PREDICĂ LA DUMINICA DUPĂ BOTEZ

În vremurile străvechi exista undeva în Asia o cetate deosebit de mare, îţi trebuiau trei
zile ca s-o străbaţi, ai cărei locuitori s-au împovărat de grele păcate.

Dumnezeu n-a voit însă pierderea acestor păcătoşi, de aceea a ales pe Proorocul Iona şi i-
a dat această poruncă: ,,Scolă-te şi du-te în cetatea cea mare a Ninivei şi propovăduieşte acolo,
căci fărădelegile lor au ajuns până în faţa Mea!’’

Fie că s-a simţit nevrednic, fie că misiunea acesta l-a copleşit, fapt este că Iona, în naivitatea lui,
a încercat să fugă de la faţa Domnului. A plecat spre Iope, iar de-acolo s-a urcat pe o corabie cu
gândul de a trece marea în Tarsis unde, credea el, va fi departe de Dumnezeu şi va scăpa de
misiunea încredinţată.

Pe mare, cum ştim, Dumnezeu a stârnit o furtună puternică, înfricoşând de moarte pe cei
de pe corabie, în vreme ce Proorocul Domnului dormea. Trezit fiind, el şi-a mărturisit vina şi a
cerut să fie aruncat în mare. ,,Dumnezeu a dat poruncă unui peşte mare să înghită pe Iona. Şi a
stat Iona în pântecele peştelui trei zile şi trei nopţi”.

Acolo s-a rugat lui Dumnezeu din adâncul fiinţei sale. După trecerea acestei vremi,
Dumnezeu a poruncit peştelui şi l-a aruncat pe Prooroc pe ţărm iar apoi i-a repetat porunca. De
data aceasta Iona s-a îndreptat spre Ninive şi a început să strige pe uliţele ei: ,,Patruzeci de zile
mai sunt şi cetatea va fi distrusă!”

Ceea ce a urmat este descris în Cartea lui Iona:,,Atunci ninivitenii au crezut în

Dumnezeu, au ţinut post şi s-au îmbrăcat cu sac, de la cei mai mari şi până la cei mai mici. Şi a
ajuns vestea până la regele Ninivei. Acesta s-a sculat de pe tronul său, şi-a lepădat veşmântul lui
cel scump, s-a acoperit cu sac şi s-a culcat în cenuşă’’.

Porunca ce a urmat a fost pentru toţi locuitorii cetăţii: să se întoarcă fiecare de la calea
lui cea rea şi să strige către Dumnezeu pentru a le cruţa vieţile. ,,Atunci Dumnezeu a văzut
faptele lor cele de pocăinţă, că s-au întors de la căile lor cele rele. Şi i-a părut rău Domnului de
prezicerile de rău pe care le făcuse şi nu le-a împlinit’’.

Am relatat acest episode biblic pentru că este foarte elocvent spre a ne face să înţelegem
adevărata pocăinţă pe care o aşteaptă Dumnezeu de la noi, în aceste vremuri când diavolul a
născocit, prin slujitorii lui, o pocăinţă falsă ce se propovăduieşte astăzi de toate sectele, de
oameni rătăciţi care se autointitulează ,,pocăiţi’’. Aceştia, sub masca înşelătoare a ,,pocăinţei’’
lor, ademenesc sufletele nestatornice şi le pregătesc cu asiduitate pentru ,,învierea osândei’’ (Ioan
5, 29).

După cum ne relatează Sfânta Evanghelie a acestei Duminici, Mântuitorul nostru Iisus
Hristos, după Sfântul Său Botez, a început propovăduirea cu aceste cuvinte: ,,Pocăiţi-vă, că s-a
apropiat împărăţia cerurilor’’ (Mat. 4, 17).

Cu exact aceleaşi cuvinte i-a pregătit pe oameni Sfântul Ioan Botezătorul pentru a-L
primi pe Fiul lui Dumnezeu (Matei 3, 2).

