PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT– OBIECT DE STUDIU AL DIDACTICII

Didactica, alături de teoria educaţiei, reprezintă ştiinţele fundamentale ale educaţiei

(nucleul tare al ştiinţelor educaţiei).
Didactica este, în sens etimologic, ştiinţa învăţării, ştiinţă care a evoluat de-a lungul
timpului sub influenţa maturizării celorlalte ştiinţe ale educaţiei şi ca urmare a relaţiilor cu
alte domenii ştiinţifice. Prin obiectul de studiu comun (procesul de învăţământ, instruirea
realizată prin procesul de învăţământ), didactica este asociată cu teoria instruirii.
Didactica postmodernă valorifică elevul, determinând un nou tip de dialog al teoriilor
învăţării şi modelelor de instruire.
Didacticile speciale (metodicile) reprezintă modalităţi de aplicare a didacticii generale
la specificul unui obiect de învăţământ.

1.1. Obiectul de studiu al didacticii

Wincenty Okón consideră că obiectivul didacticii este: a) să analizeze: scopurile şi

conţinutul instrucţiei, procesul de învăţământ şi principiile acestuia; b) să facă cunoscute:
metodele şi mijloacele de învăţământ, organizarea învăţământului, planificarea muncii
didactice, personalitatea profesorului (Ionescu Miron, Radu Ioan, coord., 2001, p.20)
În vederea delimitării conceptuale a domeniului didacticii este necesar a specifica
sensurile actuale ale conceptelor de învăţământ şi instruire (Ionescu Miron, Radu Ioan, coord.,
2001, p.20-22):
Învăţământ:
- principală formă de organizare a educaţiei; proces de instruire şi educare în şcoală,
organizat şi desfăşurat pentru a realiza obiectivele pedagogice ale educaţiei şcolare, stabilite la
nivel de sistem şi de proces (Miron Ionescu);
- domeniu în care este valorificată structura acţiunii educaţionale la nivelul corelaţiei
funcţionale dintre cadrele didactice şi elevi, exersată în numeroase şi variate situaţii educative
(G. Mialaret, 1992);
- ansamblul instituţiilor şcolare dintr-o ţară care participă la organizarea arhitecturii
şcolare prin proiectarea unor cicluri, orientări, filiere, realizabile la nivelul unor structuri
specifice educaţiei/instruirii formale, dar şi neformale (“Dictionnaire encyclopédique de l
´éducation et de la formation”, 1994).
Instruire: concept corelat în principal cu învăţământul şi utilizat frecvent cu cel puţin
trei nuanţări:
- instruire generală: activitate de înzestrare cu competenţe şi cunoştinţe din domeniile
culturii, ştiinţei, tehnicii şi de aplicare a lor în practică;
- instruire profesională: activitate al cărei scop este însuşirea unei specialităţi, a unei
profesii concrete; ea se bazează pe însuşirea cunoştinţelor profesionale, pe formarea
abilităţilor profesionale şi pe dezvoltarea interesului şi preocupărilor legate de profesia
respectivă;
- autoinstruire: instruire realizată prin efort propriu, în afara unei instituţii şi în absenţa
îndrumării unei persoane din afară.
 Etimologic, termenul “instruire” provine din latinescul instruo şi înseamnă aranjament,
aranjare, construcţie, întemeiere, instrucţia devenind o construcţie a spiritului, a intelectului,
“construcţia unor structuri cognitive, operaţionale” (Skinner).
Ioan Neacşu defineşte în mod operaţional instruirea “ca procesul prin care mediul unui
subiect este deliberat manipulat pentru a învăţa să fie capabil să emită sau să se angajeze într-
un comportament specific, în condiţii specifice şi cu răspunsuri specifice situaţiei” (Neacşu
Ioan, 1999, p. 64).
I. Cerghit (1996) analizează următoarele abordări ale instrucţiei:
- activitate de transmitere a cunoştinţelor (abordarea tradiţională);
- activitate de dirijare a învăţării;
- mod de organizare a situaţiilor de instruire;
- proces de formare a structurilor mentale;
- proces de construcţie a cunoştinţelor prin interacţiune socială.
Considerarea didacticii drept ştiinţa şi arta (în sens de măiestrie didactică) conceperii,
organizării şi desfăşurării cu succes a procesului de învăţământ sau al predării - învăţării
eficiente, a condus la asocierea didacticii cu teoria instruirii, atât prin obiectul comun de
studiu, cât şi datorită absenţei termenului de didactică în literatura de specialitate anglo-
saxonă (Romiţă B. Iucu, 2001, p.29).
Sorin Cristea consideră că obiectul de studiu al didacticii generale vizează definirea
procesului de învăţământ din următoarele perspectivele (Cristea, Sorin, 2000, p. 99):
- caracteristici generale şi dimensiuni specifice;
- structură de funcţionare, bazată pe corelaţia obiective - conţinut - metodologie -
