Drept penal II.

Tema 1: Participația Penală!

1. Pluralitatea de infractori.
Pluralitate de infractori- formațiune de două sau mai multe persoane ce săvârșesc prin
eforturi conjugate aceeași infracțiune.

Pluralitatea de infractori se poate realize sub trei forme: pluralitatea naturală (necesară),
pluralitatea constituită (legală) și pluralitatea ocazională (participația penală).

Pluralitate naturală – apare în cazul unor infracțiuni care, prin natura lor, nu pot fi săvârșite
decât de mai multe persoane (spre ex., art. 285 CP al RM).

Pluralitate constituită – asocierea mai multor persoane în vederea săvârșirii de infractiuni (spre
ex., art. 283, 284 CP al RM).

Pluralitate ocazională – există în infracțiunile, ce pot fi săvârșite în mod natural, de o singură

persoană, iar în cazul infracțiunilor cu pluralitate naturală sau constituită, de două sau mai
multe persoane, a fost totuși săvârșită de două persoane sau, respectiv, de un număr de
persoane mai mare, decât cel necesar potrivit naturii faptei.

2. Noțiunea participației penale și condițiile ei.

Participația – cooperarea cu intenție a două sau mai multe persoane la săvârsirea unei
infracțiuni intenționate (art. 41 CP al RM).

Participația penală – este dată pluralității ocazionale de infractori, pluralitate ce se realizează

atunci când o infracțiune, care poate fi săvârșită de o singură persoană ori de un număr
determinat de persoane, este săvârșită, în mod ocazional, de un număr de persoane mai mare
decât acela care era necesar potrivit naturii faptei.

Condițiile participației
Obiective:

- Pluralitate de subiecte – participarea a două sau mai multe persoane, care întrunesc
semnele subiectului infracțiunii, la săvârșirea infracțiunii.
- Activitatea în comun a participanților la infracțiune – cooperarea a două sau mai multe
persoane la săvârșirea unei infracțiuni:
a) Condiționarea reciprocă a acțiunilor a două sau mai multe persoane;
b) Rezultatul infracțional unic pentru participanți;
c) Legătura fiecărui participant și rezultatul comun survenit.
 Subiective

- Cooperarea doar la o infracțiune intenționată

- Unitatea intenției – tuturoor participanților îndreptată spre atingerea unui rezultat
comun, când fiecare dintre ei înțelege că acționează nu de unul singur, ci împreună cu
cineva.

3. Participanții la infracțiune.
În știința dreptului penal, aspectul diferențierii participanților la infracțiune, au fost și
continuă să concureze și până în prezent două teorii de bază ce caracterizează participația
penală: obiectivă și subiectivă, dar este cunoscuta și teoria mixtă.

Teoria obiectivă pentru prima dată a fost formulată de criminalistul german A. Feierbah.
El susținea că autor al infracțiunii trebuie considerat cel ce provoacă consecința
infracțională, adică a fost cauza ei nemijlocită, iar complice este cel ce doar a contribuit la
producerea acestui rezultat.

Teoria subiectivă ai cărei repreezentanți au fost Kestlih, Ghelișner, Buri, Bar ș.a., pune la
baza diferențierii participanților latura pur psihică, subiectivă a faptei ce se exprima prin
interesul față de rezultatul infracțional.Părtașii teoriei subiective, cei ce consideră fapta
comisă ca personală, trebuie calificați ca vinovați principali – autori ai infracțiunii, iar cei ce
doar participă la săvârșirea unei fapte străine trebuie considerați complici.

Teoria mixtă clasifică participanții la infracțiune atît după trăsăturile obiective, cît și cele
subiective. Drept bază a acestei teorii a servit concepția elaborată de Berner, care era de
părerea că deosebirea dintre participanți trebuie făcută nu doar reieșind din activitatea
extrenă a participantului, dar si din intenția sa, întrucît activitatea subiectului întotdeauna
este determinată de atitudinea psihică față de ea.

Participanții:

Autor – persoana care :

a) Care a săvârșit în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală;

b) Care a săvârșit infracțiunea prin intermediul persoanelor care nu sunt pasibile de
răspundere penală din cauza vârstei, iresponsabilității sau din alte cause prevăzute de
Codul Penal ( alin. 2 art. 42 CP al RM).

Organizator – persoana care :

a) A organizat săvârșirea infracțiunii;

b) A dirijat realizarea infracțiunii;
c) A creat un grup criminal organizat sau organizație criminală;
d) A dirijat activitatea grupului criminal organizat ori a organizației criminale ( alin.3 art. 42
CP al RM).
 Instigator – persoana care prin orice metode determină o altă persoană să săvârșească
o infracțiune ( alin.4 art. 42 CP al RM).

Complice - persoana care :

1. A contribuit la săvârșirea infracțiunii prin sfaturi, indicații, prestare de informații,

acordare de mijloace sau instrumente, ori înlăturare de obstacole.
2. A promis dinainte că îl va favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele ori instrumentele
de săvârșire a infracțiunii, urmele acesteia sau obiectele dobândite pe cale criminală.
3. A promis din timp că va procura sau vinde astfel de obiecte ( alin. 5 art.42 CP al RM ).

4. Formele participației penale.

Forma participației reflectă aspectul exterior, care elucidează modul de interacțiune a

făptuitorilor și ne demonstrează cum faptele infracționale a două sau a mai multe persoane se
contopesc într-o infracțiune unică. Problema despre formele participației este importantă
pentru practica judiciară. Organul de urmărire penală și instanța de judecată trebuie să
stabilească forma participației, deoarece este important acest moment pentru calificarea
corectă a acțiunilor infracționale ale participanților și stabilirea corectă a limitelor răspunderii
lor.

