1

ONCOLOGIE

CURSUL 3

Radiaţiile ultraviolet
Radiaţiile ultraviolete au energie mai mică şi penetranţă redusă (în comparație cu
radiațiile ionizate, de exemplu radiațiile X). Deoarece pielea este cea care absoarbe radiaţiile,
aceasta reprezintă prima ţintă pentru carcinogeneză.
Argumentele care susţin asocierea între cancerele cutanate şi radiaţiile ultraviolete sunt
următoarele:
- cancerele cutanate apar predominant în regiunile expuse la lumina solară: cap, gât,
braţe, mâini şi buze la femei, torace la bărbaţi;
- cancerele de piele sunt relativ rare la rasa neagră la care pigmentul cutanat protejează
pielea de radiaţiile ultraviolete;
- incidenţa cancerelor cutanate şi nivelul de expunere la razele solare sunt într-o
corelaţie directă;
- cancerele cutanate pot fi induse în laborator pe animale de experienţă prin expunerea
repetată la radiaţiile ultraviolete;
Atât leziunile cutanate melanice cât şi cele nemelanice sunt asociate cu o expunere
intensă la radiaţiile ultraviolete, deşi relaţia doză-efect este mai puţin evidentă în cazul
melanoamelor.
Cele mai frecvente tipuri de cancere cutanate sunt carcinoamele bazocelulare care sunt
invazive local dar nu devin aproape niciodată metastatice. Carcinoamele spinocelulare, mai
agresive şi cu metastazare mai frecventă, ca şi melanomul malign cutanat care este rapid
metastazant, sunt cancere cutanate induse mai rar de radiaţiile ultraviolete.

Cauze iatrogene (chimioterapie, radioterapie, alte tratamente)

Dintre mai multe clase de medicamente care au fost suspicionate a avea un rol
carcinogen, medicaţia citotoxică anticanceroasă (citostaticele) este apreciată a avea un risc
crescut de cancer.
Astfel, agenţii alkilanţi (de exemplu Ciclofosfamida) sunt cunoscuţi a acţiona asupra
ADN-ului într-o manieră similară cu aceea a carcinogenilor chimici.
Cancerele secundare survin după o perioadă de latenţă, în special în urma tratamentelor
citostatice efectuate în perioada copilăriei. S-a estimat că 3-12% din copiii trataţi pentru
cancere vor dezvolta un nou cancer într-un interval de 20 de ani de la momentul primului
diagnostic. Riscul este de 10 ori mai mare faţă de persoanele fără un asemenea tratament.
Tumorile cerebrale sunt semnalate la cei la care s-a efectuat radioterapie craniană.

Infecţiile
Cancerul nu este o boală infecţioasă în adevăratul sens al cuvântului. Unele cancere
sunt asociate cu infecţii predominant virale, dar şi de alte etiologii.
Amintim asocierea între:
- virusul Epstein-Barr şi limfomul Burkitt;
- virusul hepatitei B și C şi cancerele de ficat;
- virusurile Papilloma (HPV) şi cancerele de col uterin;
- virusul HIV și sarcomul Kaposi;
- Helicobacter pylori şi cancerul gastric.
 2
ONCOLOGIE

Factorii endogeni şi ereditatea

Hormonii
Printre factorii de risc asociaţi cancerului de sân sunt incluşi: vârsta în momentul
menarhei, vârsta la prima sarcină şi vârsta la menopauză.
Aceste date sugerează un rol al estrogenilor şi prolactinei în apariţia cancerul mamar.
Aceşti hormoni pot acţiona ca promotori pentru celulele iniţiate de unii carcinogeni, iar
durata expunerii determină riscul femeii susceptibile de a dezvolta cancer mamar.
Estrogenii au fost utilizaţi extensiv în tratamentul simptomelor postmenopauzale şi
pentru profilaxia osteoporozei. Există o asociere evidentă între utilizarea terapiei estrogenice
„netamponate” cu progesteron şi creşterea riscului de cancer endometrial.
La bărbat, criptorhidia este asociată cu un risc foarte crescut pentru cancerul testicular.
Corectarea chirurgicală a criptorhidiei determină într-o mică măsură scăderea acestui risc.