evaluare;
- sistem de proiectare dezvoltat la nivelul activităţii didactice/ educative, realizată în
mediul şcolar şi extraşcolar.
Teoria instruirii defineşte conceptele de bază ale didacticii generale (E. Noveanu),
(Cristea, Sorin, 2000, p. 366): procesul de învăţământ, obiectivele pedagogice, conţinutul
învăţământului, metodologia didactică, evaluarea didactică, proiectarea pedagogică/ a
procesului de învăţământ.
I. Nicola (1994) sistematizează următoarele probleme de care se preocupă didactica
(Nicola Ioan, 1994, p. 270-271):
a) Conţinutul procesului de învăţământ (volumul şi calitatea cunoştinţelor):
 didactica priveşte criteriile pe baza cărora se efectuează selectarea şi ordonarea
cunoştinţelor, astfel încât să fie în concordanţă cu cerinţele sociale şi să asigure
integrarea individului în viaţa socială;
 didactica se concentrează asupra elaborării metodologiei necesare întocmirii
planurilor de învăţământ, a programelor şi manualelor şcolare;
b) Tehnologia desfăşurării procesului de învăţământ (ansamblul principiilor, metodelor,
procedeelor, mijloacelor şi formelor de organizare folosite în vederea transmiterii şi asimilării
cunoştinţelor);
 didactica se centrează asupra problemei: cum poate fi transmisă o cantitate de
informaţii pentru a putea fi învăţătă mai uşor şi mai eficient şi cum ar putea fi
structurat un corp de cunoştinţe pentru a putea fi înţeles de către cel care
învaţă?
 c) Asigurarea unui echilibru funcţional între predare şi învăţare;
 didactica este interesată de eficientizarea predării în vederea asigurării învăţării
la elev; “îmbogăţită prin punctul de vedere social, didactica obligă profesorii să
utilizeze forţe sociale susceptibile de a completa şi întări efectele comunicării
pedagogice” (G. Leroy, 1974)
d) Evaluarea randamentului procesului de învăţământ;
 didactica priveşte eficienţa pedagogică a procesului de învăţământ, urmărind
surprinderea corelaţiei dintre obiective, metodologie şi consecinţele asupra
dezvoltării personalităţii, preconizând totodată măsuri de ordin pedagogic
pentru sporirea randamentului acestui proces.
e) Conducerea acţiunii didactice. Relaţia prefesor - elev;
 didactica se orientează spre cunoaşterea cât mai detaliată a rolurilor
profesorului şi elevului, astfel încât să existe cooperare şi să se producă progres
în învăţare.
Cursul de pedagogie din 1988 propune următoarea tematică a teoriei generale a
instruirii (Cerghit Ioan, Vlăsceanu Lazăr, coord., 1988, p. 101-269):
 procesul de învăţământ – cadru principal de educare şi instruire a elevilor;
principiile procesului de învăţământ;
 teoria şi metodologia obiectivelor educaţionale;
 conţinutul procesului de învăţământ;
 metodologia instruirii;
 mijloace de învăţământ şi strategii didactice;
 moduri şi forme de organizare a procesului de învăţământ;
 evaluarea randamentului şcolar;
 proiectarea pedagogică.
Obiectul de studiu al didacticii are o cuprindere mai mare în didactica actuală.
După M. Ionescu, didactica clasică a avut ca obiect de studiu esenţa procesului de
învăţământ, cu scopul şi sarcinile sale; procesul de învăţământ şi factorii acestuia; conţinutul
învăţământului; principiile, metodele şi formele organizatorice ale activităţii instructiv -
educative; organizarea învăţământului: clasa, şcoala şi sistemul educaţional; profesorul.
Didactica modernă încorporează întreaga sferă de cuprindere a didacticii clasice,
extinzându-şi conţinutul prin includerea unor noi teme, cum ar fi: didactica adulţilor,
instruirea programată, programarea pedagogică, alte modalităţi de organizare a activităţilor
instructiv-educative Ionescu Miron, Radu Ioan, coord., 2001. p. 23). Prezentăm, comparativ,
analiza obiectului de studiu al didacticii din perspectivă tradiţională şi actuală:

Didactica tradiţională Didactica actuală

Procesul de învăţământ:
- scop şi sarcini;
- organizarea învăţământului;
- conţinutul învăţământului;
- principii;
- metodologie;
- personalitatea profesorului.
- Procesul de învăţământ, cu toate elementele determinante
(esenţă, scop şi sarcini, factori, organizarea
învăţământului: clasa, şcoala şi sistemul educaţional,
conţinutul învăţământului, principii, metode, forme
organizatorice, personalitatea profesorului).
- Autoinstruirea (esenţa, procesul propriu-zis, condiţiile unei
autoinstruiri autentice şi eficiente).
 - Instruirea programată.
- Didactica adulţilor (specific, forme de realizare, modalităţi
adecvate de menţinere a unui nivel instructiv mulţumitor,
strategii specifice).

