Cuprins

Prefață
Căderea lui Lucifer
Războiul din cer
Creația
Adam și Eva în Eden
Consecințele răzvrătirii
Satana caută repunerea în drepturi
Complotul împotriva familiei omenești
Adam și Eva sunt avertizați
Ispitirea și căderea
Eva ajunge să fie un ispititor
Libertatea de alegere a omului
Blestemul
Planul de Mântuire
Singura cale posibilă a mântuirii
Legea neschimbătoare a lui Dumnezeu
Perspectiva asupra viitorului
Jertfele
Jertfele lui Cain și Abel
Începuturile morții
Set și Enoh
Luarea lui Enoh la cer
Potopul
Construirea corabiei
Animalele intră în corabie
Izbucnirea furtunii
 Jertfa lui Noe și făgăduința lui Dumnezeu
Turnul Babel
Avraam și sămânța făgăduită
Șovăirea în fața făgăduințelor lui Dumnezeu
Aroganța lui Agar
Fiul făgăduit
Încercarea supremă a credinței
Solia Îngerului
Căsătoria lui Isaac
Un Exemplu de ascultare a unui fiu
Iacov și Esau
Anii de exil ai lui Iacov
Întoarcerea în Canaan
Iacov și Îngerul
Credința biruitoare
Un exemplu pentru toți
Copiii lui Israel
Iosif în Egipt
Zilele de prosperitate
Asuprirea
Moise
Pregătirea specială pentru conducere
Descoperirea puterii lui Dumnezeu
Poporul Israel, influențat de mediul în care trăia
Plăgile
Eliberarea poporului Israel din robie
Stâlpul de foc
Eliberarea de la Marea Roșie
Călătoriile poporului Israel
O învățătură pentru zilele noastre
Mana
Apa din stâncă
Biruința asupra lui Amalec
Vizita lui Ietro
Legea lui Dumnezeu
Pregătirea în vederea apropierii de Dumnezeu
Grandoarea uimitoare a manifestării lui Dumnezeu
Proclamarea Legii lui Dumnezeu
Pericolul idolatriei
Legea veșnică a lui Dumnezeu
Tablele de piatră
Judecățile și regulamentele
Sanctuarul
Un raport pentru generațiile de mai târziu
În conformitate cu modelul
Cele două încăperi
Norul călăuzitor
Iscoadele și raportul lor
Israel murmură din nou
Rugăciunea biruitoare a lui Moise
Înapoi în pustie
Păcatul lui Moise
Moise își pierde răbdarea
Pedeapsa cea grea
Moartea lui Moise
Ultimele învățături date lui Israel
 Moartea și învierea lui Moise
Intrarea în Țara Făgăduită
Căpetenia oștirii Domnului
Cucerirea Ierihonului
Iosua, un conducător înțelept și consacrat
Chivotul lui Dumnezeu și bogățiile lui Israel
Rezultatul neglijenței lui Eli
Chivotul este luat
În țara filistenilor
Înapoierea chivotului în Israel
Pedepsirea încumetării
În Templul lui Solomon
Robia lui Israel
Prima venire a lui Hristos
Botezul lui Ioan
Lucrarea de slujire a lui Ioan
Ispitirea
Mustrarea ispititorului
Lucrarea de slujire a lui Hristos
Alinarea celor suferinzi
Împotrivirea lipsită de succes
Schimbarea la față
Trădarea lui Hristos
În grădină
Iuda Îl trădează pe Isus
Judecarea lui Hristos
Negarea lui Petru
În sala de judecată
 Mărturisirea lui Iuda
Isus înaintea lui Pilat
Trimiterea lui Isus la Irod
Răstignirea lui Hristos
Răstignirea
O lecție de dragoste filială
S-a isprăvit
Înmormântarea
Învierea lui Hristos
„Tatăl Tău Te cheamă”
Raportul gărzii romane
Primele roade ale răscumpărării
Femeile de la mormânt
„Nu mă atinge”
Toma necredinciosul
Încurcătura în care s-au aflat ucigașii lui Hristos
Patruzeci de zile cu ucenicii
Înălțarea lui Hristos
Făgăduința revenirii
Mânia lui Satana
Ziua Cincizecimii
Coborârea Duhului Sfânt
Puterea Cincizecimii
Predica lui Petru
O învățătură pentru zilele noastre
Vindecarea ologului
Arestarea și judecarea apostolilor
Apărarea îndrăzneață a lui Petru
Credincioșia față de Dumnezeu în timpul persecuției
Eliberarea lui Petru
A doua judecare
Rânduiala Evangheliei
Moartea lui Ștefan
Apărarea lui Ștefan
Moarte de martir
Convertirea lui Saul
Viziunea lui Hristos
Îndrumarea lui Saul spre biserică
De la persecutor la apostol
Pregătirea pentru slujire
Lucrarea timpurie a lui Pavel
Întâlnirea cu Petru și Iacov
Fuga din Ierusalim
Lucrarea de slujire a lui Petru
Sutașul
Vizita îngerului la Corneliu
Viziunea lui Petru
Vizita la Corneliu
Neamurile primesc Duhul Sfânt
Viziunea bisericii este lărgită
Petru eliberat din închisoare
Eliberat de înger
Răspunsul la rugăciune
În regiunile îndepărtate
Hirotonirea lui Pavel și Barnaba
Prima Conferință Generală
 Dovada experienței lui Corneliu
Hotărârea bisericii
Anii de slujire ai lui Pavel
Pavel își relatează experiența
Un lucrător adaptabil
Lucrarea de slujire în lanțuri
Martirajul lui Pavel și Petru
Mărturia finală a lui Pavel
Marea apostazie
Compromisul cu păgânismul
Retragerea celor credincioși
Taina fărădelegii
Schimbarea vremurilor și a Legii
Evul (Mediu) Întunecat
Zilele de primejdie
Primii reformatori
Luceafărul Reformei
Răspândirea Reformei
Luther și marea Reformă
Conducător al reformelor
Luther rupe legăturile cu Roma
Progresul Reformei
Luther înaintea conciliului
Anglia și Scoția sunt luminate
Nereușita de a înainta în cunoaștere
Prima solie îngerească
O mare înviorare religioasă
Împotrivirea
 Pregătirea pentru întâlnirea cu Domnul
Solia îngerului al doilea
Timpul de întârziere
Strigătul de la miezul nopții
Dezamăgiți, dar nu părăsiți
Sanctuarul
Sanctuarul pământesc și cel ceresc
Curățirea Sanctuarului
A treia solie îngerească
Fiara și chipul ei
O solie solemnă
O platformă neclintită
Repetarea experienței iudeilor
Amăgirile lui Satana
Scripturile sunt o apărare sigură
Spiritismul
Vrăjitorie în formă modernă
Nimeni nu trebuie să fie înșelat
Strigătul de la miezul nopții
Încheierea timpului de probă
Prea târziu! Prea târziu!
Timpul strâmtorării lui Iacov
Strigătul după eliberare
Eliberarea sfinților
A doua venire a lui Hristos
Prima înviere
Răsplata sfinților
Mileniul
Învierea a doua
Încoronarea lui Hristos
Imaginea panoramică a marii lupte
La bara judecății
Moartea a doua
Focul din cer
Noul Pământ
Noul Ierusalim
Ellen G. White

Istoria mântuirii
PREFAȚĂ
Istoria mântuirii, scrisă de autoarea plină de talent Ellen G. White, este o
carte pentru aceste timpuri. Tot mai mult, evenimentele din lumea noastră
ridică o întrebare: Oare noi suntem un neam de făpturi omenești cuprinse de
suferință, condamnate să îndure tot mai multe necazuri și temeri sau viziunea
pentru ziua de mâine se va schimba spre mai bine?
Unii lideri politici și oameni de știință întrețin o oarecare speranță, dar
vocile majorității filozofilor, oamenilor de stat și clericilor par să aibă un ton
sumbru.
Există undeva vreo speranță? Mai există siguranță? Da, pentru aceia care
refuză să se lase cuprinși de disperare și care gândesc că Dumnezeu cunoaște
situația dificilă a omenirii și va acționa într-o modalitate dramatică spre a
schimba cursul evenimentelor – pentru ei, va fi o cale de ieșire. Totuși cititorul
acestei cărți va găsi mai mult decât un raționament omenesc pentru a susține o
concepție optimistă. Pe măsură ce va citi acest raport lămuritor și convingător
al luptelor aprige ale omenirii împotriva puterilor întunecate ale răului care au
încercat să pună stăpânire pe mințile oamenilor, în inima cititorului va răsări
credința. Această carte este întemeiată pe tema biblică a luptei de veacuri dintre
slujitorii lui Dumnezeu și cei ai lui Satana pentru a lua în stăpânire voința și
destinul omului. Aici este o retrospectivă a istoriei creării omului, a căderii lui
în păcat și, de asemenea, a intruziunii vrăjmașului lui Dumnezeu care a
inspirat războaiele și a instigat nelegiuirea, suferința și tragedia universală, dar
și a intervenției lui Dumnezeu pentru salvare. Subiectul central al cărții este
mântuirea omului, săvârșită de Domnul Hristos pe cruce.
Fiecare pagină din această carte oferă idei pătrunzătoare [9, 10]* cu privire la
istorie, pe care, cu excepția scriitorilor Sfintelor Scripturi, rareori a încercat să
le abordeze vreun alt autor. Istoria mântuirii este o adevărată istorie a unui
război – istoria conflictului dintre Dumnezeu, demoni și om. Ea culminează
cu un deznodământ triumfător, cu pacea și reînnoirea tuturor celor ce Îl
urmează pe Isus Hristos, Împăratul împăraților, care Se întoarce plin de
triumf pe pământ.
Compilatorii acestei cărți au selectat părți deosebit de bune din patru cărți
scrise de Ellen G. White cu privire la tema aceasta impresionantă. Aceste
selecții au fost așezate în ordinea evenimentelor istorice. Narațiunea acoperă
întregul parcurs al existenței omenirii și prezintă capitolele cele mai
cuprinzătoare și revelatoare cu privire la subiectul acesta.
Timpul este prețios. Timpul se scurge rapid. Veșnicia ne face semn tuturor.
Cititorul cărții va descoperi că viitorul este luminos. Dumnezeu și puterile
binelui vor câștiga biruința finală.

Editorii
CAPITOLUL 1
CĂDEREA LUI LUCIFER
Când era în cer, înainte de răzvrătirea lui, Lucifer a fost un înger onorat și
înălțat, al doilea ca poziție de cinste după Fiul cel iubit al lui Dumnezeu.
Înfățișarea lui, asemenea înfățișării celorlalți îngeri, era prietenoasă și exprima
fericire. Fruntea lui era înaltă și lată, indicând existența unui intelect puternic.
Trupul lui era desăvârșit, iar purtarea lui era nobilă și maiestuoasă. Chipul lui
radia de o lumină deosebită și strălucea mai puternic și mai frumos decât al
celorlalți îngeri, totuși Hristos, Fiul cel iubit al lui Dumnezeu, Se afla mai
presus de toată oștirea îngerească. El a fost una cu Tatăl încă dinainte să fi fost
creați îngerii. Lucifer era invidios pe Hristos și, treptat, și-a atribuit o poziție
de conducere care I se cuvenea numai lui Hristos.
Marele Creator a convocat oștirea îngerească, pentru ca, în prezența
tuturor îngerilor, să-I poată conferi Fiului Său o cinste deosebită. Fiul ședea
pe scaunul de domnie, alături de Tatăl, iar mulțimea cerească a îngerilor sfinți
era adunată în jurul lor. Atunci, Tatăl le-a făcut cunoscut faptul că El Însuși a
rânduit ca Hristos, Fiul Său, să fie egal cu Sine, așa încât oriunde era prezent
Fiul Său, era prezent El Însuși. Cuvântul Fiului trebuia să fie la fel de respectat
ca și cuvântul Tatălui. El Îl învestise pe Fiul Său cu autoritatea de a conduce
oștirea cerească. Îndeosebi Fiul Său avea să conlucreze cu El la crearea [13,
14]* pământului și a tuturor făpturilor vii care vor exista pe pământ, lucrare
ce urma să aibă loc în curând. Fiul Său avea să aducă la îndeplinire voința și
scopurile Sale, dar nu avea să facă nimic de la Sine Însuși. Voia Tatălui avea să
se împlinească prin El.
Lucifer a fost invidios și gelos pe Isus Hristos. Deși inima lui era plină de
invidie și ură, totuși, când îngerii s-au aplecat înaintea lui Isus pentru a
recunoaște supremația Lui, înalta autoritate și domnia Sa de drept, el s-a
aplecat împreună cu ei. Domnul Hristos fusese chemat să participe la sfatul
special al lui Dumnezeu cu privire la planurile Sale, iar Lucifer nu știa nimic
despre ele. El nu a înțeles, nici nu i s-a îngăduit să cunoască scopurile lui
Dumnezeu. Totuși Hristos era recunoscut ca suveran al cerului, iar puterea și
autoritatea Sa erau recunoscute ca fiind la fel ca ale lui Dumnezeu Însuși.
Lucifer a crezut că el era cel favorizat în cer printre îngeri. El fusese foarte
onorat, dar faptul acesta nu l-a făcut să aibă simțăminte de recunoștință și
laudă față de Creatorul său. El a aspirat să ajungă la poziția înaltă pe care o
deținea Însuși Dumnezeu. El s-a simțit strălucit în măreția lui. Lucifer știa că
era onorat de îngeri și că avea de îndeplinit o misiune deosebită. El fusese
lângă Marele Creator, iar razele de lumină pline de slavă care Îl înconjurau
fără încetare pe Dumnezeul cel veșnic au strălucit asupra lui într-o modalitate
deosebită. El s-a gândit la felul în care îngerii ascultaseră cu plăcere și
promptitudine poruncile lui. Nu erau veșmintele lui luminoase și frumoase?
Ca urmare, de ce trebuia Hristos să fie onorat mai presus de el însuși?
Lucifer a plecat din prezența Tatălui nemulțumit și plin de invidie față de
Isus Hristos. El a convocat oștirea îngerească, ascunzându-și scopurile
adevărate. El a vorbit despre propria persoană ca unul care era îndurerat și a
descris favoarea pe care Dumnezeu I-o făcuse lui Isus, neglijându-l pe el.
Lucifer le-a spus că de aici înainte toată libertatea plăcută de care se
bucuraseră îngerii se sfârșise. Oare nu fusese numit peste ei un [15]
conducător căruia trebuiau să-i aducă o cinste plină de supunere de aici
înainte? Lucifer le-a declarat că îi chemase pentru a-i asigura că el nu se va
mai supune acestei invazii a drepturilor lui și ale îngerilor, că el nu se va mai
închina niciodată înaintea lui Hristos, că își va atribui lui însuși cinstea care
trebuia să-i fi fost deja oferită și va fi conducătorul tuturor acelora care vor fi
de acord să îl urmeze și să asculte părerile lui.
Între îngeri a avut loc o controversă. Lucifer și simpatizanții lui se străduiau
să reformeze guvernarea lui Dumnezeu. Ei erau nemulțumiți și nefericiți,
pentru că nu puteau să cunoască înțelepciunea Sa de nepătruns și să înțeleagă
scopurile pe care le-a avut Dumnezeu prin faptul că L-a înălțat pe Fiul Său și
L-a înzestrat cu putere și conducere nelimitate. Ei s-au răzvrătit împotriva
autorității Fiului.
Îngerii credincioși și loiali au căutat să-l readucă pe îngerul acesta îngâmfat
și răzvrătit în armonie cu voia Creatorului său. Ei au îndreptățit faptul că
Dumnezeu I-a conferit cinste lui Hristos și, prin argumente puternice, au
căutat să-l convingă pe Lucifer că el nu beneficia de o cinste mai mică acum
decât a beneficiat înainte ca Tatăl să fi proclamat cinstea pe care I-o conferise
Fiului Său. Ei au arătat cu claritate că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, care
existase alături de El înainte ca îngerii să fi fost creați, că El stătuse
dintotdeauna la dreapta lui Dumnezeu, că, până atunci, autoritatea Sa blândă
și iubitoare nu mai fusese pusă sub semnul întrebării și că El nu dăduse
niciodată o poruncă pe care oștirea îngerească să nu se bucure să o
împlinească. Ei au susținut că, prin faptul că Hristos primise o cinste
deosebită din partea Tatălui în prezența îngerilor, cinstea pe care Lucifer o
primise până atunci nu fusese micșorată. Îngerii au plâns. Ei au căutat cu
îngrijorare să-l determine să renunțe la planul lui nelegiuit și să se supună
[16] Creatorului lor, pentru că totul fusese până atunci plin de pace și
armonie, și se întrebau ce ar fi putut să pricinuiască această voce răzvrătită și
disidentă.
Lucifer a refuzat să asculte. Apoi, le-a întors spatele îngerilor credincioși și
loiali, acuzându-i că sunt niște sclavi. Îngerii aceștia au fost cuprinși de uimire
când au văzut că Lucifer a avut succes în eforturile lui de a instiga răzvrătirea.
El le-a promis o guvernare nouă, mai bună decât aceea pe care o avuseseră, o
guvernare în care va domni libertatea. Un număr mare de îngeri au anunțat
scopul lor de a-l accepta în calitate de conducător și comandant. Când a văzut
că propunerile lui au avut succes, el s-a flatat cu gândul că ar fi trebuit să-i
aibă deja pe toți îngerii de partea lui, că va fi egal cu Dumnezeu Însuși și că
vocea autorității lui va fi auzită poruncindu-i întregii oștiri a cerului. Din nou,
îngerii loiali l-au avertizat cu privire la consecințele care vor urma negreșit
dacă va continua în răzvrătirea lui și l-au asigurat că Acela care a fost în stare
să creeze îngerii va fi în stare, prin puterea Lui, să răstoarne toată autoritatea
lor și să pedepsească într-o modalitate tot atât de remarcabilă obrăznicia și
răzvrătirea lor îngrozitoare. Era de necrezut ca un înger să se împotrivească
Legii lui Dumnezeu, care era la fel de sfântă ca El Însuși! Ei i-au avertizat pe
îngerii răzvrătiți să nu asculte de raționamentele înșelătoare ale lui Lucifer și
i-au sfătuit, pe el și pe toți cei care fuseseră influențați de el, să meargă la
Dumnezeu și să-și mărturisească greșeala făcută chiar și prin faptul că și-au
permis să pună sub semnul întrebării autoritatea Sa.
Mulți dintre simpatizanții lui Lucifer au fost înclinați să asculte sfatul
îngerilor loiali, să se pocăiască de nemulțumirea lor și să beneficieze din nou
de încrederea Tatălui și a Fiului Său iubit. Atunci, răzvrătitul cel îndrăzneț a
declarat că el este familiarizat cu Legea lui Dumnezeu și că, dacă se va dedica
unei ascultări pline de supunere, cinstea îi va fi luată. Misiunea lui înaltă urma
să înceteze a-i fi încredințată. Lucifer le-a spus că atât el, [17] cât și ei
merseseră deja prea departe pentru a se întoarce, că el va înfrunta curajos
consecințele, deoarece nu se va mai închina niciodată în semn de supunere
înaintea Fiului lui Dumnezeu, că Dumnezeu nu-i va ierta și că, de acum, ei
trebuie să-și afirme libertatea și să obțină prin forță poziția și autoritatea care
nu le-au fost acordate de bunăvoie. „Așa s-a întâmplat că Lucifer, ’Luceafărul’,
cel care fusese părtaș al slavei lui Dumnezeu, slujitorul scaunului Său de
domnie, a ajuns prin păcătuire să fie Satana, ’vrăjmașul’.”*
Îngerii loiali s-au dus în grabă la Fiul lui Dumnezeu și I-au spus în detaliu
ce se petrecea în mijlocul lor. Ei L-au găsit pe Tatăl sfătuindu-Se cu Fiul Său
iubit pentru a hotărî mijloacele prin care, pentru binele cel mai mare al
îngerilor credincioși, autoritatea pe care și-a atribuit-o Satana să poată fi
reprimată pentru totdeauna. Marele Dumnezeu ar fi putut să-l arunce imediat
din cer pe acest arhiamăgitor, dar nu acesta era scopul Său. El dorea să le dea
îngerilor răzvrătiți o posibilitate egală de a-și măsura puterea cu Fiul Său și
îngerii Lui credincioși. În lupta aceasta, fiecare înger urma să aleagă de partea
cui vrea să se afle, iar faptul acesta trebuia să fie vizibil. Dacă ar fi îngăduit ca
vreunul dintre cei care s-au unit cu Satana în răzvrătirea lui să continue să
stea în cer, siguranța cerului ar fi fost pusă în pericol. Ei învățaseră lecția unei
răzvrătiri reale împotriva Legii de neschimbat a lui Dumnezeu, iar acesta era
un fapt ireparabil. Dacă Dumnezeu Și-ar fi exercitat puterea pentru a-l
pedepsi pe acest cap al răzvrătirii, îngerii neloiali nu s-ar fi manifestat în mod
deschis. De aceea, Dumnezeu a ales o altă cale, pentru că voia să-Și arate cu
claritate dreptatea și judecata înaintea întregii oștiri îngerești.
RĂZBOIUL DIN CER
Răzvrătirea împotriva guvernării lui Dumnezeu era nelegiuirea cea mai
mare cu putință. Tot cerul părea că se zguduie. Îngerii mărșăluiau în
companii, fiecare divizie având în frunte un înger comandant. Satana [18]
lupta împotriva Legii lui Dumnezeu, pentru că avea ambiția de a se înălța pe
sine și nu era dispus să se supună autorității Fiului lui Dumnezeu, Marele
Comandant al cerului.
Toate oștirile îngerești au fost convocate să se înfățișeze înaintea Tatălui
pentru a lua o hotărâre în dreptul fiecăruia. Satana și-a declarat în mod
deschis și fără rușine nemulțumirea cu privire la faptul că Hristos fusese
preferat de Dumnezeu. El s-a ridicat cu mândrie și a spus că ar fi trebuit să fie
egal cu Dumnezeu, să fie chemat la consfătuirea cu Tatăl și să i se explice
scopurile Sale. Dumnezeu l-a informat pe Satana că Îi va descoperi scopurile
Sale tainice numai Fiului Său și că le cerea tuturor celor ce aparțineau familiei
cerești, chiar și lui Satana, să-I acorde o supunere necondiționată, în ciuda
faptului că el (Satana) se dovedise a fi nevrednic de a avea un loc în cer.
Atunci, Satana a arătat cu un aer triumfător spre simpatizanții lui, care erau
aproape jumătate din îngeri, și a exclamat: „Aceștia sunt alături de mine! Îi
vei alunga și pe ei și vei produce un asemenea gol în ceruri?” Apoi, a declarat
că el era pregătit să se împotrivească autorității lui Hristos și să-și apere locul
în ceruri prin forță și prin luptă.
Îngerii buni au plâns la auzul cuvintelor lui Satana și al declarațiilor lui
pline de îngâmfare. Dumnezeu a declarat că răzvrătiții nu vor mai putea să
rămână în cer. Starea lor sfântă și fericită fusese păstrată prin ascultarea de
Legea pe care Dumnezeu o dăduse pentru a guverna făpturile inteligente de
rang înalt. Totuși nu fusese prevăzută nicio modalitate de a-i salva pe aceia
care vor îndrăzni să calce Legea Sa. Satana a ajuns tot mai îndrăzneț în
răzvrătirea lui și și-a exprimat disprețul față de Legea Creatorului. El nu putea
să suporte Legea aceasta. Satana a afirmat că îngerii nu aveau nevoie de nicio
lege, ci trebuiau să fie lăsați liberi să-și urmeze propria voință, care avea să-i
călăuzească întotdeauna corect. El a spus că Legea aceea era o restrângere a
libertății lor și că abolirea ei [19] a fost unul dintre marile scopuri pe care le-a
avut în poziția lui înaltă. El credea că situația îngerilor avea nevoie de o
îmbunătățire. Nu tot așa gândea Dumnezeu, care făcuse legile și le înălțase pe
o poziție de egalitate cu Sine Însuși. Fericirea oștirii îngerești consta în
respectarea deplină a Legii. Fiecare avea o lucrare precisă care îi era
încredințată și, până la răzvrătirea lui Satana, în cer fusese o ordine
desăvârșită și o activitate armonioasă.
Apoi, în cer a avut loc un război. Fiul lui Dumnezeu, Prințul cerului, și
îngerii Săi credincioși s-au angajat în luptă cu arhirăzvrătitul și cu aceia care i
s-au alăturat. Fiul lui Dumnezeu și îngerii credincioși au biruit, iar Satana și
simpatizanții lui au fost alungați din cer. Întreaga oștire cerească Îl recunoștea
și Îl adora pe Dumnezeul dreptății. În cer nu a rămas nicio urmă de
răzvrătire. Totul a fost din nou plin de pace și armonie, așa cum fusese
înainte. Îngerii din cer au deplâns soarta acelora care fuseseră tovarășii lor în
starea de fericire și binecuvântare. Pierderea lor s-a simțit în cer.
Tatăl S-a consultat cu Fiul Său cu privire la aducerea imediată la îndeplinire
a planului de a crea omul care să populeze pământul. El urma să-l pună pe om
la probă pentru a-i verifica loialitatea, înainte de a i se acorda siguranța
veșnică. Dacă ar fi rezistat încercării pe care Dumnezeu o considerase
potrivită pentru a-l verifica, în cele din urmă, omul urma să fie egal cu îngerii.
El urma să beneficieze de favoarea lui Dumnezeu și să converseze cu îngerii.
Dumnezeu nu a considerat potrivit să-l pună pe om într-o poziție în care să
nu aibă capacitatea de a fi neascultător.
CAPITOLUL 2
CREAȚIA
Tatăl și Fiul S-au angajat în lucrarea măreață și minunată pe care o
contemplaseră, și anume crearea lumii. Pământul ieșise nespus de frumos din
mâna Creatorului. Erau munți, dealuri și câmpii, iar printre acestea se
răspândeau râuri și lacuri. Pământul nu a fost o câmpie întinsă, ci monotonia
peisajului era întreruptă de dealuri și munți, care nu erau atât de înalți și
colțuroși cum sunt acum, ci aveau o formă frumoasă și simetrică. Pe culmile
lor nu se vedeau stânci înalte și golașe, ci acestea erau acoperite de verdeață și
alcătuiau un schelet al pământului. Apele erau răspândite uniform. Înălțimile,
munții și câmpiile foarte frumoase erau împodobite cu plante, flori și copaci
înalți și maiestuoși de toate felurile, care erau mult mai groși și mult mai
frumoși decât sunt copacii acum. Aerul era curat și sănătos, iar pământul
părea asemenea unui palat nobil. Îngerii priveau și se bucurau de lucrările
minunate și frumoase ale lui Dumnezeu.
După ce au fost create pământul și animalele de pe el, Tatăl și Fiul Și-au
adus la îndeplinire scopul pe care îl plănuiseră înainte de căderea lui Satana, și
anume acela de a face un om după chipul Lor. Ei înfăptuiseră împreună
lucrarea de creație a pământului și a tuturor viețuitoarelor de pe el. Apoi,
Dumnezeu I-a zis Fiului Său: „Să facem om după chipul nostru.” [20, 21]
Când a ieșit din mâna Creatorului Său, Adam avea o statură nobilă și o
simetrie frumoasă. El era de peste două ori mai înalt decât oamenii care
trăiesc acum pe pământ, iar trupul său era bine proporționat. Trăsăturile lui
erau desăvârșite și frumoase. Tenul lui nu era nici alb, nici palid, ci rumen,
radios, cu o nuanță bogată de sănătate. Eva nu era chiar atât de înaltă ca
Adam. Capul ei ajungea cu puțin mai sus de umerii lui. Ea, de asemenea, avea
o înfățișare nobilă, de o simetrie desăvârșită, și era foarte frumoasă.
Perechea aceasta fără păcat nu purta veșminte obișnuite. Ei erau îmbrăcați
într-o lumină strălucitoare, asemenea îngerilor. Atâta vreme cât au trăit în
ascultare de Dumnezeu, cercul acesta de lumină i-a înconjurat. Deși tot ce a
creat Dumnezeu a fost de o frumusețe desăvârșită, iar pe pământul pe care
Dumnezeu îl crease pentru a-i face pe Adam și Eva fericiți părea că nu lipsește
nimic, totuși El Și-a manifestat marea dragoste sădind o grădină special
pentru ei. O parte din timpul lor urma să fie ocupat cu îndeletnicirea fericită
de a îngriji grădina, o altă parte, cu primirea vizitelor îngerilor, când ascultau
învățăturile lor, iar o altă parte din timp era petrecut într-o meditație fericită.
Munca lor nu era obositoare, ci plăcută și înviorătoare. Grădina aceasta
frumoasă urma să fie căminul lor.
Domnul pusese în grădină toate varietățile de pomi atât pentru a fi
folositori, cât și pentru înfrumusețare. Acolo erau pomi încărcați cu fructe din
abundență, de un parfum plăcut, erau frumoși la vedere și aveau un gust
plăcut, fiind destinați de Dumnezeu ca hrană pentru perechea sfântă. Acolo
erau ramuri de viță-de-vie, care creșteau drept și erau încărcate de roade care
se deosebeau de tot ce a văzut omul de la cădere încoace. Fructele viței erau
foarte mari și de culori diferite, unele aproape negre, altele purpurii, roșii, roz
și de un verde-deschis. Aceste roade frumoase și îmbelșugate de pe ramurile
[22] viței-de-vie se numeau struguri. Deși nu erau susținute de araci, ramurile
viței nu ajungeau până la pământ, chiar dacă erau aplecate de greutatea
strugurilor. Pentru Adam și Eva era o muncă plăcută să alcătuiască umbrare
frumoase din ramurile viței-de-vie și să le crească, alcătuind locuințe din
frumusețile naturii, din ramurile înfrunzite ale pomilor încărcați cu fructe
parfumate.
Pământul era acoperit de o verdeață frumoasă, în timp ce mii de flori
parfumate de toate felurile și nuanțele răsăreau din abundență în jurul lor.
Totul era aranjat cu mult gust și era plin de slavă. În mijlocul grădinii se afla
pomul vieții, a cărui slavă o depășea pe aceea a tuturor celorlalți pomi.
Fructele lui arătau ca niște mere de aur și de argint și aveau rolul de a
perpetua nemurirea. Frunzele lui aveau proprietăți vindecătoare.
ADAM ȘI EVA ÎN EDEN
Perechea sfântă din Eden era foarte fericită. Celor doi le-a fost dată
stăpânirea nelimitată asupra tuturor viețuitoarelor. Leul și mielul se jucau
pașnici în jurul lor sau dormeau la picioarele lor, fără să le facă vreun rău.
Păsări cu un penaj variat și de toate culorile zburau printre pomi și flori și în
jurul lui Adam și al Evei, în timp ce cântecul lor în tonuri delicate răsuna
printre pomi într-un acord plăcut cu laudele aduse Creatorului lor.
Adam și Eva erau fascinați de frumusețile căminului lor din Eden. Ei erau
fermecați de păsărelele cântătoare din jurul lor, care aveau un penaj
strălucitor și foarte frumos și făceau să răsune trilurile lor fericite și voioase.
Perechea sfântă li se alătura și își înălța vocea în cântece de dragoste, laudă și
adorare către Tatăl și Fiul Său iubit, pentru dovezile de dragoste care o
înconjurau. Adam și Eva recunoșteau ordinea și armonia creației, care arătau
o înțelepciune și o cunoaștere infinită. Ei descopereau continuu [23] o
frumusețe nouă și tot mai multă slavă în căminul lor din Eden, iar lucrul
acesta le umplea inima de o dragoste adâncă și aducea pe buzele lor expresii
de recunoștință și respect față de Creatorul lor.
CAPITOLUL 3
CONSECINȚELE RĂZVRĂTIRII
În mijlocul grădinii, lângă pomul vieții, se afla pomul cunoștinței binelui și
răului. Acest pom a fost rânduit special de Dumnezeu pentru a fi garanția
ascultării, credinței și dragostei față de El. Dumnezeu le-a poruncit primilor
noștri părinți să nu mănânce din pomul acesta, nici să nu îl atingă, pentru ca
să nu moară. El le-a spus că pot să mănânce cât doresc din toți pomii din
grădină, cu excepția acestuia, dar, dacă vor mânca din pomul acesta, vor muri
negreșit.
Când au fost așezați în grădina aceea frumoasă, Adam și Eva au avut tot ce
doreau pentru fericirea lor. Totuși, în planurile Sale atotînțelepte, înainte de a
putea să le acorde siguranța veșnică, Dumnezeu a ales să pună la încercare
credincioșia lor. Ei urmau să beneficieze de favoarea Sa și să converseze cu El.
Cu toate acestea, Dumnezeu nu a exclus posibilitatea ca ei să intre în contact
cu răul. Lui Satana i s-a îngăduit să-i ispitească. Dacă urmau să reziste
încercării, ei aveau să beneficieze de favoarea neîntreruptă a lui Dumnezeu și
a îngerilor din cer.
Satana a fost uimit de noua lui situație. Fericirea lui dispăruse. El îi privea
pe îngerii care, asemenea lui, fuseseră fericiți cândva, dar care fuseseră
alungați din cer împreună cu el. Înainte de cădere, nicio umbră de
nemulțumire nu afectase fericirea lor deplină. Acum, totul părea a se fi
schimbat. Înfățișarea lor, care reflectase chipul Creatorului, era posomorâtă
[24, 25] și disperată. Între ei erau certuri, neînțelegeri și acuzații reciproce.
Înainte de răzvrătire, lucrurile acestea fuseseră necunoscute în ceruri. Acum,
Satana vedea rezultatele îngrozitoare ale răzvrătirii lui. El s-a cutremurat și s-a
temut să înfrunte viitorul și să se gândească la sfârșitul acestor lucruri.
Venise ora cântecelor voioase și fericite de laudă la adresa lui Dumnezeu și
a Fiului Său iubit. Satana condusese în trecut corul ceresc. El fusese acela care
dădea tonul, apoi oștirea îngerească i se alătura și acordurile pline de slavă ale
muzicii răsunau pretutindeni în cer în cinstea lui Dumnezeu și a Fiului Său
iubit. Acum, în locul acordurilor celei mai plăcute cântări, la urechile marelui
conducător răzvrătit ajungeau cuvinte furioase de ceartă. Se întreba unde se
afla. Oare nu este totul un vis îngrozitor? Este el alungat din cer? Oare porțile
cerului nu vor mai fi niciodată deschise pentru a-l primi? Se apropia ora
serviciului de închinare, când îngerii strălucitori și sfinți se închinau înaintea
Tatălui. El nu se va mai alătura niciodată cântecului ceresc. El nu se va mai
închina niciodată cu respect și adorare sfântă în prezența Dumnezeului
veșnic.
Dacă ar fi putut să fie din nou așa cum fusese când era curat, drept și
credincios, ar fi renunțat cu bucurie la pretențiile autorității lui. Dar el era
pierdut! Pentru răzvrătirea lui plină de îndrăzneală, nu era răscumpărare! Iar
lucrul acesta nu era totul, deoarece el îi condusese și pe alții la răzvrătire și la
aceeași stare pierdută – îngerii care nu se gândiseră niciodată să pună la
îndoială voia Cerului sau să refuze să asculte de Legea lui Dumnezeu, până la
data când el pusese în mintea lor gândul acesta, spunându-le că ar putea să se
bucure de un bine mai mare, de o libertate mai înaltă și mai glorioasă. Aceasta
fusese ideea falsă cu care îi amăgise. Acum, asupra lui apăsa o responsabilitate
de care ar fi fost bucuros să fie eliberat.
Spiritele ajunseseră să fie agitate din cauza speranțelor neîmplinite. În loc
de un bine mai mare, îngerii căzuți suportau [26] rezultatele triste ale
neascultării și ale desconsiderării Legii. Aceste făpturi nefericite nu aveau să
mai fie niciodată supuse conducerii blânde a lui Isus Hristos. Sufletele lor
aveau să nu mai fie mișcate niciodată de dragostea adâncă și stăruitoare, de
pacea și bucuria pe care le-o inspirase întotdeauna prezența Sa, pentru a-I
răspunde printr-o ascultare voioasă și o cinstire plină de respect.
SATANA CAUTĂ REPUNEREA ÎN DREPTURI
Satana a tremurat când și-a văzut lucrarea. Era singur, meditând asupra
trecutului, prezentului și viitorului. Făptura lui măreață tremura de parcă ar fi
fost lovită de o furtună. Un înger din cer a trecut pe acolo. El l-a chemat și a
cerut o întrevedere cu Hristos. Și i-a fost acordată. Atunci, Satana s-a purtat
cu Fiul lui Dumnezeu ca și când se pocăise de răzvrătirea lui și dorea din nou
favoarea lui Dumnezeu. El dorea să ia locul pe care i-l atribuise Dumnezeu
mai înainte și să se afle sub conducerea Sa înțeleaptă. Domnul Hristos a plâns
pentru nenorocirea lui Satana, dar i-a spus că, în conformitate cu hotărârea
lui Dumnezeu, el nu va mai putea fi primit niciodată în cer. Cerul nu trebuia
să fie pus în pericol. Dacă ar fi fost primit înapoi, tot cerul ar fi fost
prejudiciat, pentru că el era autorul păcatului și al răzvrătirii. Semințele
răzvrătirii continuau să fie înăuntrul lui. În răzvrătire, el nu avusese niciun
motiv pentru comportamentul lui și nu se ruinase fără speranță doar pe sine
însuși, ci și pe îngerii care ar fi putut să fie fericiți în cer dacă ar fi rămas loiali
lui Dumnezeu. Legea lui Dumnezeu putea să condamne, dar nu putea să ierte.
El nu s-a pocăit de răzvrătirea lui pentru că a înțeles bunătatea lui
Dumnezeu de care profitase. Era imposibil ca dragostea lui față de Dumnezeu
să crească de la căderea lui și până atunci în așa măsură încât să-l conducă la o
supunere voioasă și la o ascultare fericită de Legea pe care o disprețuise.
Cauzele întristării lui erau [27] faptul că și-a dat seama de starea jalnică în
care se afla în urma pierderii luminii plăcute a cerului, simțământul de
vinovăție care apăsa asupra lui și dezamăgirea că așteptările lui nu s-au
împlinit. A fi conducător afară din cer era o poziție total diferită de aceea de a
fi conducător în cer. Pierderea tuturor privilegiilor din cer i se părea o
suferință prea greu de suportat. El dorea să recâștige acele privilegii.
Schimbarea aceasta mare a situației nu sporise dragostea lui față de
Dumnezeu, nici față de Legea Sa dreaptă și înțeleaptă. Când a ajuns să fie
convins pe deplin că nu era nicio posibilitate de a primi din nou favoarea lui
Dumnezeu, Satana și-a manifestat răutatea cu o ură sporită și cu o
înverșunare înfocată.
Dumnezeu a știut că o astfel de răzvrătire hotărâtă nu va rămâne pasivă.
Satana urma să inventeze mijloace prin care să-i tulbure pe îngerii din cer și
să arate dispreț față de autoritatea Sa. Pentru că nu i se îngăduia să intre pe
porțile cerului, el urma să aștepte doar la intrare, să-i tachineze pe îngeri și să
caute motive de ceartă cu ei când intrau și ieșeau. El urma să caute să
nimicească fericirea lui Adam și a Evei și să se străduiască să-i instige la
răzvrătire, știind că faptul acesta va produce întristare în cer.
COMPLOTUL ÎMPOTRIVA FAMILIEI OMENEȘTI
Cei care-l urmaseră pe Satana îl căutau, iar el s-a ridicat și, adoptând o
înfățișare sfidătoare, i-a informat cu privire la planurile lui de a-i abate pe
Adam și tovarășa lui, Eva, de la supunerea față de Dumnezeu. A încercat să-i
convingă de faptul că, dacă putea să-i ademenească în vreun fel la neascultare,
Dumnezeu urma să găsească o modalitate prin care să poată fi iertați, iar apoi
el însuși și toți îngerii căzuți vor putea, într-un mod echitabil, să se
împărtășească alături de ei de mila lui Dumnezeu. Dacă planul acesta va da
greș, ei se vor putea uni cu Adam și Eva, pentru că, [28] odată ce vor fi călcat
Legea lui Dumnezeu, ei vor suporta mânia lui Dumnezeu, asemenea lor.
Fărădelegea lor îi va duce la o stare de răzvrătire, iar ei se vor putea alătura lui
Adam și Eva, vor pune stăpânire pe Grădina Eden și o vor păstra ca locuință a
lor. Dacă vor putea să obțină intrarea la pomul vieții, care se afla în mijlocul
grădinii, puterea lor, credeau ei, va ajunge să fie egală cu aceea a îngerilor
sfinți, și nici chiar Dumnezeu Însuși nu-i va putea alunga.
Satana s-a consfătuit cu îngerii lui răi. Ei n-au fost imediat de acord să se
angajeze în această lucrare îngrozitoare și riscantă. El le-a spus că nu-i va
încredința niciunuia dintre ei îndeplinirea lucrării acesteia deoarece credea că
numai el avea suficientă înțelepciune pentru a duce mai departe o acțiune așa
de importantă. Satana dorea ca ei să se gândească la subiectul acesta, în timp
ce el îi va lăsa singuri și va căuta un loc retras spre a-și elabora planurile. El a
căutat să le întipărească în minte gândul că aceasta era ultima și singura lor
speranță. Dacă urmau să dea greș aici, toate perspectivele de a recâștiga și a
stăpâni cerul sau vreo parte a creației lui Dumnezeu erau fără speranță.
Satana a luat inițiativa singur pentru a-și elabora planurile cu scopul de a
obține în mod cert căderea lui Adam și a Evei. El se temea că scopurile lui ar
putea să fie dejucate. Pe de altă parte, chiar dacă va avea succes în a-i
determina pe Adam și pe Eva să nu asculte de porunca lui Dumnezeu și să
ajungă, în felul acesta, niște călcători ai Legii Sale, iar el nu va beneficia de
niciun rezultat bun, situația lui nu se va îmbunătăți, ci vina lui va fi și mai
mare.
Satana s-a înfiorat la gândul de a cufunda perechea sfântă și fericită în
nenorocirea și remușcările pe care le suporta el însuși. Părea că este într-o
stare de incertitudine, era indecis: uneori era ferm și hotărât, apoi ezita.
Îngerii lui îl căutau, fiind conducătorul lor, pentru a-i aduce la cunoștință
hotărârea lor. Ei voiau să se alăture lui [29] Satana și planurilor lui, să poarte
responsabilitatea și să suporte consecințele împreună cu el.
Satana a lăsat deoparte simțămintele de disperare și slăbiciune și, în calitate
de conducător al lor, și-a întărit moralul pentru a înfrunta situația și pentru a
face tot ce-i era în putere ca să sfideze autoritatea lui Dumnezeu și a Fiului
Său. El le-a adus la cunoștință planurile lui. Dacă ar fi mers cu îndrăzneală la
Adam și la Eva și s-ar fi plâns de Fiul lui Dumnezeu, ei nu l-ar fi ascultat nicio
clipă, ci s-ar fi pregătit pentru un astfel de atac. Dacă ar fi căutat să-i
intimideze cu puterea lui, fiindcă fusese până de curând un înger cu o mare
autoritate, nu putea să realizeze nimic. El a hotărât că viclenia și înșelăciunea
vor reuși să realizeze lucrurile pe care măreția și forța nu le puteau realiza.
ADAM ȘI EVA SUNT AVERTIZAȚI
Dumnezeu a adunat oștirea îngerească ca să ia măsuri pentru a preveni răul
amenințător. În consiliul ceresc, s-a hotărât ca îngerii să viziteze Edenul și să-l
avertizeze pe Adam cu privire la faptul că vrăjmașul îl punea în pericol. Doi
îngeri au plecat în grabă pentru a-i avertiza pe primii noștri părinți. Perechea
sfântă i-a primit cu o bucurie nevinovată, exprimându-și mulțumirile pline de
recunoștință față de Creatorul lor, pentru că îi înconjura cu darurile Sale
oferite cu atâta generozitate. Tot ce era plăcut și atrăgător le era oferit pentru
satisfacția lor și totul părea adaptat cu înțelepciune la nevoile lor. Lucrul pe
care îl prețuiau mai mult decât toate celelalte binecuvântări era tovărășia
Fiului lui Dumnezeu și a îngerilor din cer. La fiecare vizită, aveau multe să le
spună cu privire la noile lor descoperiri făcute în domeniul frumuseților
naturii din căminul lor plăcut aflat în Eden, deoarece aveau multe întrebări de
pus în legătură cu numeroasele lucruri pe care nu le înțelegeau cu claritate.
Îngerii le ofereau cu bunăvoință și dragoste toate informațiile pe care le
doreau. De asemenea, ei le-au spus [30] istoria tristă a răzvrătirii și căderii lui
Satana. Apoi, le-au vorbit clar despre faptul că pomul cunoștinței a fost pus în
grădină pentru a fi o garanție a ascultării și dragostei lor față de Dumnezeu, că
ei s-au aflat pe o poziție asemănătoare, că puteau să fie ascultători de Legea lui
Dumnezeu și să fie nespus de fericiți sau puteau să fie neascultători, să-și
piardă poziția înaltă și să fie aruncați în deznădejde.
Ei i-au spus lui Adam și Evei că Dumnezeu nu-i va constrânge să asculte –
că El nu-i lipsise de capacitatea de a acționa contrar voinței Sale, că ei erau
niște agenți morali liberi să asculte sau să nu asculte. Până atunci, o singură
interdicție considerase Dumnezeu că este potrivit să le-o impună. Dacă ei vor
acționa contrar voinței lui Dumnezeu, vor muri negreșit. Îngerii i-au spus lui
Adam și Evei că îngerul aflat în poziția cea mai înaltă, imediat după Hristos, a
refuzat să asculte de Legea lui Dumnezeu, pe care o rânduise El Însuși pentru
a guverna făpturile cerești, că răzvrătirea lui determinase un război în cer, al
cărui rezultat a fost acela că răzvrătiții au fost expulzați de acolo, că fiecare
înger care i se alăturase în contestarea autorității Marelui Iehova fusese
alungat din cer și că acest dușman căzut era acum un vrăjmaș al tuturor
intereselor lui Dumnezeu și ale Fiului Său iubit.
Ei le-au spus că Satana și-a propus să le facă rău și că era necesar să fie
vigilenți, deoarece ar putea să-l întâlnească pe dușmanul căzut, dar că acesta
nu putea să le facă rău atâta vreme cât ei se supuneau conducerii lui
Dumnezeu, pentru că, dacă va fi nevoie, mai degrabă toți îngerii din cer ar
veni în ajutorul lor decât să fie lăsat să le facă vreun rău. Totuși, dacă nu vor
respecta porunca lui Dumnezeu, Satana va avea puterea de a-i necăji, de a-i
încurca și de a-i tulbura întotdeauna. Dacă rămâneau statornici în fața
primelor insinuări ale lui Satana, [31] ei urmau să fie într-o siguranță la fel de
mare ca îngerii. Totuși, dacă vor ceda ispititorului, Acela care nu i-a cruțat pe
îngerii înalți, nu-i va cruța nici pe ei. Ei vor trebui să suporte pedeapsa pentru
nelegiuirea lor, deoarece Legea lui Dumnezeu este la fel de sfântă ca El Însuși,
iar Dumnezeu cere o ascultare necondiționată din partea tuturor celor aflați
în cer și pe pământ.
Îngerii au avertizat-o pe Eva să nu se îndepărteze de soțul ei în timpul
activităților, pentru că ar putea să-l întâlnească pe acest vrăjmaș căzut. Dacă
vor fi departe unul de altul, se vor afla într-un pericol mai mare decât dacă
vor sta împreună. Îngerii le-au cerut să respecte îndeaproape îndrumările pe
care Dumnezeu li le dăduse cu privire la pomul cunoștinței, pentru că, atâta
vreme cât ascultau pe deplin, erau în siguranță, iar vrăjmașul acesta căzut nu
avea nicio putere de a-i înșela. Dumnezeu nu-i va îngădui lui Satana să
urmărească perechea sfântă cu ispite neîncetate. El putea să-i întâlnească
numai la pomul cunoștinței binelui și răului.
Adam și Eva i-au asigurat pe îngeri că nu vor călca niciodată porunca
explicită a lui Dumnezeu, pentru că plăcerea lor cea mai înaltă era aceea de a
împlini voia Sa. Îngerii s-au alăturat lui Adam și Evei în tonurile sfinte ale
unei muzici armonioase și, când cântecele lor au răsunat departe în Edenul
fericit, Satana a auzit sunetul imnurilor lor de adorare voioasă adresate
Tatălui și Fiului. Când a auzit lucrul acesta, invidia, ura și răutatea lui au
crescut, iar el și-a exprimat față de cei care-l urmaseră nerăbdarea de a-i
instiga pe Adam și pe Eva la neascultare, de a aduce imediat mânia lui
Dumnezeu asupra lor și de a schimba cântecele lor de laudă în cuvinte de ură
și blesteme la adresa Creatorului.
CAPITOLUL 4
ISPITIREA ȘI CĂDEREA
Satana ia forma unui șarpe și intră în Eden. Pe atunci șarpele era o creatură
frumoasă, cu aripi, iar când zbura, înfățișarea lui era strălucitoare, asemenea
aurului lucios. El nu se târa pe pământ, ci zbura din loc în loc și mânca fructe,
asemenea omului. Satana a intrat în șarpe, s-a așezat în pomul cunoștinței și a
început să mănânce pe îndelete din fructele lui.
Fără să își dea seama la început, Eva s-a îndepărtat de soțul ei, fiind ocupată
cu munca ei. Când și-a dat seama de acest fapt, a simțit că ar putea să fie în
pericol, dar apoi a considerat că este în siguranță, chiar dacă nu a rămas în
apropierea soțului ei. Ea credea că are înțelepciunea și capacitatea de a ști
dacă venea cel rău și de a-l înfrunta. Dar tocmai lucrul acesta o avertizaseră
îngerii să nu-l facă. Eva a ajuns să privească la fructele pomului oprit cu o
curiozitate amestecată cu admirație. Ea a văzut că pomul era foarte frumos și
se întreba în sinea ei de ce Dumnezeu le interzisese cu atâta hotărâre să
mănânce din acel pom sau să-l atingă. Acum era ocazia favorabilă a lui
Satana. El i s-a adresat ca și când era în stare să-i ghicească gândul: „Oare a zis
Dumnezeu cu adevărat: ’Să nu mâncați din toți pomii din grădină!’?” Astfel,
el i-a vorbit femeii aflate pe gânduri, folosind cuvinte plăcute și delicate și o
voce melodioasă. [32, 33] Ea a fost uimită să audă un șarpe vorbind. El a
lăudat frumusețea ei nespusă, fapt care nu i-a displăcut Evei. Totuși ea a fost
surprinsă, deoarece știa că Dumnezeu nu-i dăduse șarpelui capacitatea de a
vorbi.
Curiozitatea ei a fost stârnită. În loc de a fugi din locul acela, ea a rămas să-l
asculte pe șarpe. Nu i-a trecut prin minte că acel vrăjmaș căzut se putea folosi
de un șarpe ca mediu. Satana era cel care vorbea, nu șarpele. Eva a fost
ademenită, flatată și orbită. Dacă ar fi întâlnit un personaj impunător, cu o
înfățișare asemănătoare îngerilor, ea ar fi fost vigilentă. Totuși vocea aceea
ciudată ar fi trebuit să o determine să meargă la soțul ei pentru a-l întreba de
ce exista o altă făptură care îi vorbea într-un mod atât de deschis. Dar ea a
intrat în controversă cu șarpele și a răspuns întrebării lui astfel: „Putem să
mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar despre rodul pomului
din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: ’Să nu mâncați din el și nici să nu vă
atingeți de el, ca să nu muriți.’” Șarpele a răspuns: „Hotărât că nu veți muri,
dar Dumnezeu știe că, în ziua când veți mânca din el, vi se vor deschide ochii
și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul.”
Satana voia să-i transmită ideea că, dacă vor mânca din pomul oprit, ei vor
ajunge la un nou nivel de cunoaștere, mai înalt decât cel pe care îl atinseseră
până atunci. Aceasta a fost lucrarea lui specială, cu un mare succes încă de la
cădere – să-i determine pe oameni să cerceteze curioși tainele Celui
Atotputernic, să nu fie mulțumiți cu ce le-a descoperit Dumnezeu și să nu fie
atenți la ascultarea de cele poruncite de El. Satana vrea să-i determine să calce
poruncile lui Dumnezeu, iar apoi să-i facă să creadă că pătrund într-un
domeniu minunat al cunoașterii. Aceasta este o pură presupunere și o
amăgire jalnică. [34]
Ei nu reușesc să înțeleagă ce a descoperit Dumnezeu, desconsideră
poruncile Sale explicite, aspiră să aibă și înțelepciune, dar independenți de
Dumnezeu, și caută să înțeleagă lucrurile pe care El a binevoit să le ascundă
oamenilor muritori. Ei sunt încurajați de idei ale progresului și sunt fascinați
de propria filozofie deșartă, dar cu privire la cunoașterea adevărată bâjbâie
într-un întuneric precum cel de la miezul nopții. Ei învață mereu, dar nu sunt
în stare să ajungă niciodată la cunoașterea adevărului.
Nu a fost voia lui Dumnezeu ca perechea aceasta fără păcat să aibă vreo
cunoaștere a răului. El le-a descoperit binele fără rețineri, dar le-a ascuns răul.
Eva a considerat că vorbele șarpelui sunt înțelepte și a acceptat afirmația clară:
„Hotărât că nu veți muri, dar Dumnezeu știe că, în ziua când veți mânca din
el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul”,
în felul acesta făcându-L mincinos pe Dumnezeu. Satana a insinuat cu
nerușinare că Dumnezeu îi înșelase pentru a-i împiedica să fie înălțați la
nivelul unei cunoașteri egale cu a Sa. Dumnezeu a zis: „Dacă veți mânca, veți
muri negreșit.” Satana a zis: „Dacă veți mânca, hotărât că nu veți muri.”
Ispititorul a asigurat-o pe Eva că, îndată ce va mânca din fruct, va primi o
cunoaștere nouă și superioară, care o va face să fie egală cu Dumnezeu. El i-a
atras atenția asupra lui însuși, spunând că mâncase fără rețineri din fructul
pomului și constatase nu numai că este întru totul nedăunător, ci chiar
delicios și înviorător și i-a spus că Dumnezeu le interzisese să guste din fruct
sau chiar să-l atingă din cauza proprietăților lui minunate de a oferi
înțelepciune și putere, pentru că Dumnezeu cunoștea acele calități minunate.
Satana a afirmat că motivul pentru care ajunsese să aibă capacitatea de a vorbi
era tocmai faptul că mâncase din fructul pomului care le fusese interzis lor. El
a susținut că Dumnezeu nu-Și va împlini cuvântul, că declarația aceasta era
doar o amenințare, ca să-i intimideze [35] și să-i împiedice să obțină un mare
beneficiu. Mai departe, i-a spus că ei nu puteau să moară. Oare nu mâncaseră
din pomul vieții care perpetua nemurirea? El a spus că Dumnezeu îi înșela
pentru a-i împiedica să ajungă la o stare mai înaltă de satisfacție și la o fericire
mai mare. Ispititorul a rupt un fruct și i l-a întins Evei. Ea l-a luat în mână.
„Așadar, a spus ispititorul, vouă vă este interzis chiar și să atingeți fructul, ca
să nu muriți.” El i-a spus că, dacă va mânca, nu va simți răul și moartea mai
mult decât le-a simțit atingând fructul și ținându-l în mână. Eva s-a simțit
încurajată, pentru că nu a simțit semnele imediate ale dezaprobării lui
Dumnezeu. Ea s-a gândit că toate cuvintele ispititorului erau înțelepte și
corecte. A mâncat și a fost încântată de fruct. Acesta părea plăcut la gust, iar
ea își imagina că simte efectele minunate ale fructului.
EVA AJUNGE SĂ FIE UN ISPITITOR
Apoi, Eva a rupt ea însăși fructe, a mâncat și și-a imaginat că simte puterea
înviorătoare a unei existențe noi și mai înalte, ca rezultat al influenței
energizante a fructelor pomului oprit. Ea era într-o stare de încântare
nefirească și ciudată și-l căuta pe soțul ei cu mâinile pline de fructele pomului
oprit. Eva i-a povestit cuvântarea înțeleaptă a șarpelui și a dorit să-l conducă
îndată la pomul cunoștinței. Ea i-a spus că mâncase din fruct și că, în loc să
aibă vreun simțământ al morții, ea simțea o influență plăcută și energizantă.
Îndată ce a călcat porunca, Eva a ajuns un mijloc puternic prin care a fost
provocată căderea soțului ei.
Am văzut o tristețe care se așternea pe chipul lui Adam. El părea a fi
cuprins de teamă și uluire. Părea că în mintea lui avea loc o luptă. Adam i-a
spus Evei că [36] era destul de sigur că acesta a fost vrăjmașul despre care
fuseseră avertizați și că, dacă era așa, ea trebuia să moară. Ea l-a asigurat că nu
simțea niciun efect rău, ci, mai degrabă, o influență plăcută și l-a îndemnat să
mănânce.
Adam a înțeles destul de bine că tovarășa lui călcase singura interdicție care
le fusese dată pentru încercarea credincioșiei și dragostei lor. Eva a
argumentat că șarpele a spus că nu vor muri, iar cuvintele lui trebuie să fie
adevărate, pentru că ea nu simțea niciun semn al neplăcerii lui Dumnezeu, ci
o influență plăcută, așa cum își imagina că simțeau îngerii.
Adam a regretat că Eva plecase de lângă el, dar acum fapta era săvârșită. El
trebuia să fie despărțit de cea a cărei tovărășie o iubise atât de mult. Cum
putea el să treacă prin această situație? Dragostea lui față de Eva era puternică.
Într-o descurajare adâncă, el a hotărât să împărtășească soarta ei. Adam s-a
gândit că Eva era o parte din el și că, dacă ea trebuia să moară, va muri și el
împreună cu ea, pentru că nu putea să suporte gândul despărțirii de ea. Lui
Adam i-a lipsit credința în Creatorul lui milos și binevoitor. El nu s-a gândit
că Dumnezeu, care îl făcuse din țărâna pământului pentru a fi o făptură vie și
frumoasă și care o crease pe Eva ca să fie tovarășa lui, putea să o înlocuiască.
În cele din urmă, dacă ceea ce spusese șarpele acela înțelept era adevărat? Eva
era în fața lui, la fel de plăcută și de frumoasă și, aparent, la fel de nevinovată
ca înainte de săvârșirea acestui act de neascultare. Ea își exprima o dragoste
față de el mai mare și mai înaltă decât înainte de neascultarea ei, ca efect al
fructului pe care îl mâncase. El nu a văzut la ea niciun semn al morții. Ea îi
vorbise despre influența fericită a fructului, despre dragostea ei arzătoare față
de el, iar el a hotărât să înfrunte consecințele. A luat fructul, l-a mâncat
repede și, asemenea Evei, nu a simțit imediat efectele lui rele.
Eva s-a considerat capabilă să facă deosebire între bine și rău. [37] Speranța
încântătoare de a intra într-o stare mai înaltă a cunoașterii o determinase să
creadă că șarpele era prietenul ei deosebit, care avea un mare interes pentru
bunăstarea ei. Dacă l-ar fi căutat pe soțul ei și dacă I-ar fi spus Creatorului lor
cuvintele șarpelui, ei ar fi fost eliberați îndată de ispita lui vicleană. Domnul
nu a vrut ca ei să cerceteze fructele pomului cunoștinței pentru că ar fi fost
expuși deghizării lui Satana. El a știut că ei vor fi în siguranță deplină numai
dacă nu atingeau fructul.
LIBERTATEA DE ALEGERE A OMULUI
Dumnezeu le-a dat primilor noștri părinți îndrumări cu privire la pomul
cunoștinței, iar ei au fost informați pe deplin despre căderea lui Satana și
despre pericolul la care se expuneau ascultând sugestiile lui. El nu i-a lipsit în
mod abuziv de capacitatea de a mânca din pomul oprit, ci i-a lăsat să fie niște
agenți morali liberi, ca să creadă cuvântul Său, să asculte poruncile Sale și să
trăiască sau să-l creadă pe ispititor, să nu asculte și să moară. Ei au mâncat
amândoi, iar înțelepciunea cea mare pe care au obținut-o a fost cunoașterea
păcatului și simțul vinovăției. Lumina care îi acoperea a dispărut curând și,
cuprinși de simțământul vinovăției și al pierderii veșmântului lor divin, au
început să tremure și au încercat să-și acopere trupurile dezbrăcate.
Primii noștri părinți au ales să creadă cuvintele pe care le-au considerat a fi
ale unui șarpe, în ciuda faptului că el nu le-a arătat nicio dovadă a dragostei
lui. El nu făcuse nimic pentru fericirea și pentru binele lor, în timp ce
Dumnezeu le dăduse tot ce era bun pentru hrană și plăcut la vedere. Oriunde
li se oprea privirea era belșug și frumusețe, totuși Eva a fost amăgită de șarpe
ca să creadă că le era oprit ceva care i-ar fi făcut înțelepți, întocmai ca
Dumnezeu. În loc de a avea încredere [38] în Dumnezeu, ea s-a îndoit în mod
josnic de bunătatea Sa și a primit cuvintele lui Satana.
După cădere, Adam și-a imaginat la început că simte ridicarea la o
existență nouă și mai înaltă. Totuși, curând, gândul nelegiuirii lui l-a îngrozit.
Aerul, care avusese o temperatură blândă și constantă, li se părea rece.
Perechea vinovată trăia simțământul păcatului. Le era frică de viitor și aveau
un simțământ al lipsei, un gol în suflet. Dragostea și pacea plăcută, precum și
starea de mulțumire și fericire păreau că fuseseră îndepărtate de la ei, și în
schimb au fost cuprinși de un simțământ că au nevoie de ceva, pe care nu îl
trăiseră niciodată înainte. Apoi, atenția le-a fost atrasă pentru prima dată la
propria înfățișare. Ei nu purtaseră haine, ci fuseseră învăluiți de lumină, așa
cum erau îngerii din cer. Lumina care îi înconjurase până acum se
îndepărtase. Pentru a-și alina simțământul lipsei și al goliciunii de care și-au
dat seama, au început să caute ceva cu care să-și acopere trupul, pentru că nu
știau cum ar putea să-L întâlnească pe Dumnezeu și pe îngeri fiind lipsiți de
haine.
Nelegiuirea lor li se înfățișa acum în lumina ei adevărată. Călcarea poruncii
explicite a lui Dumnezeu a început să fie înțeleasă mai clar. Adam a criticat
nesăbuința dovedită de Eva prin faptul că se îndepărtase de el și fusese
înșelată de șarpe. Amândoi se flatau cu gândul că, datorită dragostei Sale mari
față de ei, Dumnezeu, care le dăduse totul pentru a-i face fericiți, ar putea
totuși să scuze neascultarea lor și că, în cele din urmă, pedeapsa lor nu va fi
atât de îngrozitoare.
