Conceptul de gravitate / pericol social a

faptei de încălcare a prevederilor normative

PIȘTA-ENĂȘESCU GABRIELA
UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA, IAȘI
FACULTATEA DE FILOSOFIE ȘI ȘTIINȚE SOCIAL POLITICE
MASTER- PROBAȚIUNE, MEDIERE ȘI ASISTENȚĂ SOCIALĂ A VICTIMELOR
INFRACȚIUNILOR (IF)
ANUL 1
 În științele socio-umane și mai ales în sociologie, se operează cu etalonul
normativității atunci când vine vorba de devianță și delicvență, prin urmare viață socială
include și o latură morală atunci când trebuie să catalogăm acțiunile individului.
Ross, a definit răutatea că fenomen social drept „o conduită care aduce atingerea
altuia” și care se naste din relațiile cu cei din jur. Acesta a făcut diferență dintre doua tipuri de
oameni: criminalii, aici referindu-se la persoanele care încalcă legile penale, și criminaloizii,
făcând referire la persoanele care fac rău, fară a atrage asupra lor o reacție socială. Prin
urmare, criminaloizii sunt văzuți bine în comunitate și au aceleași dorințe cu oamenii de
rând, deci trec toate testele convenționale. Aceștia sunt integrați în comunitate și fac parte din
grupuri legitimate social, cu ajutorul cărora pot trasa o graniță între bine și rău.
Fiecare dintre noi are atât potențialul de a face bine cât și potențialul de a face rău.
Staub (1992) a fost de părere că „oamenii au intenția de a crea o lume mai buna, însă în
cursul acestei acțiuni nu iau în considerare bunăstarea, distrugând viețile ființelor umane.”
Funcționarea și stabilitatea societăților au la baza un ansamblu de norme sociale, în
funcție de care indivizii își orientează acțiunile în câmpul social. Nivelul de ordine sociala
este determinat de măsură în care comportamentele acestora se încadrează în limitele
normativității. Prin urmare, normele reprezintă acele reguli de conduită care refrecta valorile
sociale (credințe, atitudini față de diferite situații de viață) .
Normele pot fi de diferite categorii : morale, religioase, economice, juridice etc.
Normele juridice stabilesc un spațiu de desfășurare al indivizilor, raportandu-se la toleranta și
permisivitate, permisivitatea sociala nefiind clar delimitată. Prin urmare, încălcarea acestor
norme general acceptate de majoritatea membrilor dintr-o colectivitate umană, face referință
la conceptul de devianță. Devianță la randul sau, are trei sensuri clasice ( Rădulescu, 1998) :
negativă, pozitivă și neutră. Când ne referim la devianță negativă, ne referim la acțiunile care
încalcă normele unui grup social. Devianță pozitivă face referire la acele acțiuni care deși
încalcă normele, finalitatea acestora aduce beneficii. Devianță neutră, este reprezentată de
acțiunile care sunt tolerate de către grup, deși depășesc într-o mică măsură nivelul de
permisivitate. Aceasta mai este numită și devianță tolerată.
Abordând această tema din punct de vedere psiho-social, noțiunea de infracțiune este
sinonimă cu delictul și crima ( infracționalitatea, criminalitatea, delicvența). Din punct de
vedere juridic infracțiunea reprezintă „fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu
vinovăție și prevăzută de legea penală.” Analizând din punct de vedere juridic, constatăm
faptul că pentru ca o faptă (acțiune sau inacțiune) să fie catalogată drept infracțiune, trebuie
să îndeplinească concomitent următoarele caracteristici : să prezinte un pericol social, să fie
săvârșită cu vinovăție și să fie prevăzută de legea penala.
Când vorbim de pericolul social, ne raportam la aspectul material și social al
infracțiunii. Daca fapta se atinge de valorile sociale importante pe care legea penala le apare (
suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana, drepturile și
libertățile persoanleor, proprietatea și întreaga ordine de drept) este considerata că fiind un
pericol social.
 Deoarece societatea este bazata pe sancțiuni, nu toate formele de abatere de la norme
sunt considerate la fel de grave, însă aplicarea pedepselor are un numitor comun, și anume,
rigiditatea.
În sistemul penal clasic (sau sistemul retributiv), apicarea unei pedepse este acceptata
din punct de vedere moral, atâta timp cât reprezintă un răspuns proporțional cu gravitatea
infracțiunii comise (Kant, 1887). Proporționalitatea însă, este un concept subiectiv.
Când ne referim la justiția restaurativa, obiectivul principal al acesteia este repararea
prejudiciului prin diferite metode precum măsurile active, personale și personalizate, dialog,
conciliere și descurajarea recidivei. Justiția restaurativa folosește persuasiunea în locul
constrângerii.
Putem defini sistemul restaurativ ca fiind un sistem alcătuit dintr-un set de măsuri
care au drept scop repararea consecințelor negative ale infracțiunilor comise, cu ajutorul