Când i-a chemat la dreapta pocăinţă, fiecare a răspuns în felul său. Cei sinceri şi dornici de
mântuire ,,se botezau de el în râul Iordan, mărturisindu-şi păcatele’’ (Matei 3,6).

Cei făţarnici, fariseii şi saducheii, dimpotrivă, veneau să primească Botezul Sfântului Ioan, fără
gând de pocăinţă adevărată, crezând, şi atunci ca şi-n zilele noastre, că botezându-se numai, vor
dobândi împărăţia cerurilor.

Pe aceştia i-a mustrat Sfântul Ioan cu cuvinte grele: ,,Pui de vipere, cine v-a arătat că veţi scăpa
de mânia ce va să fie? Faceţi, deci, roade vrednice de pocăinţă. Şi să nu credeţi că puteţi zice, în
voi înşivă: Părinte avem pe Avraam, căci vă spun că Dumnezeu poate şi din pietrele acestea să
ridice fiii lui Avraam’’ (Mat. 7, 9).

Este mai mult decât evident că adevărata pocăinţă se face prin roade vrednice de
pocăinţă, ceea ce nu înţelegeau şi nu înţeleg nici în vremea noastră fariseii şi saducheii. Cu multă
uşurinţă se crede că o etichetă falsă, ,,pocăinţa’’, este suficientă pentru a intra în impărăţia cea
veşnică.

Dacă te-ai botezat şi ai părăsit Biserica, eşti pocăit, iar dacă eşti pocăit, te vei mântui. Aşa este
gândirea strâmbă a celor rătăciţi. Un sfânt al Bisericii noastre scria cu totul astfel: ,,Vederea
păcatului nostru şi pocăinţa pe care o naşte, acestea sunt lucrări care nu au sfârşit pe pământ;
vederea păcatului nostru stârneşte pocăinţa; prin pocăinţă se dobândeşte curăţirea; ochiul
minţii, curăţindu-se treptat, începe să vadă în întreaga fire omenească neajunsuri şi vătămări pe
care nu le băga nicicum de seamă înainte’’ (Sfântul Ignatie Brianceaninov, Despre înşelare, p.
124).

Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan ne arată premiza pocăinţei, felul cum trebuie să ne
pocăim de păcate şi roada ape care o aduce în vieţile noastre: ,,Dacă zicem că păcat nu avem, ne
amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi.

Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne

curăţească pe noi de toată nedreptatea.

Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu este întru noi’’ (I Ioan 1, 8-
10). Iată dar că şi aici se accentuează necesitatea mărturisirii păcatelor pentru o pocăinţă sinceră
şi adevărată. Aceasta se poate face numai în Sfânta Taină a Spovedaniei, la duhovnicul nostru.
Când ne spovedim şi am primit dezlegare şi canonul pentru păcate, suntem în taina lui Hristos,
spunea Părintele Cleopa.

La începuturile sale, Biserica era crunt prigonită de Saul din Tars (Fapte 8, 1-3; 9, 1-2). Pe
drumul Damascului s-a petrecut minunea Dumnezeiască prin care Saul devine Sfântul Apostol
Pavel, mare luptător pentru binele Bisericii.

Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este: când era pocăit acesta, atunci când
persecuta Biserica, sau când o slujea din toate puterile sale? Cine era pocăit, Saul din Tars sau
Sfântul Apostol Pavel?

Răspunsul se impune de la sine, prin urmare pocăinţa sinceră şi adevărată o putem face numai în
Taina Sfintei Biserici, în Spovedanie adică. Să ne pocăim toată viaţa noastră, în fiecare zi ,,fără
să părăsim Biserica noastră, precum le este obiceiul unora, ci îndemnători făcându-ne, cu atât
mai mult, cu cât vedeţi că se apropie ziua aceea’’ (Evrei 10, 25).

Părăsind Sfânta Biserică, şi luptând împotriva ei, cu fapta şi cuvântul, nu vom fi decât nişte
Sauli persecutori ai lui Hristos, nişte falşi pocăiţi puşi în slujba satanei. Doamne, ferşte-ne să nu
ajungem în acea stare! Amin.