Cancerele moştenite (cu transmitere ereditară)

Un exemplu de boală ereditară cu transmitere mendeliană dominantă este polipoza
adenomatoasă familială (PAF) cu o rată de penetranţă de 80% între membrii familiei. Cancerele
de colon pot surveni la aproape toţi pacienţii cu PAF netrataţi. Aceşti pacienţi prezintă o
predispoziţie crescută la dezvoltarea şi a altor tipuri de cancere precum tumori subcutanate şi
osteosarcoame.

Concluzii

Studiile epidemiologice au demonstrat că factorii de mediu concretizaţi în aşa-numitul

„stil de viaţă” determină 80% din totalitatea cancerelor. De aici concluzia că aceeaşi proporţie
de cancere ar putea fi prevenite.
Bărbatul „ideal” nu trebuie să bea sau să fumeze, trebuie să mănânce alimente sărace
în grăsimi dar bogate în fibre vegetale, fructe proaspete şi legume, să evite consumul neraţional
de medicamente şi examenele radiologice prea dese, precum şi expunerea excesivă la soare.
Femeia „ideală” va trebui să urmeze aceleaşi recomandări şi sugestia de a avea măcar
o sarcină la vârstă tânără (sub 30 de ani) şi de a nu avea relaţii sexuale cu parteneri multipli.
Având în vedere că poluarea atmosferică nu poate fi evitată în totalitate (de altfel este
responsabilă numai de 2% din totalul cancerelor) şi că alţi factori necunoscuţi (inclusiv cei
genetici) determină circa 4% din cancere, se presupune că s-ar putea descreşte mortalitatea prin
cancere cu circa 84% prin simple acţiuni de profilaxie individuale.

ETIOPATOGENIA CANCERELOR. CARCINOGENEZA.

Carcinogeneza este definită ca fiind procesul stadial de achiziţionare de către celulă

a unor proprietăţi care permit fenotipul malign (proliferarea necontrolată, invazia locală şi
metastazarea) sau cascada de evenimente ce conduc la transformarea unei celule normale,
adesea o celulă clonogenică (celula stem), la cancer.
Dezvoltarea fenotipului malign este rezultatul unor interacţiuni multiple între diverşi
factori exogeni şi endogeni (genetici, hormonali, imunologici şi metabolici).
Carcinogenul poate fi definit ca agentul a cărui administrare determină la animalele
de experienţă o incidenţă semnificativ crescută statistic a neoplaziilor, de unul sau mai multe
tipuri histologice, faţă de animalele care nu sunt expuse la aceşti carcinogeni.
 3
ONCOLOGIE

S-a ajuns la concluzia că intervalul de timp dintre administrarea carcinogenului şi

apariţia tumorii poate fi împărţit în două etape distincte:

1.Inițierea - este primul stadiu, care rezultă din administrarea directă a carcinogenului
chimic. Iniţierea este procesul rapid ireversibil prin care se produc modificări „discrete“, dar
permanente ale ADN–ului celular sau alterarea ireversibilă a structurii genetice a unei celule,
rezultând o celulă cu potenţial evolutiv spre o clonă malignă.

2.Promoția - este al doilea pas al carcinogenezei. Promoţia este procesul prin care
celula iniţiată dobândeşte capacitatea de diviziune selectivă şi de expansiune clonală prin
dereglarea creşterii şi diferenţierii. Cu alte cuvinte, promoţia este procesul în care este
stimulată formarea tumorii în ţesuturile ce au fost expuse în prealabil la un agent „iniţiator“.
Agenţii promotori sunt complet lipsiţi de activitate cancerigenă sau mutagenă, dar când sunt
administraţi în asociere cu carcinogenii (cu agenți inițiatori) efectul este sinergic.

Progresia – constă în formarea progresivă a tumorii maligne, masei propriu-zise de

celule maligne. Urmează promoției, stadiul în care celula a devenit autonomă.

Recent, în procesul carcinogenezei au fost incluse şi alte etape (în total 6-7) precum:

Conversia - succede promoţiei, prin care mici grupuri de celule clonale, potenţial
reversibile îşi încep evoluţia ireversibilă către malignitatea clinică.
Propagarea - urmează conversiei şi este caracterizată prin creşterea clonală expansivă
a unor mici grupuri de celule maligne restante în anumite ţesuturi. Timpul de propagare poate
dura de la câteva luni la câţiva ani de evoluţie. În cadrul acestui stadiu, celulele maligne pot
creşte de la 1.000 la 1.000.000 celule.
 4
ONCOLOGIE

Carcinogeneza fizică
Radiaţiile ionizante şi ultraviolete (UV) sunt componente ale mediului înconjurător.
Cea mai importantă caracteristică a radiaţiilor ionizante este eliberarea locală a unei cantităţi
de energie suficientă pentru a determina ruperea legăturilor chimice ale moleculelor cu funcţie
biologică importantă.
Doza sau cantitatea de radiaţii este exprimată în termenii energiei absorbite de unitatea
de masă tisulară. Unitatea de măsură este Gray-ul (Gy) definit ca o cantitate de energie absolută
echivalentă cu 1J/1kg.
După natura lor, radiaţiile ionizante se clasifică în:
• Radiaţii electromagnetice: radiaţiile X şi γ (cu caracteristicile enunţate anterior);
• Radiaţiile corpusculare încărcate electric: protoni, particule alfa şi beta. Radiaţiile β
sunt electroni cu viteză mare de deplasare comparabilă cu a radiaţiilor electromagnetice;
• Radiaţiile corpusculare neutre electric (cu masă de repaus şi sarcină electrică nulă)
sunt reprezentate de neutroni. Prin interacţiunea cu nucleii atomilor cărora le cedează energia,
produc protoni de recul, particule alfa şi fragmente nucleare grele ce vor ioniza materia.
Experienţa actuală privind cancerele produse de radiaţii este concretizată în următoarele
dovezi:
- cancerele de piele ce survin la muncitorii care lucrează cu radiaţii X, cu aceleratoare
de particule;
- incidenţa crescută a cancerelor hepatice la cei la care s-au utilizat în exces explorările
radiologice, substanţele de contrast tip „Thorotrast” ce conţin thoriu care este un emiţător de
particule α;
- incidenţa relativ crescută a leucemiilor la cei suferinzi de spondilită ankilopoetică ce
au fost trataţi prin radioterapie pentru combaterea durerii pe întreaga coloană vertebrală;
- cancerul tiroidian raportat la copii iradiaţi pentru hipertrofie timică sau supuşi
radioterapiei pentru micoze ale scalpului;
- incidenţa crescută a cancerelor mamare la femeile ce au primit tratamente
radioterapice pentru mastita postpartum şi la cele cu tuberculoză care au efectuat examene
fluoroscopice repetate pentru urmărirea evoluţiei pneumotoraxului artificial terapeutic.

Mecanismele carcinogenezei radice

Cancerele umane rezultă ca urmare a activării unor oncogene sau prin deleţia unor
gene supresoare de tumori. Oncogenele pot fi activate prin mutaţii punctiforme, translocaţii
cromozomice sau prin amplificare genică.
Radiaţiile sunt cunoscute ca fiind foarte eficace în determinarea deleţiilor şi
translocaţiilor cromozomice şi mai puţin a mutaţiilor punctiforme. Aceste mecanisme, deşi
seducătoare ca posibilitate de explicare a cancerelor induse de radiaţii, nu au fost demonstrate
în malignităţile umane induse de acestea.
Printre mecanismele de apărare împotriva acţiunii carcinogene a radiaţiilor se numără
şi mecanismul eficient al reparării leziunilor ADN-ului. Cel mai bine cunoscut mecanism este
reprezentat de mecanismul de excizie a nucleotidelor lezate. Acesta este un fenomen de tăiere
şi lipire prin care bazele şi nucleotidele lezate sunt înlăturate.