concilierii și a dialogului direct. Măsurile restaurative sunt o inovație, încercând să aducă un
caracter reparator și măsurilor prevăzute de normele penale. Acestea s-au dezvoltat ca un
răspuns la nemulțumirea și frustrarea sociala creată de justiția penala. Principalele masuri
care sunt integrate în programele de justiție restaurativa sunt medierea penală, consilierea,
grupurile de sprijin și proiectele educative.
Albert Ogien, a analizat ideea de patologie socială și consideră că infraciunea dispare
prin ispășirea pedespsei. Persoana care a recidivat este văzut că fiind un infractor cu un
comportament atipic. Discutând despre gradul crescut de recidivă, s-a constatat că aplicarea
unei pedepse duce mai curând la o persistență în comiterea de infracțiuni, decât la corectarea
acesteia. De asemenea, autorul considera că „ a denumi drept criminale doar acele acte ce
contravin dreptului pozitiv nu este o definiţie satisfăcătoare”.
Aria sociologiei este mai ampla, analizând comportamentele indivizilor cu
tendință de abatere de la norme printr-o gama mult mai larga fata de aria penala. Datorita
caracterului flexibil, conciliant și accesibil, fiind implementate în cadrul procesului de
aplicare a sancțiunilor penale, masurile restaurative pot diminua consecințele negative ale
acestora. Preocuparea principala a justiției restaurative este rezolvarea problemei prin luarea
în considerare a nevoilor victimei și a infractorului. Abordarea aceasta poate fi adaptata
oricărui system de drept însă întotdeauna presupune și o implicare a comunității în lupta
împotrivă criminalității.
Unul dintre principiile justiției restaurative este bazat pe ideea că infractorii
trebuie să înțeleagă prin mijloace persuasive consecințele negative ale faptei comise și
conștientizarea că acest comportament este inacceptabil. De asemenea, victimele își pot
exprima nevoile, și pot preciza cele mai bune mijloace prin care infractorul poate să repare
prejudiciul cauzat și își poate accepta responsabilitatea acțiunilor sale. Pentru că măsură
restaurativa să poată avea succes este necesara existenta unei victime identificabile, liberul
consimțământ din partea să, infractorului care să accepte fapta comisa cât și liberul
consimțământ al acestuia.
 Un alt principiu de baza al justiției restaurative preconizează trecerea
controlului procesului, în rezolvarea cazurilor și luarea deciziilor asupra comunităților. Prin
urmare, comunitatea are responsabilitatea de a oferi suport victimelor. Comunitatea vă
explora situația persoanelor implicate, evaluează nevoiel de ajutor și decide modalitățile de
intervenție. În schimb, implicarea comunității în procesul restaurativ nu este ușor de pus în
practica deoarece de cele mai multe ori nu exista disponibilitatea morala pentru justiția
restaurativa, lipsește organizarea comunitara pentru asigurarea suportului necesar intervenției,
iar reprezentații comunității implicați în acest proces pot fi mai indulgenți cu persoanele care
sunt membrii mai importanți pentru menținerea prosperității comunității.
Sherman și Strâng (2007) considera că justiția restaurativa și cea convențională
prezinta în egala măsură un grad de subiectivitate. Studiul lor, de asemenea, evidențiază
efectele pozitive ale masurilor restaurative în cazul recidivei. Aceștia au dovedit faptul că
victimele care iau parte la procesul restaurativ au o evoluție mai buna decât cele care aleg să
nu o facă.
Cele doua sisteme, cel restributiv și cel restaurativ sunt doua sisteme complementare
iar combinarea masurilor specifice din fiecare sistem poate avea rezultate pozitive. Prin
urmare, masurile reparatorii completează sistemul penal pentru a îi spori eficienta.
În funcție de caracterul infracțiunii, le putem clasifica astfel: ușoare, mai puțin grave,
deosebit de grave și excepțional de grave. Cele mai grave acțiuni poarta numele de „crime”.
Cu toate aceste, noțiunea de crima pe care o folosim uzual referindu-ne la omucidere nu are
același înțeles cu noțiunea de crima în sensul juridic. Prin urmare, numim crima și
infracțiunile deosebit de periculoase care pun în pericol mari valori sociale, spre exemplu
infraciunile contra siguranței statului.
Numim infracțiune ușoară fapta pentru care legea penala prevede o pedeapsa maxima
pedeapsa închisorii pe un termen de până la 2 ani inclusiv. O infracțiune mai puțin grava este
cea pentru care legea penala prevede pedeapsa maxima cu închisoare pe un termen de până la
5 ani inclusiv, o infracțiune grava are o pedeapsa maxima cu închisoare pe un termen maxim
de 12 ani inclusiv,o infracțiune deosebit de grava, este cea săvârșită cu intenție pentru care
pedeapsa maxima cu închisoarea depășește 12 ani, iar o infracțiune excepțional de grava, de