Satana tresălta plin de succes. O ispitise pe femeie să nu se încreadă în
Dumnezeu, să pună la îndoială înțelepciunea Lui și să caute să cunoască
partea nepătrunsă a planurilor Sale atotînțelepte. De asemenea, prin ea, el a
determinat căderea lui Adam care, ca urmare a dragostei lui față de Eva, a
călcat porunca lui Dumnezeu și a căzut împreună cu ea. [39]
Vestea căderii omului s-a răspândit în cer și fiecare harpă a amuțit. Îngerii
și-au aruncat de pe cap coroanele, cuprinși de tristețe. Tot cerul era în
mișcare. Îngerii erau îndurerați de nerecunoștința josnică a omului față de
bunătățile îmbelșugate pe care i le oferise Dumnezeu. S-a ținut o consfătuire
pentru a hotărî ce trebuia făcut cu perechea vinovată. Îngerii s-au temut că
Adam și Eva vor întinde mâna și vor mânca din pomul vieții, și astfel vor
perpetua o viață de păcat.
Domnul i-a vizitat pe Adam și pe Eva și le-a adus la cunoștință consecința
neascultării lor. Când au simțit apropierea maiestuoasă a lui Dumnezeu, ei au
căutat să se ascundă din fața Aceluia pe care fuseseră încântați să Îl
întâlnească pe vremea când erau sfinți și nevinovați. „Domnul Dumnezeu a
chemat pe om și i-a zis: ’Unde ești?’ El a răspuns: ’Ți-am auzit glasul în
grădină și mi-a fost frică, pentru că eram gol, și m-am ascuns.’ Și Domnul
Dumnezeu a zis: ’Cine ți-a spus că ești gol? Nu cumva ai mâncat din pomul
din care îți poruncisem să nu mănânci?’” Întrebarea aceasta nu a fost pusă de
Domnul pentru că avea nevoie să fie informat, ci pentru a convinge perechea
vinovată cu privire la starea ei. „Cum ați ajuns să vă fie rușine și frică?” Adam
și-a recunoscut nelegiuirea, dar nu pentru că se pocăise de neascultarea lui cea
mare, ci pentru a da vina pe Dumnezeu. „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie
lângă mine, ea mi-a dat din pom și am mâncat.” Apoi, femeia a fost întrebată:
„Ce ai făcut?” Eva a răspuns: „Șarpele m-a amăgit și am mâncat din pom.”
BLESTEMUL
Atunci, Domnul i-a zis șarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat
ești între toate vitele și între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieții tale
să te târăști pe pântec [40] și să mănânci țărână.” Pentru că fusese înălțat mai
presus de toate fiarele câmpului, șarpele trebuia să fie coborât mai prejos
decât toate și să fie detestat de om, deoarece el a fost mijlocul prin care a
acționat Satana. Iar lui Adam i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale
și ai mâncat din pomul despre care îți poruncisem: ’Să nu mănânci deloc din
el’, blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ți scoți
hrana din el în toate zilele vieții tale; spini și pălămidă să-ți dea și să mănânci
iarba de pe câmp. În sudoarea feței tale să-ți mănânci pâinea, până te vei
întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci țărână ești și în țărână te vei
întoarce.”
Dumnezeu a blestemat pământul din cauza păcatului pe care l-au săvârșit
mâncând din pomul cunoștinței și a declarat: „Cu multă trudă să-ți scoți
hrana din el în toate zilele vieții tale.” El le rânduise binele și le ascunsese răul.
Acum, declara că ei vor mânca pâinea cu trudă, adică se vor obișnui cu răul în
toate zilele vieții lor.
Din acel moment, neamul omenesc urma să fie chinuit mereu de ispitele lui
Satana. În locul muncii fericite și voioase de care se bucurase până atunci, lui
Adam i-au fost rânduite trudă și îngrijorări continue. Ei urmau să fie supuși
dezamăgirii, întristării și durerii, iar în cele din urmă să moară. Ei erau făcuți
din țărâna pământului și urmau să se întoarcă în țărână.
Adam și Eva au fost informați că își vor pierde căminul din Eden. Ei
cedaseră amăgirii și-l crezuseră pe Satana, care spunea că Dumnezeu minte.
Prin nelegiuirea lor, deschiseseră o cale prin care Satana putea să ajungă la ei
mai ușor, și nu erau în siguranță. Dacă rămâneau în Grădina Eden erau un
pericol, pentru că, fiind în starea de păcat, ar fi putut să aibă acces la pomul
[41] vieții și să perpetueze o viață de păcat. Ei au implorat să li se îngăduie să
rămână acolo, în ciuda faptului că recunoșteau că își pierduseră orice drept de
a sta în Edenul fericit. Ei au făgăduit că pe viitor Îi vor acorda lui Dumnezeu o
ascultare necondiționată. Atunci, li s-a spus că, prin căderea din starea de
nevinovăție, ei nu obținuseră putere, ci ajunseseră foarte slabi. Ei nu-și
păstraseră integritatea pe vremea când fuseseră în starea de nevinovăție sfântă
și fericită, iar în viitor vor avea mult mai puțină putere de a rămâne
credincioși în starea de vinovăție conștientă. Ei au fost cuprinși de remușcări
și de un chin pătrunzător. Acum și-au dat seama că pedeapsa păcatului era
moartea.
Îngerii au primit misiunea de a păzi imediat calea spre pomul vieții. Planul
premeditat al lui Satana fusese ca Adam și Eva să fie neascultători față de
Dumnezeu, să suporte asprimea Sa, iar apoi să mănânce din pomul vieții, ca
să perpetueze viața de păcat. Totuși niște îngeri sfinți au fost trimiși să le
închidă calea spre pomul vieții. În jurul acestor îngeri străfulgerau în toate
părțile niște raze de lumină, care arătau ca niște săbii scânteietoare.
CAPITOLUL 5
PLANUL DE MÂNTUIRE
Când s-a înțeles că omul era pierdut, că lumea pe care Dumnezeu o crease
urma să fie plină de muritori blestemați să sufere nenorocirea, boala și
moartea, că nu era nicio cale de scăpare pentru cel vinovat, cerul s-a umplut
de tristețe. Întreaga familie a lui Adam trebuia să moară. L-am văzut pe Isus
cel iubitor, iar pe chipul Său era o expresie de simpatie și durere. Îndată, L-am
văzut apropiindu-Se de lumina nespus de strălucitoare care Îl înconjura pe
Tatăl. Îngerul meu însoțitor mi-a zis că El Se află într-o conversație intimă cu
Tatăl Său. În timp ce Isus vorbea cu Tatăl, îngerii păreau foarte nerăbdători.
Slava luminoasă a Tatălui L-a acoperit de trei ori, iar a treia oară a ieșit de la
Tatăl și au putut să-L vadă. Chipul Său era liniștit, fără nicio urmă de îndoială
sau confuzie, și strălucea de o bunătate și de o frumusețe pe care cuvintele nu
pot să le exprime.
Apoi, Isus le-a făcut cunoscut îngerilor că se pregătise o cale de scăpare
pentru omul pierdut. El le-a spus că Îl rugase pe Tatăl Său și Se oferise să-Și
dea viața ca răscumpărare, să ia asupra Lui pedeapsa morții și, prin El, omul
să poată găsi iertarea, așa încât, prin meritele sângelui Său și prin ascultarea
față de Legea lui Dumnezeu, omul să poată beneficia de [42, 43] favoarea lui
Dumnezeu, să fie adus în grădina cea frumoasă și să mănânce din pomul
vieții.
La început, îngerii nu au putut să se bucure, deoarece Comandantul lor nu
le-a ascuns nimic, ci le-a prezentat în mod deschis Planul de Mântuire.
Domnul Isus le-a spus că El va sta între mânia Tatălui Său și vinovăția
omului, că va suporta nedreptatea și disprețul și că numai puțini Îl vor primi
ca Fiu al lui Dumnezeu. Aproape toți aveau să-L urască și să-L respingă. Le-a
spus că El urma să părăsească toată slava Sa din cer, să apară pe pământ ca
om, să Se umilească, să ajungă să cunoască din proprie experiență ispitele
diferite care îl vor asalta pe om, ca să poată ști cum să-i ajute pe aceia care vor
fi ispitiți și, în cele din urmă, după ce misiunea Sa ca învățător va fi
îndeplinită, El va fi dat pe mâna oamenilor și va suporta aproape toate actele
de cruzime și toate suferințele pe care Satana și îngerii lui erau în stare să le
inspire oamenilor nelegiuiți. De asemenea, le-a spus că El va suporta o moarte
dintre cele mai nemiloase, fiind atârnat între cer și pământ ca un păcătos
vinovat, că va suferi ore îngrozitoare de agonie, pe care nici chiar îngerii nu
vor fi în stare să le suporte, ci își vor acoperi fața înaintea acelei priveliști. El
nu va îndura doar o agonie fizică, ci va suferi și o agonie a sufletului, cu care
suferința fizică nici nu putea să fie comparată. Greutatea păcatelor întregii
lumi va fi asupra Sa. El le-a spus că va muri și va învia a treia zi, apoi Se va
înălța la Tatăl Său ca să mijlocească pentru omul vinovat și neascultător.
SINGURA CALE POSIBILĂ A MÂNTUIRII
Îngerii s-au închinat până la pământ înaintea Sa. Ei și-au oferit viața. Dar
Domnul Isus le-a spus că El este Acela care, prin moartea Sa, îi va salva pe
mulți, pentru că viața unui înger nu putea să plătească datoria. Numai viața
Lui putea să fie [44] primită de Tatăl Său ca răscumpărare pentru om. De
asemenea, Isus le-a spus că ei vor avea o parte de îndeplinit, și anume aceea
de a fi cu El și de a-L întări în diferite ocazii, pentru că El va prelua natura
omului căzut, iar puterea Sa nu va fi nici măcar egală cu puterea lor. El le-a
spus că ei vor fi martori ai umilinței, ai marilor Sale suferințe și ai urii
oamenilor față de El și că, din această cauză, ei vor simți tulburarea cea mai
adâncă, iar datorită dragostei lor față de El vor dori să-L elibereze din mâinile
ucigașilor Săi, dar că nu vor avea voie să intervină pentru a împiedica nimic
din ce vor vedea. De asemenea, le-a spus că ei vor avea o parte de îndeplinit la
învierea Sa, că Planul de Mântuire fusese conceput și că Tatăl Său acceptase
acest plan.
Isus i-a încurajat pe îngeri, fiind cuprins de o întristare sfântă, și le-a spus
că, în cele din urmă, aceia pe care îi va mântui vor fi cu El și că, prin moartea
Sa, El îi va răscumpăra pe mulți și îl va nimici pe acela care avea puterea
morții. Tatăl Său Îi va da stăpânirea și măreția asupra împărăției aflate în
întregul cer, iar El le va deține din veșnicie în veșnicie. Satana și cei păcătoși
vor fi nimiciți, ca să nu mai tulbure niciodată cerul sau pământul cel nou și
curat. Domnul Isus a sfătuit oștirea îngerească să fie mulțumită cu planul pe
care Tatăl Său Îl acceptase și să se bucure pentru faptul că, prin moartea Sa,
omul căzut putea să fie înălțat din nou pentru a primi favoarea lui Dumnezeu
și pentru a se bucura de cer.
Atunci, o bucurie de nedescris a umplut cerul. Oștirea cerească a cântat un
cântec de laudă și adorare. Îngerii și-au luat harpele și au cântat mai frumos
decât cântaseră înainte, datorită milei și îndurării celei mari arătate de
Dumnezeu prin faptul că Îl va da pe Fiul Său preaiubit să moară pentru un
neam de răzvrătiți. Îngerii și-au exprimat laudele și adorarea pentru faptul că
Isus avea să renunțe la Sine și să Se jertfească [45] și pentru că El urma să fie
de acord să plece din căminul Tatălui Său, să aleagă o viață de suferință și chin
și să suporte o moarte infamă pentru a le da viață altora.
Îngerul mi-a spus: „Crezi că Tatăl L-a dat pe Fiul Său preaiubit fără nicio
luptă interioară? Nu, nu. În sufletul Dumnezeului cerului s-a dat o luptă între
a-l lăsa pe omul vinovat să moară și a-L da pe Fiul Său preaiubit să moară în
locul lui.” Îngerii au fost atât de interesați de salvarea omului, încât mulți
dintre ei voiau să renunțe la slava lor și să-și dea viața pentru omul muritor,
„totuși”, a spus îngerul meu însoțitor, „faptul acesta nu ar fi valorat nimic.
Nelegiuirea era atât de mare încât viața unui înger nu putea să plătească
datoria. Nimic altceva în afara morții și mijlocirii Fiului Său nu putea să
plătească datoria și să-l salveze pe omul pierdut din necazul și nenorocirea
disperată în care se afla.”
Totuși îngerilor le-a fost încredințată lucrarea de a urca și de a coborî din
slavă, aducând balsamul întăritor pentru a alina suferințele Fiului lui
Dumnezeu și pentru a-I sluji. De asemenea, lucrarea lor urma să fie aceea de
a-i păzi pe supușii harului de îngerii răi și de întunericul pe care Satana avea
să-l aducă fără încetare asupra lor. Am văzut că lui Dumnezeu I-a fost
imposibil să modifice sau să Își schimbe Legea pentru a-l salva pe omul
pierdut și muritor și, ca urmare, El a îngăduit ca Fiul Său preaiubit să moară
pentru nelegiuirea omului.
Satana s-a bucurat din nou împreună cu îngerii lui pentru că, provocând
căderea omului, putea să-L coboare pe Fiul lui Dumnezeu din poziția Sa
înaltă. Satana le-a spus îngerilor lui că, atunci când Isus va lua natura omului
căzut, el va putea să-L biruiască și să împiedice împlinirea Planului de
Mântuire.
Mi-a fost arătat cum era Satana pe vremea când fusese un înger fericit, aflat
într-o poziție înaltă. Apoi, mi-a fost arătat cum este acum. El poartă încă acel
chip împărătesc. Trăsăturile lui încă sunt nobile, pentru că el [46] este un
înger căzut. Totuși expresia feței lui exprimă neliniște, grijă, nefericire,
răutate, ură, amărăciune, înșelăciune și toate celelalte rele. Am observat
îndeosebi fruntea lui și expresia aceea care a fost cândva așa de nobilă.
Fruntea lui a început să se îngusteze. Am văzut că el fusese înclinat atât de
multă vreme spre rău, încât fiecare calitate s-a degradat și fiecare trăsătură rea
s-a dezvoltat. Ochii lui erau vicleni, priveau pieziș și dovedeau o mare
inteligență. Trupul lui era mare, dar carnea îi atârna pe mâini și pe față. Când
l-am văzut, stătea cu capul sprijinit pe mâna stângă. Părea să cugete adânc. Pe
chipul lui era un zâmbet care m-a făcut să tremur și care era atât de plin de
răutate și de viclenie satanică. El zâmbește în felul acesta de îndată ce este
sigur că a prins o victimă, iar când ține strâns victima în capcana lui,
zâmbetul acesta devine înfiorător.
 Cu umilință și o tristețe de nedescris, Adam și Eva au părăsit grădina cea
frumoasă, în care fuseseră atât de fericiți înainte de a călca porunca lui
Dumnezeu. Atmosfera s-a schimbat. Aceasta nu mai era constantă, așa cum
fusese înainte de săvârșirea nelegiuirii. Dumnezeu le-a făcut haine din piele
pentru a-i proteja de senzația de frig și de arșiță la care erau expuși.
LEGEA NESCHIMBĂTOARE A LUI DUMNEZEU
Tot cerul a fost cuprins de jale din cauza neascultării și căderii lui Adam și
a Evei, care au adus mânia lui Dumnezeu asupra întregului neam omenesc. Ei
au încetat să aibă posibilitatea de a comunica direct cu Dumnezeu și au fost
cufundați într-o stare de nenorocire disperată. Legea lui Dumnezeu nu putea
să fie schimbată ca să corespundă nevoii omului, pentru că în planul lui
Dumnezeu Legea nu trebuia să își piardă niciodată puterea și nici să se
renunțe chiar și la o mică parte din cerințele ei.
Îngerii lui Dumnezeu au primit misiunea de a-i vizita pe Adam și pe Eva și
de a le face cunoscut faptul că, din cauza călcării Legii lui Dumnezeu, nu vor
mai putea [47] să-și păstreze dreptul de proprietate asupra locuinței lor sfinte,
căminul lor din Eden, dar că situația lor nu era întru totul lipsită de speranță.
Ei le-au spus că Fiul lui Dumnezeu, care comunicase cu ei în Eden, a fost
cuprins de milă când a văzut starea lor disperată și S-a oferit de bunăvoie să ia
asupra Sa pedeapsa care le revenea lor și să moară pentru ca ei să poată trăi
prin credința în ispășirea pe care Hristos S-a oferit să o facă pentru ei. Prin
Domnul Hristos a fost deschisă o poartă a speranței, așa încât, în ciuda
marelui său păcat, omul nu avea să fie sub stăpânirea absolută a lui Satana.
Credința în meritele Fiului lui Dumnezeu urma să-l înalțe pe om, ca să fie în
stare să se împotrivească uneltirilor lui Satana. Omului urma să-i fie acordat
un timp de probă, pentru ca, printr-o viață de pocăință și de credință în
ispășirea Fiului lui Dumnezeu, să poată fi salvat din nelegiuirea călcării Legii
Tatălui și, în felul acesta, să poată fi ridicat pe o poziție în care eforturile lui de
a respecta Legea Sa să fie primite.
Îngerii le-au descris întristarea simțită în cer când s-a anunțat că ei
călcaseră Legea lui Dumnezeu, fapt care făcuse necesar ca Domnul Hristos să
Își jertfească viața Sa prețioasă.
Când și-au dat seama cât de înaltă și de sfântă era Legea lui Dumnezeu, a
cărei călcare făcuse necesară o jertfă atât de scumpă pentru salvarea lor și a
urmașilor lor de la nimicirea deplină, Adam și Eva au cerut să moară ei înșiși
sau, mai degrabă, să-i lase pe ei și pe urmașii lor să suporte pedeapsa pentru
nelegiuirea lor, decât să se îngăduie ca Fiul lui Dumnezeu să facă acest mare
sacrificiu. Groaza lui Adam a fost tot mai mare. El a înțeles că păcatele lui
erau atât de mari încât implicau consecințe înspăimântătoare. Oare chiar
trebuia ca Onoratul Comandant al cerului, [48] care mersese alături de el și
vorbise cu el pe vremea când era în starea de nevinovăție sfântă, pe care
îngerii Îl cinsteau și căruia I se închinau, să fie coborât din poziția Sa înaltă și
să moară din cauza nelegiuirii lui?
Lui Adam i s-a adus la cunoștință că viața unui înger nu putea să plătească
datoria. Legea lui Iehova, temelia guvernării Sale în cer și pe pământ, era la fel
de sfântă ca Dumnezeu Însuși, iar din acest motiv, viața unui înger nu putea
să fie acceptată de Dumnezeu ca jertfă pentru nelegiuirea lui. În ochii Săi,
Legea era mai importantă ca îngerii din jurul scaunului Său de domnie. Tatăl
nu putea să anuleze sau să schimbe nici măcar o singură prevedere a Legii
Sale pentru a corespunde stării căzute a omului. Totuși, dându-Și viața și
suportând mânia Tatălui Său, Fiul lui Dumnezeu, care, împreună cu Tatăl, îl
crease pe om, putea să aducă o jertfă de ispășire pentru om, care să fie
acceptabilă înaintea lui Dumnezeu. Îngerii i-au spus lui Adam că, deoarece
nelegiuirea lui adusese moartea și nenorocirea, viața și nemurirea vor fi date
numai prin jertfa lui Isus Hristos.
PERSPECTIVA ASUPRA VIITORULUI
Lui Adam i-au fost descoperite evenimentele importante ale viitorului, de
la alungarea lui din Eden până la potop și, mai departe, până la prima venire a
Domnului Hristos pe pământ. De asemenea, i-a fost descoperit faptul că
dragostea lui Hristos pentru Adam și pentru urmașii lui Îl va determina pe
Fiul lui Dumnezeu să preia de bunăvoie natura omenească și, ca urmare, prin
propria umilire, îi va înălța pe toți aceia care vor crede în El. Un astfel de
sacrificiu era suficient de valoros pentru a mântui lumea întreagă, dar numai
puțini își vor însuși mântuirea care le va fi adusă printr-o jertfă atât de
minunată. Cei mai mulți nu vor fi de acord să se supună condițiilor care li se
vor cere pentru a putea să aibă parte de mântuirea Sa cea mare. Ei vor prefera
mai degrabă păcatul și călcarea Legii lui Dumnezeu decât [49] să se pocăiască
și să asculte, bazându-se, prin credință, pe meritele jertfei lui Isus. Jertfa
aceasta era de o valoare infinită, așa încât putea să-l facă pe om mai prețios ca
aurul curat, chiar mai prețios decât aurul de Ofir.
Adam a fost purtat de-a lungul generațiilor care vor urma una după alta și a
văzut sporirea nelegiuirii, a vinovăției și a întinării morale, din cauză că omul
va ceda înclinațiilor lui firești puternice și va călca Legea sfântă a lui
Dumnezeu. I s-a arătat blestemul lui Dumnezeu, care, din cauza nelegiuirii
continue a omului, urma să fie tot mai apăsător asupra neamului omenesc,
asupra animalelor și asupra pământului. I s-a arătat că nedreptatea și violența
vor crește treptat, dar, în ciuda acestui fapt, în mijlocul întregului val de
suferință și nenorocire al omenirii vor fi întotdeauna câțiva care vor păstra
Legea lui Dumnezeu și vor rămâne curați și nevinovați în mijlocul degradării
morale predominante. Adam a fost ajutat să înțeleagă ce este păcatul, și
anume călcarea Legii. I s-a arătat că, din cauza fărădelegii, neamul omenesc va
suferi degradarea morală, mintală și fizică, până când lumea va fi plină de
nenorociri și suferințe de tot felul.
Zilele omului aveau să fie scurtate prin propria viață de păcat și călcare a
Legii neprihănite a lui Dumnezeu. În cele din urmă, neamul omenesc urma să
ajungă atât de degradat încât oamenii aveau să pară inferiori și aproape lipsiți
de valoare. Din cauza minții lor firești, ei aveau să ajungă aproape incapabili
să înțeleagă și să prețuiască taina Golgotei, faptele mărețe și înalte ale ispășirii,
Planul de Mântuire. Totuși, în ciuda slăbiciunii, a slăbirii capacităților
mintale, morale și fizice ale neamului omenesc, Domnul Hristos va rămâne
loial scopului pentru care a părăsit cerul, va continua să fie preocupat de
făpturile omenești slabe, degradate și degenerate și le va invita să vină la El cu
nedesăvârșirile și slăbiciunile [50] lor mari. Dacă vor veni la El, Domnul le va
împlini toate nevoile lor.
JERTFELE
Când Adam a trebuit să aducă prima jertfă pentru păcat, în conformitate cu
îndrumările precise ale lui Dumnezeu, lucrul acesta a fost pentru el
ceremonia cea mai dureroasă. Mâna lui trebuia să se ridice și să ia viața unui
animal, o viață pe care numai Dumnezeu putea să o dea, și să aducă o astfel de
jertfă pentru păcat. Aceea a fost prima dată când el a fost martor la moartea
unei ființe. Când privea la victima care sângera zvârcolindu-se în agonia
morții, el trebuia să privească, prin credință, la Fiul lui Dumnezeu, care urma
să moară ca jertfă pentru om.
Pentru Adam, această jertfă ceremonială rânduită de Dumnezeu avea să fie
o amintire continuă a vinovăției lui și, de asemenea, o recunoaștere plină de
căință a păcatului său. Actul acesta de a lua viața unui animal l-a făcut pe
Adam să înțeleagă mai amplu și mai adânc propria fărădelege, pe care nu
putea să o ispășească nimic altceva decât moartea Fiului iubit al lui
Dumnezeu. El s-a minunat de bunătatea infinită și de dragostea fără egal care
urma să plătească o asemenea răscumpărare pentru a-l elibera de vinovăție.
Când înjunghia victima nevinovată, lui Adam i se părea că vărsa cu propriile
mâini sângele Fiului lui Dumnezeu. El știa că, dacă ar fi rămas credincios față
de Dumnezeu și față de Legea Sa sfântă, nu ar fi avut loc moartea niciunui
animal și nici a vreunui om. Totuși, în jertfele care arătau spre Jertfa cea mare
și desăvârșită a Fiului iubit al lui Dumnezeu apărea o stea a speranței, ce
lumina întunericul și viitorul îngrozitor și îl salva pe om de disperarea și
nimicirea deplină.
La început, capul fiecărei familii era considerat conducătorul și preotul
casei lui. Mai târziu, când neamul omenesc s-a înmulțit pe pământ, acest act
solemn de închinare și aducere a jertfei pentru popor a fost îndeplinit de
bărbați rânduiți de Dumnezeu. În mintea celor păcătoși, sângele animalelor
urma să [51] fie asociat cu sângele Fiului lui Dumnezeu. Moartea victimei
urma să le dovedească tuturor că pedeapsa pentru păcat era moartea. Prin
aducerea jertfei, cel păcătos își recunoștea vinovăția și își manifesta credința,
așteptând jertfa cea mare și desăvârșită a Fiului lui Dumnezeu, pe care o
simboliza jertfirea animalelor. Binecuvântările Sale și mântuirea nu puteau să
le fie trimise oamenilor fără ispășirea făcută de Fiul lui Dumnezeu.
Dumnezeu era vigilent cu privire la onoarea Legii Sale. Călcarea acelei Legi a
cauzat o despărțire îngrozitoare între Dumnezeu și om. Când era nevinovat,
Adam comunica direct, liber și fericit cu Creatorul lui. După cădere,
Dumnezeu urma să comunice cu omul prin Hristos și prin îngeri.
CAPITOLUL 6
JERTFELE LUI CAIN ȘI ABEL
Cain și Abel, fiii lui Adam, aveau caractere foarte diferite unul de celălalt.
Abel se temea de Dumnezeu. Cain a cultivat simțăminte de răzvrătire și a
murmurat împotriva lui Dumnezeu, din cauza blestemului pronunțat asupra
lui Adam și din cauză că pământul era blestemat pentru păcatul lui. Frații
aceștia fuseseră învățați cu privire la prevederile stabilite pentru mântuirea
neamului omenesc. Lor li se cerea să aducă la îndeplinire un sistem de
rânduieli care arătau supunerea totală, respectul față de Dumnezeu, credința
și dependența lor de Răscumpărătorul făgăduit, prin înjunghierea întâilor
născuți din turmă și prin aducerea lor ca jertfe de ardere-de-tot înaintea lui
Dumnezeu. Jertfele acestea aveau să-i determine să-și aducă aminte fără
încetare de păcatul lor și de Răscumpărătorul care va veni și care avea să fie
jertfa cea mare adusă pentru om.
Cain și-a adus jertfa înaintea Domnului având în inimă nemulțumire și
necredință cu privire la marea Jertfă făgăduită. El nu era dispus să urmeze cu
strictețe planul care arăta supunerea lui, obținând un miel pe care să-l aducă
jertfă împreună cu roadele pământului. El a luat doar din roadele pământului
și a desconsiderat cerința lui Dumnezeu, care îi spusese lui Adam că, fără
vărsare de sânge, nu putea să aibă loc nicio iertare a păcatului. Cain nu a avut
grijă să aducă nici măcar cele mai bune dintre roadele pământului. Abel l-a
avertizat pe fratele lui să nu vină înaintea Domnului [52, 53] fără sângele unei
jertfe. Pentru că era fratele cel mai mare, Cain nu a vrut să-l asculte pe Abel.
El i-a disprețuit sfatul și și-a adus darul murmurând și îndoindu-se cu privire
la necesitatea jertfelor ceremoniale. Dumnezeu nu a acceptat jertfa lui.
Abel a adus o jertfă din mieii cei mai grași, întâii născuți în turma lui, iar
Dumnezeu a apreciat jertfa lui. El și-a prezentat darul cu un respect plin de
umilință și cu o credință deplină în Mesia care va veni. Un fulger din cer a
coborât și a mistuit darul lui Abel. Cain nu a văzut nicio manifestare care să
arate că darul lui a fost primit. El s-a supărat pe Domnul și pe fratele lui.
Dumnezeu a binevoit să trimită un înger care să stea de vorbă cu el.
Îngerul l-a întrebat care este motivul supărării lui și i-a spus că, dacă va face
binele și va urma îndrumările date de Dumnezeu, El îl va primi și va respecta
darul lui. Totuși, dacă nu se va supune cu umilință rânduielilor lui Dumnezeu
și dacă nu va crede și nu va asculta, El nu va putea să accepte darul lui. Îngerul
i-a spus lui Cain că nu era nicio nedreptate din partea lui Dumnezeu și nicio
părtinire arătată față de Abel, ci Dumnezeu nu putea să accepte darul lui din
cauza păcatului și a neascultării față de porunca Sa explicită, dar, dacă va face
binele, va fi primit de Dumnezeu, iar fratele lui va asculta de el și-i va
recunoaște autoritatea care i se cuvenea în calitate de frate mai mare.
Totuși, chiar și după ce a fost îndrumat cu o astfel de credincioșie, Cain nu
s-a pocăit. În loc de a primi mustrarea și de a simți repulsie față de propria
necredință, el a continuat să se plângă de nedreptatea și părtinirea lui
Dumnezeu. În gelozia și ura lui, el s-a certat cu Abel și i-a adus reproșuri.
Abel i-a arătat cu blândețe fratelui său greșeala și i-a dovedit că era greșit. Însă
Cain l-a urât pe fratele lui încă din clipa când Dumnezeu Și-a manifestat față
de el [54] dovada acceptării Sale. Fratele lui, Abel, a căutat să-i liniștească
mânia, vorbindu-i despre mila arătată de Dumnezeu prin faptul că a salvat
viața părinților lor, deși ar fi putut să aducă asupra lor o moarte imediată. El a
încercat să-l convingă pe Cain că Dumnezeu îi iubea, altfel nu L-ar fi dat pe
Fiul Său, nevinovat și sfânt, pentru a suporta mânia pe care omul merita să o
suporte, din cauza neascultării.
ÎNCEPUTURILE MORȚII
În timp ce Abel îndreptățea planul lui Dumnezeu, Cain a ajuns să fie
cuprins de furie, iar mânia lui împotriva lui Abel creștea și fierbea, până când
l-a ucis. Dumnezeu l-a întrebat pe Cain despre fratele lui, iar Cain a rostit o
minciună: „Nu știu. Sunt eu păzitorul fratelui meu?” Dumnezeu i-a spus lui
Cain că El cunoștea deja păcatul lui, că El era familiarizat cu fiecare faptă a lui
și chiar cu gândurile inimii lui și i-a declarat: „Glasul sângelui fratelui tău
strigă din pământ la Mine. Acum, blestemat ești tu, izgonit din ogorul acesta,
care și-a deschis gura ca să primească din mâna ta sângele fratelui tău! Când
vei lucra pământul, să nu-ți mai dea bogăția lui. Pribeag și fugar să fii pe
pământ.”
La început, blestemul asupra pământului fusese simțit doar ușor, dar acum,
asupra lui se afla un blestem dublu. Cain și Abel reprezintă două clase de
oameni, cei nelegiuiți și cei neprihăniți, cei necredincioși și cei credincioși,
care există de la căderea omului și până la a doua venire a lui Hristos. Cain,
prin faptul că l-a ucis pe fratele lui, îi reprezintă pe cei nelegiuiți care vor fi
invidioși pe cei neprihăniți și îi vor urî, pentru că sunt mai buni ca ei. Cei
nelegiuiți vor fi geloși pe cei neprihăniți, îi vor persecuta și îi vor omorî,
pentru că faptele lor bune condamnă comportamentul lor păcătos. [55]
Adam a trăit o viață plină de necaz, umilință și pocăință continuă. Când îi
învăța pe copiii și pe nepoții lui ce înseamnă temerea de Domnul, adesea îi
părea rău, cu amar, pentru păcatul lui, care a adus atât de multă nenorocire
asupra urmașilor lui. Când a părăsit frumosul Eden, gândul că va trebui să
moară l-a făcut să se cutremure de groază. El a considerat moartea ca fiind o
nenorocire înspăimântătoare. Adam a cunoscut pentru prima dată realitatea
înfiorătoare a morții în familia omenească atunci când fiul său Cain și-a ucis
fratele, pe Abel. Faptul că era cuprins de remușcările cele mai amare pentru
propria fărădelege, că era lipsit de fiul său Abel, că se uita la Cain ca la
ucigașul acestuia și cunoștea blestemul rostit de Dumnezeu asupra lui Cain a
făcut ca inima lui Adam să fie doborâtă de durere. El își reproșa sieși cât se
poate de amarnic prima lui nelegiuire. I-a cerut iertare lui Dumnezeu, prin
Jertfa care era făgăduită. Cât de adânc trebuie să fi simțit mânia lui Dumnezeu
pentru păcatul săvârșit în Paradis! El a fost martor la imoralitatea generală
care, mai târziu, L-a determinat pe Dumnezeu să-i nimicească prin potop pe
locuitorii pământului. După ce a trăit câteva sute de ani, condamnarea la
moarte pe care Creatorul a rostit-o asupra lui și care i s-a părut la început atât
de groaznică a ajuns să fie privită ca un act de dreptate și milă din partea lui
Dumnezeu, un act ce punea capăt unei vieți nefericite.
Când a fost martorul primelor semne ale degradării naturii, manifestate
prin frunzele care cădeau și florile care se ofileau, Adam a plâns cu mai multă
durere decât îi jelesc astăzi oamenii pe cei care mor. Faptul că florile se ofileau
nu era o cauză atât de profundă a întristării lui, pentru că erau mai delicate și
mai sensibile, dar faptul că frunzele copacilor înalți, nobili și falnici cădeau pe
pământ pentru a putrezi îi arăta degradarea generală a naturii frumoase pe
care Dumnezeu o crease special pentru binele omului.
El le-a povestit copiilor și nepoților lui, [56] până la generația a noua,
despre lucrurile desăvârșite ale căminului său din Eden și, de asemenea,
despre căderea lui și rezultatele ei înspăimântătoare și despre povara de
tristețe adusă asupra lui, din cauza neînțelegerii din familia sa, care a dus la
moartea lui Abel. El le-a relatat suferințele prin care îl trecuse Dumnezeu
pentru a-l învăța despre necesitatea unei respectări stricte a Legii Sale. El le-a
spus că păcatul va fi pedepsit, indiferent de forma lui și i-a îndemnat să
asculte de Dumnezeu, care îi va trata cu milă dacă Îl vor iubi și se vor teme de
El.
După cădere, îngerii au continuat să comunice cu Adam și i-au spus despre
Planul de Mântuire și despre faptul că neamul omenesc nu era lipsit de orice
posibilitate de răscumpărare. Deși între Dumnezeu și om avusese loc o
despărțire teribilă, totuși fusese prevăzută o cale prin care omul putea să fie
mântuit, și anume prin jertfirea Fiului Său iubit. Singura lor speranță era
aceea de a trăi o viață de pocăință umilă și de credință în calea pregătită. Toți
aceia care Îl vor primi pe Hristos ca singurul lor Mântuitor vor beneficia din
nou de favoarea lui Dumnezeu, prin meritele Fiului Său.
CAPITOLUL 7
SET ȘI ENOH
Set era un om de valoare și urma să ia locul lui Abel în săvârșirea binelui.
Totuși el era un fiu al lui Adam, asemenea lui Cain cel păcătos, și nu
moștenea din natura lui Adam o bunătate firească mai mare decât moștenise
Cain. Set a fost născut în păcat, dar, prin harul lui Dumnezeu și primind
învățăturile oferite cu credincioșie de tatăl său, Adam, el L-a cinstit pe
Dumnezeu prin împlinirea voinței Sale. El s-a îndepărtat de urmașii decăzuți
ai lui Cain și a lucrat, așa cum ar fi făcut Abel, dacă ar fi trăit, pentru a
îndrepta gândurile celor păcătoși către respectul și ascultarea de Dumnezeu.
Enoh a fost un om sfânt. El I-a slujit lui Dumnezeu cu toată inima. Enoh și-
a dat seama de decăderea familiei omenești, s-a despărțit de urmașii lui Cain
și i-a mustrat pentru nelegiuirea lor cea mare. Pe pământ mai erau și alții care
Îl recunoșteau pe Dumnezeu, se temeau de El și I se închinau. Totuși, spre
deosebire de ei, neprihănitul Enoh era atât de tulburat de răutatea tot mai
mare a celor nelegiuiți, încât nu se asocia zi de zi cu ei, de teamă că va fi
influențat de necredința lor și de teamă că toate gândurile lui ar putea să nu Îl
privească fără încetare pe Dumnezeu cu acel respect sfânt care se cuvenea
caracterului Său preaînalt. În timp ce era martor zi de zi la felul în care
oamenii călcau în picioare autoritatea lui Dumnezeu, sufletul lui era cuprins
de neliniște. El a ales să stea separat de ei și să petreacă în singurătate o mare
parte din timpul său, pe care l-a dedicat [57, 58] meditației și rugăciunii. El
aștepta înaintea Domnului și se ruga să cunoască mai bine voia Sa, ca să o
poată aduce la îndeplinire. Dumnezeu îi vorbea lui Enoh prin intermediul
îngerilor Săi și îi oferea învățătura divină. El i-a adus la cunoștință că nu va
suporta mereu răzvrătirea omului și că avea intenția de a nimici neamul
omenesc păcătos, aducând un potop peste pământ.
Grădina frumoasă și curată a Edenului, din care fuseseră alungați primii
noștri părinți, a rămas pe pământ, până când Dumnezeu Și-a propus să
nimicească pământul printr-un potop. Dumnezeu sădise grădina aceea și o
binecuvântase într-o modalitate deosebită, iar în providența Sa minunată, o
luase de pe pământ pentru a o aduce înapoi, înfrumusețată cu mai multă slavă
ca înainte de a fi îndepărtată. Dumnezeu Și-a propus să păstreze din lucrarea
desăvârșită a creației Sale o mostră neatinsă de blestemul pe care îl adusese
asupra pământului.
Domnul i-a descoperit lui Enoh Planul de Mântuire într-o modalitate mai
cuprinzătoare și, prin Spiritul Profeției, l-a purtat de-a lungul generațiilor care
urmau să trăiască după potop, arătându-i marile evenimente legate de cea de
a doua venire a lui Hristos și de sfârșitul lumii.
Enoh a fost îngrijorat cu privire la cei morți. I se părea că neprihăniții și
nelegiuiții vor merge împreună în țărână și că acesta va fi sfârșitul lor. El nu
putea să înțeleagă cu claritate viața de dincolo de mormânt. În viziunea
profetică, a fost învățat cu privire la Fiul lui Dumnezeu care urma să moară ca
jertfă pentru om și i-a fost arătată revenirea lui Hristos pe norii cerului,
însoțit de oștirea îngerească, pentru a le da viață celor neprihăniți care erau
morți și pentru a-i ridica din mormintele lor. De asemenea, Enoh a văzut
starea imorală a lumii din timpul când Domnul Hristos urma să vină a doua
oară, faptul că va fi o generație de oameni [59] lăudăroși, îngâmfați și
încăpățânați, pornită spre răzvrătire împotriva Legii lui Dumnezeu, care Îl va
nega pe singurul Dumnezeu și pe Domnul Isus Hristos, care va călca în
picioare sângele Său și va disprețui jertfa Sa de ispășire. El i-a văzut pe cei
neprihăniți încununați cu slavă și cinste, în timp ce nelegiuiții erau despărțiți
de prezența Domnului și mistuiți de foc.
Enoh le-a repetat cu credincioșie oamenilor tot ce îi descoperise Dumnezeu
prin Spiritul Profeției. Unii au crezut cuvintele lui și s-au întors de la
nelegiuirea lor la temerea de Dumnezeu și la închinarea adusă Lui.
LUAREA LUI ENOH LA CER
Pe măsură ce a continuat comuniunea cu Dumnezeu, Enoh a ajuns să fie
tot mai sfânt. Fața lui radia de o lumină sfântă, care rămânea și în timp ce îi
învăța pe aceia care voiau să audă cuvintele lui înțelepte. Înfățișarea lui nobilă
și cerească îi umplea pe oameni de uimire și respect. Domnul l-a iubit pe
Enoh datorită faptului că Îl urma cu statornicie și perseverență, avea repulsie
față de nedreptate și căuta stăruitor cunoașterea cerească, așa încât să poată
împlini voia Sa într-o modalitate desăvârșită. Enoh dorea nespus să fie tot mai
aproape de Dumnezeul de care se temea și pe care Îl respecta și Îl adora.
Dumnezeu nu voia să îngăduie ca Enoh să moară asemenea celorlalți oameni,
ci i-a trimis pe îngerii Săi să-l ia la cer fără să vadă moartea. Enoh a fost luat la
cer în prezența celor neprihăniți și a celor nelegiuiți. Aceia care îl iubeau au
crezut că Dumnezeu l-a dus în vreunul dintre locurile în care obișnuia să se
retragă, dar după ce l-au căutat cu atenție, negăsindu-l, au declarat că nu se
găsea nicăieri pentru că Dumnezeu îl luase la El.
Prin luarea la cer a lui Enoh, un urmaș al lui Adam cel căzut, Domnul ne
învață o lecție de cea mai mare importanță, și anume că toți aceia care se vor
baza, prin credință, pe Jertfa supremă și vor asculta cu credincioșie poruncile
Sale [60] vor fi răsplătiți. Aici sunt reprezentate din nou cele două clase de
oameni care vor exista până la cea de a doua venire a lui Hristos – cei
neprihăniți și cei nelegiuiți, cei credincioși și cei răzvrătiți. Dumnezeu Își va
aduce aminte de cei neprihăniți, care se tem de El. Datorită Fiului Său iubit,
El îi va respecta, îi va onora și le va da viața veșnică. Dar pe cei nelegiuiți, care
calcă în picioare autoritatea Sa, îi va nimici de pe pământ, iar ei vor fi ca și
când nu ar fi existat niciodată.
După căderea lui Adam din starea de fericire desăvârșită într-o stare de
nenorocire și păcat, a existat pericolul ca omul să se descurajeze și să întrebe:
„Ce am câștigat dacă am păzit poruncile Lui și am umblat triști înaintea
Domnului oștirilor, dacă asupra neamului omenesc apasă un blestem greu și
moartea este partea noastră a tuturor?” Totuși învățăturile pe care Dumnezeu
i le-a dat lui Adam, care au fost repetate apoi de Set și exemplificate pe deplin
de Enoh, au alungat întunericul și ceața și i-au dat omului speranța că, după
cum moartea a venit prin Adam, tot astfel viața și nemurirea vor veni prin
Isus, Răscumpărătorul făgăduit.
Prin exemplul lui Enoh, cei credincioși care se descurajau erau învățați că,
deși trăiau în mijlocul unor oameni imorali și păcătoși, care se răzvrăteau în
mod deschis și cu îndrăzneală împotriva lui Dumnezeu, Creatorul lor, totuși,
dacă aveau să asculte de El și să aibă încredere în Răscumpărătorul făgăduit, ei
vor fi în stare să ajungă la neprihănire asemenea credinciosului Enoh, să fie
acceptați de Dumnezeu și, în cele din urmă, să fie înălțați la tronul Său ceresc.
Prin faptul că s-a despărțit de lume și a petrecut o mare parte din timpul
său în rugăciune și comuniune cu Dumnezeu, Enoh îi reprezintă pe cei din
poporul credincios al lui Dumnezeu din zilele de pe urmă, care vor fi
despărțiți de lume. Nelegiuirea va predomina până la o măsură îngrozitoare
pe pământ. Oamenii se vor dedica împlinirii oricărei [61] închipuiri deșarte a
inimii lor stricate, vor urma filozofia lor deșartă și se vor răzvrăti împotriva
autorității Înaltului Cer.
Cei din poporul lui Dumnezeu se vor îndepărta de practicile nelegiuite ale
celor din jurul lor și vor căuta curăția gândirii și o conformare sfântă cu
voința Sa, până când chipul Său divin va fi reflectat în ei. Asemenea lui Enoh,
ei vor fi pregătiți pentru înălțarea la cer. Deși se vor strădui să învețe și să
avertizeze lumea, ei nu se vor conforma cu spiritul și obiceiurile celor
necredincioși, ci le vor condamna prin conversațiile lor sfinte și prin exemplul
lor evlavios. Luarea lui Enoh la cer chiar înainte de nimicirea pământului prin
potop reprezintă luarea de pe pământ a tuturor celor neprihăniți aflați în
viață, înainte de nimicirea pământului prin foc. Sfinții vor fi proslăviți în
prezența acelora care i-au urât pentru supunerea lor credincioasă față de
poruncile drepte ale lui Dumnezeu.
CAPITOLUL 8
POTOPUL
Urmașii lui Set au fost denumiți fiii lui Dumnezeu, iar urmașii lui Cain au
fost denumiți fiii oamenilor. Când s-au amestecat cu fiii oamenilor, fiii lui
Dumnezeu au ajuns să fie corupți și, prin legăturile căsătoriei, din cauza
influenței soțiilor lor, și-au pierdut caracterul lor sfânt și deosebit și s-au
alăturat fiilor lui Cain în idolatria lor. Mulți au dat la o parte temerea de
Dumnezeu și au călcat în picioare poruncile Sale. Totuși au fost câțiva care au
săvârșit fapte neprihănite, s-au temut de Creatorul lor și L-au cinstit. Printre
acești puțini neprihăniți, au fost Noe și familia lui.
Nelegiuirea oamenilor ajunsese atât de mare și îngrozitoare încât lui
Dumnezeu I-a părut rău că l-a făcut pe om, pentru că a văzut că răutatea lui
era mare și că fiecare întocmire a gândurilor inimii lui era îndreptată fără
încetare numai spre rău.
Cu mai mult de o sută de ani înainte de potop, Domnul a trimis un înger la
credinciosul Noe pentru a-i aduce la cunoștință că nu va mai avea milă de
neamul omenesc decăzut. Totuși nu-l va lăsa în necunoștință cu privire la
planul Său. El urma să-l învețe pe Noe și să facă din el un predicator
credincios pentru a avertiza lumea despre nimicirea care va veni, așa încât
locuitorii pământului să rămână fără nicio scuză. Noe urma să [62, 63] le
predice oamenilor și, de asemenea, să pregătească o corabie, în conformitate
cu îndrumările lui Dumnezeu, pentru salvarea lui și a familiei sale. El nu
trebuia doar să predice, dar exemplul pe care îl oferea prin construirea
corabiei urma să-i convingă pe toți că el credea ce predica.
Noe și familia lui nu erau singurii care se temeau și ascultau de Dumnezeu.
Totuși Noe a fost omul cel mai evlavios și mai sfânt de pe pământ, iar el a fost
acela a cărui viață a fost păstrată de Dumnezeu pentru a aduce la îndeplinire
voia Sa, construind corabia și avertizând lumea cu privire la nenorocirea care
va veni. Metusalah, bunicul lui Noe, a trăit chiar până în anul potopului și, de
asemenea, au fost și alții care au crezut predicile lui Noe și l-au ajutat la
construirea corabiei, dar aceștia au murit înainte ca potopul să vină pe
pământ. Prin predicarea și prin exemplul dat în construirea corabiei, Noe a
condamnat lumea.
Tuturor, Dumnezeu le-a dat ocazia de a se pocăi și de a se întoarce la El.
Totuși ei nu au crezut predicarea lui Noe, ci și-au bătut joc de avertizările lui
și au ridiculizat construirea acelei corabii uriașe pe teren uscat. Eforturile lui
Noe de a-i schimba pe semenii lui nu au avut succes. Totuși, timp de mai
mult de o sută de ani, el a perseverat în eforturile făcute pentru a-i întoarce pe
oameni la pocăință și la Dumnezeu. Fiecare lovitură de ciocan în construirea
corabiei era o predică pentru oameni. Noe a îndrumat, a predicat și a lucrat în
timp ce oamenii îl priveau cu uimire și îl considerau un fanatic.
CONSTRUIREA CORABIEI
Dumnezeu i-a dat lui Noe dimensiunile exacte ale corabiei și îndrumări
explicite cu privire la construirea fiecărui detaliu al acesteia. Din multe puncte
de vedere, aceasta nu a fost făcută asemenea unui vas, ci a fost construită
asemenea unei case a cărei temelie era ca o corabie ce urma să plutească. În
părțile laterale ale corabiei nu era nicio fereastră. Aceasta era înaltă cât o
clădire cu trei etaje, iar lumina venea printr-o fereastră [64] aflată deasupra.
Ușa era în partea laterală. Încăperile au fost pregătite pentru primirea unor
animale diferite și erau făcute în așa fel încât fereastra de deasupra să ofere
lumină pentru toate. Corabia a fost făcută din lemn de gofer, sau chiparos,
care nu se degrada timp de sute de ani. Era o construcție foarte durabilă, pe
care nicio înțelepciune omenească nu era în stare să o inventeze. Dumnezeu
era Proiectantul, iar Noe era meșterul Său constructor.
Chiar dacă Noe făcuse tot ce i-a stat în putere pentru a realiza corect fiecare
parte a lucrării, ar fi fost imposibil ca aceasta să reziste singură violenței
furtunii pe care Dumnezeu, în mânia Sa nemiloasă, urma să o aducă asupra
pământului. Construirea corabiei a fost un proces lent. Fiecare piesă de lemn
a fost așezată la locul ei, potrivită cu atenție, și fiecare îmbinare a fost
acoperită cu smoală. Oamenii au făcut tot ce au fost capabili să facă pentru ca
lucrarea să fie desăvârșită, totuși, în cele din urmă, numai Dumnezeu, prin
puterea Sa miraculoasă, putea să mențină construcția în mijlocul talazurilor
furioase.
La început, o mulțime de oameni au părut că primesc avertizarea lui Noe,
totuși ei nu s-au întors pe deplin la Dumnezeu cu o pocăință adevărată.
Înainte de venirea potopului, li s-a dat un timp de probă în care aveau să fie
puși la încercare. Ei nu au reușit să suporte încercarea. Decăderea
predominantă i-a biruit și, în cele din urmă, s-au alăturat celor răi, care îl
batjocoreau și râdeau de credinciosul Noe. Ei nu au vrut să renunțe la
păcatele lor, ci au continuat să trăiască în poligamie și în îngăduirea patimilor
lor degradate.
Perioada lor de probă se apropia de sfârșit. Locuitorii necredincioși și
batjocoritori ai lumii urmau să primească un semn special al puterii lui
Dumnezeu. Noe respectase cu credincioșie îndrumările pe care i le dăduse
Dumnezeu. Corabia a fost construită întocmai cum îi poruncise Dumnezeu.
El depozitase înăuntru cantități uriașe [65] de hrană pentru oameni și pentru
animale. După ce această lucrare fusese îndeplinită, Dumnezeu i-a poruncit
credinciosului Noe astfel: „Intră în corabie, tu și toată casa ta, căci te-am
văzut fără prihană înaintea Mea în neamul acesta de oameni.”
ANIMALELE INTRĂ ÎN CORABIE
Îngerii au fost trimiși să adune din pădure și de pe câmp animalele pe care
le crease Dumnezeu. Ei au mers înaintea acestor animale, iar ele i-au urmat,
două câte două, parte bărbătească și parte femeiască, iar din animalele curate
erau câte șapte perechi. Animalele acestea, de la cele mai feroce până la cele
mai blânde și inofensive, au intrat în liniște în corabie. Stoluri de păsări de
toate felurile acopereau cerul ca niște nori. Ele au venit zburând spre corabie,
două câte două, parte bărbătească și parte femeiască, iar din păsările curate
erau câte șapte perechi. Lumea privea cu uimire – unii oameni se temeau, dar
ajunseseră atât de împietriți de răzvrătire încât această manifestare extrem de
evidentă a puterii lui Dumnezeu a avut asupra lor doar o influență de
moment. Animalele au continuat să intre în corabie timp de șapte zile, iar
Noe le așeza în locurile pregătite pentru ele.
În timp ce priveau soarele strălucind plin de slavă și pământul înveșmântat
într-o frumusețe aproape ca aceea a Edenului, oamenii aceia sortiți pieirii își
alungau temerile prin petreceri zgomotoase, iar faptele lor violente păreau să
încurajeze venirea pedepsei mâniei lui Dumnezeu, care fusese stârnită deja.
Totul era pregătit acum pentru închiderea corabiei, lucru care nu putea fi
făcut de Noe, din interior. Mulțimea batjocoritoare vede un înger care
coboară din cer, înveșmântat într-o strălucire asemenea fulgerului. El închide
ușa masivă a corabiei și se întoarce în cer.
Membrii familiei lui Noe au rămas în corabie șapte zile, înainte ca ploaia să
înceapă să cadă pe pământ. [66] În timpul acesta s-au pregătit pentru șederea
îndelungată din perioada cât apele se vor afla asupra pământului. Cei din
mulțimea necredincioasă au petrecut aceste zile în petreceri defăimătoare. Ei
credeau că, deoarece profeția lui nu s-a împlinit imediat după intrarea în
corabie, Noe a fost înșelat și că era imposibil ca lumea să fie nimicită de un
potop. Înainte de potop, pe pământ nu fusese ploaie. Dumnezeu făcea să se
ridice un abur din ape, care cobora apoi ca roua în timpul nopții, înviorând
vegetația și ajutând-o să crească.
În ciuda demonstrației solemne a puterii lui Dumnezeu la care fuseseră
martori – a faptului nefiresc ca animalele să părăsească pădurile și câmpiile și
să intre în corabie și a faptului că îngerul lui Dumnezeu, înveșmântat într-o
strălucire și o maiestate nemaipomenită, a coborât din cer și a închis ușa –,
oamenii și-au împietrit inima, au continuat să se distreze și să râdă de
manifestările evidente ale puterii divine.
IZBUCNIREA FURTUNII
Totuși, în ziua a opta, cerurile s-au întunecat. Tunete nedeslușite și fulgere
vii au început să-i înspăimânte atât pe oameni, cât și pe animale. Ploaia a
început să cadă din norii de deasupra lor. Acesta era un fenomen la care nu
mai fuseseră martori niciodată, iar inima lor a început să fie cuprinsă de
spaimă. Animalele hoinăreau încoace și încolo cuprinse de groaza cea mai
sălbatică, iar vocile lor discordante păreau să deplângă destinul propriu și
soarta omului. Furtuna a început să fie tot mai violentă, până când apele
păreau să cadă din cer ca niște cascade puternice. Malurile râurilor au cedat,
iar apele au năvălit spre văi. Izvoarele de la mare adâncime s-au deschis. Jeturi
de apă țâșneau din pământ cu o putere de nedescris, aruncând stânci [67]
masive la sute de metri în aer, iar apoi cădeau îngropându-se adânc în
pământ.
Mai întâi, oamenii au privit nimicirea lucrărilor mâinilor lor. Clădirile lor
splendide, grădinile și dumbrăvile lor frumos amenajate, unde își puseseră
idolii, au fost nimicite de fulgerele venite din cer. Ruinele lor erau împrăștiate
pretutindeni. Ei ridicaseră în dumbrăvi altare consacrate idolilor lor, iar pe ele
aduceau jertfe omenești. Dumnezeu nu a putut să sufere aceste altare și le-a
dărâmat cu mânie sub ochii lor, iar ei au fost făcuți să tremure în fața puterii
viului Dumnezeu, Creatorul cerurilor și al pământului. Oamenii au fost făcuți
să știe că urâciunile lor și jertfele lor idolatre odioase au fost acelea care
făcuseră necesară nimicirea lor.
Violența furtunii s-a mărit, iar zbuciumul elementelor naturii era amestecat
cu strigătele de jale ale oamenilor care disprețuiseră autoritatea lui
Dumnezeu. Copacii, clădirile, stâncile și pământul erau aruncate în toate
direcțiile. Groaza oamenilor și a animalelor era dincolo de orice descriere.
Chiar și Satana însuși, care a fost obligat să se afle în mijlocul elementelor
naturii zbuciumate, s-a temut pentru propria viață. El se desfătase să-i
conducă pe oameni cu atâta putere, dorise ca ei să trăiască pentru a-și pune în
practică urâciunile și sporise răzvrătirea lor împotriva Dumnezeului cerurilor.
El a rostit blesteme împotriva lui Dumnezeu, acuzându-L de nedreptate și
cruzime. Mulți oameni, asemenea lui Satana, rosteau cuvinte de blasfemie, iar
dacă ar fi putut să-și aducă la îndeplinire răzvrătirea lor, L-ar fi doborât de pe
tronul dreptății Sale.
În timp ce mulți rosteau cuvinte de blasfemie și Îl blestemau pe Creatorul
lor, alții erau înnebuniți de frică, întinzându-și mâinile spre corabie și
implorând să fie primiți înăuntru. Totuși [68] lucrul acesta era imposibil.
Dumnezeu închisese ușa, singura intrare, Noe se afla înăuntru, iar cei răi erau
afară. El nu putea să deschidă ușa singur. Teama și pocăința lor au venit prea
târziu. Ei au fost determinați să știe că există un Dumnezeu viu mai puternic
decât omul și că Acesta e Dumnezeul pe care ei Îl sfidaseră și la adresa Căruia
rostiseră cuvinte de blasfemie. Ei au strigat către El stăruitor, dar urechea Lui
nu era deschisă pentru strigătul lor. În disperarea lor, unii au încercat să
spargă corabia, dar structura aceea solidă a rezistat tuturor eforturilor lor.
Unii s-au agățat de corabie, până când au fost luați de valurile furioase sau
până când mâinile le-au fost desprinse de copacii și stâncile care erau
aruncate în toate direcțiile.
Aceia care desconsideraseră avertizarea lui Noe și îl ridiculizaseră pe acel
predicator credincios al neprihănirii s-au pocăit prea târziu de necredința lor.
Corabia era zguduită cu putere și mânată de valuri încoace și încolo.
Animalele dinăuntru își manifestau prin zgomotele lor diferite groaza cea mai
teribilă, totuși, în mijlocul tuturor acestor elemente dezlănțuite, al valurilor și
al copacilor și stâncilor aruncate pretutindeni, corabia plutea în siguranță.
Îngerii care excelează în putere au călăuzit corabia și au ferit-o de rău. În
fiecare clipă, pe parcursul furtunii înspăimântătoare de patruzeci de zile și
patruzeci de nopți, rezistența corabiei a fost o minune a puterii lui
Dumnezeu.
În timpul furtunii, animalele au alergat la oameni, preferând să stea în
preajma lor, ca și când așteptau ajutor de la ei. Unii și-au legat copiii și chiar
pe ei înșiși de animalele puternice, în speranța că acestea vor lupta pentru a-și
scăpa viața și vor urca în locurile cele mai înalte pentru a scăpa de apa care
creștea. Furia furtunii nu a scăzut – apele au crescut mai repede ca la început.
Unii s-au urcat în copacii falnici din locurile cele mai înalte ale pământului,
dar copacii aceștia au fost smulși din rădăcină și purtați cu [69] violență prin
aer, ca și cum ar fi fost aruncați cu furie, împreună cu stânci și bucăți de
pământ în valurile care se umflau și spumegau. Pe vârfurile cele mai înalte,
oamenii și animalele se luptau să-și păstreze locul, până când au fost aruncați
împreună în valurile înspumate, care aproape că au atins punctele cele mai
înalte de pe pământ. În cele din urmă, apele au atins cele mai mari înălțimi,
iar oamenii și animalele au murit înecați de potop.
Noe și familia lui au așteptat cu nerăbdare scăderea apelor. Noe a dorit să
meargă din nou pe pământ. A trimis un corb care a zburat încoace și încolo,
întorcându-se mereu la corabie. El nu a primit informația pe care a dorit-o și
a trimis un porumbel care, negăsind niciun loc unde să se așeze, s-a întors la
corabie. După șapte zile, porumbelul a fost trimis din nou și, când a văzut o
frunză de măslin în ciocul lui, familia aceasta, alcătuită din opt persoane, care
fuseseră închise în corabie atât de multă vreme, s-a bucurat mult.
Din nou, un înger a coborât și a deschis ușa corabiei. Noe a putut să
deschidă fereastra de deasupra, dar nu a putut să deschidă ușa pe care
Dumnezeu o închisese. Dumnezeu i-a vorbit lui Noe prin îngerul care a
deschis ușa și a îndemnat familia să iasă din corabie și să scoată afara toate
viețuitoarele care erau acolo.
JERTFA LUI NOE ȘI FĂGĂDUINȚA LUI DUMNEZEU
Noe nu L-a uitat pe Dumnezeul care îl ocrotise cu atâta bunătate, ci a
ridicat imediat un altar, a luat din animalele și păsările curate și le-a adus ca
ardere-de-tot pe altar, arătându-și credința în Hristos, marea Jertfă, și
manifestându-și recunoștința față de Dumnezeu pentru modalitatea
minunată în care fuseseră ocrotiți. Jertfa lui Noe s-a înălțat la Dumnezeu ca o
mireasmă plăcută. El a primit jertfa și i-a binecuvântat pe Noe și pe cei din
familia lui. Aici se află o lecție pentru toți aceia care [70] vor trăi pe pământ, și
anume că, pentru fiecare manifestare a milei și a dragostei lui Dumnezeu față
de ei, primul lucru pe care trebuie să-l facă este să-I aducă mulțumiri și o
închinare umilă.
Pentru ca omul să nu fie îngrozit de norii care aveau să se adune și de
ploaie și să nu trăiască o spaimă continuă, de teama unui alt potop,
Dumnezeu a încurajat plin de bunătate familia lui Noe, prin făgăduința
următoare: „’Fac un legământ cu voi că nicio făptură nu va mai fi nimicită de
apele potopului și nu va mai veni potop ca să pustiască pământul.’ Și
Dumnezeu a zis: ’Iată semnul legământului pe care-l fac între Mine și voi și
între toate viețuitoarele care sunt cu voi, pentru toate neamurile de oameni în
veci: curcubeul Meu, pe care l-am așezat în nor, el va sluji ca semn al
legământului dintre Mine și pământ. Când voi strânge nori deasupra
pământului, curcubeul se va arăta în nor… Curcubeul va fi în nor; și Eu Mă
voi uita la el, ca să-Mi aduc aminte de legământul cel veșnic dintre Dumnezeu
și toate viețuitoarele de orice trup de pe pământ.’”
Ce bunăvoință din partea lui Dumnezeu! Ce milă față de omul greșit a fost
arătată prin faptul că a pus curcubeul cel frumos și multicolor în nori, ca un
semn al legământului făcut de Marele Dumnezeu cu omul! Curcubeul acesta
urma să le dovedească tuturor generațiilor faptul că, din cauza răutății lor
mari, Dumnezeu i-a nimicit pe locuitorii pământului printr-un potop. Planul
Său a fost ca toți copiii din generațiile următoare să vadă curcubeul în nori și
să întrebe care era înțelesul acestui arc plin de slavă ce traversa cerul, iar
părinții să le poată explica, relatându-le despre nimicirea lumii vechi prin
potop, din cauză că oamenii se dedicaseră nelegiuirilor de tot felul și că [71]
mâinile Celui Preaînalt întinseseră curcubeul și îl puseseră în nori, ca un
semn că nu va mai aduce niciodată un potop peste pământ.