În funcție de gradul de coodonare a acțiunilor participanților se deosebesc următoarele

forme de participație : 1. Participație simplă ; 2. Participa’ie complexă ; 3. Grup criminal
organizat ; 4. Organizației (asociație ) criminală.

1. Participația simplă.

Când la săvârșirea infracțiunii au participat în comun în calitate de autori, două sau mai multe
persoane, fiecare realizând latura obiectivă a infracțiunii ( art. 44 CP al RM ).

2. Participație complexă.

Când la săvârșirea infracțiunii participanții au contribuit în calitate de autor, organizator,

instigator sau complice ( alin. 1 art.45 CP al RM).

3. Grup criminal organizat.

O reuniune stabilă de persoane care s-au organizat în prealabil pentru a comite una sau mai
multe infracțiuni (art.46 CP al RM).

4. Organizație (asociație) criminală.

O reuniune de grupuri criminale organizate într-o comunitate stabilă, a cărei activitate se întemeiază pe
diviziune, între membrii organizației și structurile ei, a funcțiilor de administrare, asigurare și executare a
intențiilor criminale ale organizației în scopul de a influența activitatea economică și de altă natură a
persoanelor fizice și juridice sau de a o controla, în alte forme, în vederea obținerii de avantaje și
realizării de interese economice, financiare sau politice ( alin. 1 art. 47 CP al RM ).

5. Implicarea la săvârșirea infracțiunii.

Implicare se numește activitatea intenționată infracțională legată de săvârșirea unei
infracțiuni de către o altă persoană, activitate care însă nu a contribuit la săvârșirea ei.
Implicarea la infracțiune are o anumită legătură cu infracțiunea săvârșită de o altă persoană,
însă ea nu constituie legătura cauzală dintre fapta prejudiciabilă și urmările ei. Prin aceasta ea
se deosebește de participație.

Dreptul penal deosebește două forme de implicare la infracțiune :

a) Favorizarea (tăinuirea) nepromisă din timp a infracțiunii, ( în conformitate cu art.49

CP, favorizarea dinainte nepromisă a infractorului, precum și tăinuirea mijloacelor sau a
instrumentelor de săvârșire a infracțiunii, a urmelor acesteia sau a obiectelor dobândite
pe cale criminală atrag răspunderea penală, în condițiile art.323 CP, numai în cazul în
care nu au fost promise din timp.).
b) Tolerarea infracțiunii, ( ete recunoscută ca neîmpiedicare a comiterii infracțiunii,
săvârșită intenționat de către o persoană care era obligată și avea posibilitatea să
impiedice comiterea acesteia.).

Toate formele de implicare se caracterizează după următoarele trăsături generale :

a) Activitatea socialmente periculoasă a persoanelor implicate este legată de o anumită

infracțiune în curs de pregătire sau sonsumare. Această legătură se exprimă în faptul că
persoana implicată, aflând despre infracțiune, tăinuiește infractorul, nu împiedică
săvârșirea infracțiunii având o asemenea posibilitate.Comportamentul persoanei
implicate tangențiază cu infracțiunea însăși.
b) Acțiunile persoanelor implicate, cu toate că au legătură cu infracțiunea săvârșită, nu
sânt și nici nu pot fi cauza urmărilor prejudiciabile survenite. Acțiunile lor nu se află în
raport de cauzalitate cu însuși faptul săvârșirii infracțiunii.
c) Activitatea persoanelor implicate întotdeauna este legată de activitatea infracțională a
persoanelor terțe.Gradul prejudiciabil al implicării la infrațiune depinde și în mare
măsură este determinat de gradul prejudiciabil al infracțiunii săvârșite de alte persoane.

6. Răspunderea penală pentru participație.

Temeiul răspunderii penale pentru participație este legat indisolubil de temeiul răspunderii
individuale. Temeiul răspunderii penale este examinat sub doua aspecte : filozofic și juridic.

Aspectul filozofic sugerează ideea că răspunderea trebuie să survină doar atunci, când
subiectul a avut alternativă la modul de comportare, adică a avut posibilitatea să procedeze în
conformitate cu cerințele legii, însă a ignorat-o acționând în mod contrar și încălcând interdicția
normei penale.
 Aspectul juridic al temeiului general al răspunderii penale constă în a decide : pentru ce fapte
concrete și în ce condiții trebuie să survină răspunderea penală. Trebuie stabilit acel mod de
comportare pentru care ar surveni răspunderea penală.

Temeiul general al răspunderii penale este dormulat în art. 51 alin. (1) din CP al RM : ,,
Temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvârșită, iar componența
infracțiunii, stipulată în legea penală, reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale “.

Tema 2 : Cauzele care înlătură caracterul penal al

faptei!
1. Noțiunea și modalitățile cauzelor care înlătură
caracterul penal al faptei.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei- reprezintă anumite stări, situații,
împrejurări, în prezența cărora acțiunile persoanei, care formal includ în sine toate trăsăturile
unei infracțiuni, însă sunt săvârșite pentru înlăturarea unui pericol ce amenință interesele
ocrotite de lege, nu sunt calificate ca infracțiune.

Se consideră cauze care înlătură caracterul penal al faptei : 1. Legitima apărare, 2. Reținerea
infractorului, 3. Starea de extremă necesitate, 4. Constrângerea fizică sau psihică, 5. Riscul
întemeiat, 6. Executarea ordinului sau dispoziției superiorului.

2. Legitima apărare și condițiile ei.

Este în stare de legitimă apărare persoana care săvârșește fapta pentru a respinge un atac
direct, imediat, material și real, îndreptat împotriva sa, a altei persoane sau împotriva unui
interes public și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul
public ( alin.2 art. 36 CP al RM).

