Vă invit în întunericul meu

Liniște...Aș vrea să o scriu cu majuscule, în sânge, pe bucăți lungi de piele.Dar nu, o scriu
mic,îngrămădit,neînsemnat, să nu pară strigat de ajutor ,disperare,neputință.Să nu pară nici dor.Dor de
a mai trăi,așa cum făceam odată.După o moarte nu mai poți fi întreg,așa-i? Nici după iubire, depresie ori
repetate tentative de suicid.Nici tare nu mai poți să fii după nenumărate căzături.Vezi,doare,dar lovești
mai tare,cu puterea unui bici.Lași urme,nevindecabile peste deja atâtea răni nevindecate.

Coboară în întunericul meu.Nu promit că are să îți placă,dar sigur nu vei pleca la fel de
gol,nepăsător,lipsit de amintiri.Ia un loc,asistăm la spectacol.Un șarpe ne servește ceaiul.Eu refuz,știi că
prefer absintul.De dată asta îl vreau cu ură,amestecat în proporții egale.Să îl sorb cu nesaț.Vei privi și vei
înțelege aversiunea mea pentru oameni.Ia-mă de mâna .Unde poposim prima dată? Ce ai spune de un
cimitir? Nu știu cum se cheamă plăcerea asta,nu știu dacă cineva i-a dat nume .Să vorbim cu morții,să ne
spună cum e în lumea lor.A noastră ,știi deja,murdară,meschină,în decădere...