Simbolul acesta din nori are scopul de a le întări oamenilor încrederea în
Dumnezeu, pentru că este un semn al milei și al bunătății divine față de om,
care arată că, deși Dumnezeu provocase nimicirea pământului prin potop,
totuși mila Sa încă mai cuprindea acest pământ. Dumnezeu spune că, atunci
când va privi la curcubeul din nori, Își va aduce aminte. El nu vrea ca noi să
credem că ne va uita vreodată, ci îi vorbește omului în limbajul lui, pentru ca
omul să-L poată înțelege mai bine.
CAPITOLUL 9
TURNUL BABEL
Unii dintre urmașii lui Noe au devenit în curând răzvrătiți și apostați. Alții
au urmat exemplul lui Noe și au respectat poruncile lui Dumnezeu. Unii au
devenit necredincioși și răi și nici chiar ei nu
au avut aceleași concepții cu privire la potop. O parte dintre ei negau existența
lui Dumnezeu și considerau în mintea lor că potopul a avut loc din cauze
naturale. Iar alții credeau că Dumnezeu a existat și că a nimicit neamul
omenesc antediluvian printr-un potop, și simțămintele lor, asemenea
simțămintelor lui Cain, erau de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu pentru că
nimicise oamenii de pe pământ și pentru că blestemase pământul pentru a
treia oară, printr-un potop.
Aceia care erau vrăjmași ai lui Dumnezeu s-au simțit mustrați zi de zi de
conversațiile și de viața evlavioasă a acelora care Îl iubeau, Îl ascultau și Îl
preamăreau pe Dumnezeu. Cei necredincioși s-au consfătuit între ei și s-au
înțeles să se despartă de cei credincioși, a căror viață neprihănită constituia o
piedică neîncetată pe calea lor nelegiuită. Ei au călătorit la o anumită distanță
și au ales o câmpie întinsă pe care să o locuiască. Și-au construit o cetate, iar
apoi le-a venit ideea să construiască un turn înalt, care să ajungă până la nori,
așa încât să poată locui împreună în cetate și în turn și să nu mai fie
împrăștiați.
Ei au gândit că vor fi în siguranță în cazul unui alt potop, deoarece vor
construi un turn [72, 73] mult mai înalt decât nivelul la care au ajuns apele în
timpul potopului și, astfel, toată lumea îi va cinsti, iar ei vor fi ca niște zei și
vor domni asupra tuturor oamenilor. Turnul acesta a fost conceput cu scopul
de a-i preamări pe constructorii lui și a fost menit să abată atenția oamenilor
de la Dumnezeu pentru a li se alătura în idolatria lor. Oamenii au locuit în
turn încă înainte ca lucrarea de construcție să fie terminată. Încăperile au fost
mobilate splendid, decorate și dedicate idolilor lor. Aceia care nu credeau în
Dumnezeu își imaginau că, dacă turnul lor va putea să atingă norii, vor fi în
stare să descopere cauzele potopului.
Ei se înălțau pe ei înșiși împotrivindu-se lui Dumnezeu. Totuși Dumnezeu
nu avea să le îngăduie să-și ducă lucrarea până la capăt. Ei își ridicaseră deja
turnul până la o mare înălțime, când Domnul a trimis doi îngeri să-i încurce
în lucrarea lor. Unii oameni fuseseră rânduiți să primească mesajele de la
lucrătorii aflați pe vârful turnului, cerând material pentru munca lor, iar
primul urma să le transmită celui de-al doilea, acesta să le transmită celui de-
al treilea, până când mesajele ajungeau la cei aflați jos. Când mesajele erau
transmise de la unul la altul, îngerii le încurcau limba, iar când mesajul
ajungea la muncitorii de jos, aceștia nu trimiteau materialul care fusese cerut
de sus. După un proces dificil de aducere a materialului la muncitorii care se
aflau în vârful turnului, acesta nu era cel pe care îl ceruseră. Dezamăgiți și
înfuriați, ei le reproșau celor despre care se presupunea că erau vinovați.
După întâmplarea aceasta, în lucrarea lor nu a mai fost nicio armonie.
Supărați unul pe celălalt și incapabili să explice neînțelegerea și cuvintele
ciudate pe care le schimbau între ei, au părăsit lucrarea, s-au despărțit unii de
alții și s-au împrăștiat pe suprafața pământului. Până la data aceea, oamenii
[74] vorbeau o singură limbă. Un fulger din cer, ca un semn al mâniei lui
Dumnezeu, a lovit vârful turnului lor, doborându-l la pământ. Astfel,
Dumnezeu a dorit să le arate oamenilor răzvrătiți că El este suprem.
CAPITOLUL 10
AVRAAM ȘI SĂMÂNȚA FĂGĂDUITĂ
Domnul l-a ales pe Avraam pentru a aduce la îndeplinire voința Sa. El a fost
îndrumat să-și părăsească poporul idolatru și să se despartă de cei din neamul
său. Domnul i S-a descoperit lui Avraam în tinerețe și l-a ferit de idolatrie. El
a plănuit să facă din Avraam un exemplu de credință și consacrare adevărată
pentru cei din poporul Său, care urmau să trăiască mai târziu pe pământ.
Caracterul lui s-a evidențiat prin integritate, generozitate și ospitalitate. El
impunea respect, asemenea unui prinț puternic. Dragostea și venerația lui față
de Dumnezeu, precum și ascultarea strictă în îndeplinirea voinței Sale l-au
făcut să câștige respectul slujitorilor și al vecinilor lui. Exemplul lui bun și
comportamentul său neprihănit, asociate cu învățăturile conștiincioase pe
care le-a dat slujitorilor săi și tuturor celor din casa lui i-au determinat pe toți
să se teamă de Dumnezeul lui Avraam, să-L iubească și să-L venereze.
Domnul i S-a arătat lui Avraam și i-a făgăduit că urmașii lui vor fi atât de
numeroși ca stelele cerului. De asemenea, printr-un întuneric mare care a
venit asupra lui – un simbol al groazei –, i-a descoperit robia îndelungată a
urmașilor lui în țara Egiptului.
La început, Dumnezeu i-a dat lui Adam o singură soție, arătând în felul
acesta care era orânduirea Sa. El nu a plănuit niciodată ca bărbatul să aibă mai
multe soții. Lameh a fost primul care [75, 76] s-a îndepărtat de orânduiala
lăsată de Dumnezeu în privința aceasta. El a avut două soții, fapt care a creat
neînțelegeri în familia lui. Invidia și gelozia ambelor soții l-au făcut pe Lameh
să fie nefericit. Când oamenii au început să se înmulțească pe fața
pământului, li s-au născut fiice, iar bărbații au luat de soții pe toate pe care le-
au vrut. Acesta a fost unul dintre marile păcate ale locuitorilor din vechea
lume, care au adus mânia lui Dumnezeu asupra lor. Obiceiul acesta a fost
practicat după potop și a ajuns să fie atât de răspândit încât chiar și cei
neprihăniți au căzut în practicarea poligamiei. Totuși ea nu a fost mai puțin
păcătoasă, pentru că ei au ajuns decăzuți și s-au îndepărtat de ceea ce
orânduise Dumnezeu în domeniul acesta.
Domnul i-a spus lui Noe și familiei lui, care fusese salvată în corabie: „Căci
te-am văzut fără prihană înaintea Mea în neamul acesta de oameni” (Geneza
7,1). Noe a avut o singură soție, iar disciplina din familia lor unită a fost
binecuvântată de Dumnezeu. Pentru că au fost neprihăniți, fiii lui Noe au fost
salvați în corabie împreună cu tatăl lor cel neprihănit. Dumnezeu nu a
aprobat poligamia nici măcar într-o singură ocazie. Ea este contrară voinței
Sale. El a știut că practica aceasta va nimici fericirea omului. Pacea lui Avraam
a fost tulburată mult de căsătoria nefericită cu Agar.
ȘOVĂIREA ÎN FAȚA FĂGĂDUINȚELOR LUI DUMNEZEU
După ce Avraam s-a despărțit de Lot, Domnul i-a zis: „Ridică-ți ochii și, din
locul în care ești, privește spre miazănoapte și spre miazăzi, spre răsărit și spre
apus; căci toată țara pe care o vezi ți-o dau ție și seminței tale în veac. Îți voi
face sămânța ca pulberea pământului de mare; așa că, dacă poate număra
cineva pulberea pământului, și sămânța ta va putea să fie numărată.”
„Cuvântul Domnului a vorbit lui Avram într-o vedenie și a zis: ’Avrame, nu
te teme; Eu sunt scutul tău și [77] răsplata ta cea foarte mare’… Și Avram a
zis: ’Iată că nu mi-ai dat sămânță, și slujitorul născut în casa mea va fi
moștenitorul meu.’”
Pentru că nu avea niciun fiu, Avraam a crezut la început că slujitorul lui de
încredere, Eliezer, va ajunge să fie fiul lui prin adopție și moștenitorul. Totuși
Dumnezeu i-a spus lui Avraam că nu slujitorul lui va fi fiul și moștenitorul
lui, ci el va avea cu adevărat un fiu. „Și, după ce l-a dus afară, i-a zis: ’Uită-te
spre cer și numără stelele, dacă poți să le numeri.’ Și i-a zis: ’Așa va fi sămânța
ta.’”
Dacă Avraam și Sara ar fi așteptat plini de încredere împlinirea făgăduinței
de a avea un fiu, ar fi putut să fie evitată multă nefericire. Ei credeau că va fi
exact așa cum făgăduise Dumnezeu, dar nu puteau să creadă că Sara, la vârsta
ei înaintată, va avea un fiu. Sara a sugerat un plan prin care ea credea că
făgăduința lui Dumnezeu putea să fie împlinită. Ea l-a îndemnat pe Avraam
să o ia de soție pe Agar. În privința aceasta, amândoi erau lipsiți de credință și
de încrederea deplină în puterea lui Dumnezeu. Prin faptul că a ascultat de
Sara și a luat-o de soție pe Agar, Avraam a dat greș în a rezista încercării
credinței lui în puterea nelimitată a lui Dumnezeu și a adus multă nefericire
asupra lui și asupra Sarei. Domnul a intenționat să pună la încercare
statornicia încrederii lui Avraam în făgăduințele pe care i le făcuse.
AROGANȚA LUI AGAR
Agar s-a îngâmfat și s-a purtat arogant cu Sara. Ea s-a flatat cu gândul că va
fi mama unei națiuni mari, pe care Dumnezeu făgăduise să o aducă la
existență din Avraam. Avraam a fost nevoit să asculte nemulțumirile Sarei cu
privire la [78] comportamentul lui Agar, acuzându-l că greșise în privința
aceasta. Avraam a fost îndurerat și i-a spus Sarei că Agar este slujitoarea sa și
că poate să-și exercite stăpânirea asupra ei, dar a refuzat să o alunge, pentru că
ea urma să fie mama copilului său, prin care credea că se va împlini
făgăduința. El i-a amintit Sarei că nu ar fi luat-o de soție pe Agar dacă ea nu ar
fi cerut în mod special lucrul acesta.
Avraam a fost, de asemenea, nevoit să asculte nemulțumirile lui Agar cu
privire la abuzul suferit din partea Sarei. Avraam se afla în încurcătură. Dacă
ar fi căutat să rezolve nemulțumirile lui Agar, ar fi sporit gelozia și nefericirea
Sarei, prima lui soție mult iubită. Agar a fugit de Sara. Un înger al lui
Dumnezeu a întâmpinat-o, a consolat-o, dar, de asemenea, a mustrat-o
pentru comportamentul ei arogant și i-a poruncit să se întoarcă la stăpâna ei
și să i se supună.
După nașterea lui Ismael, Domnul i s-a arătat din nou lui Avraam și i-a zis:
„Voi pune legământul Meu între Mine și tine și sămânța ta după tine din
neam în neam; acesta va fi un legământ veșnic.” Din nou, prin îngerul Său,
Domnul i-a repetat făgăduința că îi va da Sarei un fiu și că ea va fi mama
multor neamuri. Avraam încă nu a înțeles făgăduința lui Dumnezeu.
Gândurile lui s-au îndreptat imediat spre Ismael, ca și cum prin el vor veni
neamurile făgăduite, și, în dragostea față de fiul lui, a exclamat: „Să trăiască
Ismael înaintea Ta!”
Făgăduința i-a fost repetată lui Avraam cu o claritate și mai mare: „Cu
adevărat, nevastă-ta Sara îți va naște un fiu și-i vei pune numele Isaac. Eu voi
încheia legământul Meu cu el, ca un legământ veșnic pentru sămânța lui după
el.” Îngerii au fost trimiși pentru a doua oară la Avraam, când se aflau în
călătoria spre Sodoma, pe care urmau să o nimicească, [79] și au repetat cu
mai mare claritate făgăduința că Sara va avea un fiu.
FIUL FĂGĂDUIT
După nașterea lui Isaac, bucuria cea mare manifestată de Avraam și Sara a
făcut-o pe Agar să fie foarte geloasă. Ismael fusese învățat de mama lui că el
urma să fie binecuvântat într-un mod deosebit de Dumnezeu și, ca fiu al lui
Avraam, avea să fie moștenitorul tuturor lucrurilor făgăduite. Ismael a
împărtășit simțămintele mamei lui și a fost supărat din cauza bucuriei
manifestate la nașterea lui Isaac. El
l-a disprețuit pe Isaac, deoarece credea că va fi preferat în defavoarea lui. Sara
a văzut atitudinea manifestată de Ismael față de fiul ei Isaac și a fost foarte
afectată. Ea i-a descris lui Avraam comportamentul lipsit de respect al lui
Ismael față de ea și față de fiul ei Isaac și i-a spus: „Izgonește pe roaba aceasta
și pe fiul ei; căci fiul roabei acesteia nu va moșteni împreună cu fiul meu, cu
Isaac.”
Avraam a fost foarte tulburat. Ismael era fiul lui și îl iubea. Cum putea el să-
l alunge? În situația aceasta dificilă, el s-a rugat lui Dumnezeu, pentru că nu
știa ce să facă. Domnul i-a spus lui Avraam, prin îngerii Săi, să asculte sfatul
soției lui, Sara, și să nu lase ca dragostea față de Ismael, fiul lui, sau față de
Agar să-l împiedice să se conformeze dorințelor ei, pentru că aceasta era
singura cale prin care putea să restabilească armonia și fericirea din familia
lui. Îngerul i-a făcut o făgăduință mângâietoare lui Avraam, spunându-i că,
deși va fi despărțit de casa tatălui său, Ismael nu va muri și nici nu va fi părăsit
de Dumnezeu, ci va fi ocrotit, pentru că era fiul lui Avraam. De asemenea,
Dumnezeu i-a făgăduit că va face din Ismael o națiune mare. [80]
Avraam a avut o atitudine nobilă și binevoitoare, care s-a manifestat când a
mijlocit atât de stăruitor pentru oamenii din Sodoma. Spiritul lui puternic a
suferit mult. El a fost doborât de întristare, iar simțămintele lui părintești au
fost mișcate adânc atunci când i-a alungat pe Agar și pe Ismael pentru a fi
niște străini rătăcitori într-o țară străină.
Dacă Dumnezeu ar fi aprobat poligamia, nu l-ar fi îndrumat pe Avraam să-
i alunge pe Agar și pe fiul ei. Prin faptul acesta, El îi învață pe toți că
drepturile și fericirea din căsătorie trebuie să fie respectate și păzite, chiar și
cu prețul unui mare sacrificiu. Sara a fost prima și singura soție adevărată a
lui Avraam. Ca soție și mamă, ea era îndreptățită să beneficieze de drepturi pe
care nicio altă persoană nu putea să le aibă în familie. Ea și-a respectat soțul,
numindu-l „Domnul meu”, dar a fost geloasă, temându-se ca nu cumva
sentimentele lui să fie împărțite cu Agar. Dumnezeu nu a mustrat-o pe Sara
pentru calea pe care a urmat-o. Avraam a fost mustrat de îngeri pentru că nu
a avut încredere în puterea lui Dumnezeu, fapt care l-a determinat să o ia de
soție pe Agar și să creadă că făgăduința va fi împlinită prin ea.
ÎNCERCAREA SUPREMĂ A CREDINȚEI
Din nou, Domnul a considerat că este potrivit să verifice credința lui
Avraam prin încercarea cea mai îngrozitoare. Dacă ar fi rezistat primei
încercări și ar fi așteptat cu răbdare ca făgăduința să fie împlinită prin Sara și
dacă nu ar fi luat-o de soție pe Agar, el nu ar fi fost supus la încercarea cea
mai grea la care a fost supus vreodată un om. Domnul i-a poruncit lui
Avraam: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac; du-te în
țara Moria și adu-l ardere-de-tot acolo, pe un munte pe care ți-l voi spune.”
Avraam nu a manifestat necredință față de Dumnezeu și nici nu a ezitat, ci,
[81] dimineața devreme, i-a luat pe doi dintre slujitorii lui și pe Isaac, fiul lui,
a luat lemne pentru arderea-de-tot și a plecat spre locul pe care i-l spusese
Dumnezeu. El nu i-a descoperit Sarei scopul adevărat al călătoriei lui,
deoarece știa că dragostea ei față de Isaac ar fi determinat-o să își piardă
încrederea în Dumnezeu și să-l rețină pe fiul ei. Avraam nu a îngăduit ca
simțămintele părintești să-l domine și să-l determine să se răzvrătească
împotriva lui Dumnezeu. Porunca lui Dumnezeu a fost gândită în așa fel încât
să-l tulbure până în adâncul sufletului: „Ia pe fiul tău.” Apoi, ca și cum ar fi
vrut să-i încerce inima și mai adânc, a adăugat: „Ia pe singurul tău fiu, pe
care-l iubești”, adică pe singurul fiu al făgăduinței, „și adu-l ca ardere-de-tot”.
Tatăl și fiul au călătorit trei zile, și Avraam a avut timp suficient să se
gândească și să pună la îndoială cerința lui Dumnezeu, dacă ar fi fost înclinat
să se îndoiască. Totuși el nu a manifestat neîncredere în Dumnezeu. El nu s-a
gândit că făgăduința se va împlini prin Ismael, deoarece Dumnezeu i-a spus
cu claritate că făgăduința se va împlini prin Isaac.
Avraam a crezut că Isaac era fiul făgăduinței. El a crezut, de asemenea, că
Dumnezeu voia exact ce îi spusese, când i-a poruncit să-l aducă jertfă ca
ardere-de-tot. El nu a ezitat să se bazeze pe făgăduința lui Dumnezeu, dar a
crezut că Dumnezeu, care, în providența Sa, îi dăduse Sarei la vârstă înaintată
un fiu și care îi ceruse să-i ia viața fiului său, putea și să-i dea viața înapoi,
putea să-l învie pe Isaac.
Avraam i-a lăsat pe slujitorii lui în urmă și a propus să meargă numai
împreună cu fiul său pentru a se închina la o anumită distanță de ei. El nu a
dorit ca slujitorii lui să-i însoțească, căci s-a gândit că dragostea lor pentru
Isaac ar fi putut să-i determine să-l împiedice să aducă la îndeplinire lucrul pe
care i-l poruncise Dumnezeu. El a luat lemnele din mâinile slujitorilor și le-a
pus pe umerii fiului său. De asemenea, a luat focul și cuțitul. Era pregătit [82]
să execute misiunea îngrozitoare pe care i-o încredințase Dumnezeu. Tatăl și
fiul au plecat împreună.
„Atunci, Isaac, vorbind cu tatăl său, Avraam, a zis: ’Tată!’ ’Ce este, fiule?’ i-a
răspuns el. Isaac a zis din nou: ’Iată focul și lemnele; dar unde este mielul
pentru arderea-de-tot?’ ’Fiule’, a răspuns Avraam, ’Dumnezeu Însuși va purta
grijă de mielul pentru arderea-de-tot.’ Și au mers amândoi împreună înainte.”
Cât de hotărât a continuat drumul alături de fiul său acel tată neînduplecat,
iubitor și suferind! Când a ajuns în locul pe care i-l arătase Dumnezeu,
Avraam a construit un altar și a pus lemnele în ordine, gata pentru jertfă.
Apoi, i-a vorbit lui Isaac despre porunca lui Dumnezeu de a-l jertfi ca ardere-
de-tot. El i-a repetat făgăduința pe care Dumnezeu i-a făcut-o de câteva ori, și
anume că, prin Isaac, va ajunge un popor mare și că, prin împlinirea poruncii
lui Dumnezeu de a-l jertfi, Dumnezeu își va îndeplini făgăduința, pentru că El
era în stare să-l învie.
SOLIA ÎNGERULUI
Isaac a crezut în Dumnezeu. Tatăl lui îl învățase ascultarea necondiționată,
iar el Îl iubea și Îl venera pe Dumnezeul tatălui său. El ar fi putut să se opună
tatălui său, dacă ar fi ales să facă așa. Totuși, după ce l-a îmbrățișat cu
dragoste pe tatăl lui, s-a lăsat să fie legat și pus pe altar. Când mâna tatălui s-a
ridicat pentru
a-l înjunghia pe fiul său, un înger al lui Dumnezeu, care observase
credincioșia lui Avraam pe drumul spre Moria, l-a strigat din cer și i-a zis:
„’Avraame! Avraame!’ ’Iată-mă!’ a răspuns el. Îngerul a zis: ’Să nu pui mâna
pe băiat și să nu-i faci nimic; căci știu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât
n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine.’” [83] „Avraam a
ridicat ochii și a văzut înapoia lui un berbec, încurcat cu coarnele într-un
tufiș; și Avraam s-a dus de a luat berbecul și l-a adus ca ardere-de-tot în locul
fiului său.”
Acum, Avraam suportase încercarea pe deplin și cu noblețe, iar prin
credincioșia lui și-a răscumpărat lipsa de încredere deplină în Dumnezeu,
care îl determinase să o ia pe Agar de soție. După manifestarea încrederii lui
Avraam, Dumnezeu Și-a înnoit făgăduința față de el. „Îngerul Domnului a
chemat a doua oară din ceruri pe Avraam și a zis: ’Pe Mine Însumi jur, zice
Domnul: pentru că ai făcut lucrul acesta și n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul
tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult și-ți voi înmulți foarte mult sămânța, și
anume: ca stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării; și sămânța ta va
stăpâni cetățile vrăjmașilor ei. Toate neamurile pământului vor fi
binecuvântate în sămânța ta, pentru că ai ascultat de porunca Mea!’” [84]
CAPITOLUL 11
CĂSĂTORIA LUI ISAAC
Canaaniții erau idolatri, iar Domnul poruncise ca poporul Său să nu intre
în legături de căsătorie cu ei, ca să nu fie condus la idolatrie. Avraam era
bătrân și se aștepta să moară curând. Isaac încă era necăsătorit. Lui Avraam îi
era teamă de influența degradantă care îl înconjura pe Isaac și era nerăbdător
să-i aleagă o soție care să nu-l îndepărteze de Dumnezeu. Avraam i-a
încredințat lucrarea aceasta slujitorului credincios și cu experiență, care
conducea tot ce avea el.
Avraam i-a cerut slujitorului său să facă un legământ solemn înaintea
Domnului, prin care se angaja să nu-i ia lui Isaac o soție dintre canaaniți, ci să
meargă la cei din neamul lui Avraam, care credeau în Dumnezeul cel
adevărat, și să aleagă o soție pentru Isaac. El l-a avertizat să fie atent și să nu-l
ducă pe Isaac în țara de unde venise, pentru că aproape toți cei de acolo erau
influențați de idolatrie. Dacă nu va putea să găsească o soție dispusă să-și
părăsească neamul și să vină în locul unde se afla Isaac, va fi eliberat de
legământul pe care îl făcuse.
Isaac nu a fost lăsat să îndeplinească independent de tatăl său lucrarea
aceasta importantă de a-și alege o soție. Avraam i-a spus slujitorului său că
Dumnezeu va trimite un înger înaintea lui pentru a-l îndruma în alegerea pe
care o avea de făcut. Slujitorul căruia i s-a încredințat misiunea aceasta a
pornit în călătoria sa lungă. Când a intrat în cetatea unde locuiau cei din
neamul [85] lui Avraam, s-a rugat stăruitor lui Dumnezeu să-l îndrume în
alegerea unei soții pentru Isaac. El a cerut să i se acorde o dovadă sigură, ca să
nu greșească în lucrarea aceasta. S-a odihnit lângă o fântână, care era un loc
unde se adunau foarte mulți oameni. Acolo, a observat cu atenție
comportamentul amabil și politicos al Rebecăi și a primit toate dovezile pe
care le ceruse de la Dumnezeu și care arătau că Rebeca era aceea pe care
Dumnezeu binevoise să o aleagă pentru a fi soția lui Isaac. Ea l-a invitat pe
slujitor în casa tatălui ei. Apoi, el i-a relatat tatălui Rebecăi și fratelui ei
dovezile pe care le primise de la Domnul și care arătau că Rebeca trebuia să
devină soția lui Isaac, fiul stăpânului său.
Apoi, slujitorul lui Avraam le-a zis: „Acum, dacă voiți să arătați bunăvoință
și credincioșie față de stăpânul meu, spuneți-mi; dacă nu, spuneți-mi iarăși, ca
să mă îndrept la dreapta sau la stânga.” Tatăl și fratele fetei i-au răspuns: „De
la Domnul vine lucrul acesta; noi nu-ți mai putem spune nici rău, nici bine.
Iată, Rebeca este înaintea ta; ia-o și du-te, ca să fie nevasta fiului stăpânului
tău, cum a spus Domnul. Când a auzit robul lui Avraam cuvintele lor, s-a
aruncat cu fața la pământ înaintea Domnului.”
După ce totul fusese stabilit și după ce fusese obținut consimțământul
tatălui și al fratelui, Rebeca a fost întrebată dacă vrea să meargă împreună cu
slujitorul lui Avraam la o distanță atât de mare de familia tatălui ei pentru a fi
soția lui Isaac. Din împrejurările care avuseseră loc, ea a fost convinsă că
Domnul o alesese să fie soția lui Isaac și a zis: „Voi merge.”
În vremea aceea, contractele de căsătorie erau făcute în general de părinți,
deși copiii nu erau obligați la o căsătorie cu o persoană pe care nu puteau să o
iubească. Totuși copiii [86] aveau încredere în judecata părinților lor,
respectau sfatul lor și îi iubeau pe aceia pe care părinții lor temători de
Dumnezeu și cu experiență îi alegeau pentru ei. O modalitate contrară
acesteia era considerată a fi o nelegiuire.
UN EXEMPLU DE ASCULTARE A UNUI FIU
Isaac fusese educat în temere de Dumnezeu pentru a trăi o viață de
ascultare. Când a ajuns la vârsta de patruzeci de ani, el a fost de acord ca
slujitorul cu experiență și temător de Dumnezeu al tatălui său să-i aleagă o
soție. El a crezut că Dumnezeu îl va îndruma în alegerea aceasta.
Experiența lui Isaac este redată în raportul biblic pentru a fi un exemplu pe
care copiii trebuiau să-l imite în generațiile de mai târziu, îndeosebi aceia care
mărturisesc a se teme de Dumnezeu.
Calea pe care Avraam a urmat-o în educația lui Isaac și care l-a făcut să-i
placă să trăiască o viață de ascultare nobilă este raportată pentru binele
părinților și ar trebui să-i determine să le poruncească acelora care fac parte
din familia lor să le urmeze exemplul. Ei trebuie să-i învețe pe copii să se
supună autorității lor și să-i respecte. Să simtă că au responsabilitatea de a
îndruma simțămintele copiilor lor, așa încât să iubească persoane pe care
judecata lor înțeleaptă le va spune că vor fi parteneri de viață potriviți pentru
fiii și fiicele lor. [87]
CAPITOLUL 12
IACOV ȘI ESAU
Dumnezeu cunoaște sfârșitul de la început. Chiar dinainte de nașterea lui
Iacov și Esau Dumnezeu a știut cu precizie caracterul pe care avea să îl
dezvolte fiecare dintre ei. El a știut că Esau nu va fi înclinat să-L asculte. El a
răspuns rugăciunii pline de tulburare a Rebecăi și i-a spus că va avea doi copii,
iar cel mai mare îi va sluji celui mai mic. El i-a înfățișat istoria viitoare a celor
doi fii ai ei, faptul că ei vor ajunge să fie două națiuni, una mai mare decât
cealaltă. Întâiul născut avea dreptul de a beneficia de avantaje și privilegii
deosebite, de care nu se putea bucura niciun alt membru al familiei.
Isaac l-a iubit pe Esau mai mult decât pe Iacov, pentru că Esau îi aducea
carne de vânat. El era încântat de spiritul lui curajos și îndrăzneț, care se
manifesta în vânătoarea animalelor sălbatice. Iacov era fiul preferat la mamei,
deoarece atitudinea lui era blândă și potrivită pentru a o face fericită. Iacov
aflase de la mama lui ce-i spusese Dumnezeu, faptul că fratele mai mare îi va
sluji celui mai mic, iar raționamentul lui tineresc l-a determinat să ajungă la
concluzia că făgăduința aceasta nu putea să fie împlinită atâta vreme cât Esau
avea privilegiile atribuite întâiului născut. Când Esau a venit de la câmp,
istovit de foame, Iacov a folosit spre propriul avantaj această nevoie de hrană
a lui Esau și [88] i-a propus să-i dea să mănânce o ciorbă dacă va renunța la
drepturile lui de întâi născut. Esau i-a vândut lui Iacov dreptul de întâi născut.
Esau s-a căsătorit cu două femei idolatre, iar lucrul acesta i-a întristat mult
pe Isaac și pe Rebeca. În ciuda acestui fapt, Isaac l-a iubit pe Esau mai mult
decât pe Iacov. Când a crezut că este pe punctul de a muri, Isaac i-a cerut lui
Esau să-i pregătească o mâncare, ca să-l binecuvânteze înainte de moarte.
Esau nu i-a spus tatălui său că îi vânduse lui Iacov dreptul de întâi născut și că
întărise acest act printr-un jurământ. Rebeca a auzit cuvintele lui Isaac și și-a
adus aminte de cuvintele Domnului: „Cel mai mare îi va sluji celui mai mic.”
Ea știa că Esau desconsiderase dreptul de întâi născut și i-l vânduse lui Iacov.
Ea l-a convins pe Iacov să-l înșele pe tatăl său și să primească, prin fraudă,
binecuvântarea lui, crezând că nu putea fi obținută pe nicio altă cale. La
început, Iacov nu a vrut să pună în practică această înșelăciune, dar, în cele
din urmă, a fost de acord cu planurile mamei lui.
Rebeca știa bine despre părtinirea lui Isaac față de Esau și era convinsă că
argumentele nu îl vor convinge să-și schimbe planul. În loc de a se încrede în
Dumnezeu, Conducătorul evenimentelor, ea și-a manifestat lipsa de credință
prin faptul că l-a convins pe Iacov să își înșele tatăl. Comportamentul lui
Iacov nu a fost aprobat de Dumnezeu. În loc de a încerca să anticipeze
evenimentele profetizate, folosind înșelăciunea, Rebeca și Iacov ar fi trebuit să
aștepte ca Dumnezeu să-Și aducă la îndeplinire planurile în modalitatea
proprie și la timpul rânduit de El.
Dacă Esau ar fi primit binecuvântarea tatălui său, care era revărsată asupra
întâiului născut, prosperitatea lui ar fi venit numai de la Dumnezeu, iar
Dumnezeu fie l-ar fi binecuvântat cu prosperitate, fie ar fi adus asupra lui
necazuri, în conformitate cu viața și comportamentul lui. Dacă L-ar fi iubit pe
Dumnezeu și L-ar fi respectat, asemenea neprihănitului Abel, [89] el ar fi fost
primit și binecuvântat de Dumnezeu. Dacă nu ar fi avut niciun respect față de
Dumnezeu și față de poruncile Sale, asemenea lui Cain cel nelegiuit, și ar fi
urmat pe calea lui decăzută, el nu ar fi primit binecuvântarea, ci ar fi fost
respins de Dumnezeu, așa cum a fost Cain. Dacă viața lui Iacov ar fi fost
neprihănită și dacă s-ar fi temut de Dumnezeu și L-ar fi iubit, el ar fi fost
binecuvântat, iar brațul ocrotitor al lui Dumnezeu ar fi fost cu el și l-ar fi făcut
să prospere, chiar dacă nu obținea binecuvântările și privilegiile care îi erau
acordate în general întâiului născut.
ANII DE EXIL AI LUI IACOV
Rebeca s-a pocăit amar pentru sfatul greșit pe care i l-a dat lui Iacov,
deoarece acesta l-a despărțit de ea pentru totdeauna. El a fost nevoit să fugă de
mânia lui Esau pentru a-și scăpa viața, iar mama lui nu l-a mai văzut
niciodată. Isaac a trăit mulți ani după ce i-a dat lui Iacov binecuvântarea, iar
comportamentul lui Esau și cel al lui Iacov l-au convins că binecuvântarea i-a
aparținut, pe bună dreptate, lui Iacov.
Iacov nu a fost fericit în viața de căsătorie, deși soțiile lui erau surori. El a
făcut un legământ cu Laban în vederea căsătoriei cu fiica acestuia Rahela, pe
care o iubea. După ce Iacob i-a slujit lui Laban șapte ani pentru Rahela, Laban
l-a înșelat și i-a dat-o pe Lea. Când și-a dat seama că fusese înșelat și că Lea
luase parte la înșelarea lui, Iacov nu a mai putut să o iubească. Laban a dorit
să profite mai mult timp de slujirea credincioasă a lui Iacov și, ca urmare, l-a
înșelat dându-i-o pe Lea în locul Rahelei. Iacov l-a certat pe Laban pentru că a
desconsiderat dragostea lui și i-a dat-o pe Lea, pe care nu o iubea. Laban l-a
rugat pe Iacov să nu o îndepărteze pe Lea, deoarece lucrul acela era considerat
o mare rușine nu numai pentru soție, ci și pentru întreaga familie. [90] Iacov
a fost pus în situația cea mai dificilă, dar a hotărât să o păstreze pe Lea și să o
ia în căsătorie și pe sora ei. Lea a fost iubită mult mai puțin decât Rahela.
Laban a fost egoist în felul în care l-a tratat pe Iacov. El s-a gândit numai la
avantajele pe care le obținea din munca plină de credincioșie a lui Iacov. El l-
ar fi părăsit pe Laban cel viclean cu mult timp înainte, dar i-a fost teamă să-l
întâlnească pe Esau. El a auzit nemulțumirile fiilor lui Laban, care spuneau:
„’Iacov a luat tot ce era al tatălui nostru, și cu averea tatălui nostru și-a
agonisit el toată bogăția aceasta.’ Iacov s-a uitat și la fața lui Laban; și iată că
ea nu mai era ca înainte.”
Iacov a fost îngrijorat. El nu știa în ce direcție să se îndrepte. A adus
problema sa înaintea lui Dumnezeu și I-a cerut o îndrumare. Domnul a
răspuns cu îndurare la rugăciunea lui plină de îngrijorare. „Atunci, Domnul a
zis lui Iacov: ’Întoarce-te în țara părinților tăi și în locul tău de naștere; și Eu
voi fi cu tine.’”
„Iacov a trimis de a chemat pe Rahela și pe Lea la câmp, la turma lui. El le-a
zis: ’După fața tatălui vostru, văd bine că el nu mai este ca înainte; dar
Dumnezeul tatălui meu a fost cu mine. Voi însevă știți că am slujit tatălui
vostru cu toată puterea mea. Și tatăl vostru m-a înșelat: de zece ori mi-a
schimbat simbria; dar Dumnezeu nu i-a îngăduit să mă păgubească.’”
Iacov le-a relatat visul pe care îl primise de la Dumnezeu și în care i se
spusese să plece de la Laban și să se întoarcă în țara părinților lui. Rahela și
Lea și-au exprimat nemulțumirea față de felul în care se purtase tatăl lor.
Când Iacov le-a repetat greșelile lui Laban față de el și le-a propus să plece din
casa lui, Rahela și Lea i-au spus: „Mai avem noi oare parte și moștenire în casa
tatălui nostru? Nu suntem noi oare privite de el ca niște străine, fiindcă ne-a
vândut și ne-a mâncat și banii? Toată bogăția pe care a luat-o Dumnezeu de la
tatăl nostru este a noastră [91] și a copiilor noștri. Fă acum tot ce ți-a spus
Dumnezeu.”
ÎNTOARCEREA ÎN CANAAN
În absența lui Laban, Iacov și-a luat familia și tot ce avea și a plecat de la el.
După ce Iacov făcuse deja o călătorie de trei zile, Laban a aflat că îl părăsise și
a fost foarte supărat. A pornit în urmărirea lui, hotărât să-l aducă înapoi cu
forța. Totuși Domnul a avut milă de Iacov, iar când Laban era pe punctul de
a-l ajunge din urmă, El i-a dat un vis în care i-a spus să nu-i spună niciun
cuvânt bun sau rău lui Iacov. Adică să nu-l oblige să se întoarcă și nici să nu-l
îndemne, prin flatări ademenitoare, să se întoarcă.
Când l-a întâlnit pe Iacov, Laban l-a întrebat de ce fugise pe ascuns și de ce
le luase pe fiicele lui „ca pe niște roabe luate cu sabia”. Laban i-a spus: „Mâna
mea este destul de tare ca să vă fac rău; dar Dumnezeul tatălui vostru mi-a zis
în noaptea trecută: ’Ferește-te să spui o vorbă rea lui Iacov!’” Atunci, Iacov i-a
amintit lui Laban comportamentul lipsit de generozitate pe care acesta îl
avusese față de el și faptul că urmărise doar propriile avantaje. I-a atras atenția
asupra corectitudinii proprii față de acesta în timpul cât a stat în casa lui și i-a
spus: „Nu ți-am adus acasă vite sfâșiate de fiare: eu însumi te-am despăgubit
pentru ele; îmi cereai înapoi ce mi se fura ziua sau ce mi se fura noaptea. Ziua
mă topeam de căldură, iar noaptea mă prăpădeam de frig și-mi fugea somnul
de pe ochi.”
Iacov i-a zis: „Iată, douăzeci de ani am stat în casa ta, ți-am slujit
paisprezece ani pentru cele două fete ale tale și șase ani pentru turma ta și de
zece ori mi-ai schimbat simbria. [92] Dacă n-aș fi avut cu mine pe Dumnezeul
tatălui meu, pe Dumnezeul lui Avraam, pe Acela de care se teme Isaac, mi-ai
fi dat drumul acum cu mâinile goale. Dar Dumnezeu a văzut suferința mea și
osteneala mâinilor mele și ieri noapte a rostit judecata.”
Atunci, Laban l-a asigurat că fusese preocupat de binele fiicelor și al
copiilor lor și că nu putea să le facă rău. El i-a propus să facă un legământ
împreună și i-a zis: „Vino, să facem amândoi un legământ, și legământul
acesta să slujească de mărturie între mine și tine!” „Iacov a luat o piatră și a
pus-o ca stâlp de aducere-aminte. Iacov a zis fraților săi: ’Strângeți pietre.’ Ei
au strâns pietre și au făcut o movilă; și au mâncat acolo pe movilă.”
Laban a zis: „Domnul să vegheze asupra mea și asupra ta când ne vom
pierde din vedere unul pe altul. Dacă vei asupri pe fetele mele și dacă vei mai
lua și alte neveste afară de fetele mele, ia bine seama că nu un om va fi cu noi,
ci Dumnezeu va fi martor între mine și tine.”
 Iacov a făcut un legământ solemn înaintea Domnului, angajându-se că nu
va lua alte soții. „Laban a zis lui Iacov: ’Iată movila aceasta și iată stâlpul acesta
pe care l-am ridicat între mine și tine. Movila aceasta să fie martoră și stâlpul
acesta să fie martor că nici eu nu voi trece la tine peste movila aceasta și nici
tu nu vei trece la mine peste movila aceasta și peste stâlpul acesta, ca să ne
facem rău. Dumnezeul lui Avraam și al lui Nahor, Dumnezeul tatălui lor să
judece între noi.’ Iacov a jurat pe Acela de care se temea Isaac.”
În timp ce Iacov își continua drumul, îngerii lui Dumnezeu i-au ieșit în
întâmpinare. Când i-a văzut, Iacov a zis: „Aceasta este tabăra lui Dumnezeu!”
El i-a văzut într-un vis pe îngerii lui Dumnezeu înconjurând tabăra lui. Iacob
i-a trimis lui Esau un mesaj împăciuitor și plin de umilință. „Solii s-au întors
la Iacov și au zis: ’Ne-am dus la fratele tău, Esau; și el vine înaintea ta cu patru
sute de oameni.’ Iacov s-a înspăimântat foarte mult [93] și l-a apucat groaza.
A împărțit în două tabere oamenii pe care-i avea cu el, oile, boii și cămilele și
a zis: ’Dacă vine Esau împotriva uneia dintre tabere și o bate, tabăra care va
rămâne va putea să scape.’”
„Iacov a zis: ’Dumnezeul tatălui meu Avraam, Dumnezeul tatălui meu
Isaac! Tu, Doamne, care mi-ai zis: «Întoarce-te în țara ta și în locul tău de
naștere și voi îngriji ca să-ți meargă bine!» Eu sunt prea mic pentru toate
îndurările și pentru toată credincioșia pe care ai arătat-o față de robul Tău;
căci am trecut Iordanul acesta numai cu toiagul meu, și iată că acum fac două
tabere. Izbăvește-mă, Te rog, din mâna fratelui meu, din mâna lui Esau! Căci
mă tem de el, ca să nu vină și să mă lovească pe mine, pe mame și pe copii. Tu
ai zis: «Eu voi îngriji ca să-ți meargă bine și-ți voi face sămânța ca nisipul
mării, care, de mult ce este, nu se poate număra».’” [94]
CAPITOLUL 13
IACOV ȘI ÎNGERUL
Greșeala de a primi prin fraudă binecuvântarea care îi revenise fratelui său
i-a fost înfățișată din nou lui Iacov într-o modalitate copleșitoare, iar el s-a
temut că Dumnezeu îi va îngădui lui Esau să-l omoare. Cuprins de
îngrijorare, Iacov s-a rugat lui Dumnezeu toată noaptea. Mi-a fost arătat un
înger care stătea înaintea lui Iacov și îi prezenta greșeala, arătându-i
adevăratul ei caracter. Când îngerul s-a întors pentru a-l părăsi, Iacov s-a
prins de el și nu a vrut să-l lase să plece. El s-a rugat cu lacrimi, spunându-i că
se pocăise adânc de păcatele lui și de greșelile făcute față de fratele său, care
fuseseră cauza despărțirii de casa tatălui său timp de douăzeci de ani. El a
îndrăznit să apeleze la făgăduințele lui Dumnezeu și la dovezile favorii Sale
care s-au arătat față de el, din când în când, în perioada absenței din casa
tatălui său.
Iacov s-a luptat cu îngerul toată noaptea, implorându-l să-l binecuvânteze.
Îngerul părea că se împotrivește rugăciunii lui, aducându-i aminte fără
încetare de păcatele lui și încercând, în același timp, să se desprindă din
mâinile sale. Iacov era hotărât să-l țină pe înger prin puterea unei credințe vii,
nu prin puterea fizică. În tulburarea lui, Iacov a arătat pocăința sufletului său
și umilința adâncă pe care o simțea din cauza greșelilor lui. Îngerul a tratat
rugăciunea lui cu o aparentă indiferență, făcând fără încetare eforturi să se
elibereze [95] din strânsoarea lui Iacov. El ar fi putut să își exercite puterea
supranaturală și să scape din mâinile lui Iacov, dar a ales să nu facă așa.
Totuși, când a văzut că nu poate să-l biruiască pe Iacov, Îngerul i-a atins
coapsa, care a ieșit imediat din încheietură, convingându-l pe acesta de
puterea lui supranaturală. În ciuda acestui fapt, durerea fizică nu l-a făcut pe
Iacov să renunțe la eforturile lui stăruitoare. Scopul său era acela de a obține
binecuvântarea, iar durerea fizică nu era suficientă pentru a-i abate gândurile
de la acest scop. Hotărârea lui din ultimele clipe ale luptei a fost mai puternică
decât la începutul ei. Credința lui a ajuns tot mai stăruitoare și mai
perseverentă până în ultima clipă, chiar până la răsăritul zorilor. El nu a vrut
să-l lase pe înger să plece fără să-l binecuvânteze. „Omul acela a zis: ’Lasă-mă
să plec, căci se revarsă zorile.’ Dar Iacov a răspuns: ’Nu Te voi lăsa să pleci
până nu mă vei binecuvânta.’” Atunci, Îngerul l-a întrebat: „’Cum îți este
numele?’ ’Iacov’, a răspuns el. Apoi a zis: ’Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te
vei chema Israel, căci ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și ai fost biruitor.’”
CREDINȚA BIRUITOARE
Credința perseverentă a lui Iacov a biruit. El s-a ținut cu putere de înger,
până când a obținut binecuvântarea dorită și asigurarea că păcatele îi fuseseră
iertate. Numele lui a fost schimbat din Iacov, înlocuitorul, în Israel, care
înseamnă un prinț al lui Dumnezeu. „Iacov l-a întrebat: ’Spune-mi, Te rog,
numele Tău’. El a răspuns: ’Pentru ce Îmi ceri numele?’ Și l-a binecuvântat
acolo. Iacov a pus locului aceluia numele Peniel, ’căci’, a zis el, ’am văzut pe
Dumnezeu față în față, și totuși am scăpat cu viață.’” Domnul Hristos a fost
Cel care a stat cu Iacov în noaptea aceea, Acela cu care Iacov a luptat și pe
care L-a ținut stăruitor, până când a fost binecuvântat de El. [96]
Domnul a ascultat cererile stăruitoare ale lui Iacov și a schimbat planurile
din inima lui Esau. El nu a aprobat nicio cale greșită pe care mersese Iacov.
Până la lupta serioasă cu îngerul și până la dovada că Dumnezeu îl iertase, el
trăise o viață de îndoială, confuzie și remușcare pentru propriile păcate.
„S-a luptat cu îngerul și a fost biruitor, a plâns și s-a rugat de el. Iacov l-a
întâlnit la Betel și acolo ne-a vorbit Dumnezeu. Domnul este Dumnezeul
oștirilor; Numele Lui este Domnul” (Osea 12,4.5).
Esau venea cu o armată împotriva lui Iacov, cu scopul de a-l ucide. Totuși,
în noaptea aceea, în timp ce Iacov lupta cu îngerul, un alt înger a fost trimis la
Esau, în timpul somnului, pentru a lucra asupra inimii lui. În visul acela, el l-a
văzut pe Iacov exilat departe de casa tatălui său timp de douăzeci de ani, din
cauză că se temuse să nu fie ucis. El a observat întristarea pe care Iacov o
suferise când a aflat că mama lui murise. În visul lui, a văzut umilința lui
Iacov și pe îngerii lui Dumnezeu aflați în jurul lui. A visat că, atunci când se
vor întâlni, nu va avea nicio intenție de a-i face rău. Când s-a trezit, Esau le-a
relatat visul său celor patru sute de oameni care erau cu el și le-a spus că nu
trebuie să-i facă rău lui Iacov, pentru că Dumnezeul tatălui său era cu el.
„Iacov a ridicat ochii și s-a uitat; și iată că Esau venea cu patru sute de
oameni… El însuși a trecut înaintea lor și s-a aruncat cu fața la pământ de șapte
ori, până ce s-a apropiat de tot de fratele său. Esau a alergat înaintea lui; l-a
îmbrățișat, i s-a aruncat pe grumaz și l-a sărutat. Și au plâns.” Iacov l-a îndemnat
pe fratele lui să primească darul de pace, pe care Esau l-a refuzat, dar Iacov a [97]
insistat: „’Primește deci darul meu, care ți-a fost adus, fiindcă Dumnezeu m-a
umplut de bunătăți și am de toate.’ Astfel a stăruit de el, și Esau a primit.”
UN EXEMPLU PENTRU TOȚI
Iacov și Esau reprezintă două clase de oameni: Iacov îi reprezintă pe cei
neprihăniți, iar Esau îi reprezintă pe cei nelegiuiți. Groaza pe care a simțit-o
Iacov când a aflat că Esau vine în marș împotriva lui cu patru sute de oameni
reprezintă necazul prin care vor trece neprihăniții când se va da împotriva lor
decretul de moarte, chiar înainte de venirea Domnului. Când cei nelegiuiți se
vor aduna împotriva lor, ei vor fi plini de groază, pentru că, asemenea lui
Iacov, ei nu vor putea să vadă nicio cale de scăpare. Îngerul s-a înfățișat
înaintea lui Iacov, iar el s-a prins de înger, l-a ținut și a luptat cu el toată
noaptea. Tot astfel, în timpul de necaz și groază, cei neprihăniți vor lupta cu
Dumnezeu în rugăciune, așa cum a luptat Iacov cu îngerul. În tulburarea lui,
Iacov s-a rugat toată noaptea, cerând să fie scăpat din mâinile lui Esau. În
groaza lor sufletească, neprihăniții vor striga zi și noapte către Dumnezeu
pentru a fi scăpați din mâinile celor nelegiuiți care îi vor înconjura.
Iacov și-a mărturisit nevrednicia: „Eu sunt prea mic pentru toate îndurările
și pentru toată credincioșia pe care ai arătat-o față de robul Tău.” În
tulburarea lor, cei neprihăniți vor trăi un simțământ profund al nevredniciei
lor, vor recunoaște cu multe lacrimi nimicnicia lor deplină și, asemenea lui
Iacov, vor cere ca făgăduințele pe care Dumnezeu le-a făcut tocmai unor astfel
de păcătoși pocăiți, dependenți și neajutorați să fie împlinite prin Domnul
Hristos.
În necazul lui, Iacov l-a ținut cu putere pe înger și nu L-a lăsat să plece. În
timp ce se ruga cu lacrimi, îngerul îi amintea de greșelile lui din trecut și se
străduia să scape de Iacov pentru a-l pune la încercare. [98] Tot astfel, în zilele
necazului lor, celor neprihăniți le vor fi puse la încercare credința,
perseverența și încrederea lor nezguduită în puterea lui Dumnezeu de a-i
elibera.
Iacov nu s-a lăsat abătut de la scopul său. El știa că Dumnezeu era milos și a
apelat la mila Sa. El a arătat spre necazul lui din trecut și spre pocăința de
greșelile lui și s-a rugat cu insistență să fie scăpat din mâinile lui Esau. El a
continuat să implore toată noaptea. Când a revăzut greșelile din trecut, a
simțit că ajunge aproape la disperare. Totuși el știa că trebuie să primească
ajutorul lui Dumnezeu, altfel va muri. El l-a ținut strâns pe înger și a
continuat să se roage cu strigăte puternice și pline de agonie, până când a
biruit.
 Tot așa va fi cu cei neprihăniți. Când își vor revedea evenimentele vieții lor
din trecut, speranța lor aproape că se va stinge. Totuși ei își vor da seama că se
află într-o situație pe viață și pe moarte și vor striga stăruitor către
Dumnezeu, arătându-I întristarea lor din trecut și pocăința lor umilă pentru
numeroasele lor păcate, iar apoi vor face apel la făgăduința Sa: „Afară numai
dacă vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu
Mine” (Isaia 27,5). Așa vor fi rugăciunile lor stăruitoare înălțate spre
Dumnezeu zi și noapte. Dacă Iacov nu s-ar fi pocăit mai dinainte de greșeala
de a obține binecuvântarea prin înșelăciune, Dumnezeu nu ar fi ascultat
rugăciunea lui și nu ar fi avut milă de el, salvându-i viața.
Asemenea lui Iacov, cei neprihăniți vor manifesta o credință neșovăitoare și
o hotărâre stăruitoare, care nu va accepta niciun refuz. Ei își vor simți propria
nevrednicie, dar nu vor avea nicio greșeală ascunsă de mărturisit. Dacă ar
avea păcate pe care nu le-ar fi mărturisit și de care nu s-ar fi pocăit deja, în
timp ce sunt torturați de teamă și chin și de simțământul viu al propriei
nimicnicii, ei ar fi copleșiți. Disperarea ar nimici credința lor stăruitoare, [99]
ei nu ar mai putea să-I ceară lui Dumnezeu atât de insistent să-i elibereze, iar
clipele acelea prețioase ar fi petrecute în mărturisirea păcatelor ascunse și în
deplângerea situației lor disperate.
Perioada de probă le este acordată tuturor ca să se pregătească pentru ziua
lui Dumnezeu. Aceia care neglijează să se pregătească și nu ascultă avertizările
prețioase care le sunt date vor fi lipsiți de scuză. Lupta perseverentă și
stăruitoare a lui Iacov cu îngerul ar trebui să fie un exemplu pentru toți
creștinii. Iacov a biruit pentru că a fost perseverent și hotărât.
Toți aceia care doresc binecuvântarea lui Dumnezeu, asemenea lui Iacov,
care se bazează asemenea lui pe făgăduințele Sale și sunt la fel de serioși și
perseverenți cum a fost el vor reuși, așa cum a reușit el. Mulți dintre cei care
se declară credincioși exercită atât de puțină credință adevărată și cunosc atât
de puțin adevărul, din cauză că sunt nepăsători față de lucrurile spirituale. Ei
nu sunt dispuși să depună eforturi, să-și nege eul, să agonizeze înaintea lui
Dumnezeu și să se roage îndelung și stăruitor pentru a primi binecuvântarea.
Ca urmare, ei nu o obțin. Credința care va rezista în timpul de necaz trebuie
să fie exercitată zi de zi acum. Aceia care nu depun acum eforturi puternice
pentru a exercita o credință perseverentă vor fi întru totul nepregătiți pentru a
exercita credința aceea care îi va face în stare să reziste în ziua necazului. [100]
CAPITOLUL 14
COPIII LUI ISRAEL
Iosif a ascultat învățăturile tatălui său și s-a temut de Domnul. El a
respectat învățăturile drepte ale tatălui său mai mult ca oricare dintre frații
lui. El a prețuit îndrumările lui și i-a plăcut să se supună lui Dumnezeu din
toată inima. Iosif a fost întristat de comportamentul greșit al unora dintre
frații lui și i-a îndemnat cu blândețe să meargă pe o cale neprihănită și să
renunțe la faptele lor rele. Lucrul acesta nu a făcut decât să-i întărâte
împotriva lui. Ura lui față de păcat a fost atât de mare încât nu a putut să
suporte să-i vadă pe frații lui păcătuind împotriva lui Dumnezeu. El i-a vorbit
tatălui său despre lucrul acesta, sperând că autoritatea lui ar putea să-i
determine să se schimbe. Pentru că le-a demascat greșelile, frații lui s-au
înfuriat împotriva lui. Ei au observat dragostea puternică pe care tatăl lor o
manifesta față de Iosif și l-au invidiat. Invidia lor i-a condus la ură, iar apoi la
ucidere.
Îngerul lui Dumnezeu l-a îndrumat pe Iosif prin câteva vise, pe care, în
nevinovăția lui, le-a relatat fraților săi astfel: „’Noi eram la legatul snopilor în
mijlocul câmpului; și iată că snopul meu s-a ridicat și a stat în picioare; iar
snopii voștri l-au înconjurat și s-au aruncat cu fața la pământ înaintea lui.’
Frații lui i-au zis: ’Doar n-ai să împărățești tu peste noi? Doar n-ai să ne
cârmuiești tu pe noi?’ Și l-au urât și mai mult din pricina viselor lui și din
pricina cuvintelor lui.” [101]
„Iosif a mai visat un alt vis și l-a istorisit fraților săi. El a zis: ’Am mai visat
un vis! Soarele, luna și unsprezece stele se aruncau cu fața la pământ înaintea
mea.’ L-a istorisit tatălui său și fraților săi. Tatăl său l-a mustrat și i-a zis: ’Ce
înseamnă visul acesta pe care l-ai visat? Nu cumva vom veni eu, mama ta și
frații tăi să ne aruncăm cu fața la pământ înaintea ta?’ Frații săi au început să-l
pizmuiască; dar tatăl său a ținut minte lucrurile acestea.”
IOSIF ÎN EGIPT
Frații lui Iosif și-au propus să-l ucidă, dar, în cele din urmă, s-au mulțumit
să-l vândă ca sclav pentru a-l împiedica să ajungă mai mare ca ei. Ei au crezut
că îl trimiseseră într-un loc de unde nu va mai putea să-i încurce prin visele
lui și unde nu va mai fi nicio posibilitate ca ele să se împlinească. Totuși
Dumnezeu a condus lucrurile în așa fel încât însăși calea pe care au urmat-o
ei să aducă la îndeplinire tocmai lucrul pe care plănuiseră să nu aibă loc
niciodată, și anume ca el să ajungă să stăpânească peste ei.
Dumnezeu nu l-a lăsat singur pe Iosif în Egipt. Îngerii au pregătit calea
pentru primirea lui. Potifar, dregătorul faraonului, căpetenia străjerilor, l-a
cumpărat de la ismaeliți. Domnul a fost cu Iosif, l-a făcut să prospere și să fie
atât de favorizat de stăpânul lui, încât acesta a încredințat în grija lui Iosif tot
ce avea el. El „a lăsat pe mâinile lui Iosif tot ce avea și n-avea altă grijă decât să
mănânce și să bea”.
Când a fost ispitit să se abată de la calea cea dreaptă, să calce Legea lui
Dumnezeu și să se dovedească lipsit de credincioșie față de stăpânul lui, Iosif
s-a împotrivit cu statornicie și a dovedit puterea înnobilatoare a temerii de
Dumnezeu, prin răspunsul pe care i l-a dat [102] soției stăpânului său. După
ce i-a vorbit despre marea încredere pe care o avea stăpânul lui în el,
încredințându-i tot ce avea, Iosif a exclamat: „Cum aș putea să fac eu un rău
atât de mare și să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” El nu putea să fie
constrâns să se abată de la calea neprihănirii și să calce Legea lui Dumnezeu
nici prin ademeniri, nici prin amenințări.
Când a fost acuzat și condamnat pe nedrept de o nelegiuire josnică, el nu s-
a lăsat cuprins de disperare. Pentru că era conștient de nevinovăția lui, Iosif a
continuat să se încreadă în Dumnezeu. Iar Dumnezeu, care îl susținuse până
atunci, nu l-a părăsit. Iosif a fost legat cu lanțuri și ținut într-o închisoare
întunecoasă. Totuși Dumnezeu a schimbat chiar și nenorocirea aceasta într-o
binecuvântare. El i-a dat trecere înaintea mai-marelui închisorii și, curând, lui
Iosif i-a fost încredințată supravegherea tuturor celor aflați în închisoare.
Aici se află un exemplu pentru toate generațiile care vor trăi pe pământ.
Deși este posibil să fie expuși ispitelor, totuși ei trebuie să-și dea seama că
întotdeauna va fi o cale de apărare în apropiere, iar dacă vor cădea, va fi doar
vina lor. Dumnezeu va fi un ajutor mereu prezent în vreme de nevoie, iar
Duhul Său îi va ocroti. Deși vor fi înconjurați de ispitele cele mai aspre, există
un Izvor al puterii la care pot să apeleze pentru a li se împotrivi.
Cât de nemilos a fost atacul asupra caracterului moral al lui Iosif! Atacul
acesta venea din partea unei persoane influente și era cât se poate de puternic
pentru a-l duce în rătăcire. Totuși cât de prompt și ferm i s-a împotrivit Iosif!
El a suferit pentru virtutea și integritatea lui, deoarece femeia aceea care nu a
putut să-l ducă în rătăcire s-a răzbunat tocmai împotriva virtuții pe care nu a
putut să o submineze și, prin influența ei, a făcut ca Iosif să fie aruncat în
închisoare printr-o acuzație nedreaptă. El a suferit pentru că nu a renunțat la
integritatea lui. Însă și-a pus reputația și interesele în mâinile lui Dumnezeu.
Cu toate că Dumnezeu a îngăduit ca Iosif să sufere pentru un timp spre a-l
pregăti să ocupe o [103] poziție importantă, totuși El a păzit reputația aceea
care fusese înnegrită de acuzatoarea nelegiuită și, în cele din urmă, în
momentul rânduit de El, a făcut ca reputația aceea să strălucească. Dumnezeu
a făcut ca până și închisoarea să fie o cale pentru înălțarea lui Iosif. În timp,
virtutea își va aduce propria răsplată. Apărarea inimii lui Iosif a constat în
temerea de Dumnezeu, care l-a făcut să fie credincios și drept față de stăpânul
său și loial față de Dumnezeu.
Deși a fost înălțat în poziția de conducător asupra întregii țări, totuși Iosif
nu L-a uitat pe Dumnezeu. El știa că era un străin, într-o țară străină,
despărțit de tatăl său și de frații săi, fapt care îi producea adesea tristețe, dar
avea o încredere neclintită că mâna lui Dumnezeu Îl călăuzise pentru a-l așeza
într-o poziție importantă. Cu o atitudine de dependență continuă față de
Dumnezeu, Iosif și-a îndeplinit cu credincioșie toate îndatoririle ce-i
reveneau poziției lui, în calitate de conducător al Egiptului.
Iosif a umblat cu Dumnezeu. El nu a putut fi constrâns să se abată de la
calea neprihănirii și să calce Legea lui Dumnezeu nici prin ademeniri, nici prin
amenințări. Stăpânirea de sine și răbdarea de care a dat dovadă în situațiile
potrivnice, precum și credincioșia lui neșovăitoare au fost scrise în raportul
biblic pentru binele tuturor acelora care urmau să trăiască pe pământ. Când
frații lui Iosif și-au recunoscut păcatul înaintea lui, el i-a iertat fără rețineri și,
prin faptele lui de bunătate și dragoste, le-a arătat că nu manifestă niciun
resentiment pentru comportamentul lor nemilos pe care îl avuseseră față de el.
ZILELE DE PROSPERITATE
Copiii lui Israel nu au fost niște sclavi. Ei nu-și vânduseră niciodată vitele,
pământurile sau pe ei înșiși faraonului în schimbul hranei, așa cum făcuseră
mulți dintre egipteni. Lor le fusese acordată o parte a țării unde urmau să
locuiască împreună cu turmele și cirezile lor, datorită serviciului pe care Iosif
îl făcuse pentru împărăție. Faraonul [104] prețuise înțelepciunea lui în
administrarea tuturor lucrurilor legate de împărăție, îndeosebi în pregătirea
pentru anii îndelungați de foamete care au venit asupra Egiptului. El a simțit
că prosperitatea întregii împărății se datora administrării înțelepte a lui Iosif
și, ca semn al recunoștinței lui, i-a zis lui Iosif: „Țara Egiptului este deschisă
înaintea ta; așază pe tatăl tău și pe frații tăi în cea mai bună parte a țării. Să
locuiască în ținutul Gosen; și dacă găsești printre ei oameni destoinici, pune-i
în fruntea turmelor mele.”
„Iosif a așezat pe tatăl său și pe frații săi și le-a dat o moșie în țara Egiptului,
în cea mai bună parte a țării, în ținutul lui Ramses, cum poruncise faraon.
Iosif a hrănit cu pâine pe tatăl său, pe frații săi și pe toată familia tatălui său,
după numărul copiilor.”