asemenea este săvârșită cu intenție, iar legea penala prevede detențiune pe viață.
Gravitatea infracțiunilor în ilicitul penal roman, este relevanta prin limitele maxime și
minime ale pedepselor pe care le-am discutat anterior. În alte state, gradul de periculozitate
este determinat prin clasificarea faptelor penale în 3 categorii: crime, delicte și contravenții.
Delictele sunt infracțiuni care prezinta un pericol social mai mic, spre exemplu, furtul.
Contravențiile au fost eliminate de către dreptul romanesc, deoarece nu mai reprezintă o
categorie de infraciuni, ci doar un mijloc punitiv de natura administrativa, în timp ce în alte
state sunt luate în considerare.
Conceptul de gravitate este strâns legat de ceea ce numim „gradul de risc”. Cu
ajutorul acestuia, identificam probabilitatea unor întâmplări negative și impactul acestora, cât
și felul în care individul care a săvârșit o infracțiune poate fi pedepsit. Pedeapsa își propune
să acționeze în vederea schimbării conduitei viitoare a condamnatului și să avertizeze și alte
persoane, să ia în calcul consecințele pe care le-ar suporta daca ar urma exemplul celui
condamnat.
Scopul activității întregului sistem judiciar în materie penala este cel de a menține la
un prag înalt siguranță publica, de a securiza persoanele și bunurile acestora. Romania nu
dispune de o literatura de specialitate bogata în ceea ce privește domeniul evaluării riscului
însă, un reper important ce trebuie luat în considerare în estimarea tipului de risc se refera la
tipul infraciunii comise. Spre exemplu o persoana care săvârșește o infracțiune care implica
violenta, traficul de persoane sau de droguri sau infracțiuni rutiere, sunt considerate drept
având un risc crescut pentru siguranță publica. Vorbim în schimb doar de o estimare, iar în
acest caz este necesara individualizarea fiecărei abordări și raportarea acesteia la contextul
infracțional.
Masurile și sancțiunile pe care o persoana care a săvârșit o infracțiune trebuie să le
primească, sunt proporționale cu gravitatea faptelor. Codul penal adoptat în 2005, a propus
munca în folosul comunității, fiind inspirat din practica altor state precum Franța, Uk, Suedia,
unde s-a remarcat faptul că cei mai mulți condamnați la munca în folosul comunității își
executa pedeapsa complet, riscul de recidiva fiind mult mai redus comparativ cu alte
sancționări neprivative de libertate.
Pentru a determina pericolul social concret al unei infracțiuni se tine cont de
următoarele criterii: Conform articolului 18 din Codul penal, o infracțiune care este lipsita de
importanta nu constituie un grad de pericol social al unei infracțiuni. Prin urmare, tot în
Codul Penal, se prevede faptul că atunci când stabilim concret gradul de pericol social,
trebuie să ținem seama de modul și de mijloacele de săvârșire ale faptei, ce scop a avut
individul, împrejurările în care a fost comisa fapta, urmările produse sau anticiparea unor
urmări. Din punct de vedere social, pericolul social are la baze criterii precum suferință
îndurată.
Pe plan international, s-au conturat principiile fundamentale ale justiției restaurative
în materie penala datorita elaborării unei serii de documente de către Organizația Națiunilor
Unite și Consiliul Europei, cu scopul de a oferi un cadru comun statelor lumii. Programul de
justiție restaurativa este acela care folosește procesele restaurative și urmărește obținerea
rezultatelor restaurative. Conform art.2 și art.3 al Anexei Rezoluției, numim proces
restaurativ procesul care implica participarea comuna și activa a victimei, a infractorului și a
oricărui alt membru al comunității afectat de infracțiune la rezolvarea problemelor create de
infracțiune, cu ajutorul unui mediator. Procesele restaurative implica medierea, reconsilierea,
conferință și cercurile de verdict. Aceste proceste urmăresc ajungerea la un punct comun intre
victima și infractor pentru a repara relația dintre aceștia.
Avantajele medierii penale, în concordanta cu demesrul penal clasic, sunt multiple
atât pentru victima cât și pentru infractor. Justiția restaurativa și medierea penala, după cum
am menționat, pot contribui la prevenirea recidivei datorita refacerii legatrurii dintre victima
și infractor. Infractorul conștientizează consecințele, și le asuma, le regreta și își dorește să
repare răul produs, lucruri esențiale în recuperarea și reintegrarea sociala a acestuia. Un alt
avantaj ar putea fi evitarea încarcerării, și evitarea efectelor negative ale acesteia.
 Raportandu-ne la victima, acesteia i se oferă șansa de a participa activ la soluționarea
conflicului cu infractorul, obține o satisfacție morala și se vindeca reușind să-l ierte pe acesta.
Prin urmare, justiția restaurativa funcționează atât pentru făptuitor cât și pentru victima.