1.2. Abordarea sistemică a procesului de învăţământ

Procesul de învăţământ cuprinde totalitatea activităţilor sistematice şi organizate, care

se desfăşoară în şcoli, sub îndrumarea cadrelor didactice, în scopul educării elevilor.
Procesul de învăţământ este structurat pe trei componente fundamentale: predarea,
învăţarea şi evaluarea, fiecare componentă fiind concretizată prin metode, procedee şi forme
de activitate specifice.
Desfăşurarea procesului de învăţământ implică participarea simultană a cadrelor
didactice şi a elevilor. Activitatea cadrelor didactice se defineşte ca predare, iar activitatea
elevilor este numită învăţare. Figura 1.1. prezinta o schemă complexă, care relevă structura,
intercondiţionările dintre componente şi finalităţile procesului de învăţământ.
OBIECTIVE CONŢINUTUL
PEDAGOGICE ÎNVĂŢĂMÂNTULUI
generale ansamblu de cunoştinţe Figura 1.1.
specifice date
operaţionale informaţii
norme
reguli
documente şcolare

RESURSE UMANE FINALITĂŢILE

profesori EDUCAŢIEI
personal ajutător competenţă profesională
elevi PROCESUL DE capacităţi intelectuale
ÎNVĂŢĂMÂNT cunoştinţe
predare deprinderi practice
RESURSE MATERIALE învăţare atitudini
condiţii şcolare evaluare aptitudini
fonduri alte activităţi convingeri
dotări trăsături de personalitate
echipamente sentimente
nivel de cultură
LEGISLAŢIE
TIMP ŞCOLAR norme constituţionale
oră de predare Legea Învăţământului
timp de practică Statutul cadrelor didactice
timp pentru activităţi Regulamentul elevilor
culturale norme ştiinţifico- pedagogice
norme etice şi juridice
 Condiţia esenţială a abordării sistemice şi a îmbunătăţirii proceselor de învăţare şi
evaluare este reprezentată de acurateţea obiectivelor.
Fluxul de intrare este susţinut de resursele umane şi tehnico-materiale, iar cel de ieşire
este reprezentat prin rezultatele obţinute prin funcţionarea sistemului. Mediul în care sistemul
de învăţământ se desfăşoară este societatea.
Abordarea sistemică a învăţământului este dificilă datorită structurii deschise a
acestuia, a influenţelor care se impun din suprasistem sau din subsistemele componente. În
aceste condiţii, analizele trebuie să se bazeze pe rezultate statistice. Abordarea sistemică este
în favoarea coerenţei procesului instructiv-educativ, prin integrarea tuturor componentelor în
perspectiva obiectivelor, la nivelul fiecărei etape a procesului. Se asigură, totodată,
dezvoltarea conexiunilor între discipline şi, ca urmare, promovarea interdisciplinarităţii în
procesul de învăţământ.
Abordarea sistemică a procesului de învăţământ necesită îndeplinirea a patru condiţii:
 cunoaşterea sistemului
 elaborarea precisă a obiectivelor, subordonată idealului educaţional, formulat de
societate
 posibilitatea cuantificării rezultatelor, decelabile atât la nivelul ansamblului, cât şi la
nivelul componentelor
 asigurarea reglării sistemului prin evaluarea rezultatelor.

1.3. Principiile procesului de învăţământ

În domeniul învăţământului, activitatea se desfăşoară pe baza unor norme cu arie largă
de cuprindere, care vizează pedagogia, etica, dreptul, metodica etc. Acest complex de norme
include legi şi norme juridice (Legea Învăţământului, Statutul cadrelor didactice,
Regulamentul de activitate profesională al elevilor etc.), principii ale evaluării, respectiv ale
educaţiei intelectuale, morale, estetice, ale educaţiei programate etc. Un loc important este
atribuit principiilor procesului de învăţământ.
Principiile didactice inspiră formularea normelor şi regulilor care au menirea de a
asigura atingerea scopurilor educaţiei. Aceste principii se enunţă ca idei generale, orientative,
de ghidare a activităţii didactice a profesorului. Ele devin direct aplicabile prin reguli şi norme
care prescriu direct obiectul şi succesiunea actelor predării şi învăţării.
Principiile didactice asigură corelarea tuturor componentelor procesului didactic.
Principiile exprimă legături logice între:
participarea activă şi însuşirea conştientă a cunoştinţelor, priceperilor şi
deprinderilor
intuiţia senzorială şi gândirea abstractă
teorie şi practică
acumulările prin învăţare şi consolidarea cunoştintelor în memorie
caracterul ştiinţific al învăţării şi accesibilitate etc.