Împăratul Egiptului nu a cerut niciun impozit de la frații și de la tatăl lui
Iosif, iar lui Iosif i-a fost acordat privilegiul de a-i aproviziona cu hrană din
belșug. Împăratul le-a zis conducătorilor lui: „Nu suntem noi îndatorați
Dumnezeului lui Iosif și lui Iosif pentru această rezervă îmbelșugată de hrană?
Oare nu datorită înțelepciunii lui am adunat-o noi într-o măsură atât de
abundentă? În timp ce alte țări pier, noi avem suficient! Administrarea lui a
îmbogățit mult împărăția.”
„Iosif a murit și toți frații lui și toată vârsta aceea de oameni. Fiii lui Israel s-
au înmulțit, s-au mărit, au crescut și au ajuns foarte puternici. Și s-a umplut
țara de ei. Peste Egipt s-a ridicat un nou împărat, care nu cunoscuse pe Iosif.
El a zis poporului său: ’Iată că poporul copiilor lui Israel este mai mare și mai
puternic decât noi. Veniți să ne arătăm dibaci față de el, ca să nu crească,
pentru ca nu cumva, [105] dacă se va întâmpla un război, să se unească și el
cu vrăjmașii noștri, să ne bată și să iasă apoi din țară.”
ASUPRIREA
Acest împărat nou al Egiptului aflase că israeliții aduseseră un mare folos
împărăției. Mulți dintre ei erau lucrători capabili și inteligenți, iar el nu voia
să piardă contribuția muncii lor. Împăratul acesta nou îi punea pe copiii lui
Israel în aceeași categorie cu sclavii care își vânduseră turmele, cirezile,
pământurile și pe ei înșiși împărăției. „Și au pus peste ei isprăvnicei, ca să-i
asuprească prin munci grele. Astfel, a zidit el cetățile Pitom și Ramses, ca să
slujească de hambare lui faraon.
Dar cu cât îl asupreau mai mult, cu atât se înmulțea și creștea; și s-au
scârbit de poporul Israel. Atunci, egiptenii au adus pe copiii lui Israel la o
aspră robie. Le-au făcut viața amară prin lucrări grele de lut și cărămizi și prin
tot felul de lucrări de pe câmp: în toate muncile acestea pe care-i sileau să le
facă erau fără niciun pic de milă.”
Ei le-au obligat pe femei să lucreze la câmp, ca și când ar fi fost niște sclave.
Totuși numărul israeliților nu a scăzut. Când au văzut că ei continuau să se
înmulțească, împăratul și conducătorii s-au consultat pentru a-i constrânge să
îndeplinească o anumită cantitate de muncă în fiecare zi. Ei s-au gândit să-i
supună prin munci grele și erau supărați că nu puteau să-i facă să scadă
numeric și să zdrobească spiritul lor independent.
Pentru că nu au reușit să-și atingă scopul, ei și-au împietrit inimile și au
mers mai departe. Împăratul a poruncit ca toți copiii de parte bărbătească să
fie uciși chiar la naștere. Satana era acela care [106] conducea evenimentele.
El știa că Eliberatorul urma să se nască din mijlocul evreilor pentru a-i scăpa
din asuprire. El credea că, dacă putea să-l determine pe împărat să-i ucidă pe
copiii de parte bărbătească, scopul lui Dumnezeu nu se va împlini. Femeile se
temeau de Dumnezeu și nu au făcut așa cum le-a poruncit împăratul
Egiptului, ci i-au lăsat în viață pe copiii de parte bărbătească.
Femeile nu au îndrăznit să-i ucidă pe copiii evrei și, pentru că nu au
respectat porunca împăratului, Domnul le-a făcut să prospere. Când a fost
înștiințat că porunca lui nu fusese respectată, împăratul Egiptului a fost foarte
supărat. Atunci, a dat o poruncă mai amplă și mai urgentă. El le-a spus
tuturor egiptenilor să fie vigilenți, spunându-le: „Să aruncați în râu pe orice
băiat care se va naște și să lăsați pe toate fetele să trăiască.”
MOISE
Când decretul acesta nemilos ajunsese să fie aplicat pe deplin, s-a născut
Moise. Mama lui l-a ascuns atât cât a putut să facă lucrul acesta în siguranță,
iar după aceea a pregătit un mic coș de nuiele, pe care l-a uns cu lut și cu
smoală, așa încât apa să nu poată pătrunde în micul vas, apoi l-a așezat pe
malul apei, împreună cu copilul, în timp ce sora lui se plimba pe aproape, cu
o aparentă indiferență. Ea era nerăbdătoare să vadă ce se va întâmpla cu
fratele ei cel mic. Îngerii vegheau, de asemenea, pentru ca niciun rău să nu i se
întâmple copilașului neajutorat, care fusese pus acolo de o mamă iubitoare și
încredințat grijii lui Dumnezeu prin rugăciunile ei stăruitoare amestecate cu
lacrimi.
Îngerii aceștia au îndrumat pașii fiicei faraonului spre râu, aproape de locul
unde se afla micuțul străin nevinovat. Atenția ei a fost atrasă spre acea bărcuță
ciudată și a trimis una dintre slujitoarele ei să o scoată din apă și să o aducă la
ea. [107] Când a dat la o parte acoperitoarea așezată pe această bărcuță
neobișnuită, a văzut un copil drăgălaș și iată că „era un băiețaș care plângea. I-
a fost milă de el.” Ea și-a dat seama că o mamă evreică, plină de duioșie,
folosise această modalitate ciudată pentru a păstra viața copilașului ei mult
iubit și a hotărât îndată ca acest copil să fie fiul ei. Sora lui Moise a venit
îndată înaintea ei și a întrebat: „Să mă duc să-ți chem o doică dintre femeile
evreilor ca să-ți alăpteze copilul?” „Du-te”, i-a răspuns fata faraonului.
Ea a alergat plină de bucurie la mama ei, i-a spus veștile bune și a condus-o
în mare grabă la fiica faraonului, care i-a încredințat mamei copilul spre a-l
îngriji și a plătit-o cu generozitate pentru creșterea propriului copil. Cu multă
recunoștință, mama și-a început acum lucrarea cea sigură și fericită. Ea a
crezut că Dumnezeu îi scăpase viața și a folosit cu credincioșie ocazia
prețioasă de a-l educa pe fiul ei în vederea unei vieți folositoare. Ea s-a ocupat
de îndrumarea lui cu mai multă atenție decât de educația celorlalți copii ai ei,
pentru că a fost convinsă că el fusese salvat pentru o lucrare mare. Prin
învățăturile ei credincioase, ea a inspirat în mintea lui tânără temerea de
Dumnezeu și dragostea pentru adevăr și dreptate.
Mama lui Moise nu s-a oprit aici în eforturile ei, ci s-a rugat stăruitor lui
Dumnezeu ca fiul ei să fie păzit de orice influență degradatoare. Ea l-a învățat
să îngenuncheze și să se roage Dumnezeului celui viu, pentru că numai El
putea să-l asculte și să-l ajute în orice situație de criză. Ea a căutat să
întipărească în mintea lui înțelegerea caracterului păcătos al idolatriei. Ea știa
că el urma să fie despărțit curând de influența ei și să fie dat mamei lui
împărătești adoptive pentru a fi înconjurat de influențe menite [108] să-l facă
să nu creadă în existența Creatorului cerurilor și al pământului.
Învățăturile pe care le-a primit de la părinții lui au avut scopul de a-i întări
mintea și de a-l feri de a ajunge să fie mândru și degradat de păcat și de a se
îngâmfa în mijlocul splendorii și luxului vieții de la curte. El a avut o gândire
limpede și o inimă plină de înțelegere și nu a pierdut niciodată impresiile
evlavioase pe care le-a primit în tinerețe. Mama lui l-a păstrat cât a putut de
mult, dar, când a ajuns la vârsta de doisprezece ani, a fost nevoită să se
despartă de el, iar el a ajuns să fie fiul fiicei faraonului.
Satana a fost înfrânt. Prin faptul că îl îndemnase pe faraon să-i ucidă pe copiii
de parte bărbătească, el a crezut că va împiedica împlinirea planurilor lui
Dumnezeu și îl va nimici pe acela pe care Dumnezeu îl va aduce pentru
eliberarea poporului Său. Totuși însuși decretul care îi trimitea pe copiii evrei
la moarte a fost mijlocul folosit de Dumnezeu pentru a-l duce pe Moise în
familia împărătească, unde a avut avantajul de a ajunge să fie un om învățat și
pregătit la cel mai înalt nivel pentru a-l scoate pe poporul său din Egipt.
Faraon s-a așteptat ca nepotul său adoptiv să-i urmeze la tron. El l-a educat
pentru a sta în fruntea armatelor Egiptului și pentru a le conduce în luptă.
Moise a fost foarte favorizat de armata faraonului și a fost onorat, deoarece el
condusese războiul cu înțelepciune și o abilitate superioară. „Moise a învățat
toată înțelepciunea egiptenilor și era puternic în cuvinte și în fapte.” Egiptenii
îl considerau pe Moise o persoană remarcabilă.
PREGĂTIREA SPECIALĂ PENTRU CONDUCERE
Îngerii i-au spus lui Moise că Dumnezeu îl alesese pentru a-i elibera pe
copiii lui Israel. Conducătorii lui Israel, de asemenea, au fost învățați de îngeri
că timpul [109] eliberării lor se apropie și că Moise era omul pe care
Dumnezeu îl va folosi pentru îndeplinirea acestei lucrări. Moise a crezut că
poporul Israel va fi eliberat printr-un război și că el va conduce armata
evreilor împotriva armatei egiptene și îi va scăpa pe frații lui de jugul
asupririi. Pentru că a avut în vedere lucrul acesta, Moise a vegheat asupra
propriilor simțăminte ca nu cumva să se lege prea puternic de mama lui
adoptivă și de faraon și să-i fie mai dificil să rămână liber pentru a împlini
voia lui Dumnezeu.
Domnul l-a ferit pe Moise de influențele degradatoare din jurul lui. Moise
nu a uitat niciodată principiile adevărului pe care le-a primit în copilărie de la
părinții lui temători de Dumnezeu. Când a fost cel mai necesar să fie apărat
de influențele degradatoare ale vieții de la curte, învățăturile primite în
tinerețe au adus roade. Temerea de Dumnezeu a fost mereu în atenția lui.
Dragostea față de frații lui a fost atât de puternică și respectul față de credința
evreilor a fost atât de mare, încât nu a vrut să-și ascundă apartenența de
dragul cinstei de a fi un moștenitor al familiei împărătești.
Când a ajuns la vârsta de patruzeci de ani, Moise „a ieșit pe la frații săi și a
fost martor la muncile lor grele. A văzut pe un egiptean care bătea pe un
evreu, unul dintre frații lui. S-a uitat în toate părțile și, văzând că nu este
nimeni, a omorât pe egiptean și l-a ascuns în nisip. A ieșit și în ziua
următoare; și iată că doi evrei se certau. A zis celui ce n-avea dreptate: ’Pentru
ce lovești pe semenul tău?’ Și omul acela a răspuns: ’Cine te-a pus pe tine mai-
mare și judecător peste noi? Nu cumva ai de gând să mă omori și pe mine,
cum ai omorât pe egipteanul acela?’ Moise s-a temut și a zis: ’Nu mai încape
îndoială că faptul este cunoscut.’ Faraon a aflat ce se petrecuse [110] și căuta
să omoare pe Moise. Dar Moise a fugit dinaintea faraonului și a locuit în țara
Madian.” Domnul l-a călăuzit și Moise și i-a găsit adăpost în casa lui Ietro, un
om care se închina lui Dumnezeu. El era păstor și, în același timp, preot al
Madianului. Fiicele lui îngrijeau turmele. Totuși, curând, turmele lui Ietro au
ajuns în grija lui Moise, care s-a căsătorit cu fiica lui Ietro și a rămas patruzeci
de ani în Madian.
Moise a fost prea pripit când l-a ucis pe egiptean. El a presupus că israeliții
au înțeles că providența deosebită a lui Dumnezeu îl chemase să-i elibereze.
Totuși Dumnezeu nu a plănuit să-i elibereze pe copiii lui Israel prin război,
așa cum credea Moise, ci prin puterea Sa măreață, pentru ca slava să-I fie
atribuită numai Lui. Dumnezeu a folosit fapta lui Moise, uciderea
egipteanului, pentru a-Și aduce planul la îndeplinire. În providența Sa, El îl
dusese pe Moise în familia împărătească din Egipt, unde primise o educație
cuprinzătoare, și totuși Moise nu fusese pregătit ca Dumnezeu să-i
încredințeze lucrarea cea mare pentru care îl chemase să o îndeplinească.
Moise nu putea să părăsească imediat curtea împăratului și favorurile care îi
erau acordate ca nepot al faraonului, ca să îndeplinească lucrarea specială a lui
Dumnezeu. El avea nevoie de un timp pentru a câștiga experiență și pentru a
fi educat în școala sărăciei și a condițiilor potrivnice. În timp ce trăia în locul
său retras, Domnul Și-a trimis îngerii pentru a-l învăța într-o modalitate
deosebită cu privire la viitor. Acolo, el a învățat mai bine importanta lecție a
stăpânirii de sine și a umilinței. El a păzit turmele lui Ietro și, în timp ce își
îndeplinea îndatoririle umile de păstor, Dumnezeu îl pregătea pentru a fi
păstorul spiritual al turmei Sale, adică al poporului Său, Israel.
Pe când conducea turma în deșert, Moise a ajuns la muntele lui Dumnezeu,
chiar la Horeb, iar acolo „Îngerul Domnului i S-a arătat într-o flacără de foc
care ieșea din mijlocul unui rug”. „Domnul a zis: ’Am văzut asuprirea
poporului Meu, care este în Egipt, și am auzit strigătele pe care le scoate din
pricina asupritorilor lui; căci îi cunosc durerile. M-am pogorât ca să-l izbăvesc
din mâna egiptenilor și să-l scot din țara aceasta și să-l duc într-o țară bună și
întinsă, într-o țară unde curg lapte și miere… Iată că strigătele israeliților au
ajuns până la Mine și am văzut chinul cu care îi chinuiesc egiptenii. Acum,
vino, Eu te voi trimite la faraon și vei scoate din Egipt pe poporul Meu, pe
copiii lui Israel.’”
Sosise timpul când Dumnezeu dorea ca Moise să schimbe toiagul de păstor
cu toiagul lui Dumnezeu, căruia îi dăduse puterea de a săvârși semne și
minuni pentru a elibera pe poporul Său din asuprire și pentru a-l ocroti când
va fi urmărit de vrăjmașii lui.
Moise a fost de acord să-și aducă la îndeplinire misiunea. Mai întâi l-a
vizitat pe socrul lui și a primit consimțământul acestuia pentru a se întoarce
împreună cu familia în Egipt. El nu a îndrăznit să-i spună lui Ietro solia pe
care o avea de transmis faraonului, ca nu cumva acesta să nu fie dispus să o
lase pe soția și pe copiii lui să-l însoțească într-o misiune atât de periculoasă.
Domnul l-a întărit și i-a îndepărtat temerile spunându-i: „Du-te, întoarce-te
în Egipt, căci toți cei ce umblau să-ți ia viața au murit.” [122]
CAPITOLUL 15
DESCOPERIREA PUTERII LUI DUMNEZEU
Copiii lui Israel au stat mulți ani în robia egiptenilor. Când au venit în
Egipt, fuseseră doar câteva familii, dar au ajuns să fie o mare mulțime. Pentru
că erau înconjurați de idolatrie, mulți dintre ei pierduseră cunoașterea
Dumnezeului adevărat și uitaseră Legea Sa. Aceștia s-au alăturat egiptenilor
în închinarea la soare, lună și stele, precum și la animale și chipuri făcute de
mâini omenești.
Tot ce se afla în jurul copiilor lui Israel era menit să-i facă să-L uite pe
Dumnezeul cel viu. Totuși printre ei erau și evrei care păstraseră cunoașterea
Dumnezeului adevărat, Creatorul cerului și al pământului. Ei erau întristați
când își vedeau copiii că sunt martori zi de zi la urâciunile oamenilor idolatri
din jurul lor și chiar că iau parte cu ei la aceste fapte, închinându-se zeităților
egiptene, făcute din lemn și piatră, și aducând jertfe acestor obiecte lipsite de
viață. Cei credincioși au fost întristați și, în necazul lor, au strigat către
Domnul, cerându-I să-i elibereze de jugul egiptean, să-i scoată din Egipt și să-
i ducă într-un loc unde să scape de idolatrie și de influențele degradatoare din
jurul lor.
Totuși mulți evrei erau mulțumiți mai degrabă să rămână în sclavie decât să
meargă într-o țară nouă și să întâmpine dificultățile care însoțeau o astfel de
călătorie. [113] Ca urmare, Domnul nu i-a eliberat prin primele semne și
minuni făcute în fața faraonului. El a condus evenimentele spre o manifestare
deplină a spiritului tiranic al faraonului, ca să-Și poată arăta marea Sa putere
atât față de egipteni, cât și față de poporul Său și să-i facă nerăbdători să
părăsească Egiptul și să aleagă să-I slujească lui Dumnezeu.
Deși mulți israeliți ajunseseră să fie corupți de idolatrie, totuși cei
credincioși au rămas neclintiți. Ei nu și-au ascuns credința, ci au recunoscut
în mod deschis în fața egiptenilor faptul că Îi slujeau singurului Dumnezeu
adevărat și viu. Ei au repetat dovezile existenței și ale puterii lui Dumnezeu de
la creație și până în timpul lor. Egiptenii avuseseră ocazia de a se familiariza
cu credința evreilor și cu Dumnezeul lor. Ei încercaseră să-i îndepărteze pe
închinătorii credincioși de Dumnezeul cel adevărat și fuseseră deranjați de
faptul că nu reușiseră să facă lucrul acesta nici prin amenințări, nici prin
făgăduirea unor răsplătiri, nici prin felul nemilos în care îi trataseră.
Ultimii doi faraoni care ocupaseră tronul Egiptului fuseseră tirani și îi
amenințaseră fără milă pe evrei. Bătrânii lui Israel se străduiseră să încurajeze
credința tot mai slabă a israeliților, amintindu-le de făgăduința făcută lui
Avraam și de cuvintele profetice pe care le spusese Iosif înainte de a muri,
prevestind eliberarea lor din Egipt. Unii au vrut să asculte și să creadă. Alții au
privit la propria situație nefericită și și-au pierdut speranța.
POPORUL ISRAEL, INFLUENȚAT DE MEDIUL ÎN CARE
TRĂIA
Egiptenii aflaseră despre așteptările copiilor lui Israel și luau în râs
speranțele lor de eliberare, vorbind batjocoritor despre puterea Dumnezeului
lor. Ei le atrăgeau atenția asupra situației lor ca popor, o simplă națiune de
sclavi, și le spuneau [114] cu dispreț: „Dacă Dumnezeul vostru este atât de
drept și de milos și are o putere mai mare ca zeii Egiptului, de ce nu vă
eliberează? De ce nu Își manifestă măreția și puterea înălțându-vă?
Apoi, egiptenii le atrăgeau atenția israeliților asupra oamenilor din propriul
popor, care se închinau chiar la idolii lor, pe care israeliții îi numeau
dumnezei falși. Ei spuneau triumfători că zeii lor îi făcuseră să prospere, le
dăduseră hrană, ploaie și bogății mari, că tot zeii lor îi dăduseră pe israeliți în
mâinile lor pentru a le sluji și că ei aveau puterea de a-i asupri și de a-i ucide,
așa încât să nu mai existe ca popor. Ei râdeau de ideea că evreii urmau să fie
eliberați vreodată din sclavie.
Faraonul a declarat cu îngâmfare că ar dori să-L vadă pe Dumnezeul lor
eliberându-i din mâinile lui. Cuvintele acestea au nimicit speranțele multora
dintre copiii lui Israel. Li se părea că declarațiile împăratului și ale
sfătuitorilor lui erau prea greu de suportat. Ei știau că erau tratați ca niște
sclavi și că trebuie să suporte toată asuprirea pe care conducătorii și
supraveghetorii lor voiau să o aducă asupra lor. Copiii lor de parte
bărbătească erau căutați și uciși. Însăși viața li se părea o povară, dar credeau
în Dumnezeul cerurilor și I se închinau.
Apoi, au comparat situația lor cu aceea a egiptenilor. Ei nu credeau deloc în
Dumnezeul cel viu, care avea puterea de a salva sau de a nimici. Unii dintre ei
se închinau la idoli, chipuri de lemn și de piatră, în timp ce alții aleseseră să se
închine la soare, lună și stele, și totuși prosperau și erau bogați. Unii dintre
evrei credeau că, dacă Dumnezeu era mai presus de toți zeii, nu îi va lăsa să fie
niște sclavi ai unui popor idolatru.
Slujitorii credincioși ai lui Dumnezeu au înțeles că [115] El îngăduise ca ei
să ajungă în Egipt din cauza necredincioșiei lor față de Dumnezeu, ca popor,
și din cauza înclinației lor de a întemeia căsătorii cu persoane din alte națiuni,
fiind duși în felul acesta la idolatrie. Ei le-au spus cu hotărâre fraților lor că
Dumnezeu îi va scoate curând din Egipt și va sfărâma jugul asupririi lor.
Sosise timpul când Dumnezeu avea să răspundă la rugăciunile poporului
Său asuprit și să-l scoată din Egipt prin manifestări atât de mărețe ale puterii
Sale, încât egiptenii să fie constrânși să recunoască faptul că Dumnezeul
evreilor, pe care Îl disprețuiseră, era mai presus de toți zeii. El urma să-i
pedepsească pentru idolatria lor și pentru că le atribuiau cu îngâmfare zeilor
lor fără viață toate binecuvântările pe care le primiseră. Dumnezeu avea să
slăvească propriul Nume, pentru ca popoarele celelalte să audă despre puterea
Lui și să tremure în fața faptelor Sale mărețe și pentru ca poporul Său,
asistând la lucrările Sale minunate, să se întoarcă întru totul de la idolatrie
pentru a-I aduce o închinare autentică.
Prin eliberarea lui Israel din Egipt, Dumnezeu Și-a arătat într-un mod
vizibil înaintea tuturor egiptenilor mila Sa față de poporul Său. Dumnezeu a
considerat că este potrivit să aducă la îndeplinire judecățile Sale asupra
faraonului, așa încât, dacă nu va putea fi convins pe altă cale, să afle din
propria experiență nefericită că puterea Sa era mai presus de puterea tuturor
celorlalți zei. Pentru ca Numele Său să fie recunoscut pe întregul pământ, El
urma să prezinte înaintea tuturor popoarelor o dovadă exemplară și
convingătoare cu privire la puterea și dreptatea Sa divină. Planul lui
Dumnezeu a fost ca manifestările acestea ale puterii să întărească credința
celor ce alcătuiau poporul Său, iar urmașii lor să I se închine cu statornicie
doar Lui, Dumnezeul care făcuse minuni atât de pline de milă pentru ei.
După ce faraonul îi ceruse poporului să confecționeze cărămizi fără să le
dea paie, Moise i-a declarat că Dumnezeul pe care el pretindea că nu-L
cunoaște avea să îl oblige să se [116] supună cerințelor Sale și să recunoască
autoritatea Sa în calitate de Conducător suprem.
PLĂGILE
Minunile în care toiagul a fost prefăcut într-un șarpe și apa râului, în sânge
nu au mișcat inima împietrită a faraonului, ci doar au sporit ura lui față de
israeliți. Lucrarea vrăjitorilor l-a determinat să creadă că minunile acestea
fuseseră făcute prin magie, dar a avut din plin dovada că lucrurile nu erau așa,
când plaga broaștelor a fost înlăturată. Dumnezeu ar fi putut să le facă să
dispară și să se întoarcă în țărână într-o clipă, dar nu a făcut așa, ca nu cumva,
după ce aveau să fie îndepărtate, împăratul și egiptenii să spună că acestea
fuseseră rezultatul magiei, asemenea lucrării făcute de magicieni. Broaștele au
murit, și egiptenii le-au strâns grămezi, care au putut fi văzute de toți și care
au poluat aerul. În minunea aceasta, împăratul și toți cei din Egipt au primit
dovezi pe care logica și filozofia lor deșartă nu
le-au putut înlătura și care arătau că lucrarea aceasta nu era rezultatul magiei,
ci o judecată venită de la Dumnezeul cerurilor.
Vrăjitorii nu au fost în stare să producă păduchii. Domnul nu le-a îngăduit
nici măcar să li se pară, nici lor, nici egiptenilor, că ei puteau să aducă plaga
păduchilor. El voia să înlăture orice scuză pentru necredința faraonului. El i-a
constrâns chiar și pe vrăjitori să spună: „Aici este degetul lui Dumnezeu!”
Apoi, a urmat plaga muștelor câinești. Muștele aduse peste Egipt nu erau
asemenea muștelor inofensive care ne supără în unele anotimpuri ale anului,
ci erau mari și veninoase. Mușcătura lor era foarte dureroasă, atât pentru
oameni, cât și pentru animale. Dumnezeu a făcut deosebire între cei din
poporul Său și egipteni și nu a îngăduit ca muștele să apară pe teritoriile
locuite de evrei. [117]
Domnul a trimis apoi plaga ciumei animalelor, dar, în același timp, a
ocrotit turmele și cirezile evreilor, așa încât nu a murit niciun animal. Apoi a
venit plaga bubelor, atât peste oameni, cât și peste animale, și nici vrăjitorii nu
au putut să se ferească de ea. După aceea, Domnul a trimis asupra Egiptului
plaga ploii cu piatră amestecată cu foc, cu tunete și fulgere. Fiecare plagă a
fost anunțată înainte de a veni, ca să nu se spună că a avut loc din întâmplare.
Domnul le-a demonstrat egiptenilor că întregul pământ se afla sub
conducerea Dumnezeului evreilor – că tunetele, piatra și furtuna se supuneau
vocii Sale. Faraon cel mândru, care întrebase la început: „Cine este Domnul,
ca să ascult de glasul Lui?”, s-a umilit și a zis: „Am păcătuit. Domnul are
dreptate, iar eu și poporul meu suntem vinovați.” El l-a rugat pe Moise să
mijlocească înaintea lui Dumnezeu, pentru ca tunetele și fulgerele
îngrozitoare să înceteze.
Apoi, Domnul a trimis plaga îngrozitoare a lăcustelor. Împăratul a ales mai
degrabă să vină plăgile decât să se supună lui Dumnezeu. El și-a văzut
întreaga împărăție suportând minunile acestor judecăți îngrozitoare, fără să
simtă vreo remușcare. Atunci, Domnul a trimis întunericul asupra Egiptului.
Oamenii nu numai că au fost lipsiți de lumină, dar atmosfera era foarte
apăsătoare, așa încât respirația era grea, totuși evreii au avut parte de aer curat
și de lumină în locuințele lor.
Dumnezeu a mai adus încă o plagă înspăimântătoare asupra Egiptului, mai
aspră ca oricare plagă precedentă. Doar împăratul și preoții idolatri se mai
împotriveau ultimei cereri adresate de Moise. Poporul dorea ca evreilor să li
se îngăduie să părăsească Egiptul. Moise i-a vorbit faraonului și poporului
egiptean, precum și israeliților, despre natura și rezultatul ultimei plăgi. În
noaptea aceea, [118] atât de îngrozitoare pentru egipteni și atât de plină de
slavă pentru poporul lui Dumnezeu, a fost instituit ceremonialul solemn al
sărbătorii Paștelui.
Împăratului egiptean și poporului mândru și idolatru le-a fost foarte dificil
să se supună cerințelor Dumnezeului cerului. Împăratul Egiptului a cedat
foarte greu. Când se afla sub loviturile cele mai dureroase, el era dispus să
cedeze puțin, dar când loviturile erau înlăturate, el își retrăgea aprobările
făcute. Ca urmare, asupra Egiptului a fost adusă plagă după plagă, dar el nu a
cedat mai mult decât fusese obligat să cedeze prin pedepsele îngrozitoare ale
mâniei lui Dumnezeu. Faraonul a continuat în răzvrătirea lui, chiar și după ce
Egiptul fusese ruinat.
Moise și Aaron i-au spus faraonului care aveau să fie natura și rezultatul
fiecărei plăgi ce avea să urmeze, din cauza refuzului său de a-l lăsa pe Israel să
plece. De fiecare dată, el a văzut plăgile acestea venind exact așa cum i se
spusese că vor veni, și totuși nu a vrut să se supună. Mai întâi, el a vrut să le
dea doar permisiunea de a-I aduce jertfe lui Dumnezeu în țara Egiptului, apoi,
după ce Egiptul suferise din cauza mâniei lui Dumnezeu, el a fost de acord să
plece numai bărbații. După ce Egiptul fusese nimicit aproape în întregime de
plaga lăcustelor, el a fost de acord să plece și femeile, și copiii, dar nu a vrut
să-i lase să plece împreună cu turmele lor. Atunci, Moise i-a spus faraonului
că îngerul lui Dumnezeu va ucide fiecare întâi născut din familiile lor.
Fiecare plagă fusese din ce în ce mai aspră decât precedenta, iar aceasta
urma să fie mai îngrozitoare decât toate celelalte. Totuși împăratul cel
mândru a fost nespus de furios și nu s-a umilit. Când au văzut pregătirile
mari care aveau loc în mijlocul israeliților, în vederea acelei nopți
înspăimântătoare, egiptenii au ridiculizat acel semn al sângelui de pe pragul
ușii caselor lor. [119]
CAPITOLUL 16
ELIBERAREA POPORULUI ISRAEL DIN ROBIE
Copiii lui Israel respectaseră îndrumările date de Dumnezeu și, în timp ce
îngerul morții trecea din casă în casă printre egipteni, ei erau pregătiți cu toții
pentru călătorie și așteptau ca împăratul cel răzvrătit și mai-marii lui să-i
îndemne să plece.
„La miezul nopții, Domnul a lovit pe toți întâii născuți din țara Egiptului,
de la întâiul născut al faraonului, care ședea pe scaunul lui de domnie, până la
întâiul născut al celui închis în temniță, și până la toți întâii născuți ai
dobitoacelor. Faraon s-a sculat noaptea, el și toți slujitorii lui, și toți egiptenii;
și au fost mari țipete în Egipt, căci nu era casă unde să nu fie un mort. ’Luați-
vă și oile și boii, cum ați zis, duceți-vă și binecuvântați-mă.’ Egiptenii zoreau
poporul și se grăbeau să-i scoată din țară, căci ziceau: ’Altfel, toți vom pieri.’
Poporul și-a luat plămădeala, înainte de a se dospi. Și-au învelit postăvile cu
plămădeala în haine și le-au pus pe umeri. Copiii [120] lui Israel au făcut ce
spusese Moise și au cerut egiptenilor vase de argint, vase de aur și haine.
Domnul a făcut ca poporul să capete trecere înaintea egiptenilor, care le-au
împlinit cererea. Și astfel au jefuit pe egipteni.”
Domnul i-a descoperit lui Avraam lucrul acesta cu patru sute de ani înainte
de a se împlini: „Și Domnul a zis lui Avram: ’Să știi hotărât că sămânța ta va fi
străină într-o țară care nu va fi a ei; acolo va fi robită și o vor apăsa greu timp
de patru sute de ani. Dar pe neamul căruia îi va fi roabă, îl voi judeca Eu, și pe
urmă va ieși de acolo cu mari bogății” (Geneza 15,13.14).
„O mulțime de oameni de tot soiul s-au suit împreună cu ei; aveau și turme
însemnate de oi și boi.” Copiii lui Israel au ieșit din Egipt împreună cu toate
proprietățile lor, care nu i-au aparținut faraonului, pentru că nu i le
vânduseră niciodată. Iacov și fiii lui au venit cu turmele și cirezile lor în Egipt.
Copiii lui Israel ajunseseră nespus de numeroși, iar turmele și cirezile lor se
înmulțiseră mult. Dumnezeu îi judecase pe egipteni, trimițând peste ei plăgile
și făcându-i să-i grăbească pe israeliți să iasă din Egipt cu tot ce aveau.
„După ce a lăsat faraonul pe popor să plece, Dumnezeu nu l-a dus pe
drumul care dă în țara filistenilor, măcar că era mai aproape, căci a zis
Dumnezeu: ’S-ar putea să-i pară rău poporului văzând războiul și să se
întoarcă în Egipt.’ Ci Dumnezeu a pus pe popor să facă un ocol pe drumul
care duce spre pustie, spre Marea Roșie. Copiii lui Israel au ieșit înarmați din
țara Egiptului. Moise a luat cu el oasele lui Iosif, căci Iosif pusese pe fiii lui
Israel să jure zicând: ’Când vă va cerceta Dumnezeu, [121] să luați cu voi
oasele mele de aici.’”
STÂLPUL DE FOC
„Au plecat din Sucot și au tăbărât la Etam, la marginea pustiei. Domnul
mergea înaintea lor ziua într-un stâlp de nor, ca să-i călăuzească pe drum, iar
noaptea într-un stâlp de foc, ca să-i lumineze, pentru ca să meargă și ziua, și
noaptea. Stâlpul de nor nu se depărta dinaintea poporului în timpul zilei, nici
stâlpul de foc în timpul nopții.”
Domnul a știut că filistenii nu vor fi de acord să-i lase să treacă prin țara
lor. Ei aveau să spună despre israeliți: „Au furat de la stăpânii lor din Egipt.”
Ca urmare, filistenii ar fi luptat contra lor. Așadar, prin faptul că i-a condus
prin mare, Dumnezeu S-a arătat a fi atât un Dumnezeu milos, cât și un
Dumnezeu înțelept. Domnul i-a spus lui Moise că faraonul îi va urmări și l-a
îndrumat exact la locul unde trebuiau să-și așeze tabăra, lângă mare.
Dumnezeu i-a zis lui Moise că El va fi onorat înaintea faraonului și a întregii
lui oștiri.
După ce evreii se îndepărtaseră la o distanță de câteva zile de Egipt,
egiptenii i-au spus faraonului că aceștia fugiseră și că nu se vor mai întoarce
niciodată să-i slujească. Atunci, le-a părut rău că le îngăduiseră să plece din
Egipt. Pentru ei era o pierdere foarte mare să fie lipsiți de slujirea israeliților și
au regretat că fuseseră de acord să-i lase să plece. În ciuda tuturor suferințelor
pe care le suportaseră din cauza judecăților lui Dumnezeu, ei erau atât de
împietriți de răzvrătirea lor continuă, încât au hotărât să-i urmărească pe
copiii lui Israel și să-i aducă înapoi cu forța în Egipt. Împăratul a luat o
armată foarte numeroasă și șase sute de care și i-a urmărit, ajungându-i din
urmă pe când se aflau lângă mare.
„Faraonul se apropia. Copiii lui Israel [122] și-au ridicat ochii și iată că
egiptenii veneau după ei. Și copiii lui Israel s-au înspăimântat foarte tare și au
strigat către Domnul după ajutor. Ei au zis lui Moise: ’Nu erau oare morminte
în Egipt ca să nu mai fi fost nevoie să ne aduci să murim în pustie? Ce ne-ai
făcut de ne-ai scos din Egipt? Nu-ți spuneam noi în Egipt: «Lasă-ne să slujim
ca robi egiptenilor, căci vrem mai bine să slujim ca robi egiptenilor decât să
murim în pustie?»’ Moise a răspuns poporului: ’Nu vă temeți de nimic, stați
pe loc și veți vedea izbăvirea, pe care v-o va da Domnul în ziua aceasta, căci pe
egiptenii aceștia, pe care-i vedeți azi, nu-i veți mai vedea niciodată. Domnul
Se va lupta pentru voi, dar voi stați liniștiți.’”
Cât de curând și-au pierdut israeliții încrederea în Dumnezeu! Ei fuseseră
martori la toate judecățile aduse asupra Egiptului pentru a-l constrânge pe
împărat să-i lase să plece, dar când încrederea lor în Dumnezeu a fost pusă la
încercare, ei au murmurat, în ciuda faptului că văzuseră dovezile atât de mari
ale puterii Sale, care se manifestase în eliberarea lor minunată. În loc de a se
încrede în Dumnezeu în vreme de nevoie, ei au murmurat împotriva
credinciosului Moise, amintindu-i de cuvintele lor pline de necredință pe care
le rostiseră în Egipt. Ei l-au acuzat ca fiind cauza tuturor suferințelor lor. El i-
a încurajat să se încreadă în Dumnezeu și să nu-și exprime necredința, pentru
că vor vedea ce va face Domnul pentru ei. Moise a strigat stăruitor către
Domnul, rugându-L să salveze poporul Său ales.
ELIBERAREA DE LA MAREA ROȘIE
„Domnul a zis lui Moise: ’Ce rost au strigătele acestea? Spune copiilor lui
Israel să pornească înainte. Tu, ridică-ți toiagul, întinde-ți mâna spre mare și
despic-o; și copiii [123] lui Israel vor trece prin mijlocul mării ca pe uscat.’”
Dumnezeu voia ca Moise să înțeleagă faptul că El va lucra pentru poporul Său
– că însăși nevoia lor va fi ocazia Sa de a Se manifesta. După ce aveau să
înainteze cât puteau de mult, Moise trebuia să-i îndemne să continue, pentru
că el urma să folosească toiagul pe care i-l dăduse Dumnezeu pentru a despica
apele.
„’Eu voi împietri inima egiptenilor, ca să intre în mare după ei. Și faraonul
și toată oastea lui, carele și călăreții lui, vor face să se arate slava Mea. Și vor ști
egiptenii că Eu sunt Domnul când faraonul, carele și călăreții lui vor face să se
arate slava Mea.’ Îngerul lui Dumnezeu, care mergea înaintea taberei lui
Israel, Și-a schimbat locul și a mers înapoia lor, și stâlpul de nor, care mergea
înaintea lor, și-a schimbat locul și a stat înapoia lor. El s-a așezat între tabăra
egiptenilor și tabăra lui Israel. Norul acesta pe o parte era întunecos, iar pe
cealaltă lumina noaptea. Și toată noaptea cele două tabere nu s-au apropiat
una de alta.”
Egiptenii nu au putut să-i vadă pe evrei deoarece în fața lor se afla un nor
foarte întunecos, dar același nor era plin de lumină pentru Israel. Dumnezeu
Și-a manifestat puterea în felul acesta pentru a-i pune la încercare pe cei din
poporul Său, ca să vadă dacă se vor încrede în El după ce le oferise astfel de
semne ale grijii și dragostei față de ei și ca să-i mustre pentru necredința și
murmurarea lor. „Moise și-a întins mâna spre mare. Și Domnul a pus marea
în mișcare printr-un vânt dinspre răsărit, care a suflat cu putere toată
noaptea; el a uscat marea, și apele s-au despărțit în două. Copiii lui Israel au
trecut prin mijlocul mării ca pe uscat, și apele stăteau ca un zid la dreapta și la
stânga lor.” Apele s-au dat la o parte și au stat de o parte și de alta, ca niște
ziduri solide, [124] în timp ce israeliții au trecut prin mijlocul mării ca pe
pământ uscat.
În noaptea aceea, egiptenii triumfau pentru că israeliții se aflau din nou sub
puterea lor. Ei credeau că nu era nicio posibilitate ca aceștia să scape, deoarece
în fața lor se întindea Marea Roșie, iar armatele lor numeroase erau chiar în
spatele lor. Dimineață, când au ajuns la mare, iată că era o cale liberă, apele
erau împărțite și stăteau ca niște ziduri de o parte și de alta, iar copiii lui Israel
erau la jumătatea drumului prin mare, mergând pe pământ uscat. Ei au stat
puțin pentru a hotărî care era calea cea mai bună de urmat. Erau dezamăgiți și
furioși că, deși evreii erau aproape sub puterea lor, iar ei erau siguri că-i vor
învinge, o cale neașteptată s-a deschis pentru ei în mare. Și egiptenii s-au
hotărât să-i urmeze.
Așa că „i-au urmărit; și toți caii faraonului, carele și călăreții lui au intrat
după ei în mijlocul mării. În straja dimineții, Domnul, din stâlpul de foc și de
nor, S-a uitat spre tabăra egiptenilor și a aruncat învălmășeala în tabăra
egiptenilor. A scos roțile carelor și le-a îngreunat mersul. Egiptenii au zis
atunci: ’Haidem să fugim dinaintea lui Israel, căci Domnul Se luptă pentru el
împotriva egiptenilor.’”
Egiptenii au îndrăznit să se aventureze pe calea pe care Dumnezeu o
pregătise pentru poporul Său, iar îngerii lui Dumnezeu le-au scos roțile
carelor astfel încât înaintarea egiptenilor a devenit foarte lentă. Au început să
se îngrijoreze, amintindu-și de judecățile pe care Dumnezeul evreilor le
adusese asupra lor în Egipt spre a-i constrânge să lase pe Israel să plece și s-au
gândit că Dumnezeu ar putea să-i dea pe toți pe mâna israeliților. Ei au ajuns
la concluzia că [125] Dumnezeu lupta pentru israeliți, le-a fost îngrozitor de
frică și erau pe punctul de a se întoarce și de a fugi, când „Domnul a zis lui
Moise: ’Întinde-ți mâna spre mare; și apele au să se întoarcă peste egipteni,
peste carele lor și peste călăreții lor.’
Moise și-a întins mâna spre mare. Și, înspre dimineață, marea și-a luat
iarăși repeziciunea cursului și, la apropierea ei, egiptenii au luat-o la fugă; dar
Domnul a năpustit pe egipteni în mijlocul mării. Apele s-au întors și au
acoperit carele, călăreții și toată oastea faraonului, care intraseră în mare după
copiii lui Israel; niciunul măcar n-a scăpat. Dar copiii lui Israel au trecut prin
mijlocul mării ca pe uscat, în timp ce apele stăteau ca un zid la dreapta și la
stânga lor. În ziua aceea, Domnul a izbăvit pe Israel din mâna egiptenilor; și
Israel a văzut pe egipteni morți pe țărmul mării. Israel a văzut mâna puternică
pe care o îndreptase Domnul împotriva egiptenilor. Și poporul s-a temut de
Domnul și a crezut în Domnul și în robul Său, Moise.”
Când au asistat la lucrarea minunată pe care o făcuse Dumnezeu
nimicindu-i pe egipteni, evreii s-au unit într-un cântec inspirat care exprima,
plin de elocvență, lauda și recunoștința lor. [126]
CAPITOLUL 17
CĂLĂTORIILE POPORULUI ISRAEL
Copiii lui Israel au călătorit prin pustie și, timp de trei zile, nu au putut să
găsească apă bună de băut. Sufereau de sete și „poporul a cârtit împotriva lui
Moise, zicând: ’Ce avem să bem?’ Moise a strigat către Domnul; și Domnul i-a
arătat un lemn, pe care l-a aruncat în apă. Și apa s-a făcut dulce. Acolo a dat
Domnul poporului legi și porunci și acolo l-a pus la încercare. El a zis: ’Dacă
vei asculta cu luare-aminte glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă vei face
ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui și dacă vei păzi
toate legile Lui, nu te voi lovi cu niciuna din bolile cu care am lovit pe
egipteni; căci Eu sunt Domnul, care te vindecă.’”
Copiii lui Israel păreau să aibă o inimă rea și necredincioasă. Ei nu erau
dispuși să suporte greutățile din pustie. Când se confruntau cu dificultăți pe
drum, ei le priveau ca pe niște situații imposibile. Încrederea lor în Dumnezeu
se pierdea și nu puteau să vadă nimic înaintea lor în afară de moarte. „Și toată
adunarea copiilor lui Israel a cârtit în pustia aceea împotriva lui Moise și a lui
Aaron. Copiii lui Israel le-au zis: ’Cum de n-am murit loviți de mâna
Domnului [127] în țara Egiptului, când ședeam lângă oalele noastre cu carne,
când mâncam pâine de ne săturam? Căci ne-ați adus în pustia aceasta ca să
faceți să moară de foame toată mulțimea aceasta.’”
Ei nu suferiseră cu adevărat chinurile foamei, căci pentru prezent aveau
hrană, dar se temeau pentru viitor. Ei nu puteau să înțeleagă cum va rezista
oștirea lui Israel în călătoria lungă prin pustie folosind doar hrana simplă pe
care o aveau, și, în necredința lor, își vedeau copiii murind de foame. Domnul
voia ca ei să ajungă lipsiți de hrană și să se confrunte cu dificultăți pentru ca
inima lor să se întoarcă spre El și, amintindu-și că îi ajutase până atunci, să
aibă încredere în El. Domnul era gata să fie pentru ei un ajutor mereu
prezent. Dacă urmau să-L caute în vreme de nevoie, El avea să-Și manifeste
față de ei dovezile dragostei și ale grijii Sale neîncetate.
Totuși ei păreau a fi dispuși să se încreadă în Domnul numai atunci când
puteau să vadă cu ochii lor dovezile continue ale puterii Sale. Dacă ar fi avut o
credință adevărată și neclintită în Dumnezeu, ar fi suportat cu voioșie
piedicile, situațiile neplăcute și chiar suferința reală, având în vedere tot ce
făcuse Domnul într-o modalitate atât de minunată pentru eliberarea lor din
robie. Mai mult, Domnul le-a făgăduit că, dacă vor asculta de poruncile Sale,
nu vor suferi de nicio boală, pentru că El le-a spus: „Eu sunt Domnul, care te
vindecă.”
După o făgăduință atât de sigură din partea lui Dumnezeu, necredința cu
care au anticipat faptul că ei și copiii lor ar putea să moară de foame era un
păcat strigător la cer. Ei suferiseră mult în Egipt din cauza muncii istovitoare.
Copiii lor fuseseră uciși și, ca răspuns la rugăciunile lor disperate, Dumnezeu
avusese milă de ei și îi eliberase. El le-a promis că va fi Dumnezeul lor, că îi va
alege [128] ca popor al Său și îi va călăuzi într-o țară întinsă și bună.
Totuși ei erau gata să-și piardă curajul la fiecare suferință pe care trebuiau
să o suporte pe drumul spre Țara Făgăduită. Ei suportaseră mult când
fuseseră în slujba egiptenilor, dar acum nu puteau să suporte suferința în
slujba lui Dumnezeu. Când erau puși la încercare, erau gata să se lase copleșiți
de îndoieli întunecate și să cadă în descurajare. Murmurau împotriva lui
Moise, slujitorul credincios al lui Dumnezeu, și îl acuzau pentru toate
încercările lor, exprimând dorința nelegiuită de a fi rămas în Egipt, unde
puteau să stea lângă oalele lor cu carne și să mănânce pâine din belșug.
O ÎNVĂȚĂTURĂ PENTRU ZILELE NOASTRE
Necredința și murmurările copiilor lui Israel îi reprezintă pe cei din
poporul lui Dumnezeu de astăzi. Mulți privesc înapoi și sunt uimiți de
necredința și murmurările lor continue, după ce Domnul a făcut atât de mult
pentru ei, oferindu-le dovezi repetate ale dragostei și grijii Sale față de ei. Ei
consideră că nu ar fi trebuit să se arate nerecunoscători. Totuși unii care
gândesc astfel murmură și sunt nemulțumiți pentru lucruri de mică
importanță. Ei nu se cunosc pe ei înșiși. Dumnezeu încearcă adesea credința
lor prin dificultăți mărunte, iar ei nu suportă încercarea cu nimic mai bine
decât Israelul din vechime.
Nevoile prezente ale multora sunt împlinite, totuși ei nu se încred în
Domnul pentru viitor. Când anticipează o nevoie, ei manifestă necredință și
cad în descurajare și tristețe. Unii se îngrijorează fără încetare, temându-se ca
nu cumva să ajungă săraci, iar copiii lor să sufere. Când apar greutăți sau când
sunt aduși în situații dificile – când credința și dragostea lor față de
Dumnezeu sunt puse la încercare –, ei se dau înapoi din fața încercării și
murmură cu privire la modalitatea pe care Dumnezeu a ales-o pentru a le
curăța caracterul. [129] Dragostea lor nu se dovedește a fi curată și desăvârșită
pentru a răbda totul.
Credința celor din poporul lui Dumnezeu trebuie să fie puternică, activă și
răbdătoare – o încredere deplină în lucrurile nădăjduite. Atunci, cuvintele
unor astfel de oameni vor fi: „Binecuvântează, suflete, pe Domnul și tot ce
este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt! Pentru că El S-a purtat cu
mărinimie față de mine.”
Unii consideră că renunțarea la sine este o adevărată suferință. Ei își
îngăduie un apetit pervertit, iar interzicerea împlinirii poftelor nesănătoase i-
ar face chiar și pe mulți care se declară a fi creștini să dea înapoi imediat, ca și
când o alimentație simplă îi va duce la o adevărată înfometare. Asemenea
copiilor lui Israel, ei ar prefera sclavia, un trup bolnav și chiar moartea, mai
degrabă decât să fie lipsiți de oalele lor cu carne. Tot ce i s-a făgăduit rămășiței
pentru timpul de necaz sunt pâinea și apa.
MANA
„Când s-a luat roua aceasta, pe fața pustiei era ceva mărunt ca niște
grăunțe, mărunt ca bobițele de gheață albă pe pământ. Copiii lui Israel s-au
uitat la ea și au zis unul către altul: ’Ce este aceasta?’ căci nu știau ce este.
Moise le-a zis: ’Este pâinea pe care v-o dă Domnul ca hrană. Iată ce a poruncit
Domnul: «Fiecare dintre voi să strângă cât îi trebuie pentru hrană, și anume
un omer de cap, după numărul sufletelor voastre; fiecare să ia din ea pentru
cei din cortul lui.»’
Israeliții au făcut așa și au strâns unii mai mult, alții mai puțin. În urmă o
măsurau cu omerul, și cine strânsese mai mult n-avea nimic de prisos, iar cine
strânsese mai puțin nu ducea lipsă de loc. Fiecare strângea tocmai cât îi
trebuia pentru hrană. [130] Moise le-a zis: ’Nimeni să nu lase ceva din ea până
a doua zi dimineață.’ N-au ascultat de Moise și s-au găsit unii care au lăsat
ceva din ea până dimineața; dar a făcut viermi și s-a împuțit. Moise s-a mâniat
pe oamenii aceia. Astfel, în toate diminețile, fiecare strângea cât îi trebuia
pentru hrană; și, când venea căldura soarelui, se topea.
În ziua a șasea, au strâns hrană îndoit, și anume doi omeri de fiecare. Toți
fruntașii adunării au venit și i-au spus lui Moise lucrul acesta. Și Moise le-a
zis: ’Domnul a poruncit așa. Mâine este ziua de odihnă, Sabatul închinat
Domnului; coaceți ce aveți de copt, fierbeți ce aveți de fiert și păstrați până a
doua zi dimineața tot ce va rămâne!’ Au lăsat-o până a doua zi dimineața,
cum poruncise Moise; și nu s-a împuțit și n-a făcut viermi. Moise a zis:
’Mâncați-o azi, căci este ziua Sabatului; azi nu veți găsi mană pe câmp. Veți
strânge timp de șase zile; dar în ziua a șaptea, care este Sabatul, nu va fi.’”
Domnul nu este cu nimic mai puțin strict acum cu privire la Sabatul Său
decât era atunci când le-a dat copiilor lui Israel îndrumările acestea precise. El
le-a cerut să coacă tot ce aveau de copt și să fiarbă tot ce aveau de fiert în ziua
a șasea, ziua de pregătire pentru odihna Sabatului.
Dumnezeu Și-a manifestat dragostea și grija Sa cea mare față de poporul
Lui trimițându-i pâine din cer. „Oamenii au mâncat hrana îngerilor”, adică
hrana pe care le-au dat-o îngerii. Întreita minune a manei – o cantitate dublă
în ziua a șasea și lipsa manei de pe câmp în ziua a șaptea, precum și păstrarea
ei în stare proaspătă pe parcursul Sabatului, în timp ce în zilele celelalte
ajungea să nu mai fie bună de mâncat [131] – a avut scopul de a întipări în
mintea lor sfințenia Sabatului.
 După ce li s-a oferit hrană din belșug, israeliților le-a fost rușine de
necredința și murmurările lor și au făgăduit să se încreadă în Domnul pe
viitor, dar și-au uitat curând făgăduința și au căzut la prima încercare a
credinței lor.
APA DIN STÂNCĂ
Israeliții au plecat din pustia Sin și și-au așezat tabăra la Refidim. Acolo nu
era apă de băut. „Atunci, poporul a căutat ceartă cu Moise. Ei au zis: ’Dă-ne
apă să bem!’ Moise le-a răspuns: ’Pentru ce căutați ceartă cu mine? Pentru ce
ispitiți pe Domnul?’ Poporul stătea acolo, chinuit de sete și cârtea împotriva
lui Moise. El zicea: ’Pentru ce ne-ai scos din Egipt, ca să ne faci să murim de
sete aici cu copiii și turmele noastre?’ Moise a strigat către Domnul și a zis:
’Ce să fac cu poporul acesta? Încă puțin și au să mă ucidă cu pietre.’
Domnul a zis lui Moise: ’Treci înaintea poporului și ia cu tine vreo câțiva
din bătrânii lui Israel; ia-ți în mână și toiagul cu care ai lovit râul și pornește!
Iată, Eu voi sta înaintea ta pe stânca Horebului; vei lovi stânca și va țâșni apă
din ea, și poporul va bea.’ Moise a făcut așa în fața bătrânilor lui Israel. El a
numit locul acela ’Masa și Meriba’ (Ispită și ceartă), căci copiii lui Israel se
certaseră și ispitiseră pe Domnul zicând: ’Este oare Domnul în mijlocul
nostru sau nu este?’”
Dumnezeu a fost cel care i-a îndrumat pe copiii lui Israel să își așeze tabăra
în locul acela unde nu era apă, ca să-i pună la încercare [132] pentru a vedea
dacă Îl vor căuta în necazul lor sau dacă vor murmura, așa cum făcuseră
înainte. Având în vedere ce făcuse Dumnezeu pentru ei în eliberarea lor
minunată, ar fi trebuit să se încreadă în El în timp de necaz. Ei ar fi trebuit să
știe că El nu va îngădui să moară de sete cei cărora le făgăduise că-i va face să
fie poporul Său. Totuși, în loc de a-L ruga pe Domnul cu umilință să le ofere
cele necesare, ei au murmurat împotriva lui Moise și i-au cerut apă.
Fără încetare, Dumnezeu Își manifestase puterea într-un mod minunat față
de ei ca să-i facă să înțeleagă faptul că toate binecuvântările pe care le-au
primit au venit de la El, că El putea să le dea sau să le ia înapoi, după cum
voia. Uneori, ei au înțeles pe deplin lucrul acesta și s-au umilit adânc înaintea
Domnului, alteori, când le era sete și foame, ei îl acuzau pe Moise, de parcă
plecaseră din Egipt ca să-l mulțumească pe el. Moise era întristat de
murmurările lor nemiloase. El L-a întrebat pe Domnul ce să facă, deoarece
oamenii erau gata să-l ucidă cu pietre. Domnul i-a poruncit să ia toiagul lui
Dumnezeu și să lovească stânca. Norul slavei Sale se afla chiar în fața stâncii.
„A despicat stânci în pustie și le-a dat să bea ca din niște valuri cu ape multe.
A făcut să țâșnească izvoare din stânci și să curgă ape ca niște râuri” (Psalmi
78,15.16).
 Moise a lovit stânca, dar Domnul Hristos a fost Acela care a stat lângă el și
a făcut ca apa să curgă din stânca dură. Israeliții L-au ispitit pe Domnul când
le era sete și au spus: „Dacă Dumnezeu ne-a adus aici, de ce nu ne dă apă și
pâine?” Faptul că israeliții au manifestat o necredință atât de strigătoare la cer
l-a făcut pe Moise să se teamă că Dumnezeu îi va pedepsi pentru murmurările
lor nelegiuite. Domnul a pus la încercare credința poporului Său, dar israeliții
nu au suportat [133] încercarea. Ei au murmurat cerând mâncare și apă și s-
au plâns de Moise. Din cauza necredinței lor, Dumnezeu a îngăduit ca
vrăjmașii să pornească la război împotriva lor, ca să le poată arăta celor din
poporul Său de unde vine puterea lor.
BIRUINȚA ASUPRA LUI AMALEC
„Amalec a venit să bată pe Israel la Refidim. Atunci, Moise a zis lui Iosua:
’Alege niște bărbați și ieși de luptă împotriva lui Amalec. Iar eu voi sta mâine
pe vârful dealului cu toiagul lui Dumnezeu în mână.’ Iosua a făcut ce-i
spusese Moise și a ieșit să lupte împotriva lui Amalec. Iar Moise, Aaron și Hur
s-au suit pe vârful dealului. Când își ridica Moise mâna, era mai tare Israel; și
când își lăsa mână în jos, era mai tare Amalec. Mâinile lui Moise fiind trudite,
ei au luat o piatră, au pus-o sub el și el a șezut pe ea. Aaron și Hur îi sprijineau
mâinile, unul de o parte, iar altul de alta; și mâinile lui au rămas întinse până
la asfințitul soarelui.”
Moise și-a ridicat mâinile spre cer, ținând toiagul lui Dumnezeu în mâna
dreaptă și cerând ajutor de la Dumnezeu. Atunci, israeliții au fost mai
puternici și i-au respins pe vrăjmașii lor. Când Moise și-a lăsat mâinile jos, s-a
văzut că israeliții au pierdut îndată tot ce câștigaseră și au fost biruiți de
vrăjmașii lor. Moise și-a ridicat din nou mâinile spre cer, iar israeliții au fost
mai puternici și vrăjmașii au fost respinși.
Acest gest de ridicare a mâinilor spre Dumnezeu avea scopul de a-i învăța
pe israeliți că, atâta vreme cât se încredeau în Dumnezeu și se bazau pe
puterea și călăuzirea Sa, El avea să lupte pentru ei și să-i biruie pe vrăjmașii
lor. Dar, dacă încetau să se [134] bazeze pe puterea Sa și începeau să se
încreadă în puterea proprie, ei aveau să fie chiar mai slabi decât vrăjmașii lor,
care nu-L cunoșteau pe Dumnezeu, iar vrăjmașii lor urmau să-i biruie. Apoi,
„Iosua a biruit pe Amalec și poporul lui, cu tăișul sabiei.
Domnul a zis lui Moise: ’Scrie lucrul acesta în carte, ca să se păstreze
aducere-aminte, și spune lui Iosua că voi șterge pomenirea lui Amalec de sub
ceruri.’ Moise a zidit un altar și i-a pus numele ’Domnul, steagul meu’. El a
zis: ’Pentru că și-a ridicat mâna împotriva scaunului de domnie al Domnului,
Domnul va purta război împotriva lui Amalec, din neam în neam!’” Dacă
israeliții nu ar fi murmurat împotriva Domnului, El nu ar fi îngăduit ca
vrăjmașii să pornească la război împotriva lor.
VIZITA LUI IETRO
Înainte de a pleca din Egipt, Moise și-a trimis soția și copiii înapoi la socrul
său. După ce a auzit despre eliberarea minunată a israeliților din Egipt, Ietro
l-a vizitat pe Moise în pustie și i-a adus soția și copiii. „Moise a ieșit înaintea
socrului său, s-a aruncat cu fața la pământ și l-a sărutat. S-au întrebat unul pe
altul de sănătate și au intrat în cortul lui Moise. Moise i-a istorisit socrului său
tot ce făcuse Domnul împotriva faraonului și împotriva Egiptului din pricina
lui Israel, toate suferințele care veniseră peste ei pe drum și cum îi izbăvise
Domnul din ele.
Ietro s-a bucurat pentru tot binele pe care-l făcuse Domnul lui Israel și
pentru că-l izbăvise din mâna egiptenilor. Și Ietro a zis: ’Binecuvântat să fie
Domnul, care v-a izbăvit din mâna egiptenilor și din mâna [135] faraonului,
El, care a izbăvit poporul din mâna egiptenilor! Cunosc acum că Domnul este
mai mare decât toți dumnezeii; căci în lucrul în care s-au purtat cu trufie, El a
fost mai presus de ei.’ Ietro, socrul lui Moise, a adus lui Dumnezeu o ardere-
de-tot și o jertfă de mâncare. Aaron și toți bătrânii lui Israel au venit și au luat
parte la masă cu socrul lui Moise, înaintea lui Dumnezeu.”
În înțelepciunea sa, Ietro a înțeles îndată că răspunderile lui Moise erau
foarte mari și că oamenii din popor apelau la el pentru toate problemele lor,
iar el îi învăța cu privire la poruncile și Legea lui Dumnezeu. El i-a spus lui
Moise: „’Acum ascultă glasul meu; am să-ți dau un sfat, și Dumnezeu va fi cu
tine! Fii tălmaciul poporului înaintea lui Dumnezeu și du pricinile înaintea lui
Dumnezeu. Învață-i poruncile și legile și arată-le calea pe care trebuie s-o
urmeze și ce trebuie să facă. Alege din tot poporul oameni destoinici, temători
de Dumnezeu, oameni de încredere, vrăjmași ai lăcomiei; pune-i peste popor
drept căpetenii peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci și
căpetenii peste zece. Ei să judece poporul în tot timpul; să aducă înaintea ta
toate pricinile însemnate, iar pricinile cele mai mici să le judece ei înșiși. În
felul acesta îți vei ușura sarcina, căci o vor purta și ei împreună cu tine. Dacă
vei face lucrul acesta și dacă Dumnezeu îți va porunci așa, vei putea face față
lucrurilor, și tot poporul acesta va ajunge fericit la locul lui.’
Moise a ascultat sfatul socrului său și a făcut tot ce spusese el. Moise a ales
oameni destoinici din tot Israelul și i-a pus căpetenii ale poporului, căpetenii
peste o mie, căpetenii peste o sută, căpetenii peste cincizeci și căpetenii peste
zece. Ei judecau [136] poporul în tot timpul; aduceau înaintea lui Moise
pricinile grele, iar toate pricinile mici le judecau ei înșiși. Apoi, Moise a trimis
pe socrul său în țara lui.”
Moise nu era mai presus de poziția de a fi învățat de socrul lui. Dumnezeu
îl înălțase mult și făcuse minuni prin el, totuși Moise nu a considerat că, dacă
Dumnezeu îl alesese să-i învețe pe alții și săvârșise lucruri minunate prin
mâna lui, el nu mai avea nevoie să fie învățat. Moise a ascultat cu bucurie
îndemnurile socrului său și a adoptat planul său ca fiind o modalitate
înțeleaptă de organizare. [137]
CAPITOLUL 18
LEGEA LUI DUMNEZEU
„După ce au plecat de la Refidim, copiii lui Israel au ajuns în pustia Sinai și
au tăbărât în pustie. Israel a tăbărât acolo, în fața muntelui. Moise s-a suit la
Dumnezeu. Și Domnul l-a chemat de pe munte, zicând: ’Așa să vorbești casei
lui Iacov și să spui copiilor lui Israel: «Ați văzut ce am făcut Egiptului și cum
v-am purtat pe aripi de vultur și v-am adus aici la Mine. Acum, dacă veți
asculta glasul Meu și dacă veți păzi legământul Meu, veți fi ai Mei dintre toate
popoarele, căci tot pământul este al Meu; Îmi veți fi o împărăție de preoți și
un neam sfânt.» Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel.’