BIBLIOGRAFIE:

Balahur, D. (2002) „Pluralismul socio-juridic şi reglementarea probatiunii:

standarde legislative universale şi europene”, Manualul consilierului de
reintegrare socială şi supraveghere. Craiova: Editura Themis. 15-55.
G. Varona, Criterii de evaluare în justiţia restaurativă. Analize comparative
şi internaţionale,în „Cartea Rezumatelor Congresului Societăţii Spaniole de
Victimologie -Cunoaşterea, Recunoaşterea şi Vindecarea Victimelor”, Donostia- San
Sebastían, 2007, p. 105.
Ross, E.A. (1907) Sin and Society: An Analysis of Latter-Day Iniquity. Boston:
Houghton Mifflin.
Schiacu V. , Canton R. (2008) , Manual de probatiune, Eurostandard, Bucuresti
Sherman, L., Strang, L., (2007) Restorative justice: the evidence, The Smith
Institute, London, United Kingdom
Staub, E. (1992) The Roots of Evil: The Origins of Genocide and Other Group
Violence. Cambridge: Cambridge University Press.
Sumanaru L. (2013) "Unele aspecte privind implementarea modelului justiţiei
restaurative pe plan internaţional şi naţional". Analele Universității de Vest din
Timișoara - Seria Drept 1:79-91
Tanasescu B.L. (2012) "Sistemul retributiv şi sistemul restaurativ – combinarea
măsurilor". LOGOS, UNIVERSALITY, MENTALITY, EDUCATION,
NOVELTY.Section: Law 1:423-442
Vasilor, Djulieta.(2015) Perceperea pericolului social al
infracţiunii,  Competitivitatea şi inovarea în economia cunoaşterii, Vol.1, 25-26,
2015.

Urdoiu M (2017), Drept Penal. Partea Generala. Editia 4, C.H. Beck, Bucuresti

 Rădulescu S.M., Devianţă, Criminalitate şi Patologie Socială, Bucureşti, Edit.

"LUMINA LEX", 1999,