Pedagogia inovativă-paradigmă a educației în sec XXI

Conceptul de inovare defineşte sintetic introducerea noului. Acţiunile având acest scop fac parte
din viaţa omului nu de ieri, de azi, găsirea şi introducerea noului reprezentând factorii principali care
au determinat evoluţia omenirii de-a lungul întregii sale existenţe. Importanţa şi volumul acestor
activităţi au crescut odată cu dezvoltarea societăţii. În special în ultimele decenii se constată o
creştere fenomenală a interesului pentru inovare, ca modalitate de a obţine o creştere economică
durabilă a organizaţiilor şi a societăţii.

Inovaţia în educaţie şi învăţământ poate fi definită ca o îmbunătăţire măsurabilă, deliberată şi

durabilă, produsă ca urmare a instalării, acceptării şi propagării unei schimbări. Ea reprezintă o
înnoire intenţionată şi bine fundamentată, sugerată graţie desfăşurării de cercetări pedagogice
ştiinţifice. O înnoire dobândeşte statut de inovaţie dacă îndeplineşte următoarele cerinţe:

 presupune schimbări de fond privind strategiile educaţionale, modificări de atitudini şi

mentalităţi;
 presupune transformări importante şi eficiente pe scară largă şi de durată;
 presupune modificări substanţiale în proiectarea politicii educaţionale.

Inovarea pedagogică este o mişcare de la tradiţie la modernitate, prin introducerea unor schimbări,
în scopul creşterii eficienţei procesului de instruire şi formare a personalităţii omului contemporan.
Inovația pedagogică reprezintă un stadiu superior al creativității pedagogice, care poate fi atins la
nivel de produs al activității, în contextul sistemului de învățământ și în cadrul procesului de
învățământ. Calitățile inovației, originalitatea și relevanța sociala, angajeaza realizarea unui produs
nou și util prin strategii de restructurare care vizează asigurarea progresului în orice domeniu de
activitate .

În domeniul educației inovația reprezinta "orice transformare adusă intenționat și metodic unui
sistem de învățământ în vederea revizuirii obiectivelor acestuia". Dintr-o astfel de perspectivă,
relevanța la nivel de politică a educatiei, inovația pedagogică vizeaza:

a) structura școlară (durata învățământului general, organizarea pe trepte, cicluri; profiluri de

studii);
https://www.preferatele.com/docs/diverse/8/inovatia-pedagogica15.php
https://edict.ro/inovatia-educationala/

b) structura școlară (durata învățământului general, organizarea pe trepte, cicluri; profiluri de

studii);

b) programele de tip curriculum, proiectate în funcție de obiectivele generale și specifice definite - la

nivel de politică a educației - în raport cu structura scolară adoptată;

c) practica activității didactice/educative (metodologia pedagogică, sistemul de evaluare, noile

tehnologii didactice).
Perspectiva reformei învățământului impune realizarea unor inovații pedagogice deosebite
fundamental de schimbările curente înregistrate, de regulă, la nivelul practicii pedagogice
(perfectionarea metodologiei de predare-învățare-evaluare, îmbunătățirea bazei didactico-materiale,
elaborarea unor manual, materiale de învățare etc). În acest context, inovația pedagogică devine un
principiu al reformei care vizează restructurarea sistemului în vederea depășirii dezechilibrelor
constatate la nivelul relațiilor interne și a consecintelor acestora, multiplicate la nivelul activităților
didactice/educative curente ( Vlasceanu Lazar)

Când se vorbește despre inovaţie în învăţământ, se ia în calcul trei dimensiuni:

*dimensiunea curriculară – inovaţia la nivel de programe

*dimensiunea pedagogică – inovaţia la nivelul procesului de învăţământ

* dimensiunea organizaţională – inovaţia la nivel de structură, roluri şi funcţii îndeplinite de

persoanele implicate în învăţământ.

Pornind de la aceste dimensiuni, inovaţia în învăţământ este definită ca un „proces deliberat de

transformare a practicilor prin introducerea unei noutăţi curriculare, pedagogice sau organizaţionale,
care face obiectul unei diseminări şi care vizează ameliorarea durabilă a reuşitei educative a
studenţilor”.