Moise a venit de a chemat pe bătrânii poporului și le-a pus înainte toate
cuvintele acestea, cum îi poruncise Domnul. Tot poporul a răspuns: ’Vom
face tot ce a zis Domnul!’ Moise a spus Domnului cuvintele poporului.”
Israeliții au acceptat ca Dumnezeu să fie Conducătorul lor și au făcut cu El
un legământ solemn prin care au ajuns să fie supușii deosebiți ai autorității
Sale divine. „Și Domnul a zis lui Moise: ’Iată, voi veni la tine într-un nor gros,
pentru ca să audă poporul [138] când îți voi vorbi și să aibă totdeauna
încredere în tine.’” Când întâlniseră greutăți pe cale, evreii fuseseră înclinați
să murmure împotriva lui Moise și împotriva lui Aaron și să-i acuze de faptul
că au scos oștirea lui Israel din Egipt pentru a o nimici. Dumnezeu voia să-l
onoreze pe Moise înaintea lor, ca să-i îndrume să aibă încredere în
învățăturile lui și să știe că El pusese Duhul Său peste el.
PREGĂTIREA ÎN VEDEREA APROPIERII DE DUMNEZEU
Domnul i-a dat lui Moise îndrumări explicite cu privire la pregătirea
israeliților pentru momentul când El urma să Se apropie de ei, așa încât să
poată auzi Legea Sa rostită nu de către îngeri, ci chiar de El Însuși. „Moise a
spus Domnului cuvintele poporului. Și Domnul a zis lui Moise: ’Du-te la
popor, sfințește-i azi și mâine și pune-i să-și spele hainele. Să fie gata pentru a
treia zi; căci a treia zi Domnul Se va pogorî în fața întregului popor, pe
muntele Sinai.”
Poporului i s-a cerut să se abțină de la munca și grijile pământești și să își
îndrepte gândurile spre lucrurile spirituale. De asemenea, Dumnezeu le-a
cerut israeliților să își spele hainele. El nu este mai puțin pretențios decât a
fost în vremea aceea. El este un Dumnezeu al ordinii și le cere tuturor celor ce
alcătuiesc acum poporul Său de pe pământ să respecte obiceiurile unei
curățenii stricte. Aceia care se închină lui Dumnezeu cu trupul și hainele
murdare nu vin înaintea Sa într-un mod vrednic de acceptat. El nu este
mulțumit de lipsa lor de respect față de El și nu va primi slujirea unor
închinători murdari, deoarece ei Îl insultă pe Creatorul lor. Acela care a creat
cerurile și pământul a considerat curățenia ca fiind atât de importantă încât a
zis: „Să își spele hainele.”
„Să hotărăști poporului anumite margini de jur împrejur și să spui: ’Să nu
cumva să vă suiți [139] pe munte sau să vă atingeți de poalele lui. Oricine se
va atinge de munte va fi pedepsit cu moartea. Nicio mână să nu se atingă de
el, ci pe oricine se va atinge, să-l omoare cu pietre sau să-l străpungă cu săgeți:
dobitoc sau om nu va trăi.’ Când va suna trâmbița, ei vor înainta spre
munte.’” Porunca aceasta a avut scopul de a-i inspira acestui popor răzvrătit o
atitudine de venerare profundă față de Dumnezeu, autorul și autoritatea
legilor lor.
GRANDOAREA UIMITOARE A MANIFESTĂRII LUI
DUMNEZEU
„A treia zi dimineața, au fost tunete, fulgere și un nor gros pe munte;
trâmbița răsuna cu putere, și tot poporul din tabără a fost apucat de spaimă.”
Oștirile îngerești care însoțeau Maiestatea Divină au convocat poporul printr-
un sunet care s-a asemănat cu sunetul de trâmbiță și a răsunat din ce în ce
mai puternic, până când pământul întreg a ajuns să tremure.
„Moise a scos poporul din tabără, spre întâmpinarea lui Dumnezeu, și s-au
așezat la poalele muntelui. Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că
Domnul Se pogorâse pe el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălța ca fumul
unui cuptor, și tot muntele se cutremura cu putere.” Maiestatea Divină a
coborât într-un nor plin de slavă, însoțită de un alai de îngeri, care păreau ca
niște flăcări.
„Trâmbița răsuna tot mai puternic. Moise vorbea, și Dumnezeu îi
răspundea cu glas tare. Domnul S-a pogorât pe muntele Sinai, și anume pe
vârful muntelui. Domnul a chemat pe Moise pe vârful muntelui. Și Moise s-a
suit sus. Domnul a zis lui Moise: ’Pogoară-te și poruncește poporului cu tot
dinadinsul să nu dea buzna spre Domnul, ca să se uite, pentru ca nu cumva să
piară un mare număr dintre ei. [140] Preoții care se apropie de Domnul să se
sfințească și ei, ca nu cumva să-i lovească Domnul cu moartea.’”
Domnul a rostit Legea Sa, vorbind cu o grandoare uimitoare de pe muntele
Sinai, pentru ca poporul să creadă. Apoi, a însoțit rostirea Legii cu manifestări
nemaipomenite ale autorității Sale, pentru ca poporul să știe că El este
singurul Dumnezeu adevărat și viu. Lui Moise nu i s-a îngăduit să intre în
norul de slavă, ci numai să se apropie și să intre în întunericul dens care îl
înconjura. El a stat între popor și Domnul.
PROCLAMAREA LEGII LUI DUMNEZEU
După ce le-a dat astfel de dovezi ale puterii Sale, Domnul le-a spus cine era
El: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, care te-a scos din țara Egiptului, din
casa robiei.” Același Dumnezeu care Își arătase înalta putere în mijlocul
egiptenilor rostea acum Legea Sa:
„Să nu ai alți dumnezei afară de Mine.
Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în
ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te
închini înaintea lor și să nu le slujești; căci Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt
un Dumnezeu gelos, care pedepsesc nelegiuirea părinților în copii până la al
treilea și la al patrulea neam al celor ce Mă urăsc și Mă îndur până la al miilea
neam de cei ce Mă iubesc și păzesc poruncile Mele.
Să nu iei în deșert Numele Domnului, Dumnezeului tău, căci Domnul nu
va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Numele Lui.
Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești. Să lucrezi șase zile și să-ți
faci lucrul tău. Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului,
Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, [141] nici
fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa
ta. Căci în șase zile a făcut Domnul cerurile, pământul și marea și tot ce este în
ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit, de aceea a binecuvântat Domnul ziua de
odihnă și a sfințit-o.
Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în
țara pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău.
Să nu ucizi.
Să nu preacurvești.
Să nu furi.
Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău.
Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproapelui tău,
nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru
care este al aproapelui tău.”
Prima și a doua poruncă rostite de Iehova sunt porunci împotriva
idolatriei, pentru că, dacă era practicată, idolatria avea să-i ducă pe oameni
până departe în păcat și răzvrătire, iar rezultatul era aducerea de jertfe
omenești. Dumnezeu voia să-i ferească de cea mai mică apropiere de
asemenea urâciuni. Primele patru porunci au fost date pentru a le arăta
oamenilor datoria față de Dumnezeu. Porunca a patra constituie legătura
dintre marele Dumnezeu și om. Îndeosebi porunca Sabatului a fost dată
pentru binele omului și pentru cinstirea lui Dumnezeu. Ultimele șase porunci
arată datoria omului față de semenii lui.
Sabatul urma să fie un semn veșnic între Dumnezeu și poporul Său.
Modalitatea în care urma să fie un semn este următoarea – toți aceia care vor
respecta Sabatul vor arăta prin acest fapt că sunt închinători ai Dumnezeului
celui viu, Creatorul cerurilor și al pământului. Sabatul avea să fie un semn
între Dumnezeu și poporul Său [142] atâta vreme cât Dumnezeu urma să aibă
pe pământ un popor care să-I slujească.
„Tot poporul auzea tunetele și sunetul trâmbiței și vedea flăcările muntelui
care fumega. La priveliștea aceasta, poporul tremura și stătea în depărtare. Ei
au zis lui Moise: ’Vorbește-ne tu însuți și te vom asculta, dar să nu ne mai
vorbească Dumnezeu, ca să nu murim.’ Moise a zis poporului: ’Nu vă
spăimântați; căci Dumnezeu a venit tocmai ca să vă pună la încercare și ca să
aveți frica Lui înaintea ochilor voștri, pentru ca să nu păcătuiți.’
Poporul stătea în depărtare; iar Moise s-a apropiat de norul în care era
Dumnezeu. Domnul a zis lui Moise: ’Așa să vorbești copiilor lui Israel: «Ați
văzut că v-am vorbit din ceruri.»’” Prezența maiestuoasă a lui Dumnezeu la
Sinai și cutremurul provocat de prezența Sa, tunetele și fulgerele îngrozitoare
care au însoțit această apariție a lui Dumnezeu le-au inspirat oamenilor o
asemenea teamă și un asemenea respect față de maiestatea Sa sfântă, încât s-
au dat instinctiv înapoi din prezența uimitoare a lui Dumnezeu, ca nu cumva
să nu fie în stare să suporte slava Sa înspăimântătoare.
PERICOLUL IDOLATRIEI
Dumnezeu a vrut încă o dată să-i păzească pe copiii lui Israel de idolatrie.
El le-a spus: „Să nu faceți dumnezei de argint și dumnezei de aur.” Ei erau în
pericolul de a imita exemplul egiptenilor și de a-și face chipuri cioplite care
să-L reprezinte pe Dumnezeu.
Domnul i-a zis lui Moise: „Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te
ocrotească pe drum și să te ducă în locul pe care l-am pregătit. Fii cu ochii în
patru înaintea Lui și ascultă glasul Lui; să nu te împotrivești Lui, [143] pentru
că nu vă va ierta păcatele, căci Numele Meu este în El. Dar, dacă vei asculta
glasul Lui și dacă vei face tot ce-ți voi spune, Eu voi fi vrăjmașul vrăjmașilor
tăi și potrivnicul potrivnicilor tăi. Îngerul Meu va merge înaintea ta și te va
duce la amoriți, hetiți, fereziți, canaaniți, heviți și iebusiți și-i voi nimici.”
Îngerul care a mers înaintea lui Israel a fost Domnul Isus Hristos. „Să nu te
închini înaintea dumnezeilor lor și să nu le slujești; să nu te iei după
popoarele acestea, în purtarea lor, ci să le nimicești cu desăvârșire și să le
dărâmi capiștile. Voi să slujiți Domnului, Dumnezeului vostru, și El vă va
binecuvânta pâinea și apele și voi depărta boala din mijlocul tău.”
Dumnezeu voia ca poporul Său să înțeleagă faptul că numai El trebuia să fie
obiectul închinării, iar când urmau să biruie popoarele idolatre din jurul lor,
israeliții trebuiau să le nimicească întru totul, ca să nu păstreze niciunul dintre
idolii la care se închinau acele popoare. Multe dintre aceste zeități păgâne
erau foarte scumpe și aveau o lucrătură frumoasă, care ar fi putut să-i
ispitească pe aceia care fuseseră martori la închinarea idolatră ce era atât de
obișnuită în Egipt, până acolo încât să privească aceste obiecte neînsuflețite cu
un anumit grad de respect. Domnul voia ca poporul Său să știe că El îi folosea
pe israeliți ca să pedepsească aceste popoare și să nimicească dumnezeii lor
tocmai pentru că idolatria le dusese la cele mai mari nelegiuiri.
„Voi trimite groaza Mea înaintea ta, voi pune pe fugă pe toate popoarele la
care vei ajunge și voi face ca toți vrăjmașii tăi să dea dosul înaintea ta. Voi
trimite viespile bondărești înaintea ta și vor izgoni dinaintea ta pe heviți,
canaaniți și hetiți. Nu-i voi izgoni [144] într-un singur an dinaintea ta, pentru
ca țara să n-ajungă o pustie și să nu se înmulțească împotriva ta fiarele de pe
câmp. Ci le voi izgoni încetul cu încetul dinaintea ta, până vei crește la număr
și vei putea să intri în stăpânirea țării. Îți voi întinde hotarele de la Marea
Roșie până la marea filistenilor și de la pustie până la Râu (Eufrat). Căci voi da
în mâinile voastre pe locuitorii țării și-i vei izgoni dinaintea ta. Să nu faci
legământ cu ei, nici cu dumnezeii lor. Ei să nu locuiască în țara ta, ca să nu te
facă să păcătuiești împotriva Mea, căci atunci ai sluji dumnezeilor lor, și
aceasta ar fi o cursă pentru tine” (Exod 27-33).
După ce Dumnezeu i-a spus lui Moise care vor fi judecățile Sale și, de
asemenea, care sunt făgăduințele Sale și după ce le-a scris pentru popor,
Domnul i-a zis: „’Suie-te la Domnul, tu și Aaron, Nadab și Abihu și șaptezeci
de bătrâni ai lui Israel și să vă închinați de departe, aruncându-vă cu fața la
pământ. Numai Moise să se apropie de Domnul; ceilalți să nu se apropie și
poporul să nu se suie cu el.’ Moise a venit și a spus poporului toate cuvintele
Domnului și toate legile. Tot poporul a răspuns într-un glas: ’Vom face tot ce
a zis Domnul’” (Exod 24,1-3).
Moise nu scrisese cele Zece Porunci, dar scrisese judecățile pe care
Dumnezeu voia ca poporul să le respecte și făgăduințele care se vor împlini cu
condiția ca poporul să asculte de El. Moise a citit toate acestea înaintea
poporului, iar poporul s-a angajat prin legământ că va asculta toate cuvintele
pe care le spusese Domnul. Apoi, Moise a scris într-o carte legământul
solemn și a adus jertfă înaintea lui Dumnezeu pentru [145] popor. „A luat
cartea legământului și a citit-o în fața poporului. Ei au zis: ’Vom face și vom
asculta tot ce a zis Domnul.’ Moise a luat sângele și a stropit poporul, zicând:
’Iată sângele legământului pe care l-a făcut Domnul cu voi pe temeiul tuturor
acestor cuvinte.’” Poporul a repetat legământul solemn pe care l-a făcut
Domnului, declarând că va face tot ce a spus El și va fi ascultător (Exod
24,7.8).
LEGEA VEȘNICĂ A LUI DUMNEZEU
Legea lui Dumnezeu a existat înainte ca omul să fi fost creat. Îngerii au fost
guvernați de Legea aceasta. Satana a căzut pentru că a călcat principiile
guvernării lui Dumnezeu. După ce Adam și Eva au fost creați, Dumnezeu le-a
făcut cunoscută Legea Sa. Ea nu a fost scrisă atunci, dar Iehova a fost Cel care
le-a prezentat-o.
Sabatul și porunca a patra au fost instituite în Eden. După ce a făcut lumea
și după ce l-a creat pe om, Dumnezeu a făcut Sabatul pentru om. Nimic din
Legea lui Dumnezeu nu s-a înlăturat după căderea lui Adam. Principiile celor
Zece Porunci au existat înainte de cădere și au avut un caracter potrivit
pentru niște făpturi sfinte. După cădere, principiile acelor porunci nu au fost
schimbate, ci au fost adăugate porunci noi, care să corespundă stării căzute a
omului.
Astfel, a fost stabilit un sistem care cerea jertfirea animalelor pentru a
păstra în atenția omului căzut tocmai faptul pe care șarpele a făcut-o pe Eva
să-l pună la îndoială, și anume că pedeapsa neascultării este moartea. Călcarea
Legii lui Dumnezeu a făcut necesar ca Domnul Hristos să moară ca jertfă și,
în felul acesta, să-i deschidă omului o cale de a scăpa de pedeapsă, menținând,
în același timp, cinstea Legii lui Dumnezeu. Sistemul de jertfe avea scopul de
a-l învăța pe om să fie umil, având în vedere [146] starea lui căzută, și de a-l
face să se pocăiască și să se încreadă numai în Dumnezeu pentru a primi, prin
Răscumpărătorul cel făgăduit, iertarea pentru călcările din trecut ale Legii
Sale. Dacă Legea lui Dumnezeu nu ar fi fost călcată, moartea nu ar fi avut loc
niciodată și nu ar fi fost nevoie de porunci suplimentare care să se potrivească
stării căzute a omului.
Adam i-a învățat pe urmașii săi Legea lui Dumnezeu, care le-a fost
transmisă mai departe celor credincioși din generație în generație. Călcarea
continuă a Legii lui Dumnezeu a făcut necesar potopul. Legea a fost păstrată
de Noe și de cei din familia lui, care au fost salvați în corabie prin minunea lui
Dumnezeu, datorită faptului că au făcut ce este bine. Noe i-a învățat pe
urmașii lui cele Zece Porunci. Încă de la Adam, Domnul a păstrat pentru Sine
un popor alcătuit din oameni care aveau Legea Sa în inimă. El a spus despre
Avraam astfel: „Avraam a ascultat de porunca Mea și a păzit ce i-am cerut, a
păzit poruncile Mele, orânduirile Mele și legile Mele” (Geneza 26,5).
Domnul i s-a arătat lui Avraam și i-a zis: „Eu sunt Dumnezeul cel
atotputernic. Umblă înaintea Mea și fii fără prihană. Voi face un legământ
între Mine și tine și te voi înmulți nespus de mult” (Geneza 17,1.2). „Voi
pune legământul Meu între Mine și tine și sămânța ta după tine din neam în
neam; acesta va fi un legământ veșnic, în puterea căruia Eu voi fi Dumnezeul
tău și al seminței tale după tine” (Geneza 17,7).
Apoi, le-a cerut lui Avraam și urmașilor lui circumcizia, care era un cerc
tăiat în carne, ca o dovadă că Dumnezeu îi separase de toate celelalte popoare
ca fiind comoara Sa prețioasă. Prin semnul acesta, ei s-au angajat solemn să
nu intre în relații de căsătorie cu persoane din alte popoare, deoarece, dacă
aveau să facă așa, urmau să-și piardă respectul față de Dumnezeu și față de
Legea Sa sfântă și să ajungă [147] asemenea popoarelor idolatre din jurul lor.
Prin actul circumciziei, ei și-au dat acordul solemn de a-și împlini partea
care le revenea din condițiile legământului făcut cu Avraam, de a sta separați
de toate popoarele și de a fi desăvârșiți. Dacă ar fi rămas separați de celelalte
popoare, urmașii lui Avraam nu ar fi fost atrași în idolatrie. Prin această
separare urma să fie înlăturată ispita cea mare de a se implica în practicile
păcătoase ale celorlalte popoare și de a se răzvrăti împotriva lui Dumnezeu.
Pentru că s-au amestecat cu popoarele din jurul lor, ei și-au pierdut într-o
mare măsură caracterul deosebit și sfânt. Dumnezeu a adus foametea în țara
lor, ca să-i pedepsească, iar faptul acesta i-a constrâns să meargă în Egipt
pentru a-și salva viața. Totuși, datorită legământului Său cu Avraam,
Dumnezeu nu i-a părăsit în Egipt. El a îngăduit să fie asupriți de egipteni ca să
se întoarcă la El în necazul lor, să aleagă neprihănirea Sa și guvernarea Sa
plină de milă și să respecte cerințele Sale.
Când au mers în Egipt erau doar câteva familii. Acestea s-au mărit și au
ajuns o mare mulțime. Unii au fost atenți pentru a-i învăța Legea lui
Dumnezeu pe copiii lor, dar mulți dintre israeliți fuseseră martori la atât de
multă idolatrie încât au ajuns să aibă idei confuze cu privire la Legea lui
Dumnezeu. Aceia care s-au temut de Dumnezeu au strigat către El cu sufletul
cuprins de suferință, rugându-L să sfărâme jugul robiei lor cumplite și să-i
scoată din țara robiei pentru a fi liberi să-I slujească. Dumnezeu a auzit
strigătele lor și l-a chemat pe Moise ca slujitor al Său pentru a aduce la
îndeplinire eliberarea poporului său. După ce au plecat din Egipt și după ce
apele Mării Roșii au fost despărțite, Domnul i-a pus la încercare prin semne,
ispite și minuni pentru a vedea dacă se vor încrede în Acela care îi alesese să
fie un popor deosebit [148] de celelalte popoare. Din cauza greutăților de pe
drum, ei au murmurat împotriva lui Dumnezeu și au dorit să se întoarcă în
Egipt.
TABLELE DE PIATRĂ
Pentru a-i lăsa fără nicio scuză, Domnul Însuși a binevoit să coboare pe
Sinai, îmbrăcat în slavă și înconjurat de îngerii Săi, și le-a făcut cunoscută
Legea Sa, cele Zece Porunci, în modalitatea cea mai grandioasă și
impresionantă. El nu i-a încredințat nimănui sarcina de a-i învăța, nici chiar
îngerilor Săi, ci a rostit Legea Sa cu o voce care a fost auzită de întregul popor.
Chiar și atunci, El nu a avut încredere în memoria scurtă a unui popor care
era înclinat să uite cerințele Sale, ci le-a scris cu degetul Său sfânt pe niște
table de piatră. El a dorit să îndepărteze orice posibilitate ca ei să amestece
poruncile Sale sfinte cu vreo tradiție sau să confunde cerințele Sale cu
practicile omenești.
Apoi, El S-a apropiat chiar mai mult de poporul Său, care era atât de
înclinat să se lase dus în rătăcire, și nu a vrut să-i lase doar cu cele Zece
Porunci. Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să scrie, exact așa cum îl va
îndemna El, judecățile și legile, oferindu-i îndrumări precise cu privire la
lucrurile pe care le cerea să fie îndeplinite și, astfel, a ocrotit cele Zece Porunci
pe care le scrisese pe tablele de piatră. Aceste îndrumări și cerințe precise au
fost date pentru a atrage la ascultarea de Legea morală, pe care omul supus
greșelii era atât de înclinat să o calce.
Dacă omul ar fi păzit Legea lui Dumnezeu, așa cum i-a fost dată lui Adam
după cădere, așa cum a fost păstrată în corabie de Noe și așa cum a fost
respectată de Avraam, nu ar fi fost nevoie de rânduiala circumciziei. De
asemenea, dacă [149] ar fi respectat legământul al cărui semn era circumcizia,
urmașii lui Avraam nu ar fi ajuns niciodată în idolatrie, nu s-ar fi îngăduit ca
ei să meargă în Egipt și nu ar fi fost necesar ca Dumnezeu să proclame Legea
Sa de pe Sinai, scriind-o pe tablele de piatră și protejând-o prin îndrumările
precise date în judecățile și regulamentele scrise de Moise.
JUDECĂȚILE ȘI REGULAMENTELE
Moise a scris aceste judecăți și regulamente care i-au fost dictate de
Dumnezeu când se afla cu El pe munte. Dacă poporul lui Dumnezeu ar fi
respectat principiile celor Zece Porunci, nu ar mai fi fost necesare îndrumările
precise care i-au fost date lui Moise și pe care acesta le-a scris într-o carte,
arătându-le datoria pe care o au față de Dumnezeu și unul față de altul.
Îndrumările precise pe care Domnul le-a dat lui Moise cu privire la datoria pe
care o aveau cei din poporul Său unii față de alții și față de străini sunt
principiile celor Zece Porunci simplificate și prezentate într-o modalitate
concretă, ca să nu fie puși în situația de a greși.
Domnul l-a învățat pe Moise cu minuțiozitate care erau jertfele
ceremoniale ce urmau să înceteze la moartea lui Hristos. Sistemul de jertfe era
o umbră a jertfirii lui Hristos ca Miel fără cusur.
Prima dată când Domnul a instituit sistemul de jertfe a fost după căderea
lui Adam, iar Adam i-a învățat pe urmașii lui. Sistemul acesta a fost denaturat
înainte de potop și, de asemenea, a fost denaturat de aceia care s-au despărțit
de urmașii credincioși ai lui Dumnezeu și s-au angajat în construirea turnului
Babel. În loc de a-I aduce jertfe Dumnezeului cerurilor, au adus jertfe zeilor
făcuți de ei înșiși. Ei nu au adus jertfe pentru că au crezut în Răscumpărătorul
care urma să vină, ci pentru că se gândeau că trebuie să-i împace pe zeii lor,
aducând ca jertfă pe altarele lor întinate o mare mulțime de animale.
Superstiția lor [150] i-a condus la exagerări mari. Ei i-au învățat pe oameni că
zeii lor vor fi cu atât mai mulțumiți și că poporul lor va fi cu atât mai prosper
și mai bogat cu cât jertfa lor va fi mai valoroasă. Ca urmare, adesea, acestor
idoli neînsuflețiți le erau aduse ca jertfă ființe omenești. Popoarele acelea
aveau legi și regulamente care le conduceau și care erau extrem de nemiloase.
Legile lor erau făcute de oameni a căror inimă nu era sensibilizată de har și, în
timp ce erau dispuși să treacă peste nelegiuirile cele mai josnice, aceia care
dețineau autoritatea aplicau pedepsele cele mai nemiloase pentru niște greșeli
mici.
Moise a avut în vedere lucrul acesta când i-a spus poporului Israel: „Iată, v-
am învățat legi și porunci, cum mi-a poruncit Domnul, Dumnezeul meu, ca
să le împliniți în țara pe care o veți lua în stăpânire. Să le păziți și să le
împliniți; căci aceasta va fi înțelepciunea și priceperea voastră înaintea
popoarelor, care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi și vor zice: ’Acest
neam mare este un popor cu totul înțelept și priceput. Care este, în adevăr,
neamul acela așa de mare încât să fi avut pe dumnezeii lui așa de aproape cum
avem noi pe Domnul, Dumnezeul nostru, ori de câte ori Îl chemăm? Și care
este neamul acela atât de mare încât să aibă legi și porunci așa de drepte, cum
este toată legea aceasta pe care v-o pun astăzi înainte?’” (Deuteronomul 4,5-8)
[151]
CAPITOLUL 19
SANCTUARUL
Tabernaculul a fost făcut în conformitate cu porunca lui Dumnezeu.
Domnul a chemat oameni și i-a înzestrat cu aptitudini mai mari decât cele
obișnuite pentru a realiza lucrarea cea mai ingenioasă. Nici Moise, nici acești
lucrători nu au fost lăsați să alcătuiască proiectul și planul de execuție al
clădirii. Dumnezeu Însuși a conceput planul și i l-a dat lui Moise, cu
îndrumări precise cu privire la dimensiune, la formă și la materialele care
trebuiau să fie folosite și a specificat fiecare piesă de mobilier care trebuia să
se afle în interior. El i-a prezentat lui Moise un model în miniatură al
Sanctuarului ceresc și i-a poruncit să facă toate lucrurile în conformitate cu
modelul care i-a fost arătat pe munte. Moise a scris toate îndrumările într-o
carte și le-a citit celor mai influente persoane.
Apoi, Domnul i-a cerut poporului să aducă daruri de bunăvoie pentru a-I
construi un sanctuar, pentru ca El să poată locui în mijlocul lor. „Toată
adunarea copiilor lui Israel a ieșit dinaintea lui Moise. Toți cei cu tragere de
inimă și bunăvoință au venit și au adus un prinos Domnului pentru lucrarea
cortului întâlnirii, pentru toată slujba lui și pentru veșmintele sfinte. Au venit
îndată bărbații și femeile, toți cei cu tragere de inimă, și au adus belciuge de
nas, inele, cercei, brățări, salbe și tot felul de [152] lucruri de aur; fiecare a
adus prinosul de aur pe care-l închinase Domnului.”
Erau necesare pregătiri mari și costisitoare. Trebuiau să fie adunate
materiale prețioase și scumpe. Totuși Domnul a acceptat numai daruri de
bunăvoie. Mai presus de orice, pregătirea unui loc pentru Dumnezeu cerea
devotament față de lucrare și un sacrificiu din toată inima. În timp ce lucrarea
de construire a sanctuarului era în plină desfășurare, oamenii își aduceau
darurile la Moise, iar el le prezenta lucrătorilor. Acei oameni foarte înțelepți
care îndeplineau lucrarea au examinat darurile și au stabilit că oamenii
aduseseră destul și chiar mai mult decât era necesar. Atunci, Moise a pus să
strige în tabără, spunând că „nimeni, fie bărbat, fie femeie, să nu mai aducă
daruri pentru sfântul locaș. Au oprit astfel pe popor să mai aducă daruri.”
UN RAPORT PENTRU GENERAȚIILE DE MAI TÂRZIU
Murmurările repetate ale israeliților și pedepsele mâniei lui Dumnezeu care
au venit din cauza nelegiuirilor lor sunt raportate în istoria sfântă pentru
binele oamenilor lui Dumnezeu care aveau să trăiască după aceea pe pământ,
dar îndeosebi pentru a le adresa o avertizare acelora care vor trăi aproape de
încheierea timpului. Tot astfel, faptele lor de devotament, energia și
generozitatea cu care au adus la Moise darurile lor de bunăvoie sunt raportate
pentru binele poporului lui Dumnezeu. Exemplul pe care l-au dat pregătind
cu atâta voioșie materialele pentru tabernacul este pentru toți aceia care simt
că închinarea adusă lui Dumnezeu este o plăcere adevărată. Aceia care
prețuiesc binecuvântarea prezenței sfinte a lui Dumnezeu, când pregătesc un
locaș pentru ca Domnul să Se poată întâlni cu ei, trebuie să manifeste un
interes și un zel mai mare față de lucrarea sfântă, arătând că prețuiesc
binecuvântările cerești mai mult decât satisfacțiile lor pământești. [153] Ei
trebuie să-și dea seama că pregătesc o casă pentru Dumnezeu.
Este destul de important ca o clădire pregătită special pentru ca Dumnezeu
să Se întâlnească acolo cu poporul Său să fie amenajată cu grijă – să fie
confortabilă, curată și potrivită, deoarece urmează
a-I fi consacrată și înfățișată lui Dumnezeu, iar El trebuie să fie rugat să
locuiască în casa aceea și să o sfințească prin prezența Sa. Să I se ofere de
bunăvoie Domnului suficient de mult și cu generozitate, pentru ca lucrarea să
fie realizată, iar apoi lucrătorii să poată spune: „Nu mai aduceți daruri.”
ÎN CONFORMITATE CU MODELUL
După ce a fost încheiată construcția tabernaculului, Moise a cercetat
întreaga lucrare, a comparat-o cu modelul și cu îndrumările pe care le primise
de la Dumnezeu și a văzut că fiecare parte a acesteia era corespunzătoare.
Apoi a binecuvântat poporul.
Dumnezeu i-a dat lui Moise un model al chivotului și îndrumări precise
pentru modalitatea în care trebuia să fie făcut. Chivotul a fost făcut pentru a fi
depozitate în el tablele de piatră pe care Dumnezeu scrisese cu degetul Său
cele Zece Porunci. Avea forma unui cufăr și era acoperit cu aur curat, atât în
interior, cât și în exterior. Era ornamentat cu o coroană de aur de jur
împrejurul părții superioare. Capacul acestui cufăr sfânt era făcut din aur și se
numea tronul harului. Pe marginile laterale ale tronului harului se afla câte un
heruvim făcut din aur. Fețele heruvimilor erau întoarse una spre cealaltă și
priveau cu respect în jos, spre tronul harului. Acești doi heruvimi reprezentau
îngerii din cer, care priveau cu interes și respect Legea lui Dumnezeu aflată în
chivotul din Sanctuarul ceresc. Heruvimii aveau aripi. O aripă era întinsă, în
timp ce aripa cealaltă îi acoperea trupul. Chivotul din sanctuarul pământesc
[154] a fost făcut după modelul adevăratului chivot din cer. Acolo, îngerii
stau de o parte și de alta a chivotului, fiecare având o aripă întinsă deasupra
tronului harului, în timp ce aripile celelalte le acoperă trupurile, ca un semn al
respectului și al umilinței.
Lui Moise i s-a cerut să pună tablele de piatră în chivotul pământesc.
Acestea erau numite tablele mărturiei, iar chivotul era numit chivotul
mărturiei, pentru că el conținea mărturia lui Dumnezeu aflată în cele Zece
Porunci.
CELE DOUĂ ÎNCĂPERI
Tabernaculul era alcătuit din două încăperi despărțite printr-o perdea.
Toate piesele de mobilier din tabernacul erau făcute din aur sau poleite cu
aur. Perdelele tabernaculului aveau culori diverse, dispuse cât se poate de
frumos, iar pe aceste perdele erau țesute cu fire de aur și argint chipuri de
heruvimi, reprezentând oștirea îngerească implicată în lucrarea Sanctuarului
ceresc și îngerii care slujesc pentru sfinții de pe pământ.
În cea de a doua încăpere era pus chivotul mărturiei, iar în fața lui se afla o
perdea frumoasă și bogată. Perdeaua aceasta nu atingea tavanul clădirii. Slava
lui Dumnezeu, care se afla deasupra tronului harului, putea să fie văzută din
ambele încăperi, dar din prima încăpere era văzută într-o măsură mult mai
mică.
Chiar în fața chivotului, dar despărțit de perdea, era altarul de aur al
tămâierii. Focul de pe altar a fost aprins de Domnul și era păstrat cu sfințenie,
fiind întreținut de tămâia sfântă care umplea sanctuarul [155] zi și noapte cu
norul ei de fum înmiresmat. Parfumul ei se răspândea la o distanță de câțiva
kilometri în jurul tabernaculului. Când aducea tămâia înaintea Domnului,
preotul privea spre tronul harului. Deși nu putea să-l vadă, el știa că se află
acolo, iar în timp ce fumul de tămâie se înălța ca un nor, slava lui Dumnezeu
cobora peste tronul harului și umplea Locul Preasfânt, fiind vizibilă și în
Locul Sfânt. Adesea, slava umplea ambele încăperi într-o asemenea măsură
încât preotul nu mai era în stare să oficieze slujba și era nevoit să stea la
intrarea tabernaculului.
Preotul din Locul Sfânt, care își trimitea rugăciunea prin credință spre tronul
harului, pe care nu putea să-l vadă, îi reprezintă pe cei din poporul lui
Dumnezeu care își trimit rugăciunile spre Hristos, aflat înaintea tronului
harului din Sanctuarul ceresc. Ei nu pot să-L vadă pe Mijlocitorul lor cu ochii
naturali, dar, cu ochii credinței, ei Îl văd pe Domnul Hristos stând înaintea
tronului harului și își îndreaptă spre El rugăciunile lor, cerând cu încredere
binecuvântările mijlocirii Sale.
Aceste încăperi sfinte nu aveau ferestre care să permită pătrunderea
luminii. Sfeșnicul era făcut din aurul cel mai curat și era păstrat aprins zi și
noapte, luminând ambele încăperi. Lumina sfeșnicului se reflecta pe
scândurile poleite cu aur, care se aflau pe părțile laterale ale clădirii, pe
mobilierul sfânt și pe perdelele frumos colorate și decorate cu heruvimii țesuți
cu fire de aur și argint, a căror imagine era de o slavă ce întrece orice
descriere. Niciun limbaj nu poate să descrie frumusețea și slava sfântă a
acestor încăperi. Aurul din sanctuar reflecta culorile perdelelor, care păreau a
fi asemenea culorilor curcubeului.
Marele preot putea să intre în Locul Preasfânt numai o dată pe an, după
pregătirea cea mai atentă și mai solemnă. Niciun ochi muritor, cu excepția
marelui preot, [156] nu putea să privească splendoarea sfântă a acelei
încăperi, pentru că era locul deosebit de ședere al slavei vizibile a lui
Dumnezeu. Marele preot intra acolo întotdeauna tremurând, în timp ce
poporul aștepta cu o tăcere solemnă întoarcerea lui. Dorințele lor cele mai
arzătoare erau ca Dumnezeu să le ofere binecuvântarea Sa. În fața tronului
harului, Dumnezeu conversa cu marele preot. Și dacă acesta rămânea în Locul
Preasfânt un timp neobișnuit de îndelungat, adesea, poporul era îngrozit,
temându-se ca nu cumva slava lui Dumnezeu să-l fi ucis din cauza păcatelor
lor sau din cauza vreunui păcat al preotului. Totuși, când se auzea sunetul
clopoțeilor de pe haina lui, poporul se simțea eliberat de teamă. Apoi, preotul
venea în față și binecuvânta poporul.
După ce lucrarea de construire a tabernaculului a fost încheiată, un nor „a
acoperit cortul întâlnirii, și slava Domnului a umplut cortul. Moise nu putea
să intre în cortul întâlnirii, pentru că norul stătea deasupra lui, și slava
Domnului umplea cortul. Norul Domnului era deasupra cortului ziua; iar
noaptea, era un foc, înaintea întregii case a lui Israel, în timpul tuturor
călătoriilor lor.”
Tabernaculul a fost construit în așa fel încât să poată fi demontat și purtat
în toate călătoriile lor.
NORUL CĂLĂUZITOR
Domnul i-a călăuzit pe israeliți în toate călătoriile lor prin pustie. Când era
bine pentru popor și spre slava lui Dumnezeu ca ei să-și așeze corturile într-
un anumit loc și să rămână acolo, Dumnezeu le descoperea voia Sa prin
faptul că stâlpul de nor cobora deasupra tabernaculului. Acesta rămânea
acolo până când Dumnezeu voia ca ei să pornească din nou în călătorie.
Atunci, norul de slavă se ridica în înălțime deasupra tabernaculului, iar ei
plecau din nou în călătorie. [157]
În toate călătoriile lor, israeliții au respectat o ordine deplină. Fiecare
seminție purta un steag cu semnul casei tatălui ei și fiecare seminție primise
porunca să își așeze corturile în jurul steagului ei. Când călătoreau, diferitele
seminții se așezau în ordine, urmându-și propriul steag. După călătorie, când
se opreau pentru odihnă, tabernaculul era ridicat, iar apoi semințiile își așezau
corturile în ordine, exact în poziția pe care o poruncise Dumnezeu, la o
anumită distanță în jurul tabernaculului.
Când poporul era în călătorie, chivotul legământului era purtat înaintea lui.
„Norul Domnului era deasupra lor în timpul zilei, când porneau din tabără.
Când pornea chivotul, Moise zicea: ’Scoală-Te,
Doamne, ca să se împrăștie vrăjmașii Tăi și să fugă dinaintea Feței Tale cei ce
Te urăsc!’ Iar când îl așezau, zicea: ’Întoarce-Te, Doamne, la zecile de mii ale
miilor lui Israel!’”
CAPITOLUL 20
ISCOADELE ȘI RAPORTUL LOR
Domnul i-a poruncit lui Moise să trimită niște oameni pentru a cerceta țara
Canaanului, pe care voia să le-o dea copiilor lui Israel. În acest scop trebuia să
fie ales câte un conducător din fiecare seminție. Aceștia au mers în Canaan,
iar după patruzeci de zile s-au întors și s-au înfățișat înaintea lui Moise și
Aaron și înaintea întregii adunări a lui Israel, arătându-le roadele din țara
aceea. Toți au fost de acord că era o țară bună, iar ei au prezentat roadele pe
care le aduseseră ca dovadă. Un ciorchine de strugure era atât de mare încât
era nevoie de doi oameni să îl care pe o prăjină. De asemenea, au adus
smochine și rodii, care creșteau acolo din abundență.
După ce au vorbit despre fertilitatea pământului, cu excepția a doi bărbați,
toți ceilalți au rostit cuvinte foarte descurajatoare cu privire la capacitatea lor
de a stăpâni țara. Ei spuneau că oamenii care locuiau în țara aceea erau foarte
puternici, iar cetățile erau înconjurate de ziduri mari și înalte. Mai mult de
atât, ei îi văzuseră acolo pe copiii uriașului Anac. Apoi au descris cum erau
așezările oamenilor de jur împrejurul Canaanului și despre faptul că nu va fi
niciodată posibil să ia țara în stăpânire.
Când a auzit raportul acesta, poporul a dat frâu liber descurajării, cu
reproșuri și jale pline de amărăciune. Israeliții nu au așteptat să reflecteze și să
se gândească la faptul că [158, 159] Dumnezeul care îi adusese până acolo le
va da cu siguranță acea țară. Dimpotrivă, s-au lăsat îndată cuprinși de
descurajare. Ei au avut o părere limitată despre puterea Celui Sfânt și nu s-au
încrezut în Dumnezeul care îi condusese până atunci. Ei i-au reproșat lui
Moise și și-au spus unul altuia murmurând: „Așadar, acesta este sfârșitul
tuturor speranțelor noastre. Aceasta este țara pentru care am venit din Egipt.”
Caleb și Iosua au căutat să vorbească, dar oamenii erau atât de agitați încât
nu se puteau stăpâni pentru a-i asculta pe acești doi oameni. După ce s-au mai
liniștit puțin, Caleb a îndrăznit să vorbească. El i-a zis poporului: „’Haidem să
ne suim și să punem mâna pe țară, căci vom fi biruitori!’ Dar bărbații care
fuseseră împreună cu el au zis: ’Nu putem să ne suim împotriva poporului
acestuia, căci este mai tare decât noi.’” Apoi au continuat să redea raportul lor
rău, declarând că toți oamenii de acolo erau foarte înalți la statură: „Apoi am
mai văzut în ea pe uriași, pe copiii lui Anac, care se trag din neamul uriașilor:
înaintea noastră și față de ei parcă eram niște lăcuste.”
ISRAEL MURMURĂ DIN NOU
„Toată adunarea a ridicat glasul și a început să țipe. Și poporul a plâns în
noaptea aceea. Toți copiii lui Israel au cârtit împotriva lui Moise și Aaron și
toată adunarea le-a zis: ’De ce n-om fi murit noi în țara Egiptului sau de ce n-
om fi murit în pustia aceasta? Pentru ce ne duce Domnul în țara aceasta, în
care vom cădea uciși de sabie, iar nevestele noastre și copilașii noștri vor fi de
jaf? Nu este oare mai bine să ne întoarcem în Egipt?’ Și au zis unul altuia: ’Să
ne alegem o căpetenie și să ne întoarcem în Egipt.’ Moise și Aaron au căzut cu
fața la pământ în fața întregii [160] adunări a copiilor lui Israel care era
strânsă laolaltă.”
Israeliții nu numai că au dat frâu liber nemulțumirilor față de Moise, ci L-
au acuzat pe Dumnezeu Însuși de faptul că i-a amăgit, făgăduindu-le o țară pe
care nu erau în stare să o ia în stăpânire. Spiritul lor răzvrătit s-a înălțat până
acolo încât, uitând brațul puternic al Celui Atotputernic care îi scosese din
țara Egiptului și îi condusese până acolo printr-o serie de minuni, au hotărât
să aleagă un conducător care să-i ducă înapoi în Egipt, unde fuseseră sclavi și
suferiseră atât de multe greutăți. Ei și-au numit realmente un comandant,
respingându-l în felul acesta pe Moise, conducătorul lor răbdător și îndurător,
și au murmurat cu înverșunare împotriva lui Dumnezeu.
Moise și Aaron au căzut cu fața la pământ înaintea Domnului, în prezența
întregii adunări, pentru a implora mila lui Dumnezeu în favoarea poporului
răzvrătit. Totuși întristarea și necazul lor erau prea mari pentru a putea fi
exprimate. Ei au rămas cu fața la pământ într-o tăcere deplină. Caleb și Iosua
și-au sfâșiat hainele, ca o exprimare a celei mai mari supărări. „Și au vorbit
astfel întregii adunări a copiilor lui Israel: ’Țara pe care am străbătut-o noi ca
s-o iscodim este o țară foarte bună, minunată. Dacă Domnul va fi binevoitor
cu noi, ne va duce în țara aceasta și ne-o va da: este o țară în care curge lapte și
miere. Numai, nu vă răzvrătiți împotriva Domnului și nu vă temeți de
oamenii din țara aceea, căci îi vom mânca. Ei nu mai au niciun sprijin:
Domnul este cu noi, nu vă temeți de ei!’”
„Ei nu mai au niciun sprijin.” Adică acei canaaniți umpluseră paharul
nelegiuirii, iar ocrotirea divină fusese retrasă de la ei, așa încât, deși se simțeau
în siguranță deplină, erau [161] total nepregătiți pentru război. Prin
legământul lui Dumnezeu, țara ne este asigurată. În loc de a avea efectul dorit
asupra poporului, cuvintele acestea au sporit răzvrătirea lui hotărâtă. Oamenii
s-au înfuriat și au strigat cu mânie, spunând că Iosua și Caleb trebuie să fie
uciși cu pietre, fapt pe care l-ar fi făcut dacă Domnul nu ar fi intervenit, prin
manifestarea cea mai evidentă a slavei Sale uimitoare, în tabernaculul care se
afla în fața tuturor copiilor lui Israel.
RUGĂCIUNEA BIRUITOARE A LUI MOISE
Moise a intrat în tabernacul pentru a vorbi cu Dumnezeu. „Și Domnul a zis
lui Moise: ’Până când Mă va nesocoti poporul acesta? Până când nu va crede
el în Mine, cu toate minunile pe care le fac în mijlocul lui? De aceea, îl voi lovi
cu ciumă și-l voi nimici, dar pe tine te voi face un neam mai mare și mai
puternic decât el.’ Moise a zis Domnului: ’Egiptenii vor auzi lucrul acesta, ei,
din mijlocul cărora ai scos pe poporul acesta prin puterea Ta. Și vor spune
locuitorilor țării aceleia. Ei știau că Tu, Domnul, ești în mijlocul poporului
acestuia; că Te arătai în chip văzut, Tu, Domnul; că norul Tău stă peste el; că
Tu mergi înaintea lui ziua într-un stâlp de nor și noaptea într-un stâlp de foc.
Dacă omori pe poporul acesta ca pe un singur om, neamurile, care au auzit
vorbindu-se de Tine, vor zice: «Domnul n-avea putere să ducă pe poporul
acesta în țara pe care jurase că i-o va da, de aceea l-a omorât în pustie!»’”
Moise mijlocește din nou ca poporul să nu fie nimicit și refuză oferta lui
Dumnezeu ca urmașii lui să ajungă un popor mai puternic decât Israel. Acest
slujitor favorizat al lui Dumnezeu își manifestă dragostea față de Israel și își
arată zelul pentru slava Creatorului său și pentru onoarea [162] poporului
său, spunând: „Tu ai iertat poporul acesta din Egipt și până acum ai fost
îndelung răbdător și milos față de poporul acesta nerecunoscător; oricât de
nevrednic ar fi el, mila ta este aceeași.” Moise continuă să pledeze astfel: „Ca
urmare, nu vrei să-l cruți și de data aceasta și să adaugi o ocazie la multele
ocazii în care Ți-ai arătat deja răbdarea divină?”
„Și Domnul a spus: ’Iert, cum ai cerut. Dar cât este de adevărat că Eu sunt
viu și că slava Domnului va umple tot pământul, atât este de adevărat că toți
cei ce au văzut cu ochii lor slava Mea și minunile pe care le-am făcut în Egipt
și în pustie, și totuși M-au ispitit de zece ori acum și n-au ascultat glasul Meu,
toți aceia nu vor vedea țara pe care am jurat părinților lor că le-o voi da, și
anume toți cei ce M-au nesocotit n-o vor vedea. Iar pentru că robul Meu
Caleb a fost însuflețit de un alt duh și a urmat în totul calea Mea, îl voi face să
intre în țara în care s-a dus, și urmașii lui o vor stăpâni.’”
ÎNAPOI ÎN PUSTIE
Domnul le-a poruncit evreilor să se întoarcă în pustie pe calea spre Marea
Roșie. Ei au fost foarte aproape de țara cea bună, dar, prin răzvrătirea lor
nelegiuită, au pierdut ocrotirea lui Dumnezeu. Dacă ar fi aprobat raportul lui
Caleb și Iosua și dacă ar fi mers imediat înainte, Dumnezeu le-ar fi dat țara
Canaanului. Totuși ei au fost necredincioși și au arătat un spirit atât de
obraznic față de Dumnezeu încât au adus asupra lor tocmai condamnarea de
a nu intra niciodată în țara care le-a fost făgăduită. În mila și harul Său,
Dumnezeu i-a trimis înapoi spre Marea Roșie, deoarece, în timp ce ei
zăboveau și murmurau, amaleciții și canaaniții au auzit despre iscoade și s-au
pregătit [163] să pornească război împotriva copiilor lui Israel.
„Domnul a vorbit lui Moise și lui Aaron și a zis: ’Până când voi lăsa această
rea adunare să cârtească împotriva Mea? Am auzit cârtirile copiilor lui Israel,
care cârteau împotriva Mea.’” Domnul le-a zis lui Moise și lui Aaron să le
spună israeliților că le va face așa cum vorbiseră. Ei spuseseră: „De ce n-om fi
murit noi în țara Egiptului sau de ce n-om fi murit în pustia aceasta?” Acum,
Dumnezeu urma să facă după cuvântul lor. El le-a zis slujitorilor Săi să le
spună că vor muri în pustie toți cei de la douăzeci de ani în sus, din cauza
răzvrătirii și a murmurărilor împotriva Domnului. Numai Caleb și Iosua
urmau să intre în țara Canaanului. „Pe copilașii voștri însă, despre care ați zis
că vor fi de jaf, îi voi face să intre în ea, ca să cunoască țara pe care ați
nesocotit-o voi.”
Domnul a calculat timpul pe care îl petrecuseră de când au părăsit Egiptul,
declarând că, din cauza răzvrătirii părinților lor, copiii evreilor vor trebui să
rătăcească în pustie timp de patruzeci de ani, până când toți acei părinți vor
muri. Ca urmare, ei vor trebui să suporte consecința nelegiuirii lor timp de
patruzeci de ani, în conformitate cu numărul zilelor în care au cercetat țara –
o zi pentru un an. „Și veți ști atunci ce înseamnă să-Mi trag Eu mâna de la
voi.” Ei vor trebui să înțeleagă pe deplin că aceea era pedeapsa pentru
idolatria și murmurările lor răzvrătite, care Îl obligaseră pe Domnul să-Și
schimbe planul cu privire la ei. Lui Caleb și lui Iosua li s-a făgăduit o răsplată
mai bună decât cea dată oștirii lui Israel, pentru că oștirea lui Israel pierduse
orice drept de a cere favoarea și ocrotirea lui Dumnezeu.
CAPITOLUL 21
PĂCATUL LUI MOISE
Poporul Israel a fost adus din nou în pustie, chiar în locul unde Dumnezeu
îl încercase imediat după ce a părăsit Egiptul. Domnul le dăduse apă din
stâncă, iar apa aceasta continuase să curgă până în clipa când au ajuns din
nou în locul acela. Atunci, Domnul a secat izvorul pentru a pune din nou
poporul la încercare, ca să vadă dacă va suporta încercarea credinței sau va
murmura iarăși împotriva Sa.
Când le-a fost sete și nu au putut să găsească apă, evreii au ajuns
nerăbdători și nu și-au adus aminte de puterea lui Dumnezeu care le scosese
apă din stâncă în urmă cu aproape patruzeci de ani. În loc de a se încrede în
Dumnezeu, ei s-au plâns lui Moise și lui Aaron și le-au spus: „Ce bine ar fi
fost să fi murit noi când au murit frații noștri înaintea Domnului!” Cu alte
cuvinte, ei doreau să fi fost printre aceia care fuseseră nimiciți de urgie în
timpul răzvrătirii lui Core, Datan și Abiram.
Ei au întrebat supărați: „’Pentru ce ați adus adunarea Domnului în pustia
aceasta, ca să murim în ea, noi și vitele noastre? Pentru ce ne-ați scos din
Egipt și ne-ați adus în acest loc rău, unde nu este nici loc de semănat, [164,
165] nici smochin, nici viță, nici rodiu, nici apă de băut?’
Moise și Aaron au plecat de la adunare și s-au dus la ușa cortului întâlnirii.
Au căzut cu fața la pământ și li s-a arătat slava Domnului. Domnul a vorbit
lui Moise și a zis: ’Ia toiagul și cheamă adunarea, tu și fratele tău Aaron. Să
vorbiți stâncii acesteia în fața lor și ea va da apă. Să le scoți astfel apă din
stâncă și să adăpi adunarea și vitele lor.’ Moise a luat toiagul dinaintea
Domnului, cum îi poruncise Domnul.”
MOISE ÎȘI PIERDE RĂBDAREA
„Moise și Aaron au chemat adunarea înaintea stâncii. Și Moise le-a zis:
’Ascultați, răzvrătiților! Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca
aceasta?’ Apoi, Moise a ridicat mâna și a lovit stânca de două ori cu toiagul. Și
a ieșit apă din belșug, așa încât a băut și adunarea, și au băut și vitele. Atunci,
Domnul a zis lui Moise: ’Pentru că n-ați crezut în Mine, ca să Mă sfințiți
înaintea copiilor lui Israel, nu voi veți duce adunarea aceasta în țara pe care i-
o dau.’”
Aici Moise a păcătuit. El a ajuns să fie sătul de murmurările continue pe
care poporul le adresa împotriva lui și, la porunca Domnului, a luat toiagul,
dar, în loc de a-i vorbi stâncii, așa cum îi poruncise Dumnezeu, a lovit-o de
două ori cu toiagul, după ce a zis: „Vom putea noi oare să vă scoatem apă din
stânca aceasta?” În ocazia aceasta, Moise a vorbit nechibzuit. El nu a spus:
„Dumnezeu vă va arăta acum încă o dovadă a puterii Sale și vă va scoate apă
din stânca aceasta.” El nu a atribuit [166] puterii și slavei lui Dumnezeu faptul
că apa va curge din nou din stâncă și, ca urmare, nu L-a preamărit înaintea
poporului. Din cauza acestei greșeli, Dumnezeu urma să nu-i îngăduie lui
Moise să conducă poporul în țara pe care le-o făgăduise.
Această situație în care era nevoie de manifestarea puterii lui Dumnezeu a
fost o ocazie foarte solemnă, iar Moise și Aaron ar fi trebuit să o folosească
pentru a lăsa o impresie favorabilă în mintea oamenilor. Totuși Moise a fost
provocat și, pierzându-și răbdarea și fiind supărat pe popor, din cauza
murmurărilor, a zis: „Ascultați, răzvrătiților! Vom putea noi oare să vă
scoatem apă din stânca aceasta?” Prin vorbirea aceasta, el a recunoscut efectiv
faptul că murmurările lui Israel și acuzația că el i-a scos din Egipt erau
corecte. Dumnezeu îi iertase poporului nelegiuiri mai mari decât greșeala
aceasta a lui Moise, dar nu putea să privească păcatul unui conducător al
poporului Său la fel cum privea păcatul acelora care erau conduși. El nu putea
să scuze păcatul lui Moise și să-i îngăduie să intre în Țara Făgăduinței.
Domnul i-a dat poporului Său o dovadă inconfundabilă, care arăta că nu
Moise era acela care îl eliberase din robia egipteană într-un mod atât de
minunat și mersese înaintea lor în toate călătoriile, ci Îngerul cel puternic
despre care spusese: „Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească
pe drum și să te ducă în locul pe care l-am pregătit. Fii cu ochii în patru
înaintea Lui și ascultă glasul Lui; să nu te împotrivești Lui, pentru că nu vă va
ierta păcatele, căci Numele Meu este în El” (Exod 23,20.21).
Moise și-a atribuit sieși slava care Îi aparținea lui Dumnezeu și a făcut
necesar ca Dumnezeu să procedeze în felul acesta cu situația lui ca să-i arate
pentru totdeauna Israelului răzvrătit că nu Moise
fusese cel care îl scosese din Egipt, ci Însuși Dumnezeu. [167] Domnul îi
încredințase lui Moise răspunderea de a conduce poporul Său, în timp ce
Îngerul cel puternic mersese înaintea lui în toate călătoriile și îl călăuzise.
Pentru că israeliții erau atât de înclinați să uite că Dumnezeu îi conducea prin
Îngerul Său și să-i atribuie unui om lucrările pe care numai puterea lui
Dumnezeu era în stare să le săvârșească, Domnul îi pusese la încercare,
pentru a vedea dacă Îl vor asculta. Ei au dat greș la fiecare încercare. În loc de
a crede în Dumnezeu și de a-L recunoaște ca fiind Acela care presărase pe
calea lor dovezile puterii Sale și semnele vizibile ale grijii și dragostei Sale, ei
au manifestat neîncredere și i-au atribuit lui Moise plecarea lor din Egipt,
acuzându-l ca fiind cauza tuturor nenorocirilor lor. Moise suportase cu o
răbdare remarcabilă încăpățânarea lor. Odată, l-au amenințat că-l vor omorî
cu pietre.
PEDEAPSA CEA GREA
Prin faptul că îi interzicea lui Moise să intre în Țara Făgăduinței, Domnul
voia să îndepărteze impresia aceasta din mintea lor pentru totdeauna.
Domnul îl onorase mult pe Moise. El îi descoperise slava Sa cea mare. El îl
acceptase în apropierea Sa sfântă pe munte și binevoise să-i vorbească așa
cum vorbește cineva cu un prieten. El comunicase cu Moise și, prin el, îi
prezentase poporului voia Sa, principiile și legile Sale. Faptul că fusese înălțat
și onorat în felul acesta de Dumnezeu a făcut ca greșeala lui să fie mult mai
mare. Moise s-a pocăit de păcatul lui și s-a umilit adânc înaintea lui
Dumnezeu. El i-a vorbit întregului Israel despre întristarea pentru păcatul lui.
El nu a ascuns rezultatul păcatului său, ci le-a spus israeliților că, deoarece
greșise neatribuindu-I lui Dumnezeu slava cuvenită, nu putea să-i conducă în
Țara Făgăduită. Apoi i-a întrebat: Dacă greșeala lui a fost atât de mare încât a
trebuit să fie corectată în felul acela [168] de Dumnezeu, cum privește
Dumnezeu murmurările lor repetate și acuzațiile aduse împotriva lui și care
ar fi pedepsele neobișnuite pe care Dumnezeu ar trebui să le aducă din cauza
păcatelor lor?
Aceasta a fost singura ocazie în care Moise a îngăduit să fie întărită
impresia că el fusese cel care scosese apă din stâncă și nu a preamărit numele
Domnului în mijlocul poporului Său. Domnul a vrut să clarifice acest subiect
pentru poporul Său, arătând că Moise era doar un om care urmase călăuzirea
Unuia mai mare ca el, chiar călăuzirea Fiului lui Dumnezeu. El a vrut să nu
lase nicio îndoială cu privire la lucrul acesta. Cui i s-a dat mult i se cere mult.
Moise fusese foarte favorizat prin faptul că văzuse maiestatea lui Dumnezeu.
Lumina și slava lui Dumnezeu îi fuseseră oferite cu îmbelșugare. Chipul său
reflectase în prezența poporului slava pe care Dumnezeu îngăduise să
strălucească asupra lui. Toți vor fi judecați în conformitate cu privilegiile pe
care le-au avut și cu lumina și binecuvântările care le-au fost date.
Păcatele unor oameni buni, al căror comportament a fost vrednic de a fi
imitat, sunt deosebit de supărătoare pentru Dumnezeu. Ele îl fac pe Satana să
triumfe, tachinându-i pe îngerii lui Dumnezeu pentru greșelile uneltelor alese
de El, și le dă celor nelegiuiți ocazia de a se înălța împotriva lui Dumnezeu.
Domnul îl condusese pe Moise într-o modalitate deosebită și îi descoperise
slava Sa așa cum nu făcuse pentru niciun alt om de pe pământ. El era
nerăbdător din fire, dar se bazase cu putere pe harul lui Dumnezeu și
implorase cu atâta umilință înțelepciunea cerească. Ca urmare, fusese întărit
de Dumnezeu și își biruise nerăbdarea, așa încât a fost numit de Dumnezeu
omul cel mai blând de pe fața întregului pământ.
Aaron a murit pe muntele Hor, pentru că Domnul spusese că nu va intra în
Țara Făgăduinței din cauza faptului că păcătuise împreună cu Moise cu ocazia
scoaterii [169] apei din stânca de la Meriba. Moise și fiii lui Aaron l-au
înmormântat pe munte, pentru ca poporul să nu fie ispitit să facă o ceremonie
prea mare în jurul trupului său și să fie vinovat de păcatul idolatriei.
CAPITOLUL 22
MOARTEA LUI MOISE
Moise urma să moară curând și i s-a poruncit să-i adune pe copiii lui Israel
și să le vorbească despre toate călătoriile evreilor de la plecarea lor din Egipt și
până atunci, precum și despre toate nelegiuirile cele mari ale părinților lor,
care au adus judecățile lui Dumnezeu asupra lor și L-au obligat pe Dumnezeu
să spună că părinții lor nu vor intra în țara care le-a fost promisă. Părinții lor
muriseră în pustie, așa cum spusese Domnul. Copiii lor crescuseră, iar
făgăduința stăpânirii țării Canaanului urma să fie împlinită pentru ei. Când
fusese dată Legea, mulți dintre ei erau copii mici și nu își aminteau de măreția
evenimentului. Alții s-au născut în pustie și, ca nu cumva să nu-și dea seama
de necesitatea de a respecta cele Zece Porunci și toate legile și rânduielile date
lui Moise, Dumnezeu l-a îndrumat pe Moise să recapituleze cele Zece Porunci
și toate evenimentele legate de darea Legii.
Moise a scris într-o carte toate legile și rânduielile pe care i le-a dat
Dumnezeu și a relatat cu credincioșie toate învățăturile primite de-a lungul
drumului, toate minunile pe care le făcuse Dumnezeu pentru ei și toate
murmurările copiilor lui Israel. [170, 171] De asemenea, Moise a raportat
faptul că fusese biruit de ispită ca urmare a murmurărilor lor.
ULTIMELE ÎNVĂȚĂTURI DATE LUI ISRAEL
Tot poporul era adunat înaintea lui Moise, iar el a citit din cartea pe care o
scrisese toate evenimentele istoriei lor. De asemenea, a citit făgăduințele pe
care Dumnezeu avea să le împlinească față de ei dacă vor fi ascultători și
blestemele care vor veni asupra lor dacă vor fi neascultători.
Moise le-a spus că, din cauza răzvrătirii lor, Domnul propusese de câteva
ori să-i nimicească, dar el mijlocise pentru ei atât de stăruitor încât
Dumnezeu îi cruțase cu bunătate. El le-a amintit de minunile pe care le-a
făcut Domnul cu faraon și cu toată țara Egiptului. Le-a spus: „Căci ați văzut
cu ochii voștri toate lucrurile mari pe care le-a făcut Domnul. Astfel, să păziți
toate poruncile pe care vi le dau eu astăzi, ca să puteți pune mâna pe țara în
care veți trece ca s-o luați în stăpânire” (Deuteronom 11,7.8).
Moise i-a avertizat pe copiii lui Israel îndeosebi cu privire la pericolul de a
cădea în idolatrie. El i-a îndemnat stăruitor să respecte poruncile lui
Dumnezeu. Dacă se vor dovedi ascultători, dacă Îl vor iubi pe Domnul și Îi
vor sluji cu toată inima, El le va da ploaie la timpul cuvenit, va face vegetația
să crească și le va înmulți turmele. De asemenea, ei se vor bucura de privilegii
deosebite și înalte și vor triumfa împotriva vrăjmașilor lor.