Este în legitimă apărare și persoana care săvârșește faptă, pentru a împiedica pătrunderea
însoțită de violență periculoasă pentru viață sau sănătatea persoanei ori de ameninșarea cu
aplicarea unei asemenea violențe, într-un spațiu de locuit sau într-o altă încăpere ( alin. 3 art.
36 CP al RM).

Condițiile în care legitima apărare va fi considerată o faptă legală.

Condiții referitoare la atac :
1. Atacul trebuie să fie social- periculos ( prejudiciabil), adică să constituie o infracțiune.
2. Atacul trebuie să fie direct, adică în mod nemijlocit să pună în pericol valorile ocrotite de
normele penale.
3. Atacul trebuie să fie imediat, adică s-a declanșat deja sau urmează să se declanșeze.
4. Atacul trebuie să fie material, adică să fie format din anumite acțiuni fizice, materializate în
lumea obiectivă.
5. Atacul trebuie să fie real, adică să existe în realitate sau să existe o amenințare reală de
atac. Atacul presupus dă naștere apărării fictive, și în prezența vinovăției atrage după sine
răspunderea penală.

Condiții referitoare la apărare :

1. Se admite apărarea intereselor proprii, a unei terțe persoane sau a unui interes public.
2. Apărarea trebuie să fie îndreptată contra atacantului, și nu contra terțelor persoane
( rude, prieteni etc.).
3. Apărarea trebuie să fie înfăptuită în limitele de timp, de la momentul începerii atacului,
până la consumarea lui de facto.
4. Paguba cauzată în timpul legitimei apărări nu se cere să fie echivalentă cu cea evitată
(poate fi mai mică, egală sau chiar mai mare).
5. Nu se admite depășirea limitelor legitimei apărări. Depășirea limitelor legitimei apărări
cuprinde acțiunile intenționate ce nu corespund vădit caracterului și pericolului social al
atacului.

3. Extrema necesitate și condițiile ei.

Este în stare de extremă necesitate persoana care săvârșește fapta pentru a salva viața,
integritatea corporală sau sănătatea sa, a altei persoane ori un interes public de la un pericol
iminentt care nu poate fi înlăturat altfel ( alin.2 art.38 CP al RM).

Condițiile în care paguba cauzată în stare de extremă necesitate va fi

legală.

Condiții referitoare la pericol :

1. Izvor de pericol pot fi : acțiunile oamenilor; acțiunile aggressive ale animalelor domestic sau
sălbatice; calamități natural sau sociale; acțiunile diferitor mecanisme; procese fiziologice
(foame, sete) sau biologice (boală).
2. Pericolul trebuie să fie iminent.
3. Pericolul iminent trebuie să amenințe valorile sociale descris în alin.2 art.38 CP al RM.
4. Pericolul trebuie să fie inevitabil, adică să nu existe posibilitatea de a înșătura pericolul
decât prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Condiții referitoare la acțiunea de salvare :

1. Acțiunea de salvare să se realizeze prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.
2. Acțiunea de salvare prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală să fie singurul mijloc
de înlăturare a pericolului.
 3. Prin acțiunea de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi
putut produce dacă pericolul nu era înlăturat (prejudiciul cauzat să fie mai mic decât cel
evitat).
4. Să fie respectate limitele de timp, adică acțiunea de salvare să aibă loc în intervalul de timp
de la momentul apariției pericolului, până la momentul dispariției lui.

Deosebire dintre legimita apărare și starea de extremă necesitate.

Legitima apărare Starea de extremă necesitate

Acțiunile social-periculoase ale Acțiunile oamenilor; acțiunile aggressive ale

Izvor de pericol
oamenilor. animalelor; calamități natural și sociale;
procese fiziologice și biologice; acțiunile
diferito mecanisme.

Este cauzat doar persoanei care Poate fi cauzată terțelor persoane;

Prejudiciul
atacă. persoanei ce a fost izvor de pericol.

Acțiunea de respingere a atacului Modul de a acționa în stare de extremă

social-periculos nu este unicul mijloc de Modul de acțiune necesitate trebuie să fie singurul mod posibil
apărare. de a înlătura pericolul existent.

Prejudiciul cauzat poate fi egal sau Coraportul dintre Prejudiciul cauzat trebuie să fie mai mic
chiar mai mare decât cel evitat. prejudiciul cauzat și decât cel evitat.
cel evitat

Prejudiciul nu se restituie. Restituirea În majoritatea cazurilor prejudiciul se

prejudiciului restituie ( de către cel vinovat).
 4.. Reținerea infractorului.

Nu constituie infracțiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârșită în scopul reținerii

persoanei care a comis o infracțiune și al predării ei organelor de drept ( art.37 CP al RM).

Condițiile în care reținerea infractorului va fi considerată legală.

1. Temei pentru reținerea persoanei este săvârșirea de către aceasta a unei infracțiuni.
Pricinuirea pagubei persoanei ce a comis o altă încălcare (contravențională, civilă,
disciplinară) nu se admite și atrage după sine răspunderea penală pe baze generale.
2. Se permite reținerea doar a celei persoane care a săvârșit infracțiunea. Eroarea în
persoana celui reținut exclude dreptul la reținerea lui, iar aplicarea violenței față de el
nu formează reținerea în sens juridico-penal.
3. Pricinuirea pagubei în momentul reținerii trebuie să fie unicul mod de a curma evadarea
acestuia.
4. Paguba cauzată infractorului trebuie să corespundă pericolului social al infracțiunii și
situației reținerii.
5. Scopul reținerii infractorului este de a-l preda pe acesta organelor de drept.
6. Este permisă reținerea infractorului la orice etapă a activității infracționale (pregătire,
tentativă, infracțiune consumată).

5. Constrângerea fizică sau psihică.

Nu constituie infracțiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat daune intereselor
ocrotite de lege ca rezultat al constrângerii fizice sau psihice, dacă în urma acestei constrângeri
persoana nu putea să-și dirijeze acțiunile ( alin.1 art.39 CP al RM).