Sursa inovației pedagogice are întotdeauna la bază conceptele pedagogice fundamentale integrate
epistemologic în structura modelului pe care îl prezentăm:

TEORIA GENERALA A TEORIA GENERALA A TEORIA GENERALA A

EDUCAȚIEI INSTRUIRII / DIDACTICA CURRICULUMULUI

1. Educația (sfera de referință;
funcția și structura de bază)
2. Sistemul de educație /
învățământ (organizat pe
niveluri; condus managerial;
bazat pe distribuția resurselor
pedagogice (informaționale,
umane, didactico-materiale,
financiare); deschis, în relația
cu societatea, prin parteneriat
de tip contractual –consensual
3. Finalitățile educației,
macrostructurale: idealul
educației, scopurile generale /
strategice ale educației
4. Conținuturile generale ale
educației – educația: morală,
intelectuală, tehnologică,
estetică, psihofizică
5. Formele generale ale
educației – educația: formală,
nonformală; informală
6. Metodologia educației:
morale, intelectuale,
tehnologice, estetice,
psihofizice – metode, procedee
GENERALĂ
1. Instruirea (sfera de referință; 1. Curriculum ca proiect
funcția și structura de bază)
2. Procesul de învățământ,
principal subsistem al
sistemului de învățământ,
organizat pe niveluri și trepte
de învățământ; realizat prin
activități de educație / instruire
pe discipline de învățământ
integrate în diferite arii
curriculare
3. Finalitățile instruirii
microstructurale: obiectivele
generale, specifice, concrete /
operaționale
4. Conținuturile generale ale
instruirii reflectate la nivel de
plan de învățământ,
5. Formele generale ale
instruirii – instruirea: formală,
nonformală; informală
6. Metodologia instruirii:
metode – procedee / tehnici –
mijloace de instruire /
învățământ propuse în funcție
pedagogic (sfera de referință;
funcția și structura de bază)
2. Curriculumul ca proiect
pedagogic la nivel de sistem de
învățământ („reforma
curriculară”) și de proces de
învățământ (plan de
învățământ curricular;
programe și manuale școlare
curriculare; proiect curricular
al lecției etc
3. Finalitățile educației /
instruirii, ca fundament
pedagogic al curriculumului /
proiectării curriculare la toate
nivelurile sistemului și ale
procesului de învățământ
4. Conținuturile curriculare,
construite conform finalităților
educației / instruirii la nivel de
curriculum național,
curriculum local, curriculum la
dispoziția școlii
5. Formele generale ale
curriculumului: formal,
nonformal; informal / ascuns
6. Metodologia proiectării
curriculare a educației și a
instruirii, la nivel de sistem și
de proces învățământ:
/ tehnici, mijloace de educație
necesare în funcție de
obiectivele specifice, care
vizează formarea-dezvoltarea
conștiinței teoretice și practice: învățământ, formal –
morale, intelectuale,
tehnologice, estetice,
psihofizice a educatului, în
context determinat (conținut
general, formă generală, vârsta
educatului, „noile educații”
etc.)
7. Evaluarea sistemului de
învățământ – implică
verificarea gradului de
îndeplinire a scopurilor
generale / strategice (vezi, în
special, școlarizarea
generațiilor și integrarea
școlară și socio-profesională a
absolvenților fiecărei trepte
8. Acțiunile subordonate
activității de educație:
construcția proiectului de
educație – transmiterea
mesajului pedagogic –
evaluarea continuă a
răspunsului educatului la
mesajul pedagogic în condiții
de feedback extern și intern
de obiectivele specifice și
concrete ale fiecărei activități
de instruire, organizată pe
trepte și discipline de
nonformal
etc.; vezi metodele de instruire
bazate predominant pe
comunicare – cercetare a
realității – acțiune concretă –
raționalizare a învățării
7. Evaluarea procesului de
învățământ - implică
verificarea gradului de
îndeplinire a obiectivelor
generale și specifice (pe trepte,
an, semestre, capitole, unități
de instruire) și a obiectivelor
concrete / operaționale (în
cadrul lecției
8. Acțiunile subordonate
activității de instruire: predarea activității de proiectare
(proiectarea și comunicarea
mesajului pedagogic) –
învățarea (receptarea,
asimilarea, interiorizarea,
valorificarea mesajului
pedagogic – evaluarea
continuă, formativă /
autoformativă a rezultatelor
acțiunilor de predare-învățare
organizarea resurselor
pedagogice existente
(informaționale, umane,
didactico-materiale,
financiare) – planificarea
documentului curricular
(reforma curriculară, plan de
învățământ, programe școlare
etc. – implementarea
documentului curricular –
evaluarea cu funcție de
reglareautoreglare
7. Evaluarea reformei
sistemului de învățământ, a
planului de învățământ,
programelor și manualelor
școlare, proiectelor de lecție
etc. – construite curricular
8. Acțiunile subordonate
curriculară a educației /
instruirii: definirea scopurilor
generale / strategice, a
obiectivelor generale, specifice
și concrete – stabilirea
conținuturilor de bază –
orientarea metodologiei de
realizare-dezvoltare a
activității de educație /
instruire (metode – forme de
 organizare – stiluri
pedagogice: manageriale,
didactice, socio-afective)