Moise i-a învățat pe copiii lui Israel într-o modalitate serioasă și
impresionantă. El știa că aceea era ultima lui ocazie de a le vorbi. Apoi a
încheiat scrierea tuturor legilor, rânduielilor și regulamentelor pe care i le
dăduse Dumnezeu, precum și a diferitelor reguli cu privire la jertfe. A pus
cartea în mâna oamenilor aflați în slujba sfântă a sanctuarului și a cerut ca
scrierea să fie pusă în chivot spre a fi păstrată în siguranță, pentru că
Dumnezeu păzea fără încetare chivotul sfânt. Cartea lui Moise urma să fie
păstrată pentru ca judecătorii lui Israel să o poată consulta ori de câte ori era
nevoie. Oamenii supuși greșelii interpretează adesea cerințele lui Dumnezeu
în așa fel încât să se potrivească situației lor. Prin urmare, cartea lui Moise a
fost păstrată în locul cel mai sfânt pentru a fi consultată în viitor.
Moise și-a încheiat ultimele învățături pentru popor într-o cuvântare
profetică foarte impresionantă. Aceasta a fost emoționantă și elocventă. Prin
inspirația lui Dumnezeu, el a binecuvântat fiecare seminție a lui Israel. În
cuvintele de încheiere a insistat asupra maiestății lui Dumnezeu și asupra
superiorității pe care Israel o va avea întotdeauna, dacă va asculta de
Dumnezeu și se va baza pe puterea Sa.
MOARTEA ȘI ÎNVIEREA LUI MOISE
„Moise s-a suit din Câmpia Moabului pe muntele Nebo, pe vârful muntelui
Pisga, în fața Ierihonului. Și Domnul i-a arătat toată țara: de la Galaad până la
Dan, tot ținutul lui Neftali, țara lui Efraim și Manase, toată țara lui Iuda până
la marea de apus, partea de miazăzi, împrejurimile Iordanului, Valea
Ierihonului, cetatea finicilor, până la Țoar. Domnul i-a zis: ’Aceasta este țara
pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov, zicând: «O voi
da seminței tale. Ți-am arătat ca s-o vezi cu ochii tăi; dar nu vei intra în ea.»’
Moise, robul Domnului, a murit acolo, în țara Moabului, după porunca
Domnului. Și Domnul l-a îngropat în vale, în țara Moabului, față în față cu
Bet-Peor. Nimeni nu i-a cunoscut mormântul până în ziua de azi. [173]
Moise era în vârstă de o sută douăzeci de ani când a murit; vederea nu-i
slăbise și puterea nu-i trecuse” (Deuteronom 34,1-7).
Dumnezeu a vrut să nu urce nimeni împreună cu Moise pe vârful muntelui
Pisga. El a stat acolo, pe culmea cea mai înaltă a vârfului muntelui Pisga, în
prezența lui Dumnezeu și a îngerilor. După ce a văzut Canaanul și a fost
mulțumit, s-a culcat asemenea unui războinic obosit care se așază pentru a se
odihni. L-a cuprins somnul, dar a fost somnul morții. Îngerii i-au luat trupul
și l-au îngropat în vale. Israeliții nu au putut să găsească niciodată locul unde
a fost înmormântat. Mormântul lui a fost păstrat în taină pentru a-i împiedica
pe oameni să păcătuiască împotriva Domnului idolatrizându-i trupul.
Satana a exaltat de bucurie pentru că reușise să-l facă pe Moise să
păcătuiască împotriva lui Dumnezeu. Din cauza acestui păcat, Moise a intrat
sub stăpânirea morții. Dacă ar fi continuat să fie credincios, viața lui nu ar fi
fost pătată de acel singur păcat pe care l-a făcut pentru că nu I-a dat slavă lui
Dumnezeu cu ocazia scoaterii apei din stâncă, iar el ar fi intrat în Țara
Făgăduinței și ar fi fost strămutat la cer fără să vadă moartea. După ce a stat în
mormânt o scurtă vreme, Mihail, sau Hristos, a coborât din cer împreună cu
îngerii care l-au înmormântat pe Moise, l-a înviat pe Moise și l-a dus în cer.
Când Domnul Hristos și îngerii au venit la mormânt, Satana și îngerii lui
au apărut acolo și au păzit trupul lui Moise, ca nu cumva să fie luat. Când
Hristos și îngerii s-au apropiat, Satana li s-a împotrivit, dar slava și puterea lui
Hristos și a îngerilor Săi l-au obligat să se retragă. Satana a pretins că trupul lui
Moise îi aparține din cauza acelui singur păcat, dar Domnul Hristos i-a spus cu
umilință: „Domnul să te mustre!” (Iuda 9), atribuindu-I astfel Tatălui dreptul de
a-l mustra. [174]
Domnul Hristos i-a spus lui Satana că El știa că Moise se pocăise cu
umilință de acea singură greșeală, că nu era nicio pată în caracterul său și că
numele lui era curat în cărțile cerului. Apoi, Domnul Hristos a înviat trupul
lui Moise, despre care Satana pretinsese că este al lui.
La schimbarea la față a Domnului Hristos, Moise și Ilie, care fuseseră luați
la cer, au fost trimiși să stea de vorbă cu El cu privire la suferințele Sale și au
fost purtătorii slavei lui Dumnezeu pentru Fiul Său iubit. Moise a fost onorat
foarte mult de Dumnezeu. El avusese privilegiul de a vorbi cu Dumnezeu față
către față, așa cum vorbește cineva cu prietenul lui. Dumnezeu îi descoperise
slava Sa nemaipomenită, așa cum nu făcuse pentru nimeni altcineva.
CAPITOLUL 23
INTRAREA ÎN ȚARA FĂGĂDUITĂ
După moartea lui Moise, Iosua urma să fie conducătorul lui Israel pentru a
duce poporul în Țara Făgăduită. El fusese prim-ministrul lui Moise în cea mai
mare parte a timpului cât israeliții rătăciseră în pustie. El văzuse lucrările
minunate pe care Dumnezeu le făcuse prin Moise și înțelesese bine înclinațiile
poporului. El a fost unul dintre cei doisprezece bărbați trimiși ca iscoade
pentru a cerceta Țara Făgăduită, unul dintre cei doi care au prezentat un
raport credincios cu privire la bogățiile țării și care au încurajat poporul să
meargă și să ia țara în stăpânire prin puterea lui Dumnezeu. El era competent
pentru poziția aceasta importantă. Domnul i-a făgăduit lui Iosua că va fi cu el
așa cum fusese cu Moise și că, dacă va fi credincios în respectarea poruncilor
Sale, îl va ajuta să cucerească țara Canaanului cu ușurință. Iosua era îngrijorat
cu privire la modalitatea în care își va îndeplini sarcina de a conduce poporul
în țara Canaanului, dar încurajarea aceasta i-a îndepărtat temerile.
Iosua le-a poruncit copiilor lui Israel să se pregătească pentru o călătorie de
trei zile și le-a spus că toți bărbații care purtau armele vor merge la luptă. „Ei
au răspuns lui Iosua și au zis: ’Vom face tot ce ne-ai poruncit și ne vom duce
oriunde ne vei trimite. Te vom asculta în totul, [175, 176] cum am ascultat pe
Moise. Numai Domnul, Dumnezeul tău, să fie cu tine, cum a fost cu Moise!
Orice om care se va răzvrăti împotriva poruncii tale și care nu va asculta de
tot ce-i vei porunci să fie pedepsit cu moartea! Întărește-te numai și
îmbărbătează-te!’”
Traversarea Iordanului urma să fie făcută printr-o minune. „Iosua a zis
poporului: ’Sfințiți-vă, căci mâine Domnul va face lucruri minunate în
mijlocul vostru.’ Și Iosua a zis preoților: ’Luați chivotul legământului și treceți
înaintea poporului.’ Ei au luat chivotul legământului și au pornit înaintea
poporului. Domnul a zis lui Iosua: ’Astăzi voi începe să te înalț înaintea
întregului Israel, ca să știe că voi fi cu tine cum am fost cu Moise.’”
Preoții trebuiau să meargă înaintea poporului și să poarte chivotul în care
se afla Legea lui Dumnezeu. Când au pășit în apele Iordanului, acestea s-au
despărțit, iar preoții au trecut purtând chivotul, care era un simbol al
prezenței Divine, iar oștirea evreilor i-a urmat. Când preoții au fost la
jumătatea drumului prin mijlocul Iordanului, li s-a poruncit să stea acolo
până va trece întreaga oștire a lui Israel. Aici, noua generație a israeliților a
fost convinsă că apele Iordanului erau supuse aceleiași puteri pe care părinții
lor o văzuseră manifestându-se la Marea Roșie, cu patruzeci de ani în urmă.
Mulți dintre ei trecuseră prin Marea Roșie când erau copii. Acum, treceau
prin Iordan, ca niște războinici pregătiți de luptă.
După ce toată oștirea lui Israel a traversat Iordanul, [177] Iosua le-a
poruncit preoților să iasă din râu. Îndată ce preoții care purtau chivotul au
ieșit din râu și au ajuns pe mal, Iordanul a început să curgă la fel ca înainte,
umplând vadul. Această minune uimitoare care a fost săvârșită le-a mărit
mult israeliților credința. Pentru ca minunea aceasta să nu fie uitată niciodată,
Domnul i-a poruncit lui Iosua să pună niște oameni de seamă, câte unul din
fiecare seminție, să ia pietre din vadul râului, din locul unde au stat preoții în
timp ce trecea oștirea evreilor, și să le poarte pe umeri pentru a ridica un
monument la Ghilgal, ca să păstreze în amintire faptul că Israel a traversat
Iordanul pășind pe teren uscat. După ce preoții au ieșit din Iordan,
Dumnezeu Și-a îndepărtat mâna puternică, iar apele au năvălit ca o cascadă,
urmându-și cursul.
Când toți împărații amoriților și împărații canaaniților au auzit că Domnul
oprise apele Iordanului înaintea copiilor lui Israel, li s-a înmuiat inima de
frică. Israeliții uciseseră doi dintre împărații Moabului, iar trecerea lor
miraculoasă prin apele umflate și năvalnice ale Iordanului i-a umplut de o
groază cumplită. Apoi, Iosua a circumcis toți bărbații care se născuseră în
pustie. După ceremonia aceasta, au ținut Sărbătoarea Paștelui în câmpia
Ierihonului. „Domnul a zis lui Iosua: ’Astăzi, am ridicat ocara Egiptului de
deasupra voastră.’”
Popoarele păgâne Îi reproșaseră Domnului, precum și poporului Său faptul
că evreii nu luaseră în stăpânire țara Canaanului, pe care aceștia speraseră să o
moștenească la scurt timp după ce părăsiseră Egiptul. Vrăjmașii lor
triumfaseră pentru că ei rătăciseră atât de multă vreme în pustie și s-au înălțat
cu mândrie împotriva lui Dumnezeu, declarând că El nu a fost în stare să-i
conducă în [178] țara Canaanului. Evreii au trecut acum prin Iordan pe teren
uscat, iar vrăjmașii lor de-acum nu mai puteau să le reproșeze nimic.
Mana continuase să apară până la data aceea, dar acum, când erau pe
punctul de a lua în stăpânire Canaanul și de a mânca roadele țării, israeliții nu
mai aveau nevoie de ea, iar mana a încetat să apară.
CĂPETENIA OȘTIRII DOMNULUI
 Iosua s-a retras într-un loc liniștit pentru a medita și a se ruga, cerând ca
prezența deosebită a lui Dumnezeu să-l însoțească. Atunci a văzut un bărbat
de statură înaltă, îmbrăcat în veșminte de război și având o sabie în mână.
Iosua nu l-a recunoscut ca fiind un soldat din armata lui Israel, și totuși nu
părea să fie un vrăjmaș. În zelul său, s-a dus spre el și i-a zis: „’Ești dintre ai
noștri sau dintre vrăjmașii noștri?’ El a răspuns: ’Nu, ci Eu sunt Căpetenia
oștirii Domnului și acum am venit.’ Iosua s-a aruncat cu fața la pământ, s-a
închinat și I-a zis: ’Ce spune Domnul meu robului Său?’ Și Căpetenia oștirii
Domnului a zis lui Iosua: ’Scoate-ți încălțămintea din picioare, căci locul pe
care stai este sfânt.’ Și Iosua a făcut așa.”
Acesta nu era un înger obișnuit. Era Domnul Isus Hristos, care îi condusese
pe evrei prin pustie, ascuns în stâlpul de foc noaptea și în stâlpul de nor ziua.
Locul a fost sfințit de prezența Sa și, prin urmare, lui Iosua i s-a poruncit să-și
scoată încălțămintea.
Apoi, Domnul l-a îndrumat pe Iosua cu privire la modalitatea prin care
avea să cucerească Ierihonul. Tuturor războinicilor urma să li se poruncească
să înconjoare cetatea o dată pe zi timp de șase zile, iar în ziua a șaptea, de
șapte ori. [179]
CUCERIREA IERIHONULUI
„Iosua, fiul lui Nun, a chemat pe preoți și le-a zis: ’Luați chivotul
legământului și șapte preoți să poarte cele șapte trâmbițe de corn de berbec
înaintea chivotului Domnului.’ Și a zis poporului: ’Porniți, înconjurați cetatea
și bărbații înarmați să treacă înaintea chivotului Domnului.’ După ce a vorbit
Iosua poporului, cei șapte preoți care purtau înaintea Domnului cele șapte
trâmbițe de corn de berbec au pornit și au sunat din trâmbițe. Chivotul
legământului Domnului mergea în urma lor.
Bărbații înarmați mergeau înaintea preoților, care sunau din trâmbițe, și
coada oștirii mergea după chivot; în timpul mersului, preoții sunau din
trâmbițe. Iosua dăduse porunca aceasta poporului: ’Voi să nu strigați, să nu vi
se audă glasul și să nu vă iasă o vorbă din gură, până în ziua când vă voi
spune: «Strigați!» Atunci să strigați.’ Chivotul Domnului a înconjurat cetatea
și i-a dat ocol o dată; apoi au intrat în tabără și au rămas în tabără peste
noapte.”
Oștirea evreilor a mărșăluit în ordine deplină. În față mergea un grup ales
de bărbați înarmați, purtând echipament de război, dar nu pentru a-și arăta
îndemânarea în mânuirea armelor, ci numai pentru a crede și a asculta
îndrumările care le erau date. Apoi urmau șapte preoți cu trâmbițe. După ei
venea chivotul lui Dumnezeu, poleit cu aur, cu un nimb de slavă care plutea
deasupra lui. Chivotul era purtat de preoții îmbrăcați în haine deosebite și
somptuoase, care arătau poziția lor sfântă. Armata cea mare a lui Israel urma
în ordine deplină, fiecare seminție avându-și steagul ei. În felul acesta, au
înconjurat cetatea, purtând chivotul lui Dumnezeu. Nu se auzea niciun sunet,
ci doar zgomotul pașilor acelei armate puternice și [180] sunetul solemn al
trâmbițelor, al căror ecou răsuna în văi și pretutindeni în cetatea Ierihon.
Străjerii acelei cetăți sortite pieirii observau uimiți și alarmați toate
mișcările, raportându-le celor care conduceau cetatea. Ei nu puteau să spună
ce însemna parada aceasta. Unii își băteau joc de ideea că Ierihonul va fi
cucerit astfel, în timp ce alții erau uluiți privind splendoarea chivotului și
înfățișarea solemnă și nobilă a preoților și a oștirii lui Israel, avându-l pe Iosua
în frunte. Ei și-au adus aminte de Marea Roșie care se despărțise înaintea
evreilor cu patruzeci de ani în urmă și de trecătoarea care fusese pregătită
pentru ei prin mijlocul râului Iordan. Acești oameni erau prea îngroziți
pentru a glumi. Ei păzeau cu strictețe porțile încuiate ale cetății, iar niște
războinici puternici apărau fiecare poartă.
Timp de șase zile, armatele lui Israel au făcut înconjurul cetății. În ziua a
șaptea, au înconjurat cetatea de șapte ori. Ca de obicei, oamenilor li s-a
poruncit să păstreze tăcerea. Numai sunetul trâmbițelor trebuia să fie auzit.
Oamenii trebuiau să fie atenți, iar când trâmbițele aveau să sune mai prelung
decât de obicei, toți trebuiau să strige cu putere, pentru că Dumnezeu le
dăduse cetatea. „În ziua a șaptea s-au sculat în zorii zilei și au înconjurat în
același fel cetatea de șapte ori; aceasta a fost singura zi când au înconjurat
cetatea de șapte ori. A șaptea oară, pe când preoții sunau din trâmbițe, Iosua a
zis poporului: ’Strigați, căci Domnul v-a dat cetatea în mână!’ Poporul a scos
strigăte, și preoții au sunat din trâmbițe. Când a auzit poporul sunetul
trâmbiței, a strigat tare, și zidul s-a prăbușit; [181] poporul s-a suit în cetate,
fiecare drept înainte. Au pus mâna pe cetate.”
Dumnezeu a intenționat să le arate israeliților că nu lor avea să li se atribuie
cucerirea Canaanului. Căpetenia oștirii Domnului biruise Ierihonul. El și
îngerii Săi erau angajați în război. Domnul Hristos le-a poruncit armatelor
cerului să dărâme zidurile Ierihonului și să pregătească o cale de intrare
pentru Iosua și pentru armatele lui Israel. Prin această minune uimitoare,
Dumnezeu nu numai că a întărit încrederea poporului în puterea Sa de a-i
birui pe vrăjmașii lor, ci a și mustrat necredința lor din trecut.
Ierihon sfidase atât armatele lui Israel, cât și pe Dumnezeul cerurilor. Când
au văzut oștirea lui Israel mărșăluind în jurul cetății câte o dată în fiecare zi,
locuitorii au fost alarmați, dar au privit la mijloacele lor de apărare puternice,
la zidurile lor înalte și solide și s-au simțit siguri de faptul că vor putea să
reziste oricărui atac. Totuși, când zidurile lor solide s-au clătinat și au căzut cu
o izbitură uluitoare, asemenea zgomotului celui mai puternic tunet, ei au fost
paralizați de groază și nu au putut să opună nicio rezistență.
IOSUA, UN CONDUCĂTOR ÎNȚELEPT ȘI CONSACRAT
Caracterul sfânt al lui Iosua nu avea nicio pată. El era un conducător
înțelept. Viața lui era dedicată în întregime lui Dumnezeu. Înainte de a muri,
el a adunat oștirea lui Israel și, urmând exemplul lui Moise, le-a recapitulat
călătoriile prin pustie și lucrările pline de milă pe care le-a făcut Dumnezeu
pentru ei. Apoi, li s-a adresat cu elocvență. Le-a relatat cum luptase împăratul
Moabului împotriva lor și cum îl chemase pe Balaam să-i blesteme, dar
Dumnezeu „nu a vrut să-l asculte pe Balaam și a continuat să-i
binecuvânteze”. Apoi le-a zis: „Și dacă nu găsiți cu cale să slujiți Domnului,
alegeți astăzi cui vreți să slujiți: sau dumnezeilor [182] cărora le slujeau
părinții voștri dincolo de Râu, sau dumnezeilor amoriților în a căror țară
locuiți. Cât despre mine, eu și casa mea vom sluji Domnului.”
„Poporul a răspuns și a zis: ’Departe de noi gândul să părăsim pe Domnul
și să slujim altor dumnezei. Căci Domnul este Dumnezeul nostru. El ne-a
scos din țara Egiptului, din casa robiei, pe noi și pe părinții noștri; El a făcut
înaintea ochilor noștri acele minuni mari și ne-a păzit în tot timpul drumului
pe care l-am urmat și în mijlocul tuturor popoarelor pe la care am trecut.”
Poporul și-a înnoit legământul cu Iosua. Ei i-au spus: „Noi vom sluji
Domnului, Dumnezeului nostru, și vom asculta glasul Lui.” Iosua a scris
cuvintele legământului lor în cartea care conținea legile și rânduielile date lui
Moise. Iosua a fost iubit și respectat de toți israeliții, iar ei au jelit mult
moartea lui.
CAPITOLUL 24
CHIVOTUL LUI DUMNEZEU
ȘI BOGĂȚIILE LUI ISRAEL
Chivotul lui Dumnezeu era un cufăr sfânt, făcut pentru a conține cele Zece
Porunci. Legea aceasta Îl reprezenta pe Dumnezeu Însuși. Chivotul era
considerat a fi slava și puterea lui Israel. Dovada prezenței divine stătea
deasupra lui zi și noapte. Preoții care slujeau înaintea lui erau consacrați cu
sfințenie pentru slujba aceasta. Ei purtau un pieptar încrustat cu pietre
prețioase diferite, aceleași pietre care alcătuiesc cele douăsprezece temelii ale
cetății lui Dumnezeu. Pe pietrele prețioase montate în aur erau gravate
numele celor douăsprezece seminții ale lui Israel. Pieptarul era o lucrătură
bogată și frumoasă, care acoperea pieptul preotului, fiind prins de umeri.
La dreapta și la stânga pieptarului era montată câte o piatră prețioasă mai
mare și foarte strălucitoare. Când judecătorii erau confruntați cu probleme
dificile, cu privire la care nu puteau să ia o hotărâre, aceste probleme le erau
prezentate preoților, iar ei Îl întrebau pe Dumnezeu, care le răspundea. Dacă
răspunsul Său era favorabil și dacă El voia să le asigure succesul, un nimb de
lumină și slavă se așeza peste piatra prețioasă din dreapta. Dacă El nu era de
acord, un nor se așeza peste piatra prețioasă din stânga. Când Îl întrebau pe
Dumnezeu dacă trebuie să meargă la război, iar piatra prețioasă din dreapta
era înconjurată de lumină, răspunsul era: „Mergeți și biruiți.” [183, 184] Când
piatra prețioasă din stânga era umbrită de un nor, răspunsul era: „Să nu
mergeți, nu veți birui.”
O dată pe an, când intra în Sfânta Sfintelor și slujea înaintea chivotului și în
prezența uimitoare a lui Dumnezeu, marele preot punea întrebări, iar
Dumnezeu îi răspundea adesea printr-o voce auzibilă. Când nu-i răspundea
printr-o voce, Dumnezeu făcea să strălucească raze sfinte de slavă și lumină
peste heruvimul din dreapta chivotului, în semn de aprobare sau favoare.
Dacă refuza cererile poporului, un nor se așeza peste heruvimul din stânga.
Chivotul lui Dumnezeu era însoțit de patru îngeri în toate călătoriile pentru
a-l ocroti de orice pericol și pentru a îndeplini orice misiune li se cerea în
legătură cu chivotul. Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, urmat de îngeri, a
mers în fața chivotului când acesta a ajuns la Iordan, iar apele au fost
despărțite înaintea prezenței Sale. Domnul Hristos și îngerii au stat lângă
chivot și lângă preoți în mijlocul râului, până când întregul Israel a traversat
Iordanul. Domnul Hristos și îngerii au însoțit înconjurarea Ierihonului și, în
cele din urmă, au dărâmat zidurile masive ale cetății și au dat Ierihonul în
mâinile lui Israel.
REZULTATUL NEGLIJENȚEI LUI ELI
Eli era mare preot și i-a înălțat pe fiii lui în poziția de preoți. Numai lui Eli i
s-a îngăduit să intre în Sfânta Sfintelor, o dată pe an. Fiii lui slujeau la intrarea
în tabernacul și oficiau jertfirea animalelor și aducerea lor pe altar. Ei au
abuzat continuu de slujba aceasta sfântă. Fiii lui Eli erau egoiști, zgârciți,
lacomi și destrăbălați. Dumnezeu l-a mustrat pe Eli pentru neglijența lui
nelegiuită în disciplinarea familiei. Eli i-a mustrat pe fiii lui, dar nu le-a pus
restricții. După ce au fost puși în slujba sfântă a preoției, Eli a auzit despre
[185] comportamentul pe care îl aveau ei, reținând abuziv din jertfele copiilor
lui Israel, despre încălcările îndrăznețe ale Legii lui Dumnezeu pe care le
săvârșeau ei și despre purtarea lor violentă, care a determinat Israelul să
păcătuiască.
Domnul i-a descoperit lui Samuel pedepsele pe care le va aduce asupra lui
Eli din cauza neglijenței lui. „Atunci, Domnul a zis lui Samuel: ’Iată că voi
face în Israel un lucru care va asurzi urechile oricui îl va auzi. În ziua aceea voi
împlini asupra lui Eli tot ce am rostit împotriva casei lui; voi începe și voi
isprăvi. I-am spus că vreau să pedepsesc casa lui pentru totdeauna din pricina
fărădelegii de care are cunoștință și prin care fiii lui... s-au făcut vrednici de
lepădat, fără ca el să-i fi oprit. De aceea jur casei lui Eli că niciodată
fărădelegea casei lui Eli nu va fi ispășită, nici prin jertfe, nici prin daruri de
mâncare.’”
Nelegiuirile fiilor lui Eli erau atât de îndrăznețe, de jignitoare față de un
Dumnezeu sfânt, încât nicio jertfă nu putea să ispășească o asemenea
fărădelege săvârșită în mod intenționat. Preoții aceștia păcătoși au profanat
jertfele care Îl reprezentau pe Fiul lui Dumnezeu. Prin comportamentul lor
blasfemator, ei își băteau joc de sângele ispășirii, care conferea eficacitate
tuturor jertfelor.
Samuel i-a spus lui Eli cuvintele Domnului, iar „Eli a zis: ’Domnul este
Acesta, să facă ce va crede!’” Eli știa că Dumnezeu fusese dezonorat și simțea
că păcătuise. El a fost de acord ca Dumnezeu să pedepsească neglijența lui
păcătoasă. Eli i-a făcut cunoscut întregului Israel cuvântul pe care Domnul i l-
a adresat lui. Prin faptul acesta, el s-a gândit să corecteze, într-o anumită
măsură, neglijența lui păcătoasă din trecut. Blestemul rostit asupra lui Eli nu a
fost amânat multă vreme.
Israeliții au intrat în război cu filistenii și au fost învinși, iar patru mii
dintre ei au fost uciși. [186] Evreilor le-a fost frică. Ei știau că, dacă vor auzi
despre înfrângerea lor, celelalte popoare vor fi încurajate să intre în război cu
ei. Bătrânii lui Israel au crezut că înfrângerea lor a fost cauzată de faptul că nu
au dus cu ei chivotul lui Dumnezeu și au cerut să fie adus chivotul
legământului de la Șilo. Ei s-au gândit la traversarea Iordanului și la cucerirea
ușoară a Ierihonului, care au avut loc în timp ce purtau chivotul, și au hotărât
că tot ce era necesar pentru a triumfa împotriva vrăjmașilor lor era aducerea
chivotului. Ei nu și-au dat seama că puterea lor a constat în ascultarea de
Legea aflată în chivot, care era o reprezentare a lui Dumnezeu Însuși. Preoții
imorali Hofni și Fineas au însoțit chivotul sfânt, călcând Legea lui Dumnezeu.
Păcătoșii aceștia au condus chivotul în tabăra lui Israel. Încrederea soldaților
a fost restabilită, iar ei au fost convinși că vor avea succes.
CHIVOTUL ESTE LUAT
„Când a intrat chivotul legământului Domnului în tabără, tot Israelul a scos
strigăte de bucurie, de s-a cutremurat pământul. Răsunetul acestor strigăte a
fost auzit de filisteni și au zis: ’Ce înseamnă strigătele acestea care răsună în
tabăra evreilor?’ Și au auzit că sosise chivotul Domnului în tabără. Filistenii s-
au temut, pentru că au crezut că Dumnezeu venise în tabără. ’Vai de noi!’ au
zis ei, ’căci n-a fost așa ceva până acum.’ ’Vai de noi! Cine ne va izbăvi din
mâna acestor dumnezei puternici? Dumnezeii aceștia au lovit pe egipteni cu
tot felul de urgii în pustie. Întăriți-vă și fiți oameni, filistenilor, ca nu cumva
să fiți robi evreilor, cum v-au fost ei robi vouă: fiți oameni și luptați!’ Filistenii
[187] au început lupta, și Israel a fost bătut. Fiecare a fugit în cortul lui.
Înfrângerea a fost foarte mare, și din Israel au căzut treizeci de mii de oameni
pedeștri. Chivotul lui Dumnezeu a fost luat, și cei doi fii ai lui Eli, Hofni și
Fineas, au murit.”
Filistenii au crezut că acest chivot era dumnezeul israeliților. Ei nu știau că
Dumnezeul cel viu, care a creat cerurile și pământul și care a dat Legea Sa pe
Sinai, a trimis prosperitatea sau împrejurările potrivnice în funcție de
ascultarea sau călcarea Legii Sale, aflate în chivotul sfânt.
Israel a fost măcelărit. Eli stătea pe marginea drumului, așteptând cu inima
tremurândă să primească vești de la armată. Îi era teamă că oștirea filistenilor
ar putea să ia chivotul lui Dumnezeu și să îl profaneze. Un sol al armatei a
alergat la Șilo și l-a înștiințat pe Eli că fiii lui fuseseră uciși. El a fost în stare să
audă lucrul acesta cu un anume calm, pentru că a avut motive să se aștepte la
aceasta. Totuși, când solul a adăugat: „Și chivotul lui Dumnezeu a fost luat”,
Eli s-a clătinat cuprins de groază pe scaunul lui, a căzut pe spate și a murit. El
a avut parte de mânia lui Dumnezeu care venise asupra fiilor lui. El a fost
vinovat într-o mare măsură pentru nelegiuirile lor, deoarece neglijase să le
pună restricții. Capturarea chivotului lui Dumnezeu de către filisteni a fost
considerată nenorocirea cea mai mare care putea să cadă peste Israel. Soția lui
Fineas, care năștea și era pe punctul de a muri, i-a dat copilului ei numele
Icabod, spunând: „S-a dus slava din Israel!”
ÎN ȚARA FILISTENILOR
Dumnezeu a îngăduit ca vrăjmașii să ia chivotul Său pentru a le arăta
israeliților cât de zadarnic era să se încreadă în chivot, simbolul prezenței Sale,
în timp ce ei profanau [188] poruncile conținute în chivot. Dumnezeu voia
să-i umilească îndepărtând de la ei chivotul sfânt, în care se încredeau cu
îndrăzneală, considerându-l sursa puterii lor.
Filistenii au triumfat văzând că Îl au pe renumitul Dumnezeu al israeliților,
care săvârșise minuni atât de mari pentru ei și îi făcuse să fie un motiv de
groază pentru vrăjmașii lor. Ei au dus chivotul lui Dumnezeu la Așod și l-au
pus într-un templu plin de splendoare, construit în cinstea celui mai popular
zeu al lor, Dagon. Chivotul a fost pus lângă zeul lor. A doua zi dimineața,
preoții acelor zei au intrat în templu și au fost îngroziți când au descoperit că
Dagon căzuse cu fața la pământ înaintea chivotului Domnului. Ei l-au ridicat
pe Dagon și l-au așezat în poziția în care s-a aflat înainte. Au crezut că zeul a
căzut din întâmplare. Dar în dimineața următoare, l-au găsit din nou căzut cu
fața la pământ, iar capul și ambele mâini ale lui Dagon erau tăiate.
Îngerii lui Dumnezeu, care însoțiseră fără încetare chivotul, au făcut să cadă
la pământ idolul acesta neînsuflețit, iar după aceea l-au mutilat pentru a arăta
că Dumnezeul cel viu era mai presus de toți zeii și orice zeu păgân era un
lucru de nimic înaintea Sa. Păgânii aveau un respect mare față de zeul lor,
Dagon, iar când l-au găsit mutilat și zăcând cu fața la pământ înaintea
chivotului lui Dumnezeu au fost triști și au considerat că faptul acesta era un
semn rău pentru filisteni. Ei s-au gândit că filistenii și toți zeii lor vor urma
totuși să fie biruiți și nimiciți de evrei și că Dumnezeul evreilor va fi mai mare
și mai puternic decât toți zeii. Ca urmare, au îndepărtat chivotul lui
Dumnezeu din templul idolului lor și l-au pus într-un loc unde era singur.
Chivotul lui Dumnezeu a fost păstrat de filisteni timp de șapte luni. Ei îi
biruiseră pe israeliți și luaseră chivotul lui Dumnezeu, în care presupuneau că
se afla [189] puterea lor, gândindu-se că vor fi în siguranță pentru totdeauna
și nu le va mai fi teamă de armatele lui Israel. Totuși, în mijlocul bucuriei pe
care o aveau datorită succesului lor, pretutindeni în țară s-a auzit jale, iar
cauza a fost atribuită, într-o mare măsură, chivotului lui Dumnezeu. Acesta a
fost purtat din loc în loc cu groază, iar nimicirea lui Dumnezeu venea pe
urma lui, până când filistenii au fost într-o mare încurcătură, pentru că nu
știau ce să facă. Îngerii care însoțeau chivotul îl păzeau de orice rău. Filistenii
nu au îndrăznit să-l deschidă, pentru că zeul lor, Dagon, avusese o soartă atât
de rea încât le era teamă să-l atingă sau să stea în apropierea lui. Ei i-au
chemat pe preoți și pe ghicitori și i-au întrebat cum ar trebui să procedeze cu
chivotul lui Dumnezeu. Aceștia i-au sfătuit să-l trimită înapoi la poporul
căruia îi aparținea și să trimită împreună cu el un dar valoros, care, dacă
Dumnezeu va binevoi să-l accepte, va face să fie vindecați. De asemenea, ei au
înțeles că mâna lui Dumnezeu era îndreptată împotriva lor pentru că luaseră
chivotul Său, care îi aparținea numai lui Israel.
ÎNAPOIEREA CHIVOTULUI ÎN ISRAEL
Unii nu erau în favoarea înapoierii chivotului. Faptul de a duce înapoi
chivotul era prea umilitor, iar filistenii au declarat cu insistență că niciunul
dintre ei nu va îndrăzni să-și riște viața pentru a transporta chivotul
Dumnezeului lui Israel, care adusese moartea asupra lor. Sfătuitorii lor i-au
avertizat pe filisteni să nu-și împietrească inimile, așa cum făcuseră egiptenii
și faraonul, și să determine să vină asupra lor nenorociri și pedepse chiar și
mai mari. Pentru că tuturor le era frică să ia chivotul lui Dumnezeu, ei i-au
sfătuit spunând: „’Acum, faceți un car nou de tot și luați două vaci tinere care
dau țâță și care n-au tras la jug; înjugați vacile la car și mânați înapoi acasă
vițeii lor care se țin după ele. Să luați chivotul Domnului [190] și să-l puneți
în car; să puneți alături de el, într-o ladă, lucrurile de aur pe care le dați
Domnului ca dar pentru vină; apoi să-l trimiteți, și va pleca. Să-l urmăriți cu
privirea; și dacă se va sui pe drumul hotarului său spre Bet-Șemeș, Domnul
ne-a făcut acest mare rău; dacă nu, vom ști că nu mâna Lui ne-a lovit, ci lucrul
acesta a venit peste noi din întâmplare.’ Oamenii au făcut așa. Au luat două
vaci care alăptau, le-au înjugat la car și le-au închis vițeii acasă. Vacile au
apucat drept pe drum spre Bet-Șemeș; au ținut mereu același drum, mugind,
și nu s-au abătut nici la dreapta, nici la stânga.”
Filistenii știau că vacile nu puteau fi determinate să își părăsească vițeii care
erau acasă decât dacă ar fi fost îndemnate de vreo putere nevăzută. Vacile au
mers direct spre Bet-Șemeș, mugind după vițeii lor, și totuși îndepărtându-se
de ei fără să se abată. Domnitorii filistenilor au mers după carul care purta
chivotul până la hotarul Bet-Șemeșului. Ei nu au îndrăznit să lase chivotul
sfânt întru totul în seama vacilor. Ei s-au temut că, dacă se va întâmpla vreun
rău chivotului, asupra lor vor veni nenorociri mai mari. Ei nu știau că îngerii
lui Dumnezeu însoțeau chivotul și călăuzeau vacile spre locul unde trebuiau
să ajungă.
PEDEPSIREA ÎNCUMETĂRII
Oamenii din Bet-Șemeș lucrau la câmp, iar când au văzut chivotul
Domnului în carul tras de vaci, s-au bucurat mult. Ei știau că aceasta era
lucrarea lui Dumnezeu. Vacile au tras carul în care era chivotul aproape de o
piatră mare și s-au oprit. Leviții au dat jos din car chivotul Domnului și darul
de la filisteni și au adus ca jertfă de ardere-de-tot lui Dumnezeu vacile, carul
care purtase [191] chivotul sfânt și darul de la filisteni. Domnitorii filistenilor
s-au întors la Ecron, iar pedeapsa asupra lor a încetat.
Oamenii din Bet-Șemeș s-au gândit la puterea pe care o avusese chivotul de
a determina săvârșirea unor minuni atât de mari și au fost curioși să știe ce se
afla în interiorul lui. Ei au considerat că acel chivot avea o mare putere în sine
însuși, și nu I-au atribuit lui Dumnezeu puterea aceasta. Numai oamenii
consacrați slujbei sfinte puteau să privească în interiorul chivotului fără a fi
nimiciți, pentru că faptul acesta era ca și când L-ar fi privit pe Dumnezeu
Însuși. Când oamenii și-au satisfăcut curiozitatea și au deschis chivotul
pentru a vedea interiorul lui sfânt, lucru pe care păgânii idolatri nu au
îndrăznit să îl facă, îngerii care însoțeau chivotul au ucis peste cincizeci de mii
de oameni.
Ca urmare, oamenilor din Bet-Șemeș le-a fost frică de chivot și au spus:
„’Cine poate sta înaintea Domnului, înaintea acestui Dumnezeu sfânt? Și la
cine trebuie să se suie chivotul, dacă se depărtează de la noi?’ Au trimis soli la
locuitorii din Chiriat-Iearim, ca să le spună: ’Filistenii au adus înapoi chivotul
Domnului; pogorâți-vă și suiți-l la voi.’” Oamenii din Chiriat-Iearim au dus
chivotul Domnului în casa lui Abinadab și l-au consacrat pe fiul lui pentru
slujba de a-l păzi. Evreii fuseseră asupriți de filisteni timp de douăzeci de ani
și au fost umiliți și făcuți să se pocăiască de păcatele lor. Samuel a mijlocit
pentru ei, iar Dumnezeu a avut din nou milă de evrei. Filistenii au pornit un
război cu ei, dar Domnul a lucrat din nou într-un mod minunat pentru
poporul Israel și israeliții i-au biruit pe vrăjmașii lor.
Chivotul a rămas în casa lui Abinadab, până când David a fost instaurat ca
împărat. El a adunat toți oamenii aleși ai lui Israel, treizeci de mii, și a mers să
ia chivotul lui Dumnezeu. Ei au pus chivotul
într-un car nou și l-au scos din casa lui Abinadab. [192] Uza și Ahio, fiii lui
Abinadab, au condus carul. David și toată casa lui Israel au cântat la diferite
instrumente muzicale spre slava Domnului. „Când au ajuns la aria lui Nacon,
Uza a întins mâna spre chivotul lui Dumnezeu și l-a apucat, pentru că erau
să-l răstoarne boii. Domnul S-a aprins de mânie împotriva lui Uza, și
Dumnezeu l-a lovit pe loc pentru păcatul lui și a murit acolo, lângă chivotul
lui Dumnezeu.” Uza era furios pe boi, pentru că se împiedicaseră. El a
manifestat o neîncredere vizibilă în Dumnezeu, ca și când Acela care adusese
chivotul din țara filistenilor nu putea să aibă grijă de el. Îngerii care au însoțit
chivotul l-au lovit pe Uza pentru nerăbdarea plină de încumetare de care a dat
dovadă punând mâna pe chivot. „David s-a temut de Domnul în ziua aceea și
a zis: ’Cum să intre chivotul Domnului la mine?’ N-a vrut să aducă chivotul
Domnului la el, în cetatea lui David, și l-a dus în casa lui Obed-Edom din
Gat.” David știa că el era un om păcătos și i-a fost teamă că, asemenea lui Uza,
ar putea să se încumete în vreun fel și să aducă mânia lui Dumnezeu asupra
lui. „Chivotul Domnului a rămas trei luni în casa lui Obed-Edom din Gat, și
Domnul a binecuvântat pe Obed-Edom și toată casa lui.”
Dumnezeu voia să-i învețe pe cei din poporul Său că, deși chivotul era un
motiv de groază și moarte pentru cei care călcaseră poruncile Sale, aflate în el,
totuși era o binecuvântare și o putere pentru aceia care erau ascultători de
poruncile Sale. Când a auzit că toți cei din casa lui Obed-Edom au fost
binecuvântați într-o mare măsură și că toți prosperaseră datorită chivotului
lui Dumnezeu, David a fost nerăbdător să-l aducă în cetatea lui. Totuși,
înainte de a îndrăzni să mute chivotul sfânt, David s-a sfințit înaintea lui
Dumnezeu și a poruncit ca toți oamenii aflați în pozițiile cele mai înalte [193]
din împărăție să se abțină de la orice treburi lumești și de la tot ce ar fi putut
să le abată atenția de la devoțiunea sfântă. Ca urmare, ei s-au sfințit în scopul
de a duce chivotul sfânt în cetatea lui Dumnezeu. „Atunci, David a pornit și a
suit chivotul lui Dumnezeu din casa lui Obed-Edom în cetatea lui David, în
mijlocul veseliei…
După ce au adus chivotul Domnului, l-au pus la locul lui în mijlocul
cortului pe care-l ridicase David pentru chivot; și David a adus înaintea
Domnului arderi-de-tot și jertfe de mulțumire.”
ÎN TEMPLUL LUI SOLOMON
După ce a terminat construirea templului, Solomon i-a adunat pe bătrânii
lui Israel și pe oamenii cei mai influenți din popor, cu scopul de a aduce
chivotul legământului Domnului din cetatea lui David. Oamenii aceștia s-au
consacrat lui Dumnezeu și, cu o solemnitate și un respect deosebit, i-au
însoțit pe preoții care au purtat chivotul. „Au adus chivotul Domnului, cortul
întâlnirii și toate uneltele sfinte care erau în cort: preoții și leviții le-au adus.
Împăratul Solomon și toată adunarea lui Israel chemată la el au stat înaintea
chivotului. Au jertfit oi și boi, care n-au putut fi nici numărați, nici socotiți,
din pricina mulțimii lor.”
Solomon a urmat exemplul tatălui său, David. La fiecare șase pași, el a adus
jertfe. Cu cântece, muzică și o mare ceremonie, „preoții au dus chivotul
legământului Domnului la locul lui, în Locul Preasfânt al casei, în Sfânta
Sfintelor, sub aripile heruvimilor. Căci heruvimii aveau aripile întinse peste
locul [194] chivotului și acopereau chivotul și drugii lui pe deasupra”.
Fusese construit un sanctuar plin de splendoare, în conformitate cu
modelul care i-a fost arătat lui Moise pe munte și pe care Domnul i l-a
prezentat după aceea lui David. Sanctuarul pământesc a fost făcut asemenea
celui ceresc. În afară de heruvimii de pe capacul chivotului, Solomon a făcut
încă doi îngeri de mărime mai mare, care stăteau de o parte și de alta a
chivotului, reprezentându-i pe îngerii din cer, care păzesc fără încetare Legea
lui Dumnezeu. Frumusețea și splendoarea acestui templu sunt imposibil de
descris. Acolo, ca și în tabernacul, chivotul sfânt a fost purtat într-o ordine
solemnă și plină de respect și a fost pus sub aripile celor doi îngeri grandioși
care stăteau în picioare în Sfânta Sfintelor.
Corul sfânt a cântat spre slava lui Dumnezeu, acompaniat de tot felul de
instrumente muzicale. În timp ce vocile răsunau pretutindeni în templu, în
armonie cu instrumentele muzicale, și în timp ce sunetul lor era purtat în
văzduh pretutindeni în Ierusalim, norul lui Dumnezeu a coborât asupra
templului și l-a umplut, așa cum umpluse în trecut tabernaculul. „În clipa
când au ieșit preoții din Locul Sfânt, norul a umplut Casa Domnului. Preoții
n-au putut să rămână acolo să facă slujba, din pricina norului; căci slava
Domnului umpluse Casa Domnului.”
Împăratul Solomon a stat pe o platformă de aramă înaintea altarului și a
binecuvântat poporul. Apoi, a îngenuncheat și, cu mâinile întinse în sus, a
rostit rugăciunea cea mai solemnă și mai stăruitoare către Dumnezeu, în timp
ce adunarea era cu fața aplecată la pământ. După ce Solomon și-a încheiat
rugăciunea, un foc miraculos a coborât din cer și a mistuit jertfa.
Din cauza păcatelor lui Israel, nenorocirea despre care Dumnezeu spusese
că va veni asupra templului dacă poporul Său [195] avea să se îndepărteze de
El, s-a împlinit la câteva sute de ani după construirea lui. Dumnezeu i-a
făgăduit lui Solomon că, dacă va rămâne credincios și dacă poporul lui va
asculta toate poruncile Sale, templul cel plin de slavă va rămâne veșnic, cu
toată splendoarea lui, ca o dovadă a prosperității și a binecuvântărilor mărețe
care îi erau dăruite lui Israel datorită ascultării.
ROBIA LUI ISRAEL
Din cauza călcării poruncilor lui Dumnezeu și a faptelor lor nelegiuite,
Dumnezeu a îngăduit ca israeliții să ajungă în robie pentru a-i umili și a-i
pedepsi. Înainte ca templul să fie nimicit, Dumnezeu le-a descoperit câtorva
slujitori credincioși ai Săi soarta templului, care era mândria lui Israel și pe
care israeliții îl priveau cu un spirit de idolatrie, păcătuind împotriva lui
Dumnezeu. El le-a descoperit, de asemenea, și faptul că poporul Israel va fi
dus în robie. Chiar înainte de nimicirea templului, oamenii aceștia
neprihăniți au luat chivotul sfânt care conținea tablele de piatră și, cu tristețe
și jale, l-au pus într-un loc tainic, într-o peșteră, pentru a fi ascuns de poporul
Israel, din cauza nelegiuirilor lui. Chivotul avea să nu le mai fie redat
niciodată și încă este ascuns. De când a fost ascuns, chivotul sfânt nu a mai
fost găsit și atins niciodată.
CAPITOLUL 25
PRIMA VENIRE A LUI HRISTOS
Am fost purtată în timp până în vremea când Domnul Isus urma să ia
asupra Sa natura omului, să Se umilească și să îndure ispitele lui Satana.
Nașterea Sa a fost lipsită de grandoare lumească. El S-a născut într-un staul,
iar leagănul Lui a fost o iesle, totuși nașterea Sa a fost onorată mai presus de
nașterea oricăruia dintre fiii oamenilor. Îngerii i-au înștiințat pe păstori cu
privire la venirea lui Isus, iar slava și lumina lui Dumnezeu au însoțit
mărturia lor. Oștirile cerești au cântat cu harpele și L-au slăvit pe Dumnezeu.
Îngerii au vestit triumfători venirea Fiului lui Dumnezeu într-o lume căzută
pentru a îndeplini lucrarea de răscumpărare și pentru a-i aduce omului, prin
moartea Sa, pacea, fericirea și viața veșnică. Dumnezeu a onorat venirea
Fiului Său, iar îngerii I S-au închinat.
BOTEZUL LUI IOAN
Îngerii lui Dumnezeu au fost prezenți la evenimentul botezului Domnului
Isus, iar Duhul Sfânt a coborât sub forma unui porumbel și a făcut să
strălucească lumina peste El, iar în timp ce oamenii priveau cu ochii ațintiți
asupra Lui, cuprinși de uimire, vocea Tatălui s-a auzit din cer spunând: „Tu
ești Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.”
Ioan nu a fost sigur că Cel care venise la Iordan ca să fie botezat de el era
Mântuitorul. Totuși Dumnezeu îi făgăduise că îi va da un semn prin care Îl va
recunoaște [196, 197] pe Mielul lui Dumnezeu. Semnul i-a fost dat când
porumbelul ceresc a venit asupra lui Isus și slava lui Dumnezeu a strălucit de
jur împrejurul Său. Ioan și-a întins mâna, arătând spre Domnul Isus, și a
strigat cu voce tare: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!”
(Ioan 1,29).
LUCRAREA DE SLUJIRE A LUI IOAN
Ioan i-a înștiințat pe ucenicii lui că Domnul Isus era Mesia cel făgăduit,
Mântuitorul lumii. Pentru că lucrarea lui se încheia, el i-a învățat pe ucenicii
lui să-L urmeze pe Domnul Isus ca pe un mare învățător. Viața lui Ioan a fost
plină de tristețe și renunțare la sine. El a vestit prima venire a lui Hristos, dar
nu i s-a îngăduit să fie martor la minunile Sale și să se bucure de puterea
manifestată de El. Când Domnul Isus Și-a început lucrarea de învățător, Ioan a
știut că el trebuie să moară. Vocea lui s-a auzit rareori, cu excepția timpului
când vorbea în pustie. Viața lui a fost singuratică. El nu a rămas în familia
tatălui său pentru a se bucura de societatea ei, ci a părăsit-o pentru a-și împlini
misiunea. Mulțimile ieșeau din orașele și satele aglomerate și se adunau în
pustie pentru a auzi cuvintele acestui profet minunat. Ioan a înfipt securea la
rădăcina pomului. El a mustrat păcatul fără să se teamă de consecințe și a
pregătit calea Mielului lui Dumnezeu.
Irod a fost impresionat când a auzit mărturiile puternice și directe ale lui
Ioan și, cu un interes adânc, a întrebat ce trebuie să facă pentru a ajunge să fie
ucenicul lui. Ioan cunoștea bine faptul că Irod era pe punctul de a se căsători
cu soția fratelui său în timp ce soțul ei era încă în viață și i-a spus cu
credincioșie că faptul acesta nu era permis de lege. Irod nu era dispus să facă
niciun sacrificiu. El s-a căsătorit cu soția fratelui său și, din cauza influenței ei,
l-a prins pe Ioan și l-a trimis în închisoare, intenționând totuși să-l elibereze.
Pe când era în închisoare, Ioan [198] a auzit de la ucenicii lui despre lucrările
minunate ale Domnului Isus. El nu a putut să asculte personal cuvintele Sale
pline de har, dar ucenicii lui l-au înștiințat cu privire la ele și l-au mângâiat
vorbindu-i despre lucrurile pe care le auziseră. După puțin timp, Ioan a fost
decapitat din cauza influenței soției lui Irod. Am văzut că ucenicii cei mai
umili, care L-au urmat pe Domnul Isus, au fost martori ai minunilor Sale și
au auzit cuvintele mângâietoare rostite de El, au fost mai mari ca Ioan
Botezătorul, adică au fost mai onorați și au avut o viață mai binecuvântată.
Ioan a venit în spiritul și puterea lui Ilie pentru a vesti prima venire a lui
Isus. Atenția mi-a fost îndreptată spre zilele din urmă și am văzut că Ioan îi
reprezenta pe aceia care vor merge în spiritul și puterea lui Ilie pentru a vesti
ziua mâniei lui Dumnezeu și a doua venire a lui Isus.
ISPITIREA
După botezul Său în Iordan, Domnul Isus a fost dus de Duhul Sfânt în
pustie pentru a fi ispitit de Diavolul. Duhul Sfânt Îl pregătise pentru acel
eveniment deosebit al ispitelor nemiloase. El a fost ispitit de Satana timp de
patruzeci de zile, iar în zilele acelea nu a mâncat nimic. În jurul Său erau
numai priveliști neplăcute, în fața cărora natura omenească era determinată
să se retragă. El a stat într-un loc singuratic și pustiu, înconjurat de animale
sălbatice și de Diavolul. Fiul lui Dumnezeu era palid și slăbit din cauza
postului și a suferinței. Totuși, în timpul acela, i-a fost arătată calea pe care
avea să o urmeze și faptul că El trebuia să îndeplinească lucrarea pe care
venise să o facă.
Satana a profitat de suferințele Fiului lui Dumnezeu și s-a pregătit să-L
tulbure prin diferite ispite, sperând să câștige biruința asupra Lui, pentru că
Se umilise, făcându-Se asemenea unui om. Satana a venit cu ispita aceasta:
„Dacă ești Fiul lui Dumnezeu, poruncește pietrei acesteia să se facă pâine.” El
[199] L-a ispitit pe Domnul Isus să binevoiască să-i arate o dovadă că El este
Mesia, exercitându-Și puterea divină. Domnul Isus i-a răspuns cu blândețe:
„Este scris: ’Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din
gura lui Dumnezeu’” (Luca 4,4).
Satana căuta să intre într-o controversă cu Domnul Isus cu privire la faptul
că El era Fiul lui Dumnezeu. El a făcut referire la starea Lui slabă și suferindă
și a afirmat cu îngâmfare că el era mai puternic decât Isus. Totuși cuvântul
rostit din cer: „Tu ești Fiul Meu preaiubit: în Tine Îmi găsesc toată plăcerea
Mea!” (Luca 3,22) a fost suficient pentru a-L susține pe Domnul Isus în toate
suferințele Sale. Am văzut că Domnul Hristos nu trebuia să facă nimic pentru
a-l convinge pe Satana cu privire la puterea Sa și cu privire la faptul că El era
Mântuitorul lumii. Satana avea dovezi suficiente în legătură cu poziția înaltă
și autoritatea Fiului lui Dumnezeu. Tocmai faptul că nu voise să se supună
autorității Domnului Hristos făcuse să fie alungat din cer.
Pentru a-și manifesta puterea, Satana L-a dus pe Domnul Isus în Ierusalim
și l-a așezat pe o streașină a templului. Acolo, L-a ispitit să dovedească faptul
că era Fiul lui Dumnezeu aruncându-Se de la înălțimea aceea amețitoare.
Satana I s-a adresat prin cuvintele Scripturii inspirate: „Căci este scris: ’El va
porunci îngerilor Lui să Te păzească, ei Te vor lua pe mâni, ca nu cumva să Te
lovești cu piciorul de vreo piatră.’ Isus i-a răspuns: ’S-a spus: «Să nu ispitești
pe Domnul, Dumnezeul tău»’” (Luca 4,10-12). Satana a dorit să-L facă pe
Domnul Isus să Se bazeze pe mila Tatălui Său și să-Și riște viața înainte de
împlinirea misiunii Sale. El sperase că Planul de Mântuire va da greș, dar
planul era alcătuit într-o modalitate mult prea serioasă pentru a fi răsturnat
sau prejudiciat de Satana.
Domnul Hristos este un exemplu pentru toți creștinii. Când sunt ispitiți
sau când drepturile lor sunt contestate, ei trebuie [200] să suporte cu răbdare.
Să nu creadă că au dreptul de a-I cere Domnului să-Și manifeste puterea
pentru a câștiga o biruință împotriva vrăjmașilor lor, cu excepția faptului că
Dumnezeu poate fi onorat și slăvit prin lucrul acesta. Dacă S-ar fi aruncat de
pe streașina templului, Domnul Isus nu L-ar fi slăvit pe Tatăl Său, pentru că
nimeni nu ar fi fost martor, în afară de Satana și îngerii lui Dumnezeu. Faptul
acesta ar fi însemnat să-L ispitească pe Dumnezeu să-Și arate puterea față de
vrăjmașul Său cel mai înverșunat, binevoind să împlinească întocmai voia
aceluia pe care Isus venise să-l biruiască.
„Diavolul L-a suit pe un munte înalt, I-a arătat într-o clipă toate împărățiile
pământului și I-a zis: ’Ție Îți voi da toată stăpânirea și slava acestor împărății;
căci mie îmi este dată, și o dau oricui voiesc. Dacă dar Te vei închina înaintea
mea, toată va fi a Ta.’ Drept răspuns, Isus i-a zis: ’Înapoia Mea, Satano! Este
scris: «Să te închini Domnului, Dumnezeului tău, și numai Lui să-I slujești»’”
(Luca 4,5-8).
Satana I-a arătat lui Isus împărățiile lumii în lumina cea mai atrăgătoare.
Satana s-a oferit să renunțe la drepturile lui de a stăpâni pământul, dacă
Domnul Isus i S-ar fi închinat. El știa că, dacă Planul de Mântuire va fi adus la
îndeplinire și Domnul Isus va muri pentru a-l răscumpăra pe om, puterea lui
va fi limitată și, în cele din urmă, îi va fi luată, iar el va fi nimicit. Prin urmare,
planul lui premeditat a fost acela de a împiedica, dacă era posibil, realizarea
lucrării celei mari ce fusese începută de Fiul lui Dumnezeu. Dacă planul
răscumpărării omului avea să dea greș, Satana urma să păstreze împărăția pe
care pretindea că o deține. Iar dacă ar fi reușit, el s-ar fi flatat cu gândul că va
domni, stând împotriva Dumnezeului cerurilor. [201]
MUSTRAREA ISPITITORULUI
Satana a exaltat de bucurie când Domnul Isus Și-a lăsat deoparte puterea și
slava și a părăsit cerul. El a crezut că Fiul lui Dumnezeu urma să Se afle sub
stăpânirea lui. Ispitirea perechii sfinte din Eden a mers atât de ușor încât el a
sperat că, prin puterea și viclenia lui satanică, Îl va birui chiar și pe Fiul lui
Dumnezeu, și astfel își va salva viața și împărăția. Dacă ar fi putut să-L
ispitească pe Isus să Se îndepărteze de voia Tatălui Său, scopul lui ar fi fost
atins. Totuși Domnul Isus l-a înfruntat pe ispititor prin mustrarea: „Înapoia
Mea, Satano!” El Se închina numai înaintea Tatălui Său.
Satana a pretins că împărăția pământului îi aparține și a insinuat gândul că
Isus ar putea să fie scutit de toate suferințele, că nu trebuia să moară pentru a
obține împărățiile lumii acesteia, pentru că, dacă i s-ar fi închinat lui, ar fi
putut să aibă toate bogățiile pământului și slava de a stăpâni asupra lor. Totuși
Domnul Isus a fost statornic și neclintit. El știa că urma să vină timpul când,
prin jertfirea vieții Sale, va răscumpăra împărăția de la Satana și că, după o
vreme, cerul și pământul I se vor supune. El a ales viața de suferință și
moartea îngrozitoare ca fiind modalitatea rânduită de Tatăl Său pentru a
ajunge să fie moștenitorul de drept al împărățiilor pământului, care urmau să
fie date în mâinile Sale pentru a le stăpâni veșnic. Satana, de asemenea, va fi
dat în mâinile Sale pentru a fi nimicit prin moarte, ca să nu-i mai tulbure
niciodată nici pe Domnul Isus, nici pe sfinții proslăviți.
CAPITOLUL 26
LUCRAREA DE SLUJIRE A LUI HRISTOS
După ce și-a încheiat ispitele, Satana s-a îndepărtat de Domnul Isus pentru
un timp, iar îngerii I-au pregătit mâncare în pustie și L-au întărit, iar
binecuvântarea Tatălui Său a venit asupra Lui. Satana dăduse greș în ispitele
lui cele mai înverșunate, totuși el a așteptat să se desfășoare lucrarea de slujire
a Domnului Isus, perioadă în care urma să-și aplice planurile șirete împotriva
Sa în diferite ocazii. El încă spera că va reuși să-L biruie, instigându-i pe aceia
care nu Îl vor primi să-L urască și să caute să-L nimicească.
Satana a avut o consfătuire specială cu îngerii lui. Ei erau dezamăgiți și
înfuriați pentru că nu reușiseră să câștige nicio biruință împotriva Fiului lui
Dumnezeu. Ei au hotărât că trebuie să fie mai vicleni și să-și folosească
puterea până la extrem pentru a inspira în mintea celor din poporul Său
necredința cu privire la faptul că El era Mântuitorul lumii și, în felul acesta,
să-L descurajeze pe Domnul Isus în îndeplinirea misiunii Sale. Oricât de
minuțioși erau iudeii în ceremoniile și jertfele lor, dacă ar fi putut fi ținuți
într-o stare de orbire cu privire la profeții și să fie făcuți să creadă că Mesia
urma să vină ca un împărat pământesc puternic, ei ar fi putut fi determinați
să-L disprețuiască și să-L respingă pe Domnul Isus.
Mi-a fost arătat că Satana și îngerii lui au fost foarte activi în timpul lucrării
de slujire a Domnului Hristos, inspirându-le oamenilor necredință, ură și
dispreț. Adesea, când Domnul Isus rostea vreun adevăr tăios, mustrându-le
păcatele, oamenii se [202, 203] înfuriau. Satana și îngerii lui îi îndemnau să-I
ia viața Fiului lui Dumnezeu. De mai multe ori, ei au luat pietre pentru a
arunca în El, dar îngerii L-au păzit și L-au dus într-un loc sigur, departe de
mulțimea furioasă. Odată, când Domnul a rostit într-un mod deschis
adevărul, mulțimea a pus mâna pe El și L-a dus pe marginea unei prăpastii, cu
intenția de a-L arunca. Între ei a izbucnit o ceartă cu privire la ce anume ar
trebui să-I facă, iar îngerii L-au ascuns din nou de privirile mulțimii și,
trecând prin mijlocul oamenilor, Domnul a plecat de acolo.
Satana încă spera că marele Plan de Mântuire va da greș. El și-a exercitat
toată puterea pentru a împietri inima oamenilor și pentru a le stârni
simțămintele cele mai înverșunate împotriva Domnului Isus. El a sperat că
aceia care Îl vor primi ca Fiu al lui Dumnezeu vor fi atât de puțini încât El va
considera că suferințele și sacrificiul Său sunt prea mari pentru o grupă atât
de mică. Totuși am văzut că, dacă ar fi fost doar doi care L-ar fi primit pe
Domnul Isus ca Fiu al lui Dumnezeu și ar fi crezut în El pentru mântuirea
sufletului lor, El urma să-Și aducă planul la îndeplinire.
ALINAREA CELOR SUFERINZI
Domnul Isus Și-a început lucrarea nimicind puterea lui Satana asupra celor
suferinzi. El le-a redat celor bolnavi sănătatea, le-a dat celor orbi vederea, i-a
vindecat pe ologi, făcându-i să sară de bucurie și să-L slăvească pe Dumnezeu.
El le-a redat sănătatea celor care fuseseră infirmi și înrobiți mulți ani de
puterea nemiloasă a lui Satana. El i-a mângâiat prin cuvinte pline de har pe
cei întristați, pe cei care tremurau și pe cei descurajați. Domnul Isus i-a
eliberat pe cei slabi și suferinzi din legăturile în care Satana îi ținuse
triumfător și le-a adus sănătatea trupească și o mare bucurie și fericire. El i-a
înviat pe morți, iar ei L-au slăvit pe Dumnezeu [204] pentru manifestarea
măreață a puterii Sale. Domnul a săvârșit lucrări mărețe pentru toți aceia care
au crezut în El.
Viața lui Hristos a fost plină de cuvinte amabile și fapte de bunătate,
simpatie și dragoste. El a fost atent mereu pentru a asculta și pentru a alina
necazurile celor care veneau la El. Foarte mulți oameni purtau în propriul
trup dovada puterii Sale divine. Totuși, după ce fusese săvârșită o lucrare
pentru ei, multora le era rușine de un Predicator atât de umil, și totuși atât de
puternic. Întrucât cei care se aflau în poziții de conducere nu au crezut în
Domnul Isus, oamenii nu au fost dispuși să-L primească. El era un om al
durerii și obișnuit cu suferința. Ei nu puteau să suporte să urmeze exemplul
vieții Lui serioase de renunțare la sine. Ei doreau să se bucure de cinstea pe
care o oferă lumea aceasta. Totuși mulți L-au urmat pe Fiul lui Dumnezeu și
au ascultat învățăturile Sale, hrănindu-se din belșug din cuvintele care ieșeau
cu atâta har de pe buzele Sale. Cuvintele Sale erau pline de semnificație, dar,
în același timp, atât de simple încât chiar și cei mai puțin inteligenți le
înțelegeau.
