Modernismul interbelic: „Testament” de Tudor Arghezi

Eseu-Particularitățile textului poetic

Poezia „Testament” de Tudor Arghezi face parte din seria artelor poetice moderne ale
literaturii române din perioada interbelică. Poezia este așezată în fruntea primului volum
arghezian, ,,Cuvinte potrivite”(1927), și are rol de program literar, realizat însă cu mijloace
artistice.
Modernismul se definește ca un curent literar apărut în secolul al XX-lea, care implică
ideea de negare a tradiției. Astfel, modernismul poate fi pe deplin înțeles doar dacă e privit
în opoziție cu tradiționalismul, primul promovând nonconformismul, dinamismul, inovația,
iar cel de-al doilea respectând cu strictețe regulile impuse de tradiție.
O primă trăsătură care încadrează poezia „Testament” de Tudor Arghezi în categoria
modernismului este folosirea elementelor de estetică a urâtului. Transformarea „urâtului” în
artă este redată prin relații de opoziție: ,,Din bube, mucegaiuri și noroi/ Iscat-am frumuseți și
prețuri noi”; „făcui din zdrențe muguri și coroane”. Procesul creației este exprimat de
verbele: „făcui”, „iscat-am”, „am prefăcut”. În viziunea poetului, cuvântul este atotputernic,
el poate crea universuri noi, poate să mângâie sau să pedepsească: ,,Am luat ocara și
torcând ușure/ Am pus-o când să-mbie, când să-njure”.
O altă trăsătură care încadrează poezia în categoria modernismului este limbajul
poetic. Sunt folosite toate registrele limbii. Apar arhaisme („hrisov”) alături de neologisme
(„obscure”), cuvinte populare („vite”, „plug”) dar și cuvinte care, până atunci erau
considerate nepoetice („bube”, „mucegaiuri”).
Tema poeziei „Testament” o reprezintă creația literară, o moștenire creată prin efort și
inspirație, destinată unui fiu spiritual.
O primă secvență reprezentativă pentru temă se găsește în prima strofă a poeziei
unde creația este văzută ca o treaptă, ca un pas al maturizării care îl va ajuta să evolueze.
Același drum inițiatic a fost parcurs și de generațiile precedente (,,Prin râpi și gropi adânci/
suite de bătrânii mei pe brânci”).
O altă secvență ce ilustrează tema poeziei este prezentă în a doua parte a textului în
care ni se descrie cum realitatea crudă este transformată în artă („din bube, mucegaiuri și
noroi/ iscat-am frumuseți și prețuri noi”). Aici, prin efortul autorului, grotescul existenței
este transformat în estetic, în frumos.
Viziunea argheziană despre lume este una duală: pe de o parte este legată de estetica
urâtului, susținând că se poate crea artă din orice aspect al realității chiar și din cele mai
puțin frumoase, pe de altă parte ni se prezintă rolul de făuritor al poetului care prin efort
personal flirtează și transmite sentimentele poporului său.
 Titlul poeziei are două sensuri: unul denotativ și altul conotativ. În sens propriu,
denotativ, cuvântul-titlu desemnează un act juridic prin care o persoană își exprimă dorințele
ce urmează a-i fi îndeplinite după moarte, cu privire la transmiterea averii sale. Titlul
amintește și de cărțile Bibliei, Vechiul Testament și Noul Testament, care conțin învățături
religioase adresate omenirii. De aici derivă sensul figurat, conotativ al titlului: creația
argheziană, „cartea”, este o moștenire spirituală lăsată de poet urmașilor.
În prima parte a poeziei, cartea este văzută ca o moștenire lăsată de către poet
(părintele spiritual), cititorului (fiul). Ea capătă o formă spiritualizată, „un nume adunat pe-o
carte”. Opera creează o legătură strânsă între generații, astfel că străbunii, poetul și fiul
trebuie să urmeze aceeași cale a maturizării. Poezia devine un element important al inițierii
(„cartea mea fiule-i o treaptă”) ce trebuie apreciat cu grijă („Așeaz-o cu credința căpătâi”).
În a doua parte a acestei poezii se vorbește despre creația poetică. Aici poetul filtrează
și transformă realitatea, chiar urâtă și dureroasă, în poezie. Astfel munca grea a înaintașilor,
„sapa și brazda”, se schimbă într-un efort intelectual „condei și călimară”, graiul necizelat
„cu îndemnuri pentru vite” este prefăcut în ,,cuvinte potrivite”, iar cuvintele sărăcăcioase
capătă valoare și strălucire: ,,făcui din zdrențe muguri și coroane”. Veninul urii se
preschimbă și el în dulceața mierii, iar durerea neexprimată până atunci este pusă în muzică.
Reflexia socială a poetului asigură împlinirea misiunii lui (,,din bube mucegaiuri și noroi/
iscat-am frumuseți și prețuri noi”).
A treia parte a acestei poezii descrie procesul creației. În poezie există o interferență
între inspirația divină –„slova de foc” și efortul propriu al autorului-„slova făurită”.
Metaforele „Robul” și „Domnul” asigură raportul corect între poet și cititor, primul fiind cel
care lucrează în supunere, iar cel de al doilea cel care se bucură de rezultatul lui.
Figurile de stil și imaginile artistice sunt puse în relație cu o concepție nouă, modernă,
privind poezia, resursele ei și misiunea poetului. Materialitatea imaginilor artistice se
realizează prin asocieri semantice surprinzătoare: comparația inedită (,,Împărechiate-n carte
se mărită/ Ca fierul cald îmbrățișat în clește”), epitetul rar („seara răzvrătită”, ,,dulcea lui
putere”, „torcând ușure”, „Dumnezeu de piatră”, ,,durerea... surdă și amară”), oximoronul
(„Veninul strâns l-am preschimbat în miere,/ Lăsând întreagă dulcea lui putere”).
Prozodia, îmbinând tradiție și modernitate, este inedită: poezia cuprinde strofe inegale
ca număr de versuri, cu metrică (9-11 silabe) și ritm variabile, în funcție de intensitatea
sentimentelor și de ideile exprimate. Rima ține de vechile convenții, este împerecheată.
Poezia ,,Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică de sinteză pentru orientările
poeziei interbelice, tradiționalism și modernism. Autorul pornește de la aspectele liricii
tradiționale și oferă alternative poetice moderne, într-o operă poetică originală.