Floare Albastra

Poezia “Floare albastra” de Mihai Eminescu a fost publicata pe 1 aprilie

1873 in revista “Convorbiri literare”.
Ca specie poezia este o idila, o poezie in care este prezentata dragostea
celor doi in forma optimista intr-un cadru rustic, natural. Ea mai poate fi
considerata si o elegie prin faptul ca reflecta sentimente de regret , de
amaraciune fata de dragostea neinplinita.
Modul de expunere predominant in text este descrierea prin care este
expus tabloul natural dand textului valoarea unui pastel. Ea este o poezie
romantica.
Tema textului este “iubirea” care apare in corelatie cu natura (spatiul
protector al iubirii) si meditatia poetica asupra existentei umane.
De asemenea, in text sunt prezente si motive specifice cum ar fi motivul
codrului sau al lunii.
Titlul este alcatuit din 2 cuvinte cu valoare de simbol : “floare” –
reflecta sensibilitatea , frumusetea si gingasia, iar “albastra” reflecta la
infinit, absolut. In opera eminesciana motivul “florii albastre” semnifica
aspiratia spre iubirea ideala dar si imposibilitatea implinirii cuplului
deoarece fiecare dintre membrii erau in 2 lumi diferite.
In prima secventa ( strofele 1-3) este prezentat reprosul fetei fata de
persona iubita “Iar te-ai cufundat in stele”. De asemenea, tot in aceasta
secventa, fata il portretizeaza pe baiat ca un insetat de absolut din cauza
altor preocupari “intunecata mare” si epitele “campiile Asire” ,
“piramidele invechite”(cultura egipteana).
In a doua secventa ( strofa a 4-a) se observa ironia barbatului care o
priveste cu superioritate numind-o “mititica” : “Astfel zise mititica”.
In a treia secventa(strofele 5 – 12) fata isi cheama alesul in codru
pentru a trai fericirea in armonie cu elementele naturii “Hai in codrul cu
verdeata/Und-izvoare plang in vale”. In aceasta secventa natura este un
cadru romantic dar si protector.
In a patra secventa discursul ii revine barbatului care , dupa ce iubita sa
il paraseste, se produce o stare de impietrire temporara “Inc-o gura si
dispare / Ca un stalp eu stau in luna !”
Exclamatia “Ce frumoasa, ce nebuna/E albastra-mi, dulce floare!”
exprima o stare de entuziasm dar si de tristete cauzata de pierderea /
disparitia iubitei.
Ultimul vers al poeziei “Totusi este trist in lume!” evidentiaza contrastul
dintre vis si realitate si incompatibilitatea dintre cele 2 lumi.