Se pot formula următoarele principii didactice:

 Principiul participării conştiente şi active a elevilor în activitatea de predare-învăţare
  Principiul caracterului intuitiv al învăţămăntului
 Principiul legării teoriei de practică
 Principiul învăţămăntului sistematic şi continuu
 Principiul însuşirii temeinice a cunoştintelor, priceperilor şi deprinderilor
 Principiul accesibilităţii şi individualizării învăţământului
 Principiul asigurării conexiunii inverse în procesul de învăţământ.
Respectarea tuturor principiilor este o condiţie pentru succesul procesului de
învăţământ. Deşi fiecare principiu exprimă anumite cerinţe privind organizarea şi conducerea
procesului de învăţământ, este de remarcat condiţionarea şi întrepătrunderea principiilor, care,
în ansamblu, formează un sistem unitar.

1.4. Interacţiunea predare-învăţare-evaluare

Conceptul de a preda se defineşte prin a învăţa pe alţii. Activitatea de predare presupune
abordarea de către cadrul didactic a diverse modalităţi de transmitere de cunoştinţe, printre
care:
 prezentarea teoriei, a exemplelor adecvate, a modelelor, exponatelor etc.
 organizarea procesului astfel incât elevii, prin analize şi comparaţii, să
dobândească noi cunoştinţe
 rezumarea esenţialului prin formularea sintetică în legi, principii, definiţii, reguli
etc.
 aplicarea teoriei în exerciţii şi probleme.
Predarea se desfăşoară în strânsă legătură cu învăţarea, împreună cu care determină
un proces complex, în cadrul căruia se manifestă diverse influenţe şi în care se leagă multiple
conexiuni (fig.1.2).
Schema din figura 1.2 pune în evidenţă următoarele aspecte:
 învăţarea este iniţiată şi menţinută obiectivele urmărite (De ce se învaţă?) şi de
conţinutul sau materia de studiat (Ce se învaţă?)
 predarea poate fi pusă în aplicare prin diverse modalităţi (Prin ce metode şi
mijloace se învaţă?) şi poate fi influenţată de factori din mediul înconjurător (Ce
poate influenţa procesul de învăţare?)
 fiecare componentă prezentă în schemă reprezintă o dimensiune a spaţiului de
instruire
Fig.1.2
Elevi – clasa de elevi (psihostructura)

Obiectivele instruirii CUI? Conţinutul metodic

DE CE?
CE?

Cine predă?
(profesorul)

CUM? CÂT de BINE?

Evaluarea
Strategii didactice Probe/Teste
 Învăţarea este o categorie complexă, definită ca modificare a capacităţilor umane, în
sens larg, cu posibilitatea menţinerii capacităţilor nou dobândite, care nu pot fi puse pe seama
procesului de creştere.
Literatura de specialitate descrie 14 tipuri de învăţare:
1. învăţarea de semnale, conform căreia, individul învaţă să dea un răspuns general,
difuz la un semnal. Această treaptă de învăţare este echivalentă cu reflexul
condiţionat, pus în evidenţă de fiziologi
2. învăţarea stimul-răspuns – se referă la dobândirea automatismelor, în special motorii,
la care perfecţionarea este condiţionată psihofiziologic şi sociocultural
3. înlănţuirea, care se manifestă ca un şir de asociaţii între diferite elemente
automatizate
4. asociaţia verbal – se referă la învăţarea de lanţuri verbale
5. învăţarea prin discriminare – utilizează, pe lângă analiză şi asociaţie, operaţii de
comparaţie
6. învăţarea de concepte (însuşirea de noţiuni) – presupune atât generalizări sau
abstractizări, cât şi elemente de clasificare, definiţii în forme concrete sau abstracte
etc.
7. învăţarea de reguli – se referă la înlănţuirea logică a două sau mai multe concepte
8. rezolvarea de problem – combină două sau mai multe reguli cunoscute anterior, în
scopul deducerii unor cunoştinţe noi
9. învăţarea de atitudini şi motivaţii
10. învăţarea de opinii şi convingeri
11. învăţarea autocontrolului
12. învăţarea capacităţii de selectare şi decizie
13. învăţarea socială
14. învăţarea capacitătilor organizatorice.
Învăţarea reprezintă o caracteristică esenţială a tuturor formelor de viaţă. Pentru
fiinţa umană este principala modalitate de adaptare la condiţiile impuse de mediul natural şi
social. Desfăşurarea învăţării, ca proces, presupune implicarea a trei componente: psihologică,
socială şi biologică.
Din punct de vedere al complexităţii, învăţarea se poate diferenţia după o ierarhie
care cuprinde următoarele trepte:
învăţarea senzorial-perceptivă
învăţarea motorie
învăţarea verbală
învăţarea afectivă
învăţarea inteligentă.