblu, formează un sistem
unitar.

1.4. Interacţiunea predare-învăţare-evaluare

Conceptul de a preda se defineşte prin a învăţa pe alţii. Activitatea de predare presupune

abordarea de către cadrul didactic a diverse modalităţi de transmitere de cunoştinţe, printre care:
 prezentarea teoriei, a exemplelor adecvate, a modelelor, exponatelor etc.
 organizarea procesului astfel încât elevii, prin analize şi comparaţii, să dobândească noi
cunoştinţe
 rezumarea esenţialului prin formularea sintetică în legi, principii, definiţii, reguli etc.
 aplicarea teoriei în exerciţii şi probleme.
Predarea se desfăşoară în strânsă legătură cu învăţarea, împreună cu care determină un proces
complex, în cadrul căruia se manifestă diverse influenţe şi în care se leagă multiple conexiuni (fig.1.2).

Schema din figura 1.2 pune în evidenţă următoarele aspecte:

 învăţarea este iniţiată şi menţinută obiectivele urmărite (De ce se învaţă?) şi de conţinutul
sau materia de studiat (Ce se învaţă?)
 predarea poate fi pusă în aplicare prin diverse modalităţi (Prin ce metode şi mijloace se
învaţă?) şi poate fi influenţată de factori din mediul înconjurător (Ce poate influenţa
procesul de învăţare?)
 fiecare componentă prezentă în schemă reprezintă o dimensiune a spaţiului de instruire

Fig.1.2
Elevi – clasa de elevi (psihostructura)

Obiectivele instruirii CUI? Conţinutul metodic

DE CE?
CE?

Cine predă?
(profesorul)
CUM? CÂT de BINE?

Evaluarea
Strategii didactice Probe/Teste
Metode, mijloace
 Învăţarea este o categorie complexă, definită ca modificare a capacităţilor umane, în sens larg, cu
posibilitatea menţinerii capacităţilor nou dobândite, care nu pot fi puse pe seama procesului de creştere.
Literatura de specialitate descrie 14 tipuri de învăţare:
1. învăţarea de semnale, conform căreia, individul învaţă să dea un răspuns general, difuz la un
semnal. Această treaptă de învăţare este echivalentă cu reflexul condiţionat, pus în evidenţă de
fiziologi
2. învăţarea stimul-răspuns – se referă la dobândirea automatismelor, în special motorii, la care
perfecţionarea este condiţionată psihofiziologic şi sociocultural
3. înlănţuirea, care se manifestă ca un şir de asociaţii între diferite elemente automatizate
4. asociaţia verbal – se referă la învăţarea de lanţuri verbale
5. învăţarea prin discriminare – utilizează, pe lângă analiză şi asociaţie, operaţii de comparaţie
6. învăţarea de concepte (însuşirea de noţiuni) – presupune atât generalizări sau abstractizări, cât şi
elemente de clasificare, definiţii în forme concrete sau abstracte etc.
7. învăţarea de reguli – se referă la înlănţuirea logică a două sau mai multe concepte
8. rezolvarea de problem – combină două sau mai multe reguli cunoscute anterior, în scopul
deducerii unor cunoştinţe noi
9. învăţarea de atitudini şi motivaţii
10. învăţarea de opinii şi convingeri
11. învăţarea autocontrolului
12. învăţarea capacităţii de selectare şi decizie
13. învăţarea socială
14. învăţarea capacităților organizatorice.
Învăţarea reprezintă o caracteristică esenţială a tuturor formelor de viaţă. Pentru fiinţa umană
este principala modalitate de adaptare la condiţiile impuse de mediul natural şi social. Desfăşurarea
învăţării, ca proces, presupune implicarea a trei componente: psihologică, socială şi biologică.
Din punct de vedere al complexităţii, învăţarea se poate diferenţia după o ierarhie care cuprinde
următoarele trepte:
❑ învăţarea senzorial-perceptivă
❑ învăţarea motorie
❑ învăţarea verbală
❑ învăţarea afectivă
❑ învăţarea inteligentă.