Constrângerea fizică- influență asupra integrității corporale sau libertății persoanei, când ea
este lipsită de posibilitatea de a-și dirija acțiunile după libera voință.

Condițiile : 1. Să existe o acțiune de constrângere asupra fizicului unei persoane; 2.

Constrângerea la care a fost supusă persoana să nu I se fi putut rezista; 3. Sub imperiul
constrângerii fizice persoana să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală.

Constrângerea psihica- influență asupra psihicului persoanei,care sub imperiuș acesteia și ca

urmare a ei își pierde capacitatea de a-și dirija liber acțiunile.

Condițiile : 1. Să existe o acțiune de constrângere asupra psihicului unei persoane; 2. Peroana

constrânsă sau o altă persoană trebuie să fie expusă unui pericol grav; 3. Pericolul trebuie să fie
așa natură încât să nu existe posibilitatea de a-l fi înlăturat în alt mod decât prin săvârșirea
faptei prevăzute de legea penală.
 Răspunderea penală pentru cauzarea de daune intereselor ocrotite de legea penală prin
constrângerea psihică sau fizică, în urma căreia persoana menține posibilitatea de a-și dirija
acțiunile, se stabilește în condițiile art.38 CP al RM (alin.2 art.39 CP al RM).

6. Riscul întemeiat.
Nu constituie infracțiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat daune intereselor
ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat pentru realizarea scopurilor socialmente utile (alin.1
art.40 CP al RM).

Riscul va fi considerat întemeiat dacă :

1. Fapta va fi îndreptatî spre atingerea scopului socialmente util;
2. Scopul socialmente util nu a putut fi realizat fără acțiunile (inacșiunile) legate de risc;
3. Persoana a luat toate măsurile necesare pentru a preveni cauzarea de daune intereselor
ocrotite de lege;
4. Riscul nu trebuie să fie îmbinat cu pericolul pentru viața persoanei sau cu pericolul
provocării unui dezastru ecologic sau social.

Riscul nu poate fi considerat întemeiat dacă :

1. Era cu bună-știință îmbinat cu pericol pentru viața unei persoane;
2. Conținea pericol de a provoca un dezastru ecologic sau social;
3. Scopul socialmente util putea fi atins prin alte mijloace, ce nu implicau niciun fel de risc;
4. Persoana nu a luat toate măsurile necesare pentru a preveni cauzarea de daune
valorilor ocrotite de legea penală;
5. Persoana a riscat pentru a-și atinge scopurile personale.

7.. Executarea ordinului sau dispoziției superiorului.

Nu constituie infracțiune fapta, prevăzută de legea penală, săvârșită de o persoană în vederea
executării unui ordin sau dispoziții a superiorului care sunt obligatorii pentru acesta, dacă
ordinul sau dispoziția nu sunt vădit ilegale și dacă persoana care le-a executat a știut că ordinul
sau dispoziția sunt ilegale.

Condițiile în care executarea ordinului sau dispoziției superiorului nu atrag după sine răspunderea penală

Condiții referitoare la ordin sau dispoziție Condiții referitoare la executarea ordinului sau dispoziției
 1) Ordinul sau dispoziția sunt obligatorii 1. Persoana conștientizează ilegalitatea
pentru cel ce le execută; ordinului sau dispoziției superiorului ;

2. ordinul sau dispoziția nu sunt vădit ilegale. 2. persoana nu execută ordinul sau dispoziția vădit
ilegală.

Ordinul sau dispoziția se consideră ilegale dacă :

1. Nu a fost emis de persoana 3. Ordinul sau dispoziția nu corespund cerințelor

împuternicită cu acest drept de lege ; legale din punct de vedere al conținutului și a formei ;

2. ordinul sau dispoziția este în afara 4. ordinul sau dispoziția presupune comiterea unei
competenței persoanei care l-a emis; fapte ilegale.

Tema 3 : Răspunderea penală.

1. Noțiunea răspunderii penale.
Răspunderea penală – reprezintă condamnarea publică, în numele legii, a faptelor
infracționale și a persoanelor care le-au săvârșit, condamnare ce poate fi precedată de
măsurile de constrângere prevăzute de lege (art.50 CP al RM).

2. Principiile răspunderii penale.

Principiile răspunderii penale :

1. Principiul legalității – apariția, desfășurarea și soluționarea raportului juridic penal are loc
pe baza legii și în strictă conformitate cu aceasta.
2. Infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale – răspunderea penală se întemeiază
numai pe săvârșirea unei infracțiuni, adică a unei fapte prejudiciabile, prevăzute de legea
penală, săvârșită cu vinovăție.
3. Principiul umanismului – răspunderea penală utilizează instrumente care prin natura și
conținutul lor nu duc la umilirea și degradarea ființei umane, ci dimpotrivă, preconizează
căi, mijloace care să conducă la resocializarea infractorilor.
4. Principiul răspunderii penale personale – răspunderea penală revine numai persoanei care
a săvârșit ori a participat la săvârșirea unei infracțiuni ca organizator, instigator sau
complice. Răspunderea penală nu poate interveni pentru fapta altuia, după cum nu poate
fi și colectivă.
5. Principiul unicității răspunderii penale – persoana care a săvârșit o infracțiune nu poate fi
trasă la răspundere penală decât o singură dată.
6. Principiul inevitabilității răspunderii penale – oricine săvârșește o infracțiune trebuie să
răspundă penal. Răspunderea penală este o consecință inevitabilă a săvârșirii unei
infracțiuni.
7. Principiul individualizării răspunderii penale – răspunderea trebuie să fie diferențiată în
funcție de gravitatea infracțiunii, de personalitatea infractorului, pentru a asigura atât
sancționarea corectă a infractorului, cât și realizarea prevenției generale și speciale.
8. Principiul prescriptibilității răspunderii penale – răspunderea penală ca mijloc de realizare a
ordinii de drept prin constrângere, pentru a fi mai eficientă trebuie să intervină prompt,
cât mai aproape de momentul săvârșirii infracțiunii.

3. Mecanismul de realizare a răspunderii penale.

În cadrul raportului juridic penal, răspunderea penală se realizează în forme și modalităţi diferite, în
funcţie de natura infracţiunii săvârșite, de pericolul ei social, de periculozitatea și particularităţile
făptuitorului. Realizarea răspunderii penale înseamnă realizarea drepturilor și obligaţiilor corelative ale
subiecţilor raportului juridic penal prin intermediul raportului juridic procesual penal. Prevederea în
lege a sancţiunilor penale, aplicarea și punerea lor în executare prin intermediul organelor de stat
competente pun în mișcare mecanismul de realizare a răspunderii penale. Făcându- și apariţia în cadrul
raportului juridic penal de conflict, răspunderea penală nu este realizată momentan. Stingerea
momentană a răspunderii penale are loc doar în două cazuri: ca rezultat al decesului infractorului sau
prin executarea pedepsei capitale. În celelalte cazuri realizarea răspunderii penale are loc în anumite
forme corespunzătoare etapelor procesului de realizare.

O primă etapă pe care o parcurge răspunderea penală în realizarea sa este cuprinsă între momentul
săvârșirii infracţiunii și cel al începerii urmăririi penale. În această etapă organele competente
întreprind acţiuni în vederea identificării faptei și a făptuitorului, pentru a se aprecia dacă fapta
săvârșită are caracter penal și dacă există temei al răspunderii penale.

A doua etapă – etapa tragerii la răspundere penală a persoanei vinovate de săvârșirea infracţiunii –
începe din momentul pornirii urmăririi penale și până la terminarea acesteia. Realizarea răspunderii
penale în această etapă are loc în forme și în condiţii reglementate detaliat de normele dreptului
procesual penal:

A treia etapă – etapa condamnării – începe din momentul terminării urmăririi penale și până la
momentul în care hotărârea de condamnare (sau prin care se pronunţă o altă soluţie) rămâne
definitivă. În această etapă dreptul statului de a pedepsi se materializează în sancţiunea aplicată
concret în cauză, prin hotărârea de condamnare. Deși realizarea răspunderii penale în cadrul acestei
etape ar putea avea loc și în alte forme: – liberarea de pedeapsă penală (prescripţia executării
sentinţei de condamnare etc.); – condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

A patra etapă – etapa executării pedepsei penale – începe, de regulă, din momentul în care hotărârea
de condamnare rămâne definitivă și durează până ce această sancţiune a fost executată efectiv sau
considerată executată în temeiul legii. În cadrul acestei etape răspunderea penală se realizează în
următoarele forme: – în forma restricţiilor, determinate de specificul raporturilor execuţio-nal-penale;
– în forma înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă sau mai aspră (în cazul
sustragerii cu rea-voinţă de la executarea pedepsei stabilite); – în forma liberării condiţionate de
pedeapsă înainte de termen.
A cincea etapă – antecedentele penale (consecinţa răspunderii penale) – este cuprinsă între momentul
terminării executării pedepsei i momentul și în care intervine reabilitarea. Deși în această etapă
răspunderea nu mai îmbracă forme concrete, ea continuă să existe sub forma unor interdicţii pe care
persoana ce a fost condamnată le suportă chiar după executarea sancţiunii penale și sub forma
asistenţe și postpenale, care are scopul de reintegrare socială deplină.

4. Temeiul răspunderii penale.

O îndelungată perioadă de timp doctrina penală a Republicii Moldova a consfinţit, atât legal, cât și
teoretic, componenţa infracţiunii ca temei al răspunderii penale (art. 3 din CP al RM din 1961).
Considerăm însă că componenţa infracţiunii, având un conţinut abstract, nu poate realiza funcţia de
temei al răspunderii penale. În acest sens, apare necesitatea unui temei real al răspunderii penale, care
efectiv este constituit de săvârșirea infracţiunii.

Legea penală a Republicii Moldova formulează expres temeiul răspunderii penale, atribuindu-i o natură
biaspectuală. Dispoziţia alin. (1) al art. 51 din CP al RM prevede că: “Temeiul real al răspunderii penale
îl constituie fapta prejudiciabilă săvârșită, iar componenţa infracţiunii, stipulată în legea penală,
reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale”. Temeiul real al răspunderii penale este un fapt juridic
prescris – săvârșirea unei infracţiuni. Acest punct de vedere se desprinde, în mod implicit, și din
celelalte dispoziţii ale Părții generale și Părții speciale ale Codului penal, precum și din dispoziţiile
Codului de procedură penală. Explicaţia admiterii acestui temei are multiple și majore semnificaţii,
care constau în următoarele:

- în primul rând, în sistemul dreptului penal al Republicii Moldova, răspunderea penală nu poate
exista decât pentru persoana care a săvârșit o faptă ce constituie, în condiţiile legii penale, o
infracţiune. Răspunderea penală nu se poate întemeia pe simpla periculozitate, chiar reală, a
persoanei atâta timp cât această stare n-a fost dată în vileag prin săvârșirea unei infracţiuni.
Ideile, gândurile, convingerile, însușirile de caracter ale persoanei , ori cât de negative ar fi ele,
nu pot servi drept temei pentru răspundere penală.
- în al doilea rând, răspunderea penală se întemeiază pe vinovăţia persoanei respective pentru
săvârșirea actului său de conduită. Nu se poate concepe răspunderea penală numai pe baza
actului de conduită exterioară a omului, așa-numita răspundere penală obiectivă. Actul de
conduită socialmente vătămător, indiferent dacă este un act conștient sau inconștient, săvârșit
cu vinovăţie sau fără, nu este un temei suficient pentru tragerea la răspundere penală.
răspunderea penală are un temei obiectiv în fapta săvârșită și un temei subiectiv în vinovăţia
făptuitorului. Astfel, vinovăţia este o condiţie pentru existenţa răspunderii penale, confirmată
prin dispoziţia alin. (2) al art. 51 din CP al RM: “Răspunderii penale este supusă numai persoana
vinovată de săvârșirea infracţiunii prevăzute de legea penală”.
- în al treilea rând, răspunderea penală survine pentru toate formele infracţiunii incriminate și
sancţionate de legea penală. Se are în vedere atât infracţiunea consumată, cât și cea
neconsumată (pregătirea și tentativa), precum și infracţiunile săvârșite prin participaţie de către
organizatori, instigatori, executori și complici.
Tema 4 : Liberarea de răspundere penală.
1. Noțiunea liberării de răspundere penală.
Liberarea de răspundere penală – scutirea persoanei care a săvârșit infracțiunea de obligația
de a suporta sancțiunea prevăzută în norma de incriminare a legii penale în virtute unor
împrejurări prevăzute de legea penală.

2. Temeiurile și condițiile liberării de răspundere penală.

Legiuitorul impune ca obligație liberarea de răspundere penală, temeiurile liberării, având în
vedere acest fapt, se propun a fi clasificate în temeiuri ce rămân la discreția organului de drept
și temeiuri imperative.

La temeiurile ce rămân la discreția organului de drept se referă acele temeiuri, ce constituie un

drept al organelor competente de a libera persoana de răspundere penală. Aici pot fi atribuite
tipurile liberării de răspundere penală prevăzute de art. 54, 55, 57, 58, 59 din CP al RM.

La temeiurile imperative se atribuie art. 56, 60 și cele din Partea specială a Codului penal.

3. Liberarea de răspundere penală a minorilor.

Liberarea de răspundere penală a minorilor – este o normă care stipulează o situație specifică
regimului juridic al minorilor în dreptul penal o regăsim în prevederile art.54 din CP al RM.

În conformitate cu prevederile art. 54 din CP al RM liberarea minorilor de răspundere penală

este posibilă doar în cazul respectării următoarelor condiții cumulatine :

1) Infracțiunea să fie săvârșită de o persoană în vârstă de până la 18 ani;

2) Infracțiunea să fie săvârșită pentru prima oară;
3) Infracțiunea săvârșită să fie ușoară sau mia puțin gravă;
4) Să fie posibilă corectarea persoanei fără ca ea să fie supusă răspunderii penale.

Infracțiunea săvârșită pentru prima oară – este acea infracțiune care, intr-adevăr, este
comisă pentru prima dată sau persoana anterior a mai comis o infracțiune pentru care s-au
stins antecedentele penale sau s-a scurs termenul prescripției tragerii la răspundere penală.

Infracțiunea ușoară sau mai puțin gravă, în conformitate cu prevederile art. 16 din CP al
RM, sunt faptele, pentru care legea penală prevede în calitate de pedeapsă maximă pedeapsa
închisorii pe un termen de până la 2 ani inclusiv (infracțiune ușoară) sau până la 5 ani inclusiv
(infracțiune mai puțin gravă).

Corectarea persoanei fără ca ea să fie supusă răspunderii penale, instanța de

judecată ia în considerare diverse circumstanțe atenuante, ce se referă atât la personalitatea
infractorului, cât și la fapta săvârșită, cum ar fi : căința sinceră, contribuirea activă la
descporirea infracțiunii, repararea benevolă a pagubei princinuite, motivul săvârșirii infracțiunii,
condițiile de trai, caracteristica pozitivă ș. A. Împrejurări.

4. Liberarea de răspundere penală cu tragerea la

răspundere contravențională.
Răspunderea penală pentru infracțiunea săvârșită, poate fi înlocuită cu o altă formă de
răspundere, extrapenală, care atrage o sancțiune cu caracter contravențional.

Art. 55 alin. (1) din CP al RM, persoana care a săvârșit pentru prima oară o infracțiune ușoară
sau mai puțin gravă, cu excepția infracțiunii prevăzute la rt. 326 poate fi liberată de răspundere
penală și trasă la răspundere contravențională în cazurile, în care și-a recunoscut vina, a reparat
prejudiciul cauzat prin infracțiune și s-a constatat, că corectarea ei este posibilă fără a fi supusă
răspunderii penale.

Condițiile în care este posibilă liberarea de răspundere penală cu tragerea la răspundere

administrativă sunt următoarele :

1) Persoana a săvârșit o infracțiune pentru prima oară;

2) Infracțiunea săvârșită este ușoară sau mai puțin gravă;
3) Persoana și-a recunoscut vina;
4) Persoana a reparat prejudicial cauzat prin infracțiune;
5) Este posibilă corectarea persoanei fără a fi supusă răspunderii penale.

Prin recunoașterea vinovăției se înțelege situația în care, deși persoanei învinuite i s-a explicat
dreptul său de a tăcea și a nu mărturisi împotriva sa (art.66 alin.(2) pct. 2 din CPP al RM), el
totuși benevol depune mărturii și dă explicații referitoare la fapta social periculoasă pentru care
este învinuit.

Repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune constă în înlăturarea totală sau parțială,
benevolă a urmărilor negative ale infracțiunii comise. Ea se poate exprima prin plata unei
compensații bănești pentru deteriorarea averii sau repararea ei, acordarea unei sume de bani
pentru tratament în cazul vătămării integrității corporale a sănătății, compensarea pagubei
morale prin prezentarea scuzelor pentru cele comise.

Posibilitatea corectării persoanei fără a fi supusă răspunderii penale, este necesar să fie luate
în considerare mai multe momente, spre exemplu atitudinea făptuitorului, că el regretă fapta
comisă, depune eforturi pentru a înlătura rezultatul infracțiunii, colaborează la descoperirea
infracțiunii.

Se aplică următoarele sancțiuni contravenționale :

a) amendă- până la 150 de unități contravenționale;

b) privarea de dreptul de a desfășura o anumită activitate pe un termen de la 3 luni la un
an;
c) privarea de dreptul de a deține anumite funcții pe un termen de la 3 luni la un an;
 d) privarea de dreptul special de a conduce vehicule pe un termen de la 6 luni la 3 ani;
e) privarea de dreptul special de a deține armă și de portarmă pe un termen de la 3 luni la
un an;
f) munca neremunerată în folosul comunității pe o durată de la 10 la 60 de ore;
g) arrest contravențional – până la 30 de zile.

Pot fi aplicate și ca sancțiuni complementare :

1) privarea de dreptul de a desfășura o anumită activitate;

2) privarea de dreptul de a deține anumite funcții;
3) privarea de dreptul special.

5.Liberarea de răspundere penală în legătură

cu renunțarea de bună voie la săvârșirea infracțiunii
Renunțarea de bună voie la săvârșirea infracțiunii – încetarea de către persoană a pregătirii
infracțiunii sau încetarea acțiunii(inacțiunii) îndreptate nemijlocit spre săvârșirea infracțiunii,
dacă persoana era conștientă de posibilitatea consumării infracțiunii.

Condițiile liberării de răspundere penală în legătură cu renunțarea de bună voi el

săvârșirea infracțiunii.

1) Renunțarea trebuie să fie benevolă – atunci când persoana din propria hotărâre, fiind
conștientă de posibilitatea reală de a duce infracțiunea până la capăt, încetează
activitatea infracțională;
2) Renunțarea trebuie să fie definitivă – persoana âncetează activitatea infracțională nu
pentru un timp oarecare, dar pentru totdeauna;
3) Persoana este supusă răspunderii penale numai în cazul când fapta efectiv săvârșită
conține o altă infracțiune consumată;
4) Organizatorul și instigatorul infracțiunii nu se supun răspunderii penale dacă aceste
persoane, printr-o înștiințare la timp a organelor de drept sau prin alte măsuri
întreprinse,au preîntâmpinat ducerea de către autor a infracțiunii până la capăt.
Complicele infracțiunii nu se supune răspunderii penale dacă a întreprins toate măsurile
ce depindeau de el pentru a preîntâmpina săvârșirea infracțiunii ( se cere un
comportament activ).

6.. Liberarea de răspundere penală în legătură

cu căința activă.
Liberarea de răspundere penală în legătură cu căința activă urmărește scopul de a ușura
procesul de descoperire a infracțiunilor comise și, în principal, de a compensa la maximum
urmările cauzate de infracțiune. Căința activă trebuie deosebită de renunțarea de bună
voie.Prima este posibilă doar după consumarea infracțiunii, pe când renunțarea de bună voie la
săvârșirea infracțiunii constă în încetarea pregătiri infracțiunii sau încetarea acțiunilor
îndreptate nemijlocit spre săvârșirea infracțiunii.

Condițiile liberării de răspundere penală în legătură cu căința activă sunt expuse în alin. (1) art.
57 din CP al RM :

a) Persoana a săvârșit o infracțiune pentru prima oară – dacă persoana a comis anterior
vreo infracțiune, însă termenul prescripției tragerii la răspundere penală a expirat, noua
infracțiune săvârșită se consideră ca săvârșită pentru prima oară;
b) Persoana a săvârșit o infractiune ușoară sau mai puțin gravă;
c) După săvârșirea infracțiunii persoana s-a autodenunțat de bună voie – persoana dintre
diferite motive, din propria inițiativă, se prezintă la organele de drept, pentru a-și
recunoaște vinovăția în comiterea unei infracțiuni;
d) Persoana a contribuit activ la descoperirea infracțiunii – a prezentat date, informții, acte,
sau alte probe, care anterior nu au fost cunoscute organelor de urmărire penală
e) Persoana a compensat valoarea daunei materiale cauzate sau, în alt mod, a reparat
prejudiciul pricinuit prin infracțiune. Spre ex. Reîntoarcerea contraechivalentului lucrului
pierdut, reîntoarcerea unui obiect de același fel sau compensarea sub o altă formă a
pagubei pricinuite

7..Liberarea de răspundere penală în legătură cu

schimbarea situației.
Motivul general al liberării persoanei de răspundere penală în virtutea art. 58 din CP al RM
poate fi întemeiat pe iraționalitatea tragerii la răspundere în situația în care ori fapta comisă de
persoană, ori însăși persoana nu mia prezintă pericol social.

Condițiile liberării condiționate de răspundere penală :

1) Persoana pentru prima oară a săvârșit o infracțiune
2) Persoana a săvârșit o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă – poate fi liberată de
răspundere penală dacă, la data judecării cauzei, datorită schimbării situației, se va
stabili că persoana sau fapta săvârșită nu mai prezintă pericol social.
3) La data judecării cauzei, în legătură cu schimbarea situației, persoana nu mai prezintă
pericol social (de ex., în legătură cu îmbolnăvirea gravă, recrutarea în forțele armate
etc.).
 4) La data judecării cauzei, în legătură cu schimbarea situației, fapta săvârșită nu mai
prezintă pericol social. Schimbarea situației poate avea loc în limitele unei țări, localități,
în
întreprinderi, instituții, în cazul unor reforme economice, sociale sau politice ( de ex.,
schimbarea banilor, revocarea stării excepționale etc.).

8.. Liberarea condiționată de răspundere penală.

Art. 59 din CP al RM prevede liberarea condiționată de răspundere penală. În privința
persoanei puse sub învinuire pentru săvârșirea unei infracțiuni ușoare sau mai puțin grave,
care își recunoaște vinovăția și nu prezintă pericol social, urmărirea penală poate fi
suspendată condiționat, cu liberarea ulterioară de răspundere penală în conformitate cu
procedura penală, dacă corectarea acestei persoane este posibilă fără aplicarea unei
pedepse penale.
Este posibilă liberarea de răspundere penală în baza acestui temei doar în cazul în care
sunt întrunite cumulativ următoarele condiții :
1) Persoana a comis o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă
2) Persoana poate fi pusă sub învinuire penală pentru comiterea infracțiunii în temeiul
art. 281 din CPP al RM printr-o ordonanță de punere sub învinuire emisă de către
procuror.
3) Prin recunoașterea vinovăției se înțelege situația în care persoanei învinuite i s-a
explicat dreptul său de a tăcea și a nu mărturisi împotriva sa ( art. 66 alin. (2) pct.2 din
CPP al RM), el totuși benevol depune mărturii și dă explicații referitoare la fapta social
periculoasă pentru care este învinuit.
4) Dacă persoana prezintă sau nu pericol social este apreciat de către instața de
judecată, ținîndu-se cont de particularitățile care îl caracterizează pe inculpat/făptuitor,
modul său de viață,comportamentul acestuia înainte și după săvârșirea infracțiunii.
5) Dacă este sau nu posibilă corectarea persoanei fără aplicarea unei pedepse penale, la
fel rămâne la discreția instanței de judecată. Se examinează personalitatea
făptuitorului, modul său de viață, activitate ș.a. împrejurări,care ar permite stabilirea
posibilității corectării persoanei puse sub învinuire.
6) Față de persoanele ce corespund condițiilor enumerate mai sus, urmărirea penală
poate fi suspendată condiționat, cu liberarea ulterioară de răspundere penală.Aceste
prevederi nu se aplică persoanelor :
- Care au antecedente penale;
- Care sunt dependente de alcool sau droguri;
- Cu funcții de răspundere, care au comis infracțiunea făcând abuz de serviciu;
- Care au comis infracțiuni contra securității statului;
- Care nu au reparat paguba cauzată în urma infracțiunii.

9. Prescripția tragerii la răspundere penală

Prescripția tragerii la răspundere penală – expirarea unor termene din ziua săvârșirii
infracțiunii datorită cărora persoana vinovată este liberată de răspundere penală.
 Termenii de prescripție :
2 ani – de la săvârșirea unei infracțiuni ușoare;
5 ani – de la săvârșirea unei infracțiuni mai puțin grave;
15 ani – de la săvârșirea unei infracțiuni grave;
20 de ani – de la săvârșirea unei infracțiuni deosebit de grave;
25 de ani – de la săvârșirea unei infracțiuni excepțional de grave;
Aplicarea prescripției față de persoana care a săvârșit o infracțiune excepțional de gravă se
decide de către instanța de judecată. Dacă instanța nu va găsi posibilă aplicarea
prescripției și liberarea de răspundere penală, detențiunea pe viață se va înlocui cu
închisoare pe 30 de ani.
Curgerea termenilor de prescripție :
 Prescripția curge din ziua săvârșirii infracțiunii și până la data rămânerii definitive a
hotărârii instanței de judecată.
 În cazul săvârșirii de către persoană a unei noi infracțiuni, prescripția se calculează
pentru fiecare infracțiune separat;
 Prescripția se întrerupe dacă până la expirarea termenilor prevăzute în lege,
persoana va săvârși o infracțiune pentru care conform prevederilor Codului penal,
poate fi aplicată pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de 2 ani.
Calcularea prescripției în acest caz începe din momentul săvârșirii unei infracțiuni
noi;
 Curgerea prescripției se suspend dacă persoana care a săvârșit infracțiunea se
sustrage de la urmărirea penală sau de la judecată. În aceste cazuri, curgerea
prescripției se reia din momentul reținerii persoanei sau din momentul
autodenunțării.Persoana nu poate fi trasă la răspundere penală dacă de la data
săvârșirii infracțiunii au trecut 25 de ani și prescripția nu a fost înreruptă prin
săvârșirea unei noi infracțiuni;
 Termenii prescripției de tragere la răspundere penală se reduc pe jumătate pentru
persoanele care la data săvârșirii infracțiunii erau minori;
 Prescripția nu se aplica persoanelor care au sevârșit infracțiuni contra păcii și
securității omenirii, infracțiuni de război, infracțiuni de tortură, tratament inuman
sau degradant sau alte infracțiuni prevăzute de tratatele internaționale la care
Republica Moldova este parte.

Tema 5 : Pedeapsa penală.

1. Noțiunea și caracteristicile pedepsei penale.
Pedeapsa penală – este o măsură de constrângere statală și un mijloc de corectare și reeducare
a condamnatului ce se aplică de instanțele de judecată, în numele legii, persoanelor care au
săvârșit infracțiuni, cauzând anumite lipsuri și restricții drepturilor lor ( alin.1 art.61 CP al RM ).
 Trăsăturile pedepsei penale :
1. Este prevăzută doar în legea penală;
2. Este o măsură de constrângere statală;
3. Are un caracter personal;
4. Este un mijloc de corectare și reeducare a condamnatului;
5. Se aplică doar pentru săvârșirea infracțiunii;
6. Se aplică doar persoanelor vinovate de săvârșirea infracțiunii;
7. Constă în anumite lipsuri și restricții în drepturi a persoanelor ce au săvârșit infracțiunea;
8. Se aplică doar de către instanța de judecată prin sentința de condamnare;
9. Are un caracter public;
10. Naște o consecință juridico-penală specific- antecedentele penale.