Principalele caracteristici ale inovaţiei în învăţământ:

– inovaţia propune o ameliorare care poate fi măsurată (creşterea nivelului de educaţie al populaţiei,
a ratei de participare, a rezultatelor, performanţelor educaţionale obţinute de studenţi la diferite
examene, teste naţionale sau/şi internaţionale etc.);

- inovaţia trebuie să fie durabilă (descentralizarea învăţământului);

– inovaţia trebuie să fie o acţiune deliberată, care să contribuie la reuşita şcolară a unui număr cât
mai mare de indivizi.

Factori declanşatori, factori inhibatori ai inovaţiei în învăţământ:

1. Factori care acţionează la nivelul mediului:

▪ schimbare în general – reeditarea conţinuturilor universităţii într-o societate aflată în proces
de transformare tehnologică şi pedagogică emergentă;
▪ actorii schimbării – organizaţii profesionale, private, publice, civile etc., care urmăresc
schimbarea conţinutului învăţământului;
▪ strategiile schimbării – strategii legislative, de cooperare, colaborare, competiţie.
2. Factori care acţionează la nivelul instituţiei:
▪ percepţia actorilor schimbării – dominate de percepţii negative asupra resurselor financiare
alocate învăţământului superior şi necesitatea schimbării programelor de învăţământ;
▪ formularea strategiilor – analiza puterii şi slăbiciunii instituţiilor de învăţământ în ceea ce
priveşte identificarea soluţiilor, ocaziilor, pistelor de atingere a obiectivelor pe care şi le-au
propus;
▪ implementarea – transpunerea practică a soluţiilor, strategiilor identificate.
3. Factorii care acţionează la nivel de departament:
▪ climatul de muncă – climat de colaborare între cadrele didactice sau de necolaborare;
▪ rolul şefului de departament – şeful de departament poate iniţia, incita la colaborare,
cooperare sau poate avea o atitudine indiferentă;
CRISTEA S. INOVAȚIA ÎN EDUCAȚIE, RECONSTRUCȚIA EPISTEMOLOGICĂ A PEDAGOGIEI, ,dr., profesor
universitar

INOVAŢIA ÎN ÎNVĂŢĂMÂNT, Anişoara DUBCOVEŢCHI, lector superior,master, Universitatea de Studii Politice

şi Economice Europene” Constantin Stere”

Factorii care acţionează la nivel de departament:

▪ climatul de muncă – climat de colaborare între cadrele didactice sau de necolaborare;

▪ rolul şefului de departament – şeful de departament poate iniţia, incita la colaborare,
cooperare sau poate avea o atitudine indiferentă;
▪ activităţile profesorilor – asumarea riscului, tehnici inovative de predare/ învăţare/ evaluare
4. Factori care acţionează la nivel de grupă (profesori şi studenţi):
▪ atitudine favorabilă schimbării sau rezistenţă la schimbare, la nivelul colectivului didactic;
▪ motivaţie şi satisfacţie în muncă sau dezinteres;
▪ cultură organizaţională şcolară.

Dacă inovaţiile presupun un factor de masă critică, reprezentând gradul de presiune care se exercită
în favoarea schimbării, şi un factor de prag critic, respectiv, o anumită investiţie de resurse umane,
temporale etc., atunci putem vorbi de următoarele tipuri de inovaţii în şcoală (adaptare după A.M.
Huberman):

Inovaţii materiale, care vizează mediul educativ şi echipamentul şcolar: sălile de clasă,
laboratoarele, cabinetele, mijloacele de învăţământ, manualele, cărţile ş.a.m.d.
2. Inovaţii „de concepţie”, referitoare la modalităţile de proiectare şi organizare a procesului
instructiv-educativ, la întregul curriculum şcolar şi la componentele acestuia: conţinutul
învăţământului, strategiile de predare şi învăţare, strategiile de evaluare etc.
3. Inovaţii legate de conduita interpersonală, care vizează atât rolurile şi relaţiile dintre cei doi
poli/ factori ai binomului educaţional – educatori şi educaţi, cât şi relaţiile stabilite între cadrele
didactice (de exemplu, colaborarea pentru realizarea unor cercetări pedagogice, pentru organizarea
de cercuri şcolare pe arii curriculare sau cu caracter interdisciplinar, pentru creşterea randamentului
şcolar etc.), relaţiile dintre educatori, educat. În vederea producerii, acceptării, introducerii şi
generalizării inovaţiilor educaţionale, se impune realizarea unei pregătiri adecvate, teoretice şi
practice, a cadrelor didactice, în cadrul celor două subsisteme de pregătire şi perfecţionare a lor: cel
al formării iniţiale şi cel al formării continue.
 1. În vederea producerii, acceptării, introducerii şi generalizării inovaţiilor educaţionale, se
impune realizarea unei pregătiri adecvate, teoretice şi practice, a cadrelor didactice, în cadrul
celor două subsisteme de pregătire şi perfecţionare a lor: cel al formării iniţiale şi cel al
formării continue.
2. ţi şi personalul administrativ ş.a.m.d.
3. În vederea producerii, acceptării, introducerii şi generalizării inovaţiilor educaţionale, se
impune realizarea unei pregătiri adecvate, teoretice şi practice, a cadrelor didactice, în cadrul
celor două subsisteme de pregătire şi perfecţionare a lor: cel al formării iniţiale şi cel al
formării continue.

În vederea producerii, acceptării, introducerii şi generalizării inovaţiilor educaţionale, se impune

realizarea unei pregătiri adecvate, teoretice şi practice, a cadrelor didactice, în cadrul celor două
subsisteme de pregătire şi perfecţionare a lor: cel al formării iniţiale şi cel al formării continue.

Procesele inovatoare în educație astăzi au devenit o parte integrantă a dezvoltării sociale, ca

principală cerință a timpului. De asemenea, se adresează profesioniștilor din sistemul de învățământ,
în special profesorilor universitari.

Procesul de inovare este înțeles ca o activitate complexă pentru crearea, dezvoltarea, utilizarea și
diseminarea inovațiilor. Procesul educațional ca atare, care ocupă un loc central în activitățile
educaționale, poate fi considerat inovator, deoarece scopul său este de a transfera tinerilor noi
cunoștințe pentru ei, în formarea de noi trăsături de personalitate. Interesul pentru studiul
circumstanțelor asociate cu formarea personalității, inclusiv inovațiile, a fost recent în câmpul de
vedere al sociologilor.

Procesele inovatoare în educație trebuie luate în considerare în complexul condiționării sale sociale.
Acest lucru presupune: conformarea sistemului educațional cu un complex de nevoi sociale vitale;
consistența internă a părților sale și evaluarea publică a fiecăruia dintre elementele structurale;
accentul educației pe dezvoltarea progresivă a societății; dacă tinerii au nevoie de educație, de
orientarea sa socială.
Miron I. Inovaţia în educaţie şi în învăţământ, în revista ,,Învăţământul primar” nr.2-3/2003, Editura
Miniped, Bucureşti.

Vlăsceanu L. Decizie şi inovaţie în învăţământ, E.D.P., Bucureşti, 1979.

https://nevacrossfit.ru/ro/resheniya-po-cvetam/innovacionnye-tehnologii-v-pedagogike-i-
obrazovanii-metodicheskii-doklad-na/
https://edict.ro/inovatia-educationala/