ÎMPOTRIVIREA LIPSITĂ DE SUCCES
Satana și îngerii lui orbeau și întunecau înțelegerea iudeilor și îi instigau pe
conducătorii poporului să-I ia viața Mântuitorului. Unii erau trimiși de acești
conducători să-L aducă la ei pe Domnul Isus, dar când se apropiau de locul în
care Se afla El, erau foarte uimiți. Ei vedeau simpatia și mila pe care le
manifesta față de suferința omenească. Ei Îl auzeau vorbind cu dragoste și
duioșie când îi încuraja pe cei slabi și necăjiți. De asemenea, ei L-au auzit
vorbind cu autoritate când mustra puterea lui Satana și îi poruncea să-i
elibereze pe cei înrobiți. Ei au ascultat cuvintele înțelepte care ieșeau de pe
buzele Sale și au fost captivați. Ca urmare, nu au putut să se atingă de El, ci s-
au întors la preoți și la conducători fără să-L aducă pe Domnul Isus.
Când au fost întrebați: „De ce nu L-ați adus?” [205] ei au povestit minunile
la care fuseseră martori, cuvintele sfinte și înțelepte și lucrurile pe care le
auziseră și au încheiat spunând: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul
acesta.” Preoții cei mai de seamă i-au acuzat că fuseseră înșelați și ei, iar unora
dintre aprozi le-a fost rușine că nu-L prinseseră. Preoții au întrebat cu dispreț
dacă vreunul dintre conducători crezuse în El. Am văzut că mulți dintre
judecători și dintre bătrâni au crezut în Domnul Isus, dar Satana i-a
împiedicat să recunoască faptul acesta, pentru că se temeau mai mult de
reproșurile oamenilor decât de Dumnezeu.
Viclenia și ura lui Satana nu reușiseră să împiedice împlinirea Planului de
Mântuire. Se apropia timpul împlinirii scopului pentru care Domnul Isus
venise în lume. Satana și îngerii lui s-au consultat și au hotărât să le inspire
chiar celor din poporul Domnului Hristos gândul de a cere cu nerăbdare
sângele Său și de a aduna asupra Lui toată cruzimea și tot disprețul. Ei au
sperat că Domnul Isus nu va suporta să fie tratat astfel și va înceta să-Și
păstreze umilința și blândețea.
În timp ce Satana își alcătuia planurile, Domnul Isus le descoperea cu grijă
ucenicilor Săi suferințele prin care va trebui să treacă, faptul că va fi răstignit
și va învia a treia zi. Totuși înțelegerea lor părea amorțită și nu puteau să
priceapă lucrurile pe care le spunea El.
SCHIMBAREA LA FAȚĂ
Credința ucenicilor a fost întărită mult de schimbarea la față a Domnului,
când li s-a îngăduit să vadă slava lui Hristos și să audă vocea care a mărturisit
cu privire la caracterul Său divin. Dumnezeu a ales să le dea urmașilor
Domnului Hristos o dovadă puternică a faptului că El era Mesia cel făgăduit,
pentru ca, în necazul și dezamăgirea amară prin care urmau să treacă la
răstignirea Lui, să nu renunțe [206] întru totul la încrederea lor. Cu ocazia
schimbării la față, Dumnezeu i-a trimis pe Moise și pe Ilie pentru a-I vorbi
Domnului Isus despre suferințele și moartea pe care le va îndura. În loc de a
alege niște îngeri care să stea de vorbă cu Fiul Său, Dumnezeu i-a ales pe aceia
care trecuseră ei înșiși prin experiența încercărilor de pe pământ.
Ilie umblase cu Dumnezeu. Lucrarea lui fusese dureroasă și grea, pentru că
Domnul mustrase prin el păcatele lui Israel. Deși a fost un profet al lui
Dumnezeu, totuși Ilie a fost nevoit să fugă din loc în loc pentru a-și scăpa
viața. Propriul popor l-a vânat ca pe un animal sălbatic pentru a-l nimici.
Totuși Dumnezeu l-a luat pe Ilie la cer. Îngerii l-au purtat în slavă și triumf în
ceruri.
Moise a fost mai mare ca orice om care trăise înaintea lui. El fusese foarte
onorat de Dumnezeu pentru că i se acordase privilegiul de a vorbi cu Domnul
față către față, așa cum vorbește cineva cu un prieten. Lui i se îngăduise să
vadă lumina strălucitoare și slava nespusă care Îl înconjurau pe Tatăl. Prin
Moise, Domnul i-a eliberat pe copiii lui Israel din robia egipteană. Moise a
fost un mijlocitor pentru poporul Său, stând adesea între popor și mânia lui
Dumnezeu. Când mânia lui Dumnezeu era aprinsă împotriva israeliților, din
cauza necredinței, a murmurărilor și a păcatelor lor grave, dragostea lui
Moise față de ei a fost pusă la încercare. Dumnezeu i-a propus să nimicească
poporul Israel și să facă din urmașii lui o națiune puternică. Moise și-a arătat
dragostea rugându-se stăruitor pentru popor. În neliniștea lui, el L-a rugat pe
Dumnezeu să Se întoarcă de la mânia Sa înverșunată și să-l ierte pe Israel sau
să șteargă numele lui din cartea Sa.
Moise a trecut prin moarte, dar Mihail a coborât și i-a redat viața, înainte
ca trupul lui să se descompună. Satana a încercat să rețină trupul lui,
pretinzând că îi aparține, dar Mihail l-a înviat pe Moise și l-a luat la cer.
Satana I s-a împotrivit cu înverșunare lui Dumnezeu, acuzându-L [207] că
este nedrept pentru că a îngăduit ca prada să-i fie luată din mâini, dar
Domnul Hristos nu l-a mustrat personal pe vrăjmaș, deși slujitorul lui
Dumnezeu căzuse tocmai din cauza ispitei lui Satana. El i-a spus cu umilință:
„Domnul să te mustre” (Iuda 9), atribuindu-I astfel Tatălui dreptul de a-l
mustra.
Domnul Isus le spusese ucenicilor Săi că unii dintre aceia care vor sta
alături de El nu vor gusta moartea, ci vor vedea Împărăția lui Dumnezeu
venind cu putere. Făgăduința aceasta a fost împlinită cu ocazia schimbării la
față. Chipul Domnului Isus a fost schimbat și a strălucit ca soarele. Hainele lui
erau albe și strălucitoare. Moise i-a reprezentat pe aceia care vor fi înviați la
cea de a doua venire a lui Isus. Ilie, care a fost strămutat la cer fără să
cunoască moartea, i-a reprezentat pe aceia care vor fi schimbați în nemuritori
la cea de a doua venire a lui Hristos și vor fi luați la cer fără să cunoască
moartea. Ucenicii au privit cu uimire și teamă măreția nespusă a Domnului
Isus, norul de slavă i-a acoperit și au auzit vocea lui Dumnezeu vorbind cu o
maiestate grozavă și spunând: „Acesta este Fiul Meu preaiubit. De El să
ascultați.”
CAPITOLUL 27
TRĂDAREA LUI HRISTOS
Am fost purtată în viziune, până în ocazia când Domnul Isus a mâncat cina
de Paști cu ucenicii Săi. Satana îl înșelase pe Iuda și îl determinase să creadă că
era unul dintre ucenicii credincioși ai lui Hristos, dar inima lui fusese
întotdeauna firească. El văzuse lucrările minunate ale Domnului Isus, fusese
cu El pe parcursul slujirii Sale și se lăsase convins de dovezile copleșitoare care
arătau că El era Mesia. Totuși Iuda era închis în sine și lacom. El iubea banii.
El a fost supărat și nemulțumit cu privire la mirul scump ce fusese turnat pe
capul Domnului Isus.
Maria Îl iubea pe Domnul ei. El îi iertase păcatele, care erau multe, și îl
înviase pe fratele ei mult iubit, iar ea a simțit că nimic nu era prea scump
pentru a-I fi dăruit lui Isus. Cu cât mirul era mai prețios, cu atât putea să-și
exprime mai bine recunoștința față de Mântuitorul ei.
Ca scuză pentru lăcomia lui, Iuda a declarat că mirul ar fi putut să fie
vândut, iar banii să le fie dați săracilor. Totuși el nu a spus acest lucru pentru
că îi păsa de săraci, deoarece el era egoist și adesea își însușea spre folosul
propriu banii care îi erau încredințați în grijă pentru a fi dați săracilor. Iuda
nu fusese atent cu privire la lucrurile necesare pentru confortul lui Isus și nici
chiar cu privire la nevoile Sale și, pentru a-și scuza lăcomia, adesea făcea
referire la cei săraci. Fapta aceasta generoasă a Mariei constituia mustrarea
cea mai tăioasă la adresa înclinației lui spre lăcomie. Astfel, a fost [208, 209]
pregătită calea prin care ispita lui Satana urma să fie primită cu ușurință în
inima lui Iuda.
Preoții și conducătorii iudeilor Îl urau pe Domnul Isus, dar mulțimile se
adunau pentru a asculta cuvintele Sale înțelepte și pentru a fi martore la
lucrările Sale minunate. În inima oamenilor era stârnit interesul cel mai
adânc, iar ei Îl urmau pe Domnul Isus nerăbdători să asculte învățăturile Sale,
pentru că Îl considerau un Învățător minunat. Mulți dintre conducători au
crezut în El, dar nu au îndrăznit să-și mărturisească această credință, ca nu
cumva să fie dați afară din sinagogă. Preoții și bătrânii au hotărât că trebuiau
să facă ceva pentru a abate atenția oamenilor de la Isus. Ei s-au temut că toți
oamenii vor ajunge să creadă în El. Ei nu s-au simțit în siguranță și se
gândeau că, dacă nu Îl vor ucide pe Isus, își vor pierde poziția. Însă chiar și
după ce Îl vor ucide, vor mai rămâne încă monumente vii ale puterii Sale.
Domnul Isus îl înviase pe Lazăr, iar ei se temeau că, dacă Îl vor ucide pe
Isus, Lazăr va mărturisi despre puterea Sa minunată. Oamenii se adunau în
număr mare pentru a-l vedea pe acela care fusese înviat, iar conducătorii au
hotărât să-l ucidă și pe Lazăr și să pună capăt agitației. Apoi, urmau să-i
întoarcă pe oameni la tradițiile și învățăturile omenești, la zeciuirea izmei și a
mărarului, și să aibă din nou influență asupra lor. Ei s-au înțeles să-L prindă
pe Isus când era singur, pentru că, dacă ar fi încercat să-L ia din mijlocul
mulțimii, când toată atenția oamenilor era îndreptată cu interes spre El, ar fi
fost uciși cu pietre.
Iuda știa cât de nerăbdători erau să-L prindă pe Domnul Isus și s-a oferit
să-L trădeze și să-L dea pe mâna bătrânilor și a preoților de seamă pentru
câțiva arginți. Dragostea de bani l-a determinat să fie de acord să-L trădeze pe
Domnul lui și să-L dea în mâinile celor mai înverșunați vrăjmași ai Săi. Satana
lucra în mod direct prin Iuda, iar trădătorul își concepea planurile de trădare
a Domnului lui chiar în timpul evenimentului impresionant [210] al ultimei
cine. Domnul Isus le-a spus cu părere de rău ucenicilor Săi că toți vor găsi o
pricină de poticnire în El în noaptea aceea. Totuși Petru a afirmat cu zel că,
dacă toți ceilalți vor găsi o pricină de poticnire din cauza Lui, el nu se va
poticni. Domnul Isus i-a zis lui Petru: „Simone, Simone, Satana v-a cerut să
vă cearnă ca grâul. Dar Eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă
credința ta; și după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații tăi”
(Luca 22,32.32).
ÎN GRĂDINĂ
L-am văzut pe Domnul Isus în grădină cu ucenicii. Cu o amărăciune
adâncă, El i-a îndemnat să vegheze și să se roage, ca să nu cadă în ispită. El
știa că urma să le fie pusă la încercare credința, că speranțele lor vor fi
dezamăgite și că vor avea nevoie de toată puterea pe care puteau să o obțină
printr-o veghere atentă și prin rugăciune fierbinte. Domnul Isus S-a rugat cu
lacrimi și strigăte puternice, „zicând: ’Tată, dacă voiești, depărtează paharul
acesta de la Mine! Totuși facă-se nu voia Mea, ci a Ta’” (Luca 22,42). Fiul lui
Dumnezeu Se ruga în agonie. Picături mari de sânge se adunau pe fața Sa și
cădeau pe pământ. Îngerii zburau deasupra locului aceluia, fiind martori ai
scenei, dar numai unul a primit sarcina de a merge și de a-L întări pe Fiul lui
Dumnezeu în agonia Sa. În cer nu era nicio bucurie. Îngerii și-au dat jos
coroanele și harpele și L-au privit pe Isus în tăcere și cu interesul cel mai
adânc. Ei au dorit să-L înconjoare pe Fiul lui Dumnezeu, dar îngerii
conducători nu le-au îngăduit, ca nu cumva, văzând cum fusese trădat, să-L
elibereze. Fusese făcut un plan, iar acesta trebuia să se împlinească.
După ce S-a rugat, Domnul Isus a venit la ucenicii Săi, dar ei dormeau. În
acea oră îngrozitoare, El nu a avut parte nici măcar de simpatia și rugăciunile
ucenicilor Săi. [211] Petru, care fusese atât de zelos cu puțin timp înainte, era
cufundat într-un somn adânc. Domnul Isus i-a adus aminte de declarațiile lui
hotărâte și i-a spus: „Ce, un ceas n-ați putut să vegheați împreună cu Mine!”
(Matei 26,40).
IUDA ÎL TRĂDEAZĂ PE ISUS
Apoi, Iuda a apărut însoțit de un grup de bărbați înarmați. El s-a apropiat
de Domnul lui, ca de obicei, pentru a-L saluta. Grupul L-a înconjurat pe Isus,
iar atunci El Și-a manifestat puterea divină și a zis: „Pe cine căutați?” „Eu
sunt.” Atunci, ei au căzut la pământ. Domnul Isus a pus întrebarea aceasta
pentru ca ei să poată fi martori ai puterii Sale și să aibă dovada că, dacă voia,
El putea să Se elibereze din mâinile lor.
Când au văzut că mulțimea cu săbii și bastoane a căzut atât de repede la
pământ, ucenicii au început să aibă speranțe. Când oamenii s-au ridicat și L-
au înconjurat din nou pe Fiul lui Dumnezeu, Petru și-a scos sabia, l-a lovit pe
un slujitor al marelui preot și i-a tăiat urechea. Domnul Isus l-a îndemnat să
pună sabia în teacă, spunând: „Crezi că n-aș putea să rog pe Tatăl Meu, care
Mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?”
(Matei 26,53). Am văzut că, în timp ce au fost rostite cuvintele acestea, chipul
îngerilor s-a înviorat de speranță. Ei au dorit de mai multe ori să-L înconjoare
pe Comandantul lor și să risipească gloata furioasă. Totuși tristețea a coborât
din nou pe chipul lor când Domnul Isus a adăugat: „Dar cum se vor împlini
Scripturile, care zic că așa trebuie să se întâmple?” (Matei 26,54). Inima
ucenicilor, de asemenea, a fost cuprinsă de disperare și dezamăgire amară
când Domnul Isus a îngăduit să fie luat de vrăjmașii Săi.
Ucenicii se temeau pentru propria viață și L-au părăsit toți, fugind.
Domnul Isus a fost lăsat singur în mâinile gloatei ucigașe. Oh, cât de mult a
triumfat [212] Satana atunci! Și ce tristețe, ce durere era în sufletul îngerilor
lui Dumnezeu! Multe legiuni de îngeri sfinți, fiecare având înainte un înger
comandant de statură înaltă, au fost trimise pentru a fi martore ale
evenimentelor. Îngerii trebuiau să înregistreze fiecare insultă și fiecare act de
cruzime la care a fost supus Fiul lui Dumnezeu și să rețină fiecare durere
năprasnică și chinuitoare pe care o va suferi Domnul Isus, pentru că tocmai
acei oameni care s-au implicat în scena aceasta îngrozitoare vor trebui să vadă
totul din nou într-o modalitate vie.
CAPITOLUL 28
JUDECAREA LUI HRISTOS
Îngerii, plecând spre cer, și-au dat jos cu tristețe coroanele sclipitoare de pe
cap. Ei nu puteau să le poarte în timp ce Comandantul lor suferea și urma să
poarte o coroană de spini. Satana și îngerii lui erau în sala de judecată și
căutau asiduu să nimicească simțămintele de simpatie omenească. Însăși
atmosfera era apăsătoare și murdară din cauza influenței lor. Ei îi inspirau pe
preoții cei mai de seamă și pe bătrâni ca să-L insulte și să-L chinuie pe
Domnul Isus într-un mod extrem de greu de suportat pentru natura
omenească. Satana spera că o asemenea batjocură și violență Îl vor determina
pe Fiul lui Dumnezeu să murmure și să Se plângă sau că El Își va manifesta
puterea divină pentru a Se elibera din mâinile mulțimii, iar astfel Planul de
Mântuire ar fi putut să dea greș în cele din urmă.
NEGAREA LUI PETRU
Petru L-a urmat pe Domnul său după trădare. El a fost nerăbdător să vadă
ce se va face cu Domnul Isus. Totuși, când a fost acuzat că era unul dintre
ucenicii Săi, teama pentru propria siguranță l-a determinat să declare că nu-L
cunoștea pe Omul acela. Ucenicii erau ușor de remarcat datorită limbajului
lor curat, iar Petru, pentru a-i convinge pe acuzatorii lui că nu era unul dintre
ucenicii lui Hristos, a negat acuzația pentru a treia oară, blestemând și
înjurând. Domnul Isus, care era la o oarecare distanță de Petru, i-a adresat o
privire mustrătoare și plină de tristețe. Atunci, ucenicul [213, 214] și-a adus
aminte de cuvintele pe care Domnul Isus i le spusese în camera de sus și, de
asemenea, de afirmația lui plină de zel: „Chiar dacă toți ar găsi în Tine o
pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire”
(Matei 26,33). El Îl negase pe Domnul său, chiar cu blesteme și înjurături, dar
privirea aceea a lui Isus a înmuiat inima lui Petru și l-a salvat. El a plâns cu
amărăciune, s-a pocăit de păcatul lui cel mare și a fost convertit, iar apoi a fost
pregătit să-i întărească pe frații lui.
ÎN SALA DE JUDECATĂ
Mulțimea cerea zgomotos sângele lui Isus. Oamenii aceia L-au biciuit fără
milă, I-au pus pe umeri o haină împărătească veche, de culoare stacojie, și I-
au așezat pe cap o coroană de spini. Au pus o trestie în mâna Lui, I s-au
închinat și L-au salutat batjocoritor: „Plecăciune, Împăratul iudeilor!” (Ioan
19,3). Apoi, au luat trestia din mâna Sa și L-au lovit cu ea peste cap. Spinii I-
au străpuns tâmplele, făcând sângele să se prelingă pe fața și pe barba Sa.
Îngerii suportau cu greu priveliștea aceasta. Ei ar fi vrut să-L elibereze pe
Domnul Isus, dar îngerii comandanți le interziceau, spunând că acesta era
prețul cel mare de răscumpărare pentru om, care trebuia plătit pe deplin și
care avea să Îl facă să moară pe Cel care avea puterea asupra morții. Domnul
Isus știa că îngerii erau martori la scena umilirii Sale. Îngerul cel mai slab ar fi
putut să facă gloata batjocoritoare să cadă fără putere și ar fi putut să-L
elibereze pe Domnul Isus. El știa că, dacă ar fi dorit lucrul acesta de la Tatăl
Său, îngerii L-ar fi eliberat imediat. Totuși, pentru a aduce la îndeplinire
Planul de Mântuire, era necesar ca El să suporte violența oamenilor nelegiuiți.
Domnul Isus a stat blând și umil înaintea mulțimii înfuriate, în timp ce
oamenii Îl maltratau în modul cel mai josnic. [215] Îl scuipau în față – fața
aceea de care vor dori într-o zi să se ascundă și care va lumina cetatea lui
Dumnezeu și va străluci mai puternic decât soarele. Domnul Hristos nu le-a
adresat răufăcătorilor Săi nicio privire furioasă. Ei I-au acoperit capul cu o
haină veche, orbindu-L, iar apoi L-au pălmuit strigând: „Prorocește, cine Te-a
lovit?” (Luca 22,64). Îngerii se cutremurau. Ei ar fi vrut să-L scape imediat,
dar îngerii comandanți îi opreau.
Unii dintre ucenici prinseseră curaj și intraseră în locul unde Se afla
Domnul Isus pentru a fi martori la judecarea Sa. Ei se așteptau ca El să-Și
manifeste puterea divină, să Se elibereze din mâinile vrăjmașilor Săi și să-i
pedepsească pentru cruzimea pe care o arătau față de El. Speranțele lor
apăreau și se stingeau pe măsură ce evenimentele se petreceau unul după
altul. Uneori, se îndoiau și se temeau că fuseseră înșelați. Totuși vocea pe care
au auzit-o pe Muntele Schimbării la Față și slava pe care au văzut-o le-au
întărit credința că El era Fiul lui Dumnezeu. Ei și-au adus aminte de situațiile
la care fuseseră martori, de minunile pe care Îl văzuseră pe Isus săvârșindu-le,
când îi vindecase pe bolnavi, deschisese ochii orbilor, destupase urechile
surzilor, mustrase și alungase demoni, înviase morți și chiar liniștise vântul și
marea.
Ei nu puteau să creadă că El va muri. Ei sperau că Se va ridica plin de
putere și, cu o voce poruncitoare, va risipi mulțimea însetată de sânge, așa
cum făcuse când a intrat în templu și când, alungându-i afară pe aceia care
făceau din Casa lui Dumnezeu un loc de negustorie, aceștia au fugit dinaintea
Lui ca și când ar fi fost urmăriți de o companie de soldați înarmați. Ucenicii
sperau că Domnul Isus Își va manifesta puterea și îi va convinge pe toți că El
era Împăratul lui Israel. [216]
MĂRTURISIREA LUI IUDA
Iuda era plin de amară remușcare și de rușine din cauza faptului că Îl
trădase pe Domnul Isus. Când a fost martor la chinul pe care l-a suportat
Mântuitorul, Iuda a fost zdrobit. El Îl iubise pe Domnul Isus, dar iubise banii
mai mult. El nu crezuse că Domnul Isus va îngădui să fie prins de gloata pe
care o condusese la El. Iuda se așteptase ca Domnul să facă o minune și să Se
elibereze. Totuși, când a văzut mulțimea înfuriată și însetată de sânge din sala
de judecată, el s-a simțit nespus de vinovat și, în timp ce mulți Îl acuzau cu
înverșunare pe Domnul Isus, Iuda a alergat prin mulțime, mărturisind că
păcătuise, pentru că vânduse sânge nevinovat. El le-a oferit preoților banii cu
care îl plătiseră și i-a implorat să-L elibereze pe Isus, declarând că Isus era
întru totul nevinovat.
Preoții, confuzi și contrariați, au amuțit un timp. Ei nu voiau ca oamenii să
știe că îl plătiseră pe unul dintre așa-zișii urmași ai lui Isus pentru a-L da în
mâinile lor. Ei voiau să ascundă faptul că Îl urmăriseră pe Isus ca pe un tâlhar
și Îl prinseseră în taină. Însă mărturisirea lui Iuda și înfățișarea lui răvășită și
plină de vinovăție i-au demascat pe preoți înaintea mulțimii, arătând că
numai ura lor îi determinase să-L prindă pe Isus. Când Iuda a declarat cu
voce tare că Domnul Isus era nevinovat, preoții au răspuns: „Ce ne pasă
nouă? Treaba ta” (Matei 27,4). Isus Se afla în mâinile lor, iar ei erau hotărâți
să se asigure că nu va scăpa. Copleșit de durere, Iuda a aruncat la picioarele
acelora care îl angajaseră banii pe care acum îi disprețuia și, cuprins de
chinuri și groază, s-a dus și s-a spânzurat.
Domnul Isus avea mulți simpatizanți printre cei aflați în jurul Său, iar
faptul că nu răspundea nimic la numeroasele întrebări care [217] i-au fost
puse îi uimea pe cei din mulțime. În ciuda batjocurilor și a violenței gloatei,
trăsăturile chipului Său nu arătau nicio expresie de încruntare sau îngrijorare.
El era liniștit și plin de demnitate. Spectatorii Îl priveau cu uimire. Ei au
comparat chipul Său desăvârșit, ferm și plin de demnitate cu înfățișarea
acelora care stăteau pe scaunul de judecată împotriva Sa și și-au spus unul
altuia că El arăta asemenea unui împărat mai mult decât oricare dintre
conducătorii de acolo. Chipul Său nu purta niciunul dintre semnele unui
răufăcător. Privirea Sa era blândă, senină, fără nicio expresie de intimidare,
iar fruntea Sa era înaltă și largă. Fiecare trăsătură era puternic marcată de
principiile bunăvoinței și ale nobleței. Răbdarea și îndurarea Sa erau atât de
neobișnuite pentru un om, încât mulți au tremurat. Chiar și Irod și Pilat au
fost foarte tulburați de purtarea Sa nobilă și divină.
ISUS ÎNAINTEA LUI PILAT
Încă de la început, Pilat a fost convins că Isus nu era un om obișnuit. El
credea că Isus era un personaj extraordinar și că era întru totul nevinovat de
acuzațiile care se aduceau împotriva Lui. Îngerii care asistau la scena aceea au
observat convingerile guvernatorului roman și, pentru a-l salva de implicarea
în fapta îngrozitoare de a-L preda pe Hristos pentru a fi răstignit, un înger a
fost trimis la soția lui Pilat, înștiințând-o printr-un vis că soțul ei era angajat
în judecarea Fiului lui Dumnezeu și că Isus era un suferind nevinovat. Ea i-a
trimis imediat un mesaj lui Pilat, declarând că suferise mult din cauza lui Isus
într-un vis și avertizându-l să nu aibă nimic de-a face cu acel Om sfânt. Solul
și-a făcut loc în grabă prin mulțime și a pus scrisoarea în mâinile lui Pilat.
Când a citit-o, Pilat a tremurat și s-a făcut palid la față, hotârându-se imediat
să nu aibă nicio legătură cu uciderea Domnului Hristos. Dacă iudeii voiau să
aibă sângele lui [218] Isus, el nu își va exercita influența în favoarea acestui
fapt, ci se va strădui să Îl elibereze.
TRIMITEREA LUI ISUS LA IROD
Când a auzit că Irod se afla în Ierusalim, Pilat s-a simțit foarte ușurat
sufletește, pentru că spera să se elibereze de orice responsabilitate legată de
judecarea și condamnarea lui Isus. El L-a trimis îndată pe Isus la Irod,
împreună cu acuzatorii Săi. Domnitorul acesta ajunsese să fie împietrit în
păcat. Uciderea lui Ioan Botezătorul lăsase în conștiința lui o pată de care nu
putea să se elibereze. Când a auzit despre Domnul Isus și despre lucrările
minunate săvârșite de El, Irod s-a temut și a tremurat, crezând că El era Ioan
Botezătorul înviat. Când Pilat L-a trimis pe Domnul Isus la el, Irod a
considerat că acesta era un gest de recunoaștere a puterii, autorității și
judecății lui. Gestul acesta a avut ca rezultat împrietenirea celor doi
conducători, care mai înainte fuseseră vrăjmași. Irod a fost mulțumit să-L
vadă pe Domnul Isus, așteptând de la El să facă vreo minune pentru
satisfacerea curiozității lui. Totuși lucrarea lui Isus nu era nici aceea de a
satisface vreo curiozitate, nici de a căuta propria siguranță. Puterea Sa divină
și minunată trebuia să fie exercitată pentru mântuirea altora, dar nu pentru
Sine Însuși.
Domnul Isus nu a răspuns nimic la numeroasele întrebări care i-au fost
puse de Irod și nu le-a răspuns nici vrăjmașilor Săi, care Îl acuzau cu
înverșunare. Irod s-a înfuriat, pentru că Isus nu părea să Se teamă de puterea
lui și, asemenea soldaților lui, L-a batjocorit și L-a torturat pe Fiul lui
Dumnezeu. Totuși el a fost uimit de înfățișarea nobilă și divină pe care a
arătat-o Domnul Isus când a fost chinuit într-o modalitate rușinoasă și,
temându-se să-L condamne, L-a trimis din nou la Pilat.
Satana și îngerii lui îl ispiteau pe Pilat și încercau să-l conducă spre propria
nimicire. Ei i-au sugerat gândul că, [219] dacă el nu va lua parte la
condamnarea lui Isus, vor fi alții care vor face lucrul acesta. Mulțimea era
însetată de sânge, iar dacă nu Îl va trimite să fie răstignit, își va pierde puterea
și cinstea lumească și va fi acuzat că este unul dintre aceia care cred într-un
impostor. Pentru că s-a temut să nu-și piardă puterea și autoritatea, Pilat a
fost de acord cu moartea lui Isus. Fără să realizeze gravitatea faptului că Pilat
a pus sângele lui Isus asupra acuzatorilor Săi, mulțimea a fost de acord
strigând: „Sângele Lui să fie asupra noastră și asupra copiilor noștri” (Matei
27,25). Cu toate acestea, Pilat nu a fost lipsit de vină, ci s-a făcut vinovat de
sângele lui Hristos. Pentru interesul egoist și pentru plăcerea de a fi onorat de
mai-marii pământului, el a trimis la moarte un Om nevinovat. Dacă și-ar fi
urmat propriile convingeri, Pilat nu ar fi avut nicio implicare în condamnarea
lui Isus.
Înfățișarea și cuvintele Domnului Isus în timpul judecății au lăsat o
impresie adâncă în mintea multora dintre cei prezenți la ocazia aceea.
Rezultatul influenței exercitate în felul acesta s-a văzut după învierea Sa.
Printre aceia care au fost adăugați la numărul credincioșilor bisericii au fost
mulți a căror convingere începuse din timpul judecării lui Isus.
Când a văzut că toată cruzimea care îi determinase pe iudei să o manifeste
asupra lui Isus nu Îl făcuse pe Domnul să exprime nici cea mai vagă
murmurare, furia lui Satana a fost mare. Deși Domnul luase asupra Sa natura
omului, El era susținut de o tărie sufletească divină și nu S-a îndepărtat nici în
cea mai mică măsură de voia Tatălui Său.
CAPITOLUL 29
RĂSTIGNIREA LUI HRISTOS
Domnul Hristos, Fiul prețios al lui Dumnezeu, a fost dus mai departe și dat
în mâinile oamenilor pentru a fi răstignit. Ucenicii și credincioșii din
împrejurimi s-au alăturat mulțimii care L-a urmat pe Isus spre Golgota.
Mama lui Isus era acolo, susținută de Ioan, ucenicul iubit. Inima ei era lovită
de o suferință de nedescris, totuși, asemenea ucenicilor, ea spera că situația
aceea dureroasă se va schimba, iar Domnul Isus Își va afirma puterea și Se va
arăta înaintea vrăjmașilor Săi ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Apoi, din nou,
inima ei de mamă avea să fie cuprinsă de descurajare, când și-a adus aminte
de cuvintele prin care Domnul făcuse referire la lucrurile ce aveau loc în ziua
aceea.
Domnul Isus abia trecuse de poarta casei lui Pilat, când crucea, care fusese
pregătită pentru Baraba, a fost adusă și pusă pe umerii Lui răniți și plini de
sânge. Crucile celelalte au fost puse, de asemenea, pe umerii tovarășilor lui
Baraba, care urmau să moară împreună cu Isus. Mântuitorul Și-a purtat
povara doar câțiva pași, după care, din cauza pierderii de sânge, a istovirii
excesive și a durerii, a căzut leșinat la pământ.
Când Și-a revenit, crucea a fost pusă din nou pe umerii Săi și a fost obligat
să continue drumul. A înaintat câțiva pași clătinându-Se, purtându-Și povara
grea, iar apoi a căzut lipsit de vlagă la pământ. La început, s-a crezut că
murise, [220, 221] dar, în cele din urmă, Și-a revenit. Preoții și conducătorii
nu simțeau nicio milă față de victima lor suferindă, dar au înțeles că Îi era
imposibil să poarte mai departe instrumentul de tortură. În timp ce se
gândeau ce să facă, Simon, un om din Cirena, venea din direcția opusă și s-a
întâlnit cu mulțimea. La instigarea preoților, au pus mâna pe el și l-au obligat
să poarte crucea lui Hristos. Fiii lui Simon erau ucenici ai lui Isus, dar el
însuși nu avusese niciodată legătură cu El.
O mare mulțime de oameni L-au urmat pe Mântuitorul pe drumul spre
Golgota, mulți batjocorindu-L și râzând de El, dar unii plângeau și relatau
lucrările Sale vrednice de slavă. Aceia pe care Îi vindecase de diferite boli și
aceia pe care Îi înviase declarau cu voce tare minunile săvârșite de El și cereau
să li se spună ce făcuse Domnul Isus ca să fie tratat ca un răufăcător. Numai
cu câteva zile înainte, ei Îl întâmpinaseră cu osanale pline de bucurie și
fluturaseră ramuri de palmier, pe când intra triumfător în Ierusalim. Totuși
mulți dintre aceia care strigaseră cuvinte de laudă la adresa Lui, pentru că era
ceva popular să facă așa atunci, acum strigau și mai tare: „Răstignește-L!
Răstignește-L!”
RĂSTIGNIREA
Când au ajuns la locul de execuție, condamnații au fost legați de
instrumentele de tortură. Deși cei doi tâlhari s-au zbătut în mâinile acelora
care îi întindeau pe cruce, Domnul Isus nu a opus nicio rezistență. Mama Sa
privea într-o așteptare încordată și plină de agonie, sperând că El va face o
minune pentru a Se salva. Ea a văzut mâinile Sale întinse pe cruce – acele
mâini dragi, care împărțiseră întotdeauna binecuvântări și care fuseseră
întinse de atâtea ori pentru a-i vindeca pe cei suferinzi. Iar acum, au fost
aduse cuiele și ciocanul, și în timp ce piroanele străpungeau [222] carnea
moale, țintuindu-i mâinile și picioarele pe cruce, mama lui Hristos era pe
punctul de a cădea lipsită de vlagă, iar ucenicii cu inima zdrobită au dus-o
departe de scena aceea plină de cruzime.
Domnul Isus nu a rostit niciun murmur. Chipul Său a rămas palid și
liniștit, dar picături mari de sudoare se aflau pe fruntea Lui. Nu era nicio
mână miloasă care să șteargă roua morții de pe fața Sa, nici cuvinte de
simpatie și credincioșie neclintită care să susțină inima Lui de om. Domnul a
călcat singur în teasc și nu a fost nimeni alături de El. În timp ce soldații își
îndeplineau lucrarea îngrozitoare, Domnul suporta agonia cea mai cumplită
și Se ruga pentru vrăjmașii Lui: „Tată, iartă-i, căci nu știu ce fac!” (Luca
23,34).
După ce a fost țintuit pe cruce, aceasta a fost ridicată de câțiva bărbați
puternici și înfiptă cu o mare violență în locul ce fusese pregătit pentru ea,
cauzându-I Fiului lui Dumnezeu durerea cea mai chinuitoare cu putință.
Apoi, a avut loc o scenă îngrozitoare. Preoții, conducătorii și cărturarii au
uitat de demnitatea poziției lor sfinte și s-au alăturat gloatei josnice,
batjocorind și râzând răutăcios de Fiul lui Dumnezeu care murea. Ei spuneau:
„Dacă ești Tu Împăratul iudeilor, mântuiește-Te pe Tine Însuți!” (Luca
23,37). Unii repetau batjocoritor între ei: „Pe alții i-a mântuit, și pe Sine
Însuși nu Se poate mântui!” (Marcu 15,31). Demnitarii templului, soldații cei
împietriți, tâlharul cel rău de pe cruce și oamenii josnici și nemiloși din
mulțime – toți s-au unit pentru a-L chinui pe Hristos.
Tâlharii care erau răstigniți alături de Domnul Isus sufereau aceeași tortură
fizică, dar numai unul dintre ei era împietrit și își sfida durerea cuprins de
disperare. El a preluat cuvintele de batjocură ale preoților și le-a adresat lui
Isus, spunând: „Nu ești Tu Hristosul? Mântuiește-Te pe Tine Însuți și
mântuiește-ne și pe noi!” [223] (Luca 23,39). Celălalt tâlhar nu era un
răufăcător înrăit. Când a auzit cuvintele sarcastice ale tovarășului său de
tâlhărie, l-a mustrat zicând: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care ești sub
aceeași osândă? Pentru noi este drept, căci primim răsplata cuvenită pentru
fărădelegile noastre; dar omul acesta n-a făcut niciun rău” (Luca 23,40.41).
Apoi, în timp ce inima îi era cuprinsă de milă pentru Hristos, iluminarea
divină i-a inundat mintea. El a văzut în Isus cel rănit, batjocorit și atârnat pe
cruce Răscumpărătorul lui, singura lui speranță și s-a rugat cu o credință
umilă: „Doamne, adu-Ți aminte de mine când vei veni în Împărăția Ta!”
„Isus a răspuns: ’Adevărat îți spun astăzi, vei fi cu Mine în rai’” (Luca 23,43).
Îngerii priveau cu uimire dragostea infinită a lui Isus, care, suferind agonia
cea mai cumplită a trupului și a minții, Se gândea numai la ceilalți și încuraja
credința acelui suflet pocăit. În timp ce Își dădea viața, El exercita o dragoste
pentru oameni, care era mai puternică decât moartea. Aceste evenimente de
la Golgota au întărit mai târziu credința multora dintre cei care au fost
martori la ele.
Vrăjmașii lui Isus așteptau acum cu nerăbdare moartea Sa. Ei își imaginau
că evenimentul acesta va alunga pentru totdeauna zvonurile despre puterea Sa
divină și despre minunile săvârșite de El. Ei se flatau cu gândul că nu vor mai
tremura din cauza influenței Sale. Soldații nepăsători care atârnaseră trupul
lui Isus pe cruce împărțeau între ei veșmintele Sale, certându-se pentru o
haină care era țesută dintr-un singur fir. În cele din urmă, au hotărât să tragă
la sorți. Scripturile, inspirate, descriseseră [224] cu acuratețe scena aceasta cu
sute de ani înainte de a avea loc. „Căci niște câini mă înconjoară, o ceată de
nelegiuiți dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile și picioarele:
își împart hainele mele între ei și trag la sorț pentru cămașa mea” (Psalmi
22,16.18).
O LECȚIE DE DRAGOSTE FILIALĂ
În timp ce privirile Sale rătăceau peste mulțimea care se adunase pentru a fi
martoră la moartea Sa, Domnul Isus l-a văzut la piciorul crucii pe Ioan
susținând-o pe Maria, mama Sa. Ea se întorsese în locul acela îngrozitor
pentru că nu fusese în stare să stea mult timp departe de fiul ei. Ultima lecție a
Domnului Isus urma să fie una de dragoste filială. El S-a uitat la chipul lovit
de întristare al mamei Sale, apoi la Ioan și a spus, adresându-Se mamei Sale:
„Femeie, iată fiul tău!” Apoi, i S-a adresat ucenicului spunând: „Iată mama
ta!” (Ioan 19,27). Ioan a înțeles bine cuvintele lui Isus și sarcina sfântă care i-a
fost încredințată. El a luat-o imediat pe mama lui Hristos departe de scena
îngrozitoare a Golgotei. Din momentul acela a avut grijă de ea asemenea unui
fiu respectuos, luând-o la el acasă. Exemplul desăvârșit de dragoste filială a lui
Hristos strălucește ca o lumină puternică de-a lungul veacurilor. În timp ce
suporta tortura cea mai chinuitoare, El nu a uitat de mama Sa, ci a luat toate
măsurile necesare pentru viitorul ei.
Misiunea vieții pământești a Domnului Hristos era acum aproape
îndeplinită. Buzele Îi erau pârjolite, și a zis: „Mi-e sete.” Ei au înmuiat un
burete în oțet și pelin și I l-au oferit ca să bea, dar când a gustat, El l-a refuzat.
Acum, Domnul vieții și al slavei murea ca jertfă de răscumpărare pentru
neamul omenesc. Simțământul păcatului, care aducea mânia Tatălui asupra
Lui, în calitate de înlocuitor al omului, a făcut ca paharul pe care l-a băut să
fie atât de amar și a zdrobit inima Fiului lui Dumnezeu. [225]
Nelegiuirile oamenilor au fost puse asupra Domnului Hristos, în calitate de
înlocuitor și garant, iar El a fost socotit din rândul călcătorilor Legii, ca să-i
poată răscumpăra de blestemul Legii. Vinovăția fiecărui urmaș al lui Adam
din toate veacurile apăsa asupra inimii Sale, iar mânia lui Dumnezeu și
manifestarea îngrozitoare a repulsiei Sale față de nelegiuire au umplut de
spaimă sufletul Fiului Său. Faptul că Fața divină s-a întors de la Mântuitorul,
în acest ceas al suferinței supreme, a străpuns inima Lui cu o durere pe care
omul nu va putea să o înțeleagă niciodată pe deplin. Toate chinurile suportate
de Fiul lui Dumnezeu pe cruce, picăturile de sânge care curgeau de pe capul,
mâinile și picioarele Sale, convulsiile de agonie care Îi străbăteau trupul și
groaza de nedescris care Îi umplea sufletul din cauză că Tatăl Său Își întorsese
fața de la El îi vorbesc omului spunându-i: Fiul lui Dumnezeu a fost de acord
să îngăduie ca nelegiuirile acestea odioase să fie puse asupra Lui din dragoste
pentru tine, El a biruit domnia morții și a deschis porțile Paradisului și ale
vieții veșnice pentru tine. Acela care a liniștit valurile furioase prin cuvântul
Său și a umblat pe marea înspumată, Acela care a făcut demonii să tremure și
boala să fugă la atingerea Sa, care a înviat morții și a deschis ochii orbilor Se
oferă ca jertfă supremă pe cruce, pentru om. El, purtătorul păcatelor, suportă
pedeapsa juridică pentru fărădelege și Se face păcat pentru om.
Satana a răscolit inima lui Isus cu ispitele lui nemiloase. Păcatul care era
atât de respingător pentru privirile Sale a fost adunat asupra Sa, până când
Domnul a gemut sub povara lui. Nu este de mirare că natura Sa omenească a
tremurat în acea oră îngrozitoare. Îngerii au asistat cu uimire la agonia plină
de disperare a Fiului lui Dumnezeu, care era atât de mare încât abia mai
simțea durerea fizică. Oștirile cerului și-au ascuns fețele, ca să nu vadă
priveliștea aceea îngrozitoare. [226]
Natura neînsuflețită își exprima simpatia față de Autorul ei insultat și aflat
pe moarte. Soarele a refuzat să privească scena aceea cumplită. Razele lui
strălucitoare care luminau pământul la miezul zilei, deodată… parcă au fost
șterse. Un întuneric deplin a învăluit crucea și toate împrejurimile, asemenea
unui giulgiu. Întunericul a durat trei ore. În ceasul al nouălea, întunericul s-a
îndepărtat deasupra oamenilor, dar a continuat să Îl învăluie pe Mântuitorul
ca o manta. Fulgere furioase păreau să cadă asupra Lui, în timp ce atârna pe
cruce. Atunci, „Isus a strigat cu glas tare: ’Eloi, Eloi, lama sabactani’, care,
tălmăcit, înseamnă: ’Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai
părăsit?’” (Marcu 15,34).
S-A ISPRĂVIT
Oamenii au privit în tăcere sfârșitul acestei scene îngrozitoare. Soarele a
strălucit din nou, dar crucea a rămas cuprinsă de întuneric. Deodată,
întunericul s-a risipit din jurul crucii și, în tonuri clare, ca de trâmbiță, care
păreau să răsune în întreaga creație, Isus a strigat: „S-a isprăvit! Tată, în
mâinile Tale Îmi încredințez duhul!” (Luca 23,46). O lumină a înconjurat
crucea, iar fața Mântuitorului a strălucit de o slavă asemenea soarelui. Apoi,
Și-a aplecat capul pe piept și a murit.
În clipa când Hristos murea, preoții slujeau în templu, înaintea perdelei
care despărțea Sfânta de Sfânta Sfintelor. Deodată, au simțit că pământul se
cutremură sub ei, iar perdeaua templului, care era dintr-un material rezistent,
pe care îl schimbau în fiecare an, a fost sfâșiată în două, de sus până jos, de
aceeași mână care scrisese cuvintele de blestem pe zidurile palatului lui
Belșațar.
Domnul Isus nu Și-a dat viața până când nu Și-a dus până la capăt lucrarea
pe care [227] venise să o îndeplinească, iar El a exclamat cu ultima suflare: „S-
a isprăvit!” Îngerii s-au bucurat când cuvintele acestea au fost rostite, pentru
că marele Plan de Mântuire era adus la îndeplinire într-o modalitate
triumfătoare. În cer a fost bucurie, pentru că de acum, printr-o viață de
ascultare, fiii lui Adam puteau să fie înălțați, în cele din urmă, în prezența lui
Dumnezeu. Satana era înfrânt și știa că își pierduse împărăția.
ÎNMORMÂNTAREA
Ioan era în încurcătură, pentru că nu știa ce măsuri trebuie să ia cu privire
la trupul Domnului său iubit. El se cutremura la gândul că trupul Său va fi
luat de soldații asprii și nesimțitori și va fi pus într-o loc de înmormântare
dezonorant. El știa că nu putea să obțină nicio favoare din partea autorităților
iudaice și nu spera să obțină prea mult de la Pilat. Totuși Iosif și Nicodim au
intervenit în această situație urgentă. Acești bărbați erau membri ai
Sinedriului și îl cunoșteau bine pe Pilat. Amândoi erau oameni bogați și cu
influență. Ei au hotărât că trupul lui Isus trebuie să aibă o înmormântare
onorabilă.
Iosif s-a dus cu îndrăzneală la Pilat și l-a rugat să-i dea trupul lui Isus
pentru a-L înmormânta. Pilat a dat un ordin oficial prin care cerea ca trupul
lui Isus să-i fie dat lui Iosif. În timp ce ucenicul Ioan era îngrijorat cu privire
la rămășițele pământești sfinte ale Domnului său iubit, Iosif din Arimateea s-a
întors cu ordinul primit de la guvernator, iar Nicodim, anticipând rezultatul
întrevederii dintre Iosif și Pilat, a venit cu un amestec prețios de mir și aloe,
care cântărea aproape cincizeci de kilograme. Nici cel mai onorat dintre
oamenii din Ierusalim nu putea să fie tratat un respect mai mare la moarte.
Cu blândețe și cu respect, ei au dat jos [228] trupul lui Isus de pe
instrumentul de tortură, iar lacrimile lor pline de simpatie curgeau nestăvilite,
în timp ce priveau trupul rănit și schilodit, pe care l-au spălat cu atenție de
urmele de sânge. Iosif avea un mormânt nou, săpat în piatră, pe care îl păstra
pentru sine. Acesta era aproape de Golgota, iar el a pregătit mormântul acesta
pentru Isus. Trupul a fost învelit cu atenție într-o pânză, împreună cu
mirodeniile aduse de Nicodim, iar trei ucenici au dus povara prețioasă în
mormântul nou, unde nu mai fusese înmormântat nimeni până atunci.
Acolo, au întins picioarele torturate, au împreunat mâinile rănite peste
pieptul fără suflare. Femeile din Galileea s-au apropiat pentru a se asigura că
s-a făcut tot ce se putea pentru trupul fără viață al Învățătorului lor iubit.
Apoi, au văzut cum piatra aceea grea a fost rostogolită la intrarea
mormântului unde trupul neînsuflețit al Fiului lui Dumnezeu fusese depus
pentru odihnă. Femeile au fost ultimele care au plecat de la cruce și ultimele
care au plecat de la mormântul lui Hristos.
Deși conducătorii iudei își aduseseră la îndeplinire scopul diabolic de a-L
ucide pe Fiul lui Dumnezeu, nici temerile lor nu s-au liniștit, nici invidia lor
față de Hristos cel mort. Alături de bucuria răzbunării satisfăcute, în sufletul
lor era o teamă continuă că trupul Său mort, care zăcea în mormântul lui
Iosif, va reveni la viață. Ca urmare, „preoții cei mai de seamă și fariseii s-au
dus împreună la Pilat și i-au zis: ’Doamne, ne-am adus aminte că înșelătorul
acela, pe când era încă în viață, a zis: «După trei zile voi învia.» Dă poruncă
dar ca mormântul să fie păzit bine până a treia zi, ca nu cumva să vină
ucenicii Lui noaptea să-I fure trupul și să spună norodului: «A înviat din
morți!» Atunci, înșelăciunea aceasta din urmă ar fi mai rea decât cea dintâi.’”
Asemenea iudeilor, Pilat dorea la fel de puțin ca Isus să învie cu putere pentru
a pedepsi vina acelora care Îl uciseseră [229] și a pus la dispoziția preoților un
grup de soldați romani. El a spus: „Aveți o strajă; duceți-vă de păziți cum
puteți. Ei au plecat și au întărit mormântul, pecetluind piatra și punând
strajă” (Matei 27,65.66).
Iudeii și-au dat seama de avantajul de a avea o asemenea pază în jurul
mormântului lui Isus. Ei au pus un sigiliu pe piatra care închidea mormântul,
ca să nu fie mutată fără ca faptul acesta să fie cunoscut și au luat toate
precauțiile necesare ca nu cumva ucenicii să înșele pe cineva cu privire la
trupul lui Isus. Totuși toate planurile și precauțiile lor nu au făcut altceva
decât ca triumful învierii să fie confirmat și dovedit pe deplin.
CAPITOLUL 30
ÎNVIEREA LUI HRISTOS
Ucenicii s-au odihnit în Sabat, fiind întristați din cauza morții Domnului
lor, în timp ce Isus, Împăratul slavei, zăcea în mormânt. Când s-a lăsat
noaptea, soldații au venit să păzească locul de odihnă al Mântuitorului, în
timp ce îngerii nevăzuți zburau pe deasupra locului sfânt. Noaptea a trecut
încet și, pe când era încă întuneric, îngerii veghetori au știut că se apropiase
momentul eliberării Fiului drag al lui Dumnezeu, Comandantul lor iubit. Pe
când așteptau cu emoția cea mai adâncă ora triumfului Său, un înger puternic
a venit din cer, zburând în grabă. Chipul lui era ca fulgerul, iar hainele lui
erau albe ca zăpada. Lumina lui a risipit întunericul dinaintea lui și i-a făcut
pe îngerii cei răi, care pretinseseră triumfători că trupul lui Isus este al lor, să
fugă de strălucirea și slava lui, cuprinși de groază. Unul dintre îngerii care
fuseseră martori la scena umilirii lui Hristos și care veghea asupra locului Său
de odihnă s-a alăturat îngerului venit din cer și au coborât împreună la
mormânt. Când s-au apropiat, pământul a fost zguduit și a avut loc un mare
cutremur.
Soldații din garda romană au fost cuprinși de groază. Unde era acum
puterea lor de a păzi trupul lui Isus? Ei nu s-au gândit nici la datoria lor, nici
la faptul că ucenicii puteau să-L fure pe Isus. Când lumina îngerilor a strălucit
de jur împrejur, mai puternică decât soarele, soldații din garda romană au
căzut la pământ. [230, 231] Unul dintre îngeri a răsturnat piatra cea mare de
la intrarea mormântului și s-a așezat pe ea. Celălalt a intrat în mormânt și a
dezlegat ștergarul de pe capul lui Isus.
„TATĂL TĂU TE CHEAMĂ”
Apoi, un înger din cer a strigat cu un glas care a făcut pământul să se
cutremure, spunând: „Fiul lui Dumnezeu, Tatăl Tău Te cheamă!” Moartea nu
mai putea să își păstreze stăpânirea asupra Lui. Isus a înviat ca un biruitor
plin de triumf. Oștirea îngerească a privit scena cu o admirație solemnă. Când
Domnul Isus a ieșit din mormânt, acei îngeri strălucitori s-au aplecat la
pământ, I s-au închinat și L-au salutat cu cântece de biruință și triumf.
Îngerii lui Satana fuseseră obligați să fugă din fața luminii strălucitoare și
pătrunzătoare a îngerilor lui Dumnezeu și i s-au plâns cu amărăciune
împăratului lor că prada le fusese luată cu forța și că Acela pe care Îl urâseră
atât de mult înviase. Satana și oștirea lui exaltaseră de bucurie la gândul că
puterea lor asupra omului căzut Îl făcuse pe Domnul vieții să fie pus în
mormânt, dar triumful lor diabolic fusese scurt, pentru că, atunci când Isus a
ieșit din închisoarea morții ca un biruitor maiestuos, Satana a știut că, după o
perioadă, el va trebui să moară, iar împărăția lui să fie dată Celui căruia Îi
aparținea de drept. El a regretat și s-a înfuriat pentru faptul că, în ciuda
tuturor eforturilor lui, Isus nu fusese biruit, ci deschisese o cale de mântuire
pentru om și pentru oricine putea să meargă pe ea și să fie mântuit.
Îngerii cei răi și comandantul lor au ținut un consiliu pentru a se gândi
cum vor putea să continue să lucreze împotriva guvernării lui Dumnezeu.
Satana le-a poruncit slujitorilor lui să meargă la preoții cei mai de seamă și la
bătrâni. El a spus: „Noi am reușit [232] să-i înșelăm, orbindu-i și împietrindu-
le inima împotriva lui Isus. I-am făcut să creadă că era un impostor. Dar
acum, garda aceea romană va duce vestea odioasă că Hristos a înviat. Noi i-
am determinat pe preoți și pe bătrâni să-L urască pe Isus și să-L ucidă. Acum,
spuneți-le că, dacă oamenii vor ajunge să știe că Isus a înviat, ei înșiși vor fi
uciși cu pietre, pentru că au trimis la moarte un om nevinovat.”
RAPORTUL GĂRZII ROMANE
Când oștirea îngerilor lui Dumnezeu s-a îndepărtat de mormânt și lumina
și slava lor au dispărut, soldații din garda romană au îndrăznit să privească în
jurul lor. Ei au fost plini de uimire când au văzut că trupul lui Isus nu mai era
acolo. S-au dus în grabă în cetate să le spună preoților și bătrânilor ce
văzuseră. În timp ce ucigașii aceia ascultau raportul lor uluitor, paloarea se
așternea pe fețele lor. Erau cuprinși de groază, gândindu-se la ce făcuseră.
Dacă raportul era corect, ei erau pierduți. Au rămas tăcuți pentru un timp,
uitându-se unul la altul și neștiind ce să facă sau ce să spună. A accepta
raportul însemna a se condamna singuri. Au mers deoparte să se
consfătuiască cu privire la ce era de făcut. Ei au ajuns la concluzia că, dacă
raportul adus de soldații din garda romană va fi răspândit printre oameni,
aceia care L-au trimis pe Hristos la moarte vor fi omorâți, pentru că au fost
ucigașii Săi.
S-a luat hotărârea de a-i plăti pe soldați să păstreze secret lucrul acela.
Preoții și bătrânii le-au oferit o sumă mare, zicându-le: „Spuneți așa: ’Ucenicii
Lui au venit noaptea, pe când dormeam noi, și L-au furat’” (Matei 28,13).
Când soldații au întrebat ce li se va face pentru că au dormit în post, [233]
conducătorii iudei le-au făgăduit că îl vor convinge pe guvernator să-i lase în
pace și vor fi în siguranță. De dragul banilor, soldații din garda romană și-au
vândut onoarea și au fost de acord să urmeze sfatul preoților și al bătrânilor.
PRIMELE ROADE ALE RĂSCUMPĂRĂRII
Când Domnul Isus a strigat, atârnând pe cruce, „S-a isprăvit!”, stâncile s-au
rupt, pământul s-a cutremurat și câteva morminte s-au deschis. Când El a
înviat ca biruitor asupra morții și mormântului, în timp ce pământul se
clătina și slava cerului strălucea în jurul locului sfânt, la chemarea Sa, mulți
morți neprihăniți au înviat ieșind din morminte pentru a fi martori că El
înviase. Acești sfinți înviați favorizați au ieșit din morminte cu un trup
proslăvit. Ei au fost aleși dintre oamenii sfinți din fiecare veac, de la creație și
până în zilele Domnului Hristos. Astfel că, în timp ce acei conducători iudei
căutau să ascundă faptul învierii lui Hristos, Dumnezeu a ales să scoată din
morminte un grup de oameni pentru a mărturisi că Isus înviase și pentru a
proclama slava Sa.
Cei înviați aveau staturi diferite, unii având o înfățișare mai nobilă ca alții.
Mi s-a spus că locuitorii pământului se degradaseră, pierzându-și puterea și
frumusețea. Satana are puterea bolii și a morții și, odată cu trecerea fiecărui
veac, efectele blestemului au fost tot mai vizibile, iar puterea lui Satana s-a
observat tot mai clar. Aceia care au trăit în zilele lui Noe și Adam aveau un
trup, o frumusețe și o putere asemenea îngerilor. Totuși fiecare generație
succesivă a fost mai slabă și mai predispusă la boală, iar viața oamenilor a avut
o durată tot mai mică. Satana a învățat cum să degradeze neamul omenesc.
Aceia care au ieșit din morminte după învierea lui Isus li s-au arătat
multora, spunându-le că jertfa [234] pentru om fusese adusă la îndeplinire, că
Domnul Isus, pe care iudeii L-au răstignit, înviase și, ca dovadă pentru
cuvintele lor, ei declarau: „Noi am înviat odată cu El.” Ei au mărturisit că
fuseseră chemați să iasă din morminte prin puterea Sa cea mare. În ciuda
faptului că au fost răspândite minciuni, nici Satana și îngerii lui, nici preoții
cei mai de seamă nu au putut să ascundă învierea Domnului Hristos, pentru
că acest grup de oameni sfinți, care au fost scoși din mormintele lor, au
răspândit vestea minunată și fericită. Domnul Isus, de asemenea, li S-a arătat
ucenicilor Săi, care erau întristați și cu inima zdrobită, risipind temerile lor și
umplându-i de bucurie.
FEMEILE DE LA MORMÂNT
În prima zi a săptămânii, dimineața devreme, încă înainte de a se lumina,
femeile sfinte au venit la mormânt, aducând miresme pentru a-I unge trupul
lui Isus. Ele au descoperit că piatra grea fusese dată la o parte de la intrarea în
mormânt și că trupul lui Isus nu era acolo. Inima le-a fost cuprinsă de teama
că vrăjmașii lor luaseră trupul. Deodată, au văzut doi îngeri îmbrăcați în alb,
cu fețele strălucitoare. Făpturile acestea cerești au înțeles cu ce scop veniseră
femeile și le-au spus imediat că Isus nu era acolo, pentru că înviase, dar că
puteau să vadă locul unde Se aflase. Îngerii le-au poruncit să meargă și să le
spună ucenicilor că El îi va întâmpina în Galileea. Cu teamă, dar cu o mare
bucurie, femeile s-au întors în grabă la ucenicii întristați și le-au spus lucrurile
pe care le văzuseră și le auziseră.
Ucenicii nu au putut să creadă că Domnul Hristos înviase, dar au alergat
grăbiți la mormânt, împreună cu femeile care le aduseseră vestea. Ei au
descoperit că Isus nu era acolo, au văzut pânzele în care fusese înfășurat, dar
[235] nu au putut să creadă că El înviase. S-au întors acasă, minunându-se
atât de ce văzuseră, cât și de vestea care le fusese adusă de femei.
Totuși Maria a ales să mai rămână în jurul mormântului, gândindu-se la ce
văzuse și fiind tulburată de gândul că ar fi putut să se fi înșelat. Ea a simțit că
o așteptau încercări noi. A fost cuprinsă din nou de întristare și a început să
plângă amar. S-a aplecat să privească din nou în interiorul mormântului și a
văzut doi îngeri îmbrăcați în alb. Unul stătea acolo unde fusese capul lui Isus,
celălalt stătea în locul unde fuseseră picioarele Sale. Ei i-au vorbit cu duioșie și
au întrebat-o de ce plângea. Ea a răspuns: „Pentru că au luat pe Domnul meu
și nu știu unde L-au pus” (Ioan 20,13).
„NU MĂ ATINGE”
Când s-a întors de la mormânt, Maria L-a văzut pe Isus stând în apropiere,
dar nu L-a cunoscut. El i-a vorbit cu duioșie, întrebând-o care era cauza
întristării ei și pe cine căuta. Ea a presupus că era grădinarul și l-a întrebat
dacă El era cel care Îl luase pe Domnul ei, rugându-L să-i spună unde Îl
pusese, ca să-L poată lua înapoi. Domnul Isus i-a vorbit cu vocea Sa cerească,
spunându-i: „Marie!” Ea era familiarizată cu tonul vocii Sale dragi și a
răspuns îndată: „Învățătorule!” Plină de bucurie, a fost gata să-L îmbrățișeze,
dar Isus i-a zis: „Nu mă ține, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la
frații Mei și spune-le că Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul
Meu și Dumnezeul vostru” (Ioan 20,28). Cuprinsă de bucurie, ea s-a grăbit să
le ducă ucenicilor vestea cea bună. Domnul Isus S-a înălțat repede la Tatăl
Său pentru a auzi personal că El a acceptat jertfa și pentru a primi toată
puterea în cer și pe pământ.
Îngerii L-au înconjurat ca un nor pe Fiul lui Dumnezeu și au poruncit să fie
ridicate porțile veșnice, ca să poată intra Împăratul slavei. Am văzut că, în
timp ce S-a aflat în prezența lui Dumnezeu, împreună cu acea oștire cerească
strălucitoare și înconjurat de slava Tatălui, Domnul Isus nu i-a uitat pe
ucenicii Săi de pe pământ, ci a primit putere de la Tatăl Său ca să Se întoarcă
la ucenici și să le împartă puterea aceasta. El S-a întors în aceeași zi și li S-a
arătat ucenicilor. Atunci, le-a îngăduit să-L atingă, deoarece Se suise la Tatăl
Său și primise puterea.
TOMA NECREDINCIOSUL
Toma nu a fost prezent cu ocazia aceea, dar când i s-a spus, nu a primit cu
umilință raportul ucenicilor, ci a afirmat ferm și sigur pe el că nu va crede
până nu va pune degetul pe rănile cuielor și nu va atinge coasta care fusese
străpunsă de sulița nemiloasă. Prin declarația aceasta, el a arătat o lipsă de
încredere în frații lui. Dacă toți ar fi cerut aceeași dovadă, nimeni nu L-ar
primi acum pe Isus și nu ar crede în învierea Sa. Totuși voia lui Dumnezeu
era ca raportul ucenicilor să fie primit de aceia care nu vor putea să-L vadă și
să-L audă ei înșiși pe Mântuitorul cel înviat.
Dumnezeu nu a fost mulțumit de necredința lui Toma. Când Domnul Isus
i-a întâlnit din nou pe ucenicii Săi, Toma a fost prezent, iar când L-a văzut pe
Isus, a crezut. Totuși el declarase că nu va fi mulțumit fără dovada atingerii,
pe lângă aceea a vederii, iar Domnul Isus i-a dat dovada pe care o dorise.
Toma a strigat: „Domnul meu și Dumnezeul meu!” Isus l-a mustrat pentru
necredința lui, spunând: „Toma, pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice [237]
de cei ce n-au văzut, și au crezut” (Ioan 20,28.29).
ÎNCURCĂTURA ÎN CARE S-AU AFLAT UCIGAȘII LUI
HRISTOS
În timp ce vestea se răspândea din cetate în cetate și din sat în sat, iudeii, la
rândul lor, se temeau pentru propria viață și își ascundeau ura pe care o
nutreau față de ucenici. Singura lor speranță era aceea de a-și răspândi
minciuna. Aceia care doreau ca minciuna aceasta să fie adevărată o acceptau.
Când a aflat că Hristos înviase, Pilat a început să tremure. El nu putea să se
îndoiască de mărturia primită și, din clipa aceea, nu și-a mai găsit liniștea
niciodată. El L-a trimis pe Isus la moarte de dragul onorurilor lumești și de
teama de a-și pierde autoritatea și viața. Acum era pe deplin convins că omul
de sângele căruia era vinovat nu a fost doar un nevinovat, ci a fost chiar Fiul
lui Dumnezeu. Viața lui Pilat a fost nenorocită până la sfârșitul ei. Disperarea
și groaza i-au distrus orice simțământ de speranță și bucurie. El a refuzat să fie
mângâiat și a suferit o moarte cât se poate de cumplită.
PATRUZECI DE ZILE CU UCENICII
Domnul Isus a rămas cu ucenicii Săi patruzeci de zile, aducându-le bucurie
și fericire în suflet, pe măsură ce le descoperea tot mai amplu realitățile
Împărăției lui Dumnezeu. El le-a încredințat misiunea de a mărturisi despre
lucrurile pe care le văzuseră și le auziseră cu privire la suferințele, moartea și
învierea Sa, cu privire la faptul că El adusese o jertfă pentru păcat și că toți
aceia care vor veni la El vor avea viața veșnică. Domnul le-a spus cu
sinceritate plină de dragoste că vor fi persecutați și necăjiți, dar că vor găsi
alinare amintindu-și de experiența lor și de cuvintele pe care li le spusese El.
Le-a spus că El biruise ispitele lui Satana și câștigase această biruință [238]
prin încercări și suferință. Satana nu mai avea nicio putere asupra Sa, dar își
va îndrepta ispitele împotriva lor și împotriva tuturor acelora care vor crede
în Numele Său. Totuși ei vor putea să biruie, așa cum biruise El. Domnul Isus
i-a înzestrat pe ucenicii Săi cu puterea de a săvârși minuni și le-a spus că, deși
vor fi persecutați de oamenii nelegiuiți, El îi va trimite, din când în când, pe
îngerii Săi pentru a-i elibera. Ei nu aveau să-și piardă viața până nu își vor
îndeplini misiunea, iar apoi, era posibil să li se ceară să-și pecetluiască
mărturia cu propriul sânge.
Urmașii Săi au ascultat cu bucurie și nerăbdare învățăturile Sale, sorbind cu
nesaț fiecare cuvânt care ieșea de pe buzele Lui. Acum știau cu certitudine că
El era Mântuitorul lumii. Cuvintele Sale pătrundeau adânc în inima lor și le
părea rău că trebuiau să fie despărțiți curând de Învățătorul lor ceresc și că nu
vor mai auzi cuvintele Sale pline de mângâiere și har. Totuși inima lor era
încălzită de dragoste și de o bucurie imensă, deoarece Isus le-a spus că va
merge și va pregăti un loc pentru ei, apoi Se va întoarce și îi va lua cu Sine, ca
să fie pentru totdeauna împreună cu El. De asemenea, Domnul le-a făgăduit
că le va trimite Mângâietorul, Duhul Sfânt, pentru a-i călăuzi în tot adevărul.
„Și-a ridicat mâinile și i-a binecuvântat” (Luca 24,50).
CAPITOLUL 31
ÎNĂLȚAREA LUI HRISTOS
Tot cerul aștepta ora triumfului, când Domnul Isus trebuia să Se înalțe la
Tatăl Său. Îngerii au venit să-L întâmpine pe Împăratul slavei și să-L
escorteze triumfător până la porțile cerului. După ce i-a binecuvântat pe
ucenicii Săi, Isus S-a despărțit de ei și a fost luat la cer. Pe când Se înălța, toți
cei care fuseseră înviați cu ocazia învierii Sale L-au urmat. De asemenea, a
fost însoțit de o mulțime de îngeri, în timp ce o altă oștire îngerească, fără
număr, aștepta în cer sosirea Sa.
Pe măsură ce se înălțau spre Cetatea sfântă, îngerii care Îl însoțeau pe
Domnul Isus strigau: „Porți, ridicați-vă capetele; ridicați-vă, porți veșnice, ca
să intre Împăratul slavei!” Îngerii din cetate strigau plini de extaz: „Cine este
acest Împărat al slavei?” Îngerii însoțitori răspundeau triumfător: „Domnul
cel tare și puternic, Domnul cel viteaz în lupte. Porți, ridicați-vă capetele;
ridicați-le, porți veșnice, ca să intre Împăratul slavei!” Îngerii care așteptau
întrebau din nou: „Cine este acest Împărat al slavei?” Iar îngerii însoțitori
răspundeau în tonuri melodioase: „Domnul oștirilor: El este Împăratul
slavei!” (Psalmi 24,7-10).
Apoi, întreaga oștire cerească L-a înconjurat pe Comandantul ei maiestuos
și s-a închinat înaintea Lui în semn de adâncă adorare. [239, 240] Îngerii și-au
pus coroanele scânteietoare la picioarele Sale. După aceea, și-au luat harpele
de aur și sunetele melodioase au umplut cerul de cântece adresate Mielului
care a fost înjunghiat, dar care trăiește iarăși în maiestate și slavă.
FĂGĂDUINȚA REVENIRII
În timp ce ucenicii priveau cu tristețe spre cer pentru a surprinde ultima
imagine a Domnului lor care Se înălța, doi îngeri îmbrăcați în alb au venit
lângă ei și le-au spus: „Bărbați galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer? Acest
Isus, care S-a înălțat la cer din mijlocul vostru, va veni în același fel cum L-ați
văzut mergând la cer” (Fapte 1,11). Ucenicii și mama lui Isus, care fusese
martoră la înălțarea Fiului lui Dumnezeu alături de ei, au petrecut noaptea
următoare vorbind despre faptele Sale minunate și despre evenimentele
ciudate și pline de slavă care avuseseră loc într-o perioadă scurtă.
MÂNIA LUI SATANA
Satana s-a consfătuit din nou cu îngerii lui și, cu ura cea mai înverșunată
împotriva guvernării lui Dumnezeu, le-a spus că, atâta vreme cât își vor păstra
puterea și autoritatea asupra pământului, eforturile lor împotriva urmașilor
lui Isus vor trebui să fie de zece ori mai puternice. Ei nu reușiseră să biruie în
lupta împotriva Domnului Hristos, dar, dacă era posibil, voiau să-i biruie pe
urmașii Săi. Generație după generație, ei trebuiau să-i prindă în capcană pe
cei care cred în Isus. Satana le-a spus îngerilor lui că Isus le dăduse ucenicilor
Săi puterea de a certa duhurile necurate, de a scoate demonii din oameni și de
a-i vindeca pe cei a căror suferință era provocată de Satana și de îngerii lui.
Apoi, îngerii lui Satana au plecat ca niște lei furioși, căutând să-i nimicească
pe urmașii lui Isus.
CAPITOLUL 32
ZIUA CINCIZECIMII
Când le-a explicat ucenicilor semnificația profețiilor cu privire la Sine,
Domnul Isus i-a asigurat că toată puterea i-a fost dată în cer și pe pământ și
le-a poruncit să meargă și să propovăduiască Evanghelia la orice făptură.
Deodată, vechea speranță a ucenicilor că Isus Își va ocupa locul pe tronul lui
David din Ierusalim a reînviat și L-au întrebat: „Doamne, în vremea aceasta ai
de gând să așezi din nou Împărăția lui Israel?” (Fapte 1,6). Mântuitorul a lăsat
în mintea lor o incertitudine cu privire la subiectul acesta, răspunzându-le că
nu era treaba lor să știe „vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat
sub stăpânirea Sa” (Fapte 1,7).
Ucenicii au început să spere că venirea minunată a Duhului Sfânt îi va
influența pe iudei să-L primească pe Isus. Mântuitorul S-a abținut să le dea
orice altă explicație, deoarece știa că, atunci când Duhul Sfânt va veni asupra
lor într-o măsură deplină, mintea lor va fi iluminată și vor înțelege întru totul
lucrarea pe care o aveau de făcut și pe care o vor continua chiar din punctul în
care o lăsase El.
Ucenicii s-au adunat în camera de sus, rugându-se cu toții, împreună cu
femeile credincioase, cu Maria, mama lui Isus, și cu frații Săi. Frații aceștia,
care fuseseră necredincioși, erau acum pe deplin [241, 242] întemeiați în
credința lor, datorită evenimentelor legate de răstignire și de învierea și
înălțarea Domnului. Numărul celor adunați era de aproximativ o sută
douăzeci.
COBORÂREA DUHULUI SFÂNT
„În Ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. Deodată a venit din
cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic și a umplut toată casa unde ședeau
ei. Niște limbi ca de foc au fost văzute împărțindu-se printre ei și s-au așezat
câte una pe fiecare din ei. Și toți s-au umplut de Duh Sfânt și au început să
vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească.” Faptul că Duhul
Sfânt a luat forma unor limbi de foc, împărțindu-Se deasupra capetelor lor și
rămânând peste cei adunați, a fost un simbol al darului care le-a fost dat
pentru a vorbi fluent câteva limbi diferite, cu care nu fuseseră familiarizați
mai înainte. Apariția focului semnifica zelul fierbinte cu care urmau să
lucreze, precum și puterea care va însoți cuvintele lor.
Sub influența acestei iluminări cerești, Scripturile, pe care li le explicase
Domnul Hristos, au revenit în mintea lor cu o strălucire vie și cu frumusețea
unui adevăr clar și puternic. Vălul care îi împiedicase să înțeleagă sfârșitul
rânduielilor care fuseseră abolite a fost dat la o parte, iar ei au priceput cu o
claritate deplină scopul misiunii Domnului Hristos și natura Împărăției Sale.
PUTEREA CINCIZECIMII
Iudeii fuseseră împrăștiați în aproape fiecare țară și vorbeau limbi diferite.
Ei veniseră de la distanțe mari la Ierusalim și locuiau temporar acolo [243] ca
să poată rămâne pentru perioada sărbătorilor religioase, care erau în plină
desfășurare, și pentru a respecta cerințele ceremoniale. Când s-au adunat
acolo, iudeii vorbeau toate limbile aflate în circulație la data aceea.
Diversitatea limbilor era o mare piedică pentru lucrarea slujitorilor lui
Dumnezeu de a predica învățătura despre Domnul Hristos până în cele mai
îndepărtate părți ale lumii. Faptul că Dumnezeu a împlinit această nevoie a
apostolilor într-o modalitate miraculoasă a fost pentru oameni confirmarea
deplină a mărturiei lor despre Hristos. Duhul Sfânt făcuse pentru ei un lucru
pe care ei nu ar fi fost în stare să-l realizeze nici pe parcursul unei vieți întregi.
Acum, ei puteau să răspândească adevărul Evangheliei până departe, vorbind
cu acuratețe limba acelora pentru care lucrau. Darul acesta miraculos a fost
dovada cea mai înaltă pe care puteau să o prezinte lumii pentru a arăta că
misiunea lor purta semnătura Cerului.
„Și se aflau atunci în Ierusalim iudei, oameni cucernici din toate neamurile
care sunt sub cer. Când s-a auzit sunetul acela, mulțimea s-a adunat și a rămas
încremenită; pentru că fiecare îi auzea vorbind în limba lui. Toți se mirau, se
minunau și ziceau unii către alții: ’Toți aceștia care vorbesc, nu sunt galileeni?
Cum dar îi auzim vorbind fiecăruia din noi în limba noastră, în care ne-am
născut?’”
Preoții și conducătorii s-au înfuriat peste măsură din cauza acestei
manifestări uimitoare, despre care s-a vorbit pretutindeni în Ierusalim și în
împrejurimi, dar nu au îndrăznit să dea curs răutății lor, de teama de a nu fi
victimele urii oamenilor. Ei Îl uciseseră pe Domnul, dar iată că aici se aflau
slujitorii Săi, niște oameni neînvățați din Galileea, care prezentau împlinirea
minunată a profeției și învățătura lui Isus, vorbind în toate limbile din vremea
aceea. Ei vorbeau cu putere despre [244] lucrările minunate ale Mântuitorului
și le explicau ascultătorilor lor Planul de Mântuire înfăptuit prin mila și jertfa
Fiului lui Dumnezeu. Cuvintele lor convingeau și converteau miile de oameni
care le ascultau. Tradițiile și superstițiile care le fuseseră inspirate de preoți
erau spulberate din mintea lor, iar ei primeau învățăturile curate ale
Cuvântului lui Dumnezeu.
PREDICA LUI PETRU
Petru le-a explicat că manifestarea aceasta era împlinirea directă a profeției
lui Ioel, în care vestise faptul că o putere ca aceasta va veni asupra oamenilor
lui Dumnezeu ca să-i pregătească pentru o lucrare deosebită.
Petru a prezentat genealogia lui Hristos, care ajungea direct la familia
onorabilă a lui David. El nu a folosit niciuna dintre învățăturile Domnului
Isus pentru a dovedi că poziția lui era adevărată, deoarece știa că prejudecățile
lor erau atât de mari încât învățăturile Domnului nu vor avea niciun rezultat.
Totuși el a îndrumat gândurile lor spre David, pe care iudeii Îl considerau a fi
un patriarh respectabil al poporului lor.
Petru a spus: „Căci David zice despre El: ’Eu aveam totdeauna pe Domnul
înaintea mea, pentru că El este la dreapta mea ca să nu mă clatin. De aceea, mi
se bucură inima și mi se veselește limba; chiar și trupul mi se va odihni în
nădejde, căci nu-mi vei lăsa sufletul în Locuința morților și nu vei îngădui ca
Sfântul Tău să vadă putrezirea.’”
Aici, Petru arată că David nu ar fi putut să vorbească despre sine însuși, ci a
vorbit într-o modalitate categorică despre Isus Hristos. David a murit la fel ca
toți ceilalți oameni, iar mormântul lui și rămășițele lui pământești respectate
fuseseră păstrate cu mare grijă până la data aceea. Ca împărat al lui Israel și,
de asemenea, ca profet, David fusese onorat de Dumnezeu într-o modalitate
deosebită. Într-o viziune profetică, i s-au arătat viața și lucrarea viitoare a
Domnului Hristos. El a văzut [245] felul în care Domnul urma să fie respins,
precum și evenimentele judecării, răstignirii, înmormântării, învierii și
înălțării la cer.
David a mărturisit că sufletul lui Hristos nu urma să fie lăsat în mormânt și
nici trupul Său nu va vedea putrezirea. Petru arată că profeția aceasta s-a
împlinit prin Isus din Nazaret. Dumnezeu Îl înviase cu adevărat, înainte ca
trupul Său să putrezească. Acum, El era Cel înălțat în ceruri.
În ocazia aceea memorabilă, foarte mulți oameni, care până atunci
ridiculizaseră ideea că o persoană atât de umilă cum era Isus ar fi putut să fie
Fiul lui Dumnezeu, au ajuns să fie convinși pe deplin de adevăr și L-au
recunoscut ca Mântuitor al lor. Trei mii de persoane s-au adăugat la numărul
bisericii. Apostolii au vorbit prin puterea Duhului Sfânt, iar cuvintele lor nu
au putut să fie combătute, deoarece erau întărite prin minunile uimitoare pe
care le săvârșeau ca urmare a revărsării Duhului lui Dumnezeu. Ucenicii
înșiși au fost uluiți de rezultatul acestei coborâri a Duhului Sfânt și de roadele
rapide și îmbelșugate ale lucrării de câștigare a sufletelor. Toți oamenii au fost
plini de uimire. Aceia care nu au renunțat la prejudecățile și la fanatismul lor
au fost atât de copleșiți încât nu au îndrăznit să oprească lucrarea aceea
puternică nici prin cuvinte, nici prin violență, iar de la data aceea
împotrivirea lor a încetat.
Chiar dacă au fost clare și convingătoare, argumentele apostolilor nu ar fi
putut să îndepărteze prejudecățile iudeilor care se împotriviseră unor dovezi
atât de mari. Totuși Duhul Sfânt a făcut ca argumentele acelea să pătrundă în
inima lor cu o putere divină. Ele erau ca niște săgeți ascuțite ale Celui
Atotputernic, convingându-i de vina îngrozitoare de a-L fi respins și răstignit
pe Domnul slavei. „După ce au auzit aceste cuvinte, ei au rămas străpunși în
inimă și au zis lui Petru și celorlalți apostoli: ’Fraților, ce să facem?’ [286]
’Pocăiți-vă’, le-a zis Petru, ’și fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus
Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veți primi darul Sfântului Duh.’”
Petru i-a ajutat pe oamenii convertiți să înțeleagă faptul că ei Îl respinseseră
pe Hristos din cauză că fuseseră înșelați de preoți și conducători, iar dacă vor
continua să ceară sfatul lor și să aștepte ca acei conducători să-L recunoască
pe Hristos înainte ca ei înșiși să îndrăznească să facă astfel, nu-L vor primi
niciodată pe Mântuitorul. Deși pretindeau că sunt sfinți, oamenii aceia
influenți căutau cu ambiție și cu zel bogățiile și slava lumească. Ei nu aveau să
vină niciodată la Hristos pentru a primi lumina. Domnul Isus prevestise o
pedeapsă îngrozitoare pentru oamenii aceia din cauza necredinței lor
încăpățânate, în ciuda celor mai convingătoare dovezi care le fuseseră date cu
privire la faptul că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu.
Din clipa aceea, limbile vorbite de ucenici au fost clare, simple și corecte
din punct de vedere al accentului și exprimării, indiferent dacă au folosit
limba maternă sau o limbă străină. Oamenii aceștia umili, care nu învățaseră
niciodată în școlile profeților, prezentau adevărurile într-o modalitate atât de
clară și distinctă încât aceia care îi auzeau erau uluiți. Ei nu puteau să meargă
până în cele mai îndepărtate părți ale lumii, dar la sărbătoarea aceea se aflau
oameni veniți din toate colțurile pământului, iar ei au dus adevărurile primite
în căminele lor și le-au vestit celor din țara lor, câștigând suflete pentru
Hristos.
O ÎNVĂȚĂTURĂ PENTRU ZILELE NOASTRE
Mărturia aceasta cu privire la întemeierea bisericii creștine ne este dată nu
numai ca o parte importantă a istoriei sfinte, ci și ca o învățătură. Toți aceia
care mărturisesc a crede în Numele lui Hristos trebuie să aștepte, să vegheze și
să se roage cu un singur gând. Toate neînțelegerile dintre ei [247] trebuie să
fie înlăturate, iar unitatea și dragostea duioasă trebuie să predomine în
mijlocul lor. Atunci, rugăciunile noastre se vor înălța unite și cu o credință
stăruitoare către Tatăl ceresc. După aceea, să așteptăm cu răbdare și cu
nădejde împlinirea făgăduinței Sale.
Răspunsul poate să vină pe neașteptate și cu o putere copleșitoare sau poate
să întârzie zile și săptămâni, punându-ne credința la încercare. Totuși
Dumnezeu știe cum și când să răspundă la rugăciunile noastre. Partea noastră
în lucrare este să ne punem în legătură cu mijloacele prevăzute de Dumnezeu.
El este răspunzător pentru partea Sa în lucrare. Dumnezeu este credincios față
de lucrurile făgăduite. Partea cea mare și importantă care ne revine este să
avem o singură inimă și un gând, înlăturând orice invidie și răutate și, ca niște
oameni umili ai rugăciunii, să veghem și să așteptăm. Domnul Isus,
Reprezentantul și Conducătorul nostru, este gata să facă pentru noi același
lucru pe care l-a făcut pentru cei care s-au rugat și au vegheat în Ziua
Cincizecimii.
CAPITOLUL 33
VINDECAREA OLOGULUI
La scurt timp după coborârea Duhului Sfânt și imediat după o adunare de
rugăciune stăruitoare, Petru și Ioan au mers la templu să se închine și au
văzut un olog sărman și lovit de sărăcie, în vârstă de patruzeci de ani, care
trăise o viață întreagă de suferință și boală. Acest om nefericit dorise mult să
meargă la Isus să-l vindece, dar era aproape întru totul neajutorat și s-a aflat
mereu departe de locul unde lucra Marele Medic. În cele din urmă,
rugămințile lui stăruitoare i-au determinat pe niște oameni buni să-l ducă la
poarta templului. Totuși, când a ajuns acolo, a descoperit că Vindecătorul
spre care se îndreptaseră toate speranțele lui fusese ucis fără milă.
Dezamăgirea lui a stârnit mila acelora care știau cât de mult sperase și cu
câtă nerăbdare așteptase să fie vindecat de Isus și l-au adus în fiecare zi la
templu, pentru ca trecătorii să fie impresionați de situația lui și să-i dea un
bănuț pentru a-și împlini nevoile zilnice. Când Petru și Ioan au trecut pe
acolo, el cerșea, cerând milostenia lor. Ucenicii l-au privit cu milă. „Petru, ca și
Ioan, s-a uitat țintă la el și a zis: ’Uită-te la noi!’ Atunci, Petru i-a zis: ’Argint și
aur n-am; dar ce am îți dau: În Numele lui Isus Hristos din Nazaret, scoală-te și
umblă!’”
Chipul sărmanului om s-a întristat când Petru [248, 249] a declarat că și el
este sărac, dar a strălucit de speranță și credință când ucenicul a continuat.
„L-a apucat de mâna dreaptă și l-a ridicat. Îndată i s-au întărit tălpile și
gleznele; dintr-o săritură a fost în picioare și a început să umble. A intrat cu ei
în Templu, umblând, sărind și lăudând pe Dumnezeu. Tot norodul l-a văzut
umblând și lăudând pe Dumnezeu. Îl cunoșteau că era cel ce ședea la poarta
’Frumoasă’ a Templului, ca să ceară de pomană, și s-au umplut de uimire și
de mirare pentru cele ce i se întâmplaseră.”
Iudeii erau uluiți de faptul că ucenicii puteau să săvârșească minuni
asemănătoare cu acelea săvârșite de Domnul Isus. Ei presupuneau că Isus este
mort și se așteptaseră ca toate aceste manifestări minunate să înceteze odată
cu moartea Sa. Totuși aici era omul acesta care fusese un olog neajutorat timp
de patruzeci de ani, iar acum se bucura pentru că putea să-și folosească
picioarele, eliberat de durere și fericit în credința în Isus.
Apostolii au văzut uimirea oamenilor și i-au întrebat de ce sunt așa de
uluiți de minunea la care asistaseră și de ce se uită la ei cu admirație, ca și
când ar fi făcut lucrul acesta prin propria putere. Petru i-a asigurat că
minunea fusese făcută prin meritele lui Isus din Nazaret, pe care ei Îl
respinseseră și Îl răstigniseră, dar pe care Dumnezeu Îl înviase a treia zi. „Prin
credința în Numele lui Isus, a întărit Numele Lui pe omul acesta, pe care-l
vedeți și-l cunoașteți; credința în El a dat omului acestuia o tămăduire
deplină, cum vedeți cu toții. Și acum, fraților, știu că din neștiință ați făcut
așa, ca și mai-marii voștri. Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai
înainte prin gura tuturor prorocilor Lui: că, adică, Hristosul Său va pătimi.”
După săvârșirea acestei minuni, o mulțime de oameni s-au adunat la
templu, iar Petru le-a vorbit [250] într-o parte a templului, în timp ce Ioan
vorbea într-o altă parte. După ce au vorbit cu claritate despre marea
nelegiuire făcută de iudei prin faptul că Îl respinseseră și Îl omorâseră pe
Domnul vieții, apostolii au fost atenți pentru a nu-i duce la disperare. Petru
voia să micșoreze cât mai mult cu putință atrocitatea vinei lor, presupunând
că fapta lor fusese săvârșită din neștiință. El le-a declarat că Duhul Sfânt îi
chema să se pocăiască de păcatele lor și să fie convertiți, arătându-le că nu era
nicio altă nădejde pentru ei, cu excepția harului lui Hristos pe care ei Îl
răstigniseră și că numai prin credința în El păcatele lor puteau să fie șterse de
sângele Său.
ARESTAREA ȘI JUDECAREA APOSTOLILOR
Predica aceasta despre învierea lui Hristos și despre faptul că, prin moartea
și învierea Sa, Domnul îi va scoate în cele din urmă pe morți din mormintele
lor i-a tulburat adânc pe saduchei. Ei simțeau că învățătura lor preferată se
afla în pericol și că era în joc reputația lor. Unii dintre oficialii templului,
precum și căpitanul templului erau saduchei. Cu ajutorul mai multor
saduchei, căpitanul i-a arestat pe cei doi apostoli și i-a lăsat în închisoare,
deoarece era prea târziu pentru a fi cercetate cazurile lor în noaptea aceea.
A doua zi, Ana și Caiafa s-au adunat împreună cu alți demnitari ai
templului în vederea judecării întemnițaților care au fost aduși înaintea lor.
Petru Îl negase în mod rușinos pe Domnul său chiar în aceeași încăpere și
chiar înaintea acelorași oameni. Toate aceste lucruri au revenit cu claritate în
memoria ucenicului când s-a înfățișat pentru propria judecată. El avea acum
ocazia de a-și răscumpăra lașitatea nelegiuită de mai înainte.
Cei prezenți și-au adus aminte de partea pe care Petru a avut-o la judecarea
Domnului său și se flatau cu gândul că el putea fi intimidat prin amenințarea
cu [251] închisoarea și moartea. Totuși Petru, care Îl negase pe Hristos în
ceasul celei mai mari încercări, fusese ucenicul impulsiv și încrezător în sine,
foarte diferit de Petru care se afla pentru propria cercetare înaintea
Sinedriului în ziua aceea. El fusese convertit, iar acum era neîncrezător în sine
și încetase să fie plin de mândrie. El era umplut cu Duhul Sfânt și, prin
puterea Sa, ajunsese să fie neclintit ca o stâncă, plin de curaj, și totuși modest,
preamărindu-L pe Domnul Hristos. El era gata să îndepărteze pata apostaziei
lui, cinstind Numele pe care îl dezonorase cândva.
APĂRAREA ÎNDRĂZNEAȚĂ A LUI PETRU
Până atunci, preoții evitaseră să menționeze despre răstignirea și învierea
lui Isus, dar acum, pentru a-și aduce scopul la îndeplinire, au fost obligați să-i
întrebe pe acuzați cu ce putere săvârșiseră vindecarea remarcabilă a omului
neputincios. Atunci, Petru, plin de Duhul Sfânt, le-a vorbit cu respect
preoților și bătrânilor și a afirmat: „S-o știți toți și s-o știe tot norodul lui
Israel! Omul acesta se înfățișează înaintea voastră pe deplin sănătos în
Numele lui Isus Hristos din Nazaret, pe care voi L-ați răstignit, dar pe care
Dumnezeu L-a înviat din morți. El este piatra lepădată de voi, zidarii, care a
ajuns să fie pusă în capul unghiului. În nimeni altul nu este mântuire, căci nu
este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiți.”
Cuvintele lui Petru purtau pecetea lui Hristos, iar chipul lui era luminat de
Duhul Sfânt. Omul care fusese vindecat într-o modalitate miraculoasă se afla
lângă el în calitate de martor. Înfățișarea acestui om, care fusese un olog
neajutorat cu numai câteva ore înainte, iar acum avea un trup plin de sănătate
și primise lumina cu privire la Isus din Nazaret, a [252] dat greutate mărturiei
cuvintelor lui Petru. Preoții, conducătorii și oamenii de acolo tăceau.
Conducătorii nu aveau nicio putere de a respinge afirmația lui. Ei fuseseră
obligați să audă lucrul pe care doreau cel mai mult să nu-l audă, și anume că
Isus Hristos înviase și că avea putere în cer pentru a săvârși minuni prin
intermediul apostolilor Săi de pe pământ.
Apărarea în care Petru a recunoscut cu îndrăzneală de unde venea puterea
lui i-a înspăimântat. Conducătorii au presupus că, deoarece erau niște pescari
neînvățați, ucenicii vor fi întru totul încurcați când vor fi confruntați de
preoți, cărturari și bătrâni. Totuși aceștia și-au dat seama că ei fuseseră cu
Isus. Apostolii vorbeau așa cum vorbise El, cu o putere convingătoare, care îi
aducea la tăcere pe împotrivitorii lor. Pentru a ascunde situația dificilă în care
erau, preoții și conducătorii au poruncit ca apostolii să fie duși afară, ca să se
poată sfătui între ei.
Cu toții au fost de acord că ar fi inutil să nege faptul că omul fusese
vindecat prin puterea dată apostolilor în Numele lui Isus cel răstignit. Ei ar fi
acoperit cu bucurie minunea aceea, folosind minciuni, dar lucrarea fusese
făcută la lumina zilei și în prezența unei mulțimi de oameni și ajunsese să fie
cunoscută deja de mii de persoane. Conducătorii au simțit că lucrarea trebuie
să fie oprită imediat, altfel Isus ar fi câștigat mulți credincioși, iar, ca urmare,
ei vor cădea în dizgrație [253] și vor fi considerați vinovați de uciderea Fiului
lui Dumnezeu.
În ciuda faptului că erau gata să-i nimicească pe ucenici, ei nu au îndrăznit
să le facă niciun rău, ci doar i-au amenințat cu pedeapsa cea mai aspră dacă
vor continua să-i învețe pe oameni sau să lucreze în Numele lui Isus. Atunci,
Petru și Ioan au declarat cu îndrăzneală că lucrarea le fusese încredințată de
Dumnezeu și că nu puteau să facă altceva decât să vestească lucrurile pe care
le văzuseră și le auziseră. Preoții i-ar fi pedepsit cu bucurie pe acești oameni
nobili pentru credincioșia lor neabătută față de chemarea sfântă, dar s-au
temut de mulțimile care-i însoțeau, „fiindcă toți slăveau pe Dumnezeu pentru
cele întâmplate”. Așa că, după ce li s-au repetat amenințările și poruncile,
apostolii au fost eliberați din închisoare.
CAPITOLUL 34
CREDINCIOȘIA FAȚĂ DE DUMNEZEU
ÎN TIMPUL PERSECUȚIEI
Apostolii au continuat lucrarea lor plină de milă, vindecându-i pe cei
suferinzi și propovăduindu-L cu o mare putere pe Mântuitorul răstignit și
înviat. Mulți oameni au intrat continuu în biserică prin botez, dar niciunul
dintre aceia care nu erau uniți într-o inimă și un gând cu credincioșii lui
Hristos nu a îndrăznit să li se alăture. Mulțimile s-au adunat în număr mare la
Ierusalim, aducându-i pe bolnavi și pe cei tulburați de duhuri necurate. Mulți
suferinzi erau așezați pe stradă, pentru ca, atunci când Petru și Ioan aveau să
treacă pe acolo, umbra lor să poată cădea peste ei și să-i vindece. Puterea
Mântuitorului înviat venise cu adevărat asupra apostolilor, iar ei săvârșeau
semne și minuni care făceau ca numărul credincioșilor să crească zilnic.
Lucrurile acestea i-au încurcat într-o mare măsură pe preoți și pe
conducători, mai ales pe aceia care erau saduchei. Ei au înțeles că, dacă
apostolilor li se îngăduia să predice despre un Mântuitor înviat și să facă
minuni în Numele Său, învățătura pe care ei o promovau, aceea că nu există
înviere, urma să fie respinsă de toți, iar secta lor avea să dispară curând.
Fariseii au înțeles că predicarea acestora înclina să submineze ceremoniile
iudaice și să anuleze valoarea jertfelor. Eforturile lor precedente de a-i opri pe
acești predicatori fuseseră zadarnice, dar acum erau hotărâți să pună capăt
agitației. [254, 255]
ELIBERAREA LUI PETRU
Ca urmare, apostolii au fost arestați și duși în închisoare, iar Sinedriul a fost
chemat pentru a-i judeca. Un mare număr de oameni învățați au fost
convocați alături de membrii consiliului, iar ei s-au consfătuit cu privire la ce
anume era de făcut cu acești tulburători ai păcii. „Dar un înger al Domnului a
deschis ușile temniței, noaptea,
i-a scos afară și le-a zis: ’Duceți-vă, stați în Templu și vestiți norodului toate
cuvintele vieții acesteia.’”
Când apostolii au apărut în mijlocul credincioșilor și le-au relatat felul cum
îngerii îi conduseseră printre soldații care păzeau închisoarea și cum le
porunciseră să-și reia lucrarea care fusese întreruptă de preoți și conducători,
frații s-au umplut de bucurie și de uimire.
Preoții și conducătorii din consiliu hotărâseră să-i acuze de instigarea la
revoltă și de uciderea lui Anania și a Safirei (Fapte 5,1-11), precum și de
conspirația în vederea subminării autorității preoților și în vederea uciderii
lor. Ei au avut încredere că gloata va putea să fie instigată să preia
condamnarea apostolilor și să procedeze așa cum a procedat cu Domnul Isus.
Ei erau conștienți de faptul că mulți dintre cei care nu primiseră învățătura
despre Hristos erau sătui de conducerea arbitrară a autorităților iudaice și
doreau cu nerăbdare o schimbare hotărâtă. De asemenea, ei se temeau că,
dacă persoanele acelea ar fi ajuns să fie interesate de credința apostolilor și să-
L recunoască pe Isus ca Mesia, furia întregului popor va fi stârnită împotriva
preoților, iar acestora li se va cere să dea socoteală pentru uciderea lui Hristos.
Ca urmare, au hotărât să ia măsuri serioase pentru a împiedica lucrul acesta.
În cele din urmă, au trimis să-i aducă înaintea lor [256] pe apostolii despre
care credeau că sunt în închisoare. Au fost foarte uimiți când cei trimiși au
venit înapoi cu răspunsul că ușile închisorii au fost găsite încuiate și pe
soldații din gardă stând în fața lor, dar cei închiși nu se aflau niciunde.
Curând, „cineva a venit și le-a spus: ’Iată că oamenii pe care i-ați băgat în
temniță stau în Templu și învață pe norod.’” Deși apostolii au fost eliberați
din închisoare într-o modalitate miraculoasă, totuși nu au fost scutiți de
judecată și pedeapsă. Pe vremea când fusese cu ei, Domnul Hristos le spusese:
„Luați seama la voi înșivă. Au să vă dea pe mâna soboarelor judecătorești.”
Prin faptul că îl trimisese pe înger, Dumnezeu le dăduse o dovadă a grijii Sale
și o asigurare a prezenței Sale, dar acum partea lor era să sufere pentru
Domnul Isus pe care Îl predicau. Oamenii erau atât de impresionați de
lucrurile pe care le văzuseră și le auziseră, încât preoții și conducătorii au știut
că le va fi imposibil să-i stârnească împotriva apostolilor.
A DOUA JUDECARE
„Atunci, căpitanul Templului a plecat cu aprozii și i-au adus; dar nu cu sila,
căci se temeau să nu fie uciși cu pietre de norod. După ce i-au adus, i-au pus
înaintea soborului. Și marele preot i-a întrebat astfel: ’Nu v-am poruncit noi
cu tot dinadinsul să nu învățați pe norod în Numele acesta? Și voi iată că ați
umplut Ierusalimul cu învățătura voastră și căutați să aruncați asupra noastră
sângele acelui Om.’” Ei nu mai erau la fel de doritori să poarte vina pentru
uciderea lui Isus ca atunci când au strigat împreună cu gloata josnică:
„Sângele Lui să cadă asupra noastră și asupra copiilor noștri.”
Asemenea celorlalți apostoli, Petru a folosit aceeași modalitate de apărare
pe care o folosise la judecata precedentă: [257] „Petru și apostolii ceilalți,
drept răspuns, i-au zis: ’Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de
oameni!’” Îngerul trimis de Dumnezeu fusese acela care îi eliberase din
închisoare și le poruncise să meargă în templu și să-i învețe pe oameni. Prin
ascultarea de îndrumările lui, ei respectaseră porunca divină și trebuiau să
continue să o respecte cu orice preț. Petru a continuat: „Dumnezeul părinților
noștri a înviat pe Isus, pe care voi L-ați omorât atârnându-L pe lemn. Pe acest
Isus, Dumnezeu L-a înălțat cu puterea Lui și L-a făcut Domn și Mântuitor, ca
să dea lui Israel pocăința și iertarea păcatelor. Noi suntem martori ai acestor
lucruri, ca și Duhul Sfânt, pe care L-a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.”
Duhul Inspirației era cu apostolii, iar cei acuzați au ajuns să fie acuzatorii,
învinovățindu-i de uciderea lui Hristos pe preoții și conducătorii care
alcătuiau consiliul. Iudeii erau atât de mâniați din cauza aceasta, încât au
hotărât să ia legea în propriile mâini și să-i condamne la moarte fără niciun
alt proces de judecată și fără nicio autoritate din partea ofițerilor romani. Ei
erau deja vinovați de sângele lui Hristos, iar acum erau nerăbdători să-și
păteze mâinile cu sângele apostolilor. Totuși acolo se găsea un om învățat și
aflat într-o poziție înaltă, a cărui minte limpede a înțeles că pasul acesta
violent va duce la consecințe îngrozitoare. Dumnezeu l-a ridicat pe omul
acesta în consiliul lor pentru a opri violența preoților și conducătorilor.
Gamaliel, învățat fariseu și cărturar, un om cu o mare reputație, era o
persoană foarte precaută, care, înainte de a vorbi în favoarea celor închiși, a
cerut ca aceștia să fie scoși din încăpere. Apoi a vorbit cu mult calm și cu
prudență: „Bărbați israeliți, luați seama bine ce aveți de gând să faceți
oamenilor acestora. Căci nu de mult s-a ivit Teuda, care zicea că el este ceva,
și la care s-au alipit aproape [258] patru sute de bărbați. El a fost omorât, și
toți cei ce îl urmaseră au fost risipiți și nimiciți. După el s-a ivit Iuda
Galileeanul, pe vremea înscrierii, și a tras mult norod de partea lui: a pierit și
el, și toți cei ce-l urmaseră au fost risipiți. Și acum, eu vă spun: Nu mai necăjiți
pe oamenii aceștia și lăsați-i în pace! Dacă încercarea sau lucrarea aceasta este
de la oameni, se va nimici; dar, dacă este de la Dumnezeu, n-o veți putea
nimici. Să nu vă pomeniți că luptați împotriva lui Dumnezeu.”
Preoții nu au putut să nu remarce că părerile lui erau înțelepte, așa că au
fost nevoiți să fie de acord cu el și i-au eliberat cu mari rețineri pe întemnițați,
după ce i-au bătut cu nuiele și le-au poruncit din nou și din nou să nu mai
predice în Numele lui Isus, amenințându-i că vor plăti cu viața pentru
îndrăzneala lor. „Ei au plecat dinaintea soborului și s-au bucurat că au fost
învredniciți să fie batjocoriți pentru Numele Lui. Și, în fiecare zi, în Templu și
acasă nu încetau să învețe pe oameni și să vestească Evanghelia lui Isus
Hristos.”
Persecutorii apostolilor au fost într-o încurcătură destul de mare când și-au
dat seama de incapacitatea lor de a-i înfrânge pe acești martori ai lui Hristos,
care au avut credința și curajul de a-și schimba rușinea în slavă și suferința în
bucurie pentru cauza Domnului lor, care suportase umilința și agonia
înaintea lor. Ca urmare, ucenicii aceștia curajoși au continuat să-i învețe pe
oameni în public și în case particulare, în taină, la cererea celor care, de teama
iudeilor, nu îndrăzneau să-și mărturisească credința într-un mod deschis.
CAPITOLUL 35
RÂNDUIALA EVANGHELIEI
„În zilele acelea, când s-a înmulțit numărul ucenicilor, evreii care vorbeau
grecește cârteau împotriva evreilor, pentru că văduvele lor erau trecute cu
vederea la împărțeala ajutoarelor de toate zilele.” Aceștia erau iudei care
locuiseră în alte țări unde se vorbea limba greacă. Numărul de convertiți iudei
care vorbeau ebraică era mult mai mare, dar ceilalți locuiseră în Imperiul
Roman și vorbeau numai limba greacă. Printre ei începuseră să apară
murmurări cu privire la faptul că văduvele grecilor nu erau aprovizionate cu
atâta generozitate cum erau nevoiașii din mijlocul evreilor. O părtinire de
felul acesta ar fi fost gravă înaintea lui Dumnezeu și, ca urmare, au fost luate
măsuri prompte pentru restabilirea păcii și armoniei între credincioși.
Duhul Sfânt a recomandat o metodă prin care apostolii puteau să fie
eliberați de sarcina de a le împărți ajutoare săracilor și de alte sarcini
asemănătoare, așa încât să fie lăsați liberi să-L predice pe Hristos. „Cei
doisprezece au adunat mulțimea ucenicilor și au zis: ’Nu este potrivit pentru
noi să lăsăm Cuvântul lui Dumnezeu ca să slujim la mese. De aceea, fraților,
alegeți dintre voi șapte bărbați, vorbiți de bine, plini de Duhul Sfânt și
înțelepciune, pe care îi vom pune la slujba aceasta. Iar noi vom stărui
necurmat în rugăciune și în propovăduirea Cuvântului.’” [259, 260]
În conformitate cu sfatul acesta, biserica a ales șapte bărbați plini de
credință și de înțelepciunea Duhului lui Dumnezeu pentru a se ocupa de
administrarea lucrării. Ștefan a fost primul ales. El era un iudeu prin naștere și
religie, dar vorbea limba greacă și era familiarizat cu obiceiurile și
comportamentul grecilor. Ca urmare, el a fost considerat a fi persoana
potrivită pentru a ocupa locul de conducător care să supravegheze împărțirea
fondurilor corespunzătoare pentru văduve, orfani și săraci. Alegerea aceasta a
corespuns părerii tuturor, iar nemulțumirea și murmurările au fost aduse la
tăcere.
Cei șapte bărbați aleși au fost consacrați cu solemnitate pentru îndatoririle
lor, prin actul punerii mâinilor și prin rugăciune. Aceia care erau hirotoniți în
felul acesta nu erau excluși de la lucrarea de prezentare a învățăturilor
credinței. Dimpotrivă, este raportat că „Ștefan era plin de har și de putere și
făcea minuni și semne mari în norod”. Ei erau calificați pe deplin pentru a-i
învăța pe oameni adevărul. De asemenea, erau niște oameni care judecau în
mod calm și cu înțelepciune, care chibzuiau bine în tratarea situațiilor dificile,
a murmurărilor și invidiei.
Alegerea acestor oameni pentru a administra treburile bisericii, așa încât
apostolii să fie lăsați liberi să își îndeplinească lucrarea lor deosebită de
predicare a adevărului, a fost binecuvântată de Dumnezeu. Biserica a
progresat ca număr și putere. „Cuvântul lui Dumnezeu se răspândea tot mai
mult, numărul ucenicilor se înmulțea mult în Ierusalim și o mare mulțime de
preoți veneau la credință.”
Aceeași ordine și rânduială trebuie să fie păstrată și în biserica de acum, la
fel ca în biserica din zilele apostolilor. Prosperitatea lucrării depinde într-o
măsură foarte mare de faptul ca departamentele ei diverse să fie conduse de
oameni capabili, care sunt calificați pentru poziția lor. Aceia care au fost aleși
de Dumnezeu pentru a fi [261] conducătorii lucrării Sale, supraveghind
binele spiritual general al bisericii, trebuie să fie eliberați cât mai mult cu
putință de grijile și dificultățile efemere. Cei pe care Dumnezeu i-a chemat să
slujească în domeniul predicării și al învățării trebuie să aibă timp pentru
meditație, rugăciune și studiul Scripturilor. Dacă se ocupă de detaliile mai
mici ale administrării și de tratarea diferitelor temperamente ale celor din
biserică, discernământul lor spiritual va scădea. Este bine ca toate problemele
de natură trecătoare să fie prezentate unor slujbași potriviți și rezolvate de ei.
Totuși, dacă acestea sunt atât de dificile încât depășesc înțelepciunea lor,
trebuie să fie prezentate în consiliul acelora care au responsabilitatea generală
de conducere a întregii biserici.
CAPITOLUL 36
MOARTEA LUI ȘTEFAN
Ștefan era foarte activ în lucrarea lui Dumnezeu și își declara cu îndrăzneală
credința. „Unii din sinagoga numită a Izbăviților, a Cirinenilor și a
Alexandrinilor, împreună cu niște iudei din Cilicia și din Asia, au început o
ceartă de vorbe cu Ștefan; dar nu puteau să stea împotriva înțelepciunii și
Duhului cu care vorbea el.” Acești elevi ai marilor rabini fuseseră încrezători
că, într-o dezbatere publică, puteau să câștige o biruință deplină împotriva lui
Ștefan, din cauza presupusei lui lipse de educație școlară. Totuși el nu numai
că a vorbit cu puterea Duhului Sfânt, dar a fost clar pentru toți cei prezenți în
acea adunare numeroasă că el era un cercetător al profețiilor și un cunoscător
al tuturor detaliilor Legii. El a apărat cu pricepere adevărurile pe care le
susținea și i-a înfrânt întru totul pe împotrivitorii lui.
Preoții și conducătorii care au fost martori la manifestarea minunată a
puterii ce însoțea lucrarea de slujire a lui Ștefan s-au umplut de o ură
înverșunată. În loc să cedeze în fața dovezilor convingătoare pe care le
prezenta el, s-au hotărât să-l aducă la tăcere omorându-l. Ca urmare, l-au prins
pe Ștefan și l-au adus înaintea Sinedriului pentru a fi judecat.
Iudeii cei învățați din regiunile apropiate au fost convocați cu scopul de a
combate argumentele [262, 263] celui acuzat. Saul, care se evidențiase ca fiind
un împotrivitor zelos al învățăturii lui Hristos și un persecutor al tuturor celor
ce credeau în El, a fost de asemenea prezent acolo. Acest om învățat a avut o
parte importantă în combaterea lui Ștefan. El a folosit elocvența și logica
rabinilor pentru a câștiga în această controversă și pentru a-i convinge pe
oameni că Ștefan predica învățături amăgitoare și periculoase.
Totuși Ștefan s-a dovedit a avea o educație la fel de înaltă ca Saul și o
înțelegere deplină a planului lui Dumnezeu de a răspândi Evanghelia la toate
popoarele. El credea în Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacov și era pe deplin
lămurit cu privire la privilegiile iudeilor, totuși credința lui era vastă, iar el știa
că sosise timpul când credincioșii adevărați nu se vor închina doar în temple
făcute de mâini omenești, pentru că oamenii se pot închina lui Dumnezeu în
duh și în adevăr pretutindeni în lume. Vălul fusese dat la o parte de pe ochii
lui Ștefan, iar el a văzut sfârșitul ritualurilor care fuseseră desființate prin
moartea lui Hristos.
 Preoții și conducătorii nu au reușit să câștige în fața înțelepciunii lui clare și
liniștite, în ciuda faptului că se împotriveau cu vehemență. Ei s-au hotărât să
facă din Ștefan un exemplu și, satisfăcându-și ura răzbunătoare, urmau să-i
împiedice și pe alții să adopte credința lui prin intermediul fricii. Acuzațiile
pronunțate împotriva lui au fost rostite în modalitatea cea mai impunătoare.
Au fost angajați niște martori mincinoși, care să spună că îl auziseră rostind
blasfemii împotriva templului și împotriva Legii. Ei au spus: „În adevăr, l-am
auzit zicând că acest Isus din Nazaret va dărâma locașul acesta și va schimba
obiceiurile pe care ni le-a dat Moise.”
În timp ce stătea față în față cu judecătorii lui pentru a răspunde la acuzația
de blasfemie, chipul lui Ștefan radia o lumină sfântă. „Toți cei ce ședeau [264]
în sobor s-au uitat țintă la Ștefan, și fața lui li s-a arătat ca o față de înger.”
Mulți dintre cei care vedeau chipul luminat al lui Ștefan tremurau și își
acopereau fața, dar necredința și prejudecata încăpățânată nu au șovăit
niciodată.
APĂRAREA LUI ȘTEFAN
Ștefan a fost întrebat dacă acuzațiile aduse împotriva lui sunt adevărate, iar
el și-a început apărarea cu o voce clară și impresionantă, care răsuna
pretutindeni în sala consiliului. El a început să repete istoria poporului ales al
lui Dumnezeu în cuvinte care au fermecat audiența. El a făcut o prezentare
cuprinzătoare a sistemului religios iudaic și a arătat faptul că interpretarea lui
spirituală era evidentă acum prin Hristos. A început cu Avraam și a continuat
de la o generație la alta a istoriei, parcurgând toate rapoartele cu privire la
poporul Israel până la Solomon și menționând aspectele cele mai
impresionante care justificau poziția lui.
Ștefan și-a exprimat cu claritate credincioșia față de Dumnezeu și față de
credința iudaică, deși a arătat că Legea în care se încredeau ei pentru mântuire
nu fusese în stare să ferească poporul Israel de idolatrie. El a făcut legătura
dintre Isus Hristos și întreaga istorie iudaică. A menționat construirea
templului de către Solomon, precum și cuvintele lui Solomon și ale lui Isaia:
„Dar Cel Preaînalt nu locuiește în lăcașuri făcute de mâini omenești.” „Cerul
este scaunul Meu de domnie, și pământul este așternutul picioarelor Mele. Ce
fel de casă Îmi veți zidi voi Mie, zice Domnul, sau care va fi locul Meu de
odihnă? N-a făcut mâna Mea toate aceste lucruri?” Locul celei mai înalte
închinări aduse lui Dumnezeu se afla în cer.
Când Ștefan a ajuns la punctul acesta, printre oameni s-a produs agitație.
Întemnițatul și-a văzut soarta pe chipurile celor din fața lui. El a înțeles
împotrivirea față de cuvintele lui, pe care le rostise la [265] îndemnul Duhului
Sfânt. El a știut că își prezenta ultima mărturie. Puțini dintre aceia care citesc
cuvântarea aceasta a lui Ștefan o prețuiesc așa cum se cuvine. Pentru a
înțelege semnificația deplină a cuvintelor sale, trebuie să avem în atenție
ocazia, timpul și locul în care au fost rostite.
Când Ștefan a făcut legătura între Isus Hristos și profeții și când a vorbit
despre templu, preotul, pretinzând că este cuprins de oroare, și-a sfâșiat
haina. Gestul acesta a fost pentru Ștefan un semn care îi arăta că în curând
vocea îi va fi adusă la tăcere pentru totdeauna. Deși se afla doar la mijlocul
predicii, el a concluzionat brusc, printr-o întrerupere neașteptată a șirului
istoriei, și, întorcându-se către judecătorii lui înfuriați, a spus: „Oameni tari la
cerbice, netăiați împrejur cu inima și cu urechile! Voi totdeauna vă
împotriviți Duhului Sfânt. Cum au făcut părinții voștri, așa faceți și voi. Pe
care din proroci nu i-au prigonit părinții voștri? Au omorât pe cei ce vesteau
mai dinainte venirea Celui Neprihănit, pe care L-ați vândut acum și L-ați
omorât, voi, care ați primit Legea dată prin îngeri, și n-ați păzit-o!”
MOARTE DE MARTIR
La auzul acestor cuvinte, preoții și conducătorii au fost cuprinși de furie
peste măsură. Ei erau mai degrabă asemenea unor animale de pradă, decât
asemenea unor făpturi omenești. Ei au sărit asupra lui Ștefan scrâșnind din
dinți. Totuși el nu a fost intimidat, pentru că se aștepta la faptul acesta. Fața
lui era liniștită și strălucea de o lumină îngerească. Preoții înfuriați și gloata
agitată nu-i stârneau groaza. „Dar Ștefan, plin de Duhul Sfânt, și-a pironit
ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu și pe Isus stând în picioare la
dreapta lui Dumnezeu și a zis: ’Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul omului
stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.’”
Ștefan a încetat să vadă priveliștea din jurul lui. [266] Porțile cerului erau
întredeschise, iar el a văzut prin ele slava curților lui Dumnezeu și pe Domnul
Hristos, care părea că tocmai Se ridicase de pe scaunul Său de domnie și stătea
pregătit să-l susțină pe slujitorul Său, care era pe punctul de a suferi martirajul
pentru Numele Lui. Oamenii și-au astupat urechile, ca să nu audă cuvintele
lui și, strigând puternic, s-au năpustit toți cu furie asupra lui. „Și aruncau cu
pietre în Ștefan, care se ruga și zicea: ’Doamne Isuse, primește duhul meu!’
Apoi a îngenuncheat și a strigat cu glas tare: ’Doamne, nu le ține în seamă
păcatul acesta!’ Și, după aceste vorbe, a adormit.”
În mijlocul chinurilor morții celei mai nemiloase, asemenea Domnului său
divin, martirul credincios s-a rugat pentru ucigașii lui. Martorilor care îl
acuzaseră pe Ștefan li s-a cerut să arunce primele pietre. Persoanele acestea și-
au lăsat hainele la picioarele lui Saul, care avusese un rol activ în dezbatere și
fusese de acord cu moartea întemnițatului.
Martirajul lui Ștefan a lăsat o impresie adâncă în mintea tuturor celor care
au asistat la el. Aceasta a fost o încercare dureroasă pentru biserică, dar a avut
ca rezultat convertirea lui Saul. Credința, consecvența și proslăvirea
martirului nu au putut să fie șterse din memoria lui. Semnul aprobării lui
Dumnezeu, care se afla pe chipul lui, cuvintele lui, care au ajuns până în
adâncul sufletului tuturor celor ce le-au auzit, cu excepția acelora care și-au
împietrit inima, împotrivindu-se luminii, au rămas în memoria privitorilor și
au mărturisit în favoarea adevărului pe care îl propovăduise Ștefan.
Deși nu s-a pronunțat nicio sentință legală cu privire la Ștefan, autoritățile
romane au fost mituite cu sume mari ca să nu facă nicio investigație asupra
cazului. Cu ocazia judecării și a morții lui Ștefan, Saul a părut plin de un zel
frenetic. El părea să fie [267] supărat din cauza propriei convingeri interioare
care îi spunea că Ștefan a fost onorat de Dumnezeu chiar în timpul când era
dezonorat de oameni.
El a continuat să persecute credincioșii bisericii lui Dumnezeu, urmărindu-
i și prinzându-i în casele lor, pentru ca apoi să-i dea pe mâna preoților și
conducătorilor pentru a fi închiși și omorâți. Zelul lui în continuarea
persecuției era un motiv de groază pentru creștinii din Ierusalim. Autoritățile
romane nu au făcut niciun efort deosebit pentru a opri lucrarea nemiloasă, ci
îi ajutau în secret pe iudei cu scopul de a ajunge la o înțelegere cu ei și de a
obține favoarea lor.
Saul, care era un om educat, a fost o unealtă puternică în mâinile lui Satana
pentru a-și aduce la îndeplinire răzvrătirea împotriva Fiului lui Dumnezeu,
dar Cineva mai puternic decât Satana îl alesese pe Saul pentru a lua locul
martirului Ștefan și pentru a lucra și a suferi pentru Numele Său. Saul era un
bărbat foarte prețuit între iudei, atât datorită educației lui școlare, cât și
datorită zelului său în persecutarea credincioșilor. El nu fusese membru al
Sinedriului, dar, după moartea lui Ștefan, a fost ales să facă parte din acel
grup, ca o recunoaștere a rolului pe care l-a îndeplinit cu acea ocazie.
CAPITOLUL 37
CONVERTIREA LUI SAUL
Sufletul lui Saul a fost foarte tulburat de moartea triumfătoare a lui Ștefan.
Prejudecățile lui au fost zguduite, dar părerile și argumentele preoților și ale
conducătorilor l-au convins în cele din urmă că Ștefan a fost un blasfemiator,
că Isus Hristos, pe care L-a predicat el, a fost un impostor și că aceia care
slujesc în preoția sfântă trebuie să aibă dreptate. După ce și-a clarificat în
minte faptul că părerile preoților și ale cărturarilor erau corecte, el a ajuns să
fie foarte înverșunat în împotrivirea față de creștinism, pentru că era un om
hotărât și cu o voință puternică. Zelul lui l-a determinat să se angajeze de
bunăvoie în persecutarea credincioșilor. El a făcut ca oamenii sfinți să fie
târâți înaintea consiliilor de judecată și să fie închiși și condamnați la moarte
fără dovada vreunei fărădelegi, cu excepția credinței lor în Domnul Isus. Un
caracter asemănător, dar într-o direcție diferită, l-a avut și zelul lui Iacov și al
lui Ioan, când au dorit să cadă foc din cer pentru a-i nimici pe aceia care L-au
desconsiderat și L-au batjocorit pe Domnul lor.
Saul era pe punctul de a pleca în călătorie la Damasc pentru propriile
interese de afaceri, dar a fost hotărât să îndeplinească un scop dublu,
căutându-i în drumul lui pe toți aceia care credeau în Hristos. În scopul
acesta, el a primit scrisori din partea marelui preot pentru a le citi în sinagogi.
Scrisorile acestea îi ofereau autoritatea de a-i aresta pe toți aceia care erau
suspectați de faptul că erau credincioși ai lui Isus și de a-i trimite la Ierusalim,
prin intermediul unor soli [268, 269], pentru a fi judecați și pedepsiți acolo. El
a pornit la drum plin de putere și vigoare și cuprins de focul unui zel greșit.
Pe când călătorii obosiți se apropiau de Damasc, privirile lui Saul s-au
odihnit cu plăcere admirând câmpul fertil, grădinile frumoase, livezile pline
de roade și pâraiele reci care curgeau murmurând printre arbuștii de un verde
proaspăt. Era foarte înviorător să privească o asemenea scenă după o călătorie
lungă și istovitoare prin deșert. În timp ce Saul și tovarășii lui admirau
priveliștea, deodată o lumină mai puternică decât strălucirea soarelui l-a
înconjurat și „el a căzut la pământ și a auzit un glas, care-i zicea: ’Saule, Saule,
pentru ce Mă prigonești?’ ’Cine ești Tu, Doamne’, a răspuns el. Și Domnul a
zis: ’Eu sunt Isus, pe care-L prigonești. Ți-ar fi greu să arunci înapoi cu
piciorul într-un țepuș.’”
VIZIUNEA LUI HRISTOS
Scena aceea a fost cât se poate de confuză. Tovarășii lui Saul au fost loviți de
groază și aproape orbiți de puterea luminii. Ei au auzit vocea, dar nu au văzut
pe nimeni, și totul li se părea tainic și de neînțeles. Totuși Saul, care era cu fața
la pământ, a înțeles cuvintele ce-i erau adresate și L-a văzut cu claritate
înaintea lui pe Fiul lui Dumnezeu. O singură privire asupra acelei Făpturi
pline de slavă a întipărit pentru totdeauna chipul Său în sufletul iudeului
copleșit. Cuvintele au pătruns în inima lui cu o putere înfricoșătoare. Un
potop de lumină s-a revărsat în colțurile întunecate ale minții lui,
descoperindu-i propria neștiință și greșeală. El a înțeles că, în timp ce își
imagina că Îl slujește cu zel pe Dumnezeu prin persecutarea urmașilor lui
Hristos, în realitate făcea lucrarea lui Satana.
El și-a înțeles lipsa de înțelepciune de care a dat dovadă prin faptul că și-a
bazat credința pe [270] asigurările preoților și ale conducătorilor, ale căror
poziții sfinte făcuseră ca acele asigurări să aibă o influență mare asupra minții
lui și îl determinaseră să creadă că istoria învierii a fost o invenție iscusită a
ucenicilor lui Isus. Acum, după ce Domnul Hristos i S-a descoperit lui Saul,
predica lui Ștefan i-a revenit în minte cu o putere impresionantă. Cuvintele
acelea pe care preoții le declaraseră a fi niște blasfemii i se păreau acum a fi
întru totul adevărate. În acel timp de iluminare specială, mintea lui a acționat
cu o rapiditate remarcabilă. El a parcurs istoria profetică și a înțeles că
respingerea Domnului Isus de către iudei, răstignirea, învierea și înălțarea Sa
la cer fuseseră prezise de profeți și dovedeau că El era Mesia cel făgăduit. El și-
a adus aminte de cuvintele lui Ștefan: „Iată, văd cerurile deschise și pe Fiul
omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu” (Fapte 7,56) și a știut că
sfântul care murea privise Împărăția slavei.
Ce descoperire a fost aceasta pentru persecutorul credincioșilor! În sufletul
lui a izbucnit o lumină clară, dar îngrozitoare. Domnul Hristos i S-a
descoperit venind pe pământ pentru împlinirea misiunii Sale, fiind respins,
maltratat, condamnat și răstignit de aceia pe care venise să-i mântuiască și
fiind înviat și înălțat la cer. În momentul acela grozav, el și-a adus aminte că
sfântul Ștefan fusese omorât prin consimțământul lui și că prin intermediul
lui mulți sfinți vrednici muriseră din cauza persecuției nemiloase.
„Tremurând și plin de frică, el a zis: ’Doamne, ce vrei să fac?’ ’Scoală-te’, i-a
zis Domnul, ’intră în cetate și ți se va spune ce trebuie să faci.’” În mintea lui
Saul nu s-a strecurat nicio îndoială cu privire la faptul că persoana care îi
vorbea era adevăratul Isus din Nazaret și că El era cu adevărat îndelung
așteptatul [271] Mesia, Mângâietorul și Răscumpărătorul lui Israel.
Când slava strălucitoare s-a retras, Saul s-a ridicat de la pământ și a
constatat că era total lipsit de vedere. Strălucirea slavei lui Hristos fusese prea
puternică pentru ochii lui muritori, iar când aceasta s-a îndepărtat, peste
vederea lui s-a așternut întunericul nopții. El a crezut că orbirea era pedeapsa
lui Dumnezeu pentru persecutarea nemiloasă a urmașilor lui Isus. Saul
bâjbâia într-un întuneric îngrozitor, iar tovarășii lui, cuprinși de teamă și
uimire, l-au condus de mână în Damasc.
ÎNDRUMAREA LUI SAUL SPRE BISERICĂ
Răspunsul la întrebarea lui Saul este: „Scoală-te, intră în cetate și ți se va
spune ce trebuie să faci.” Domnul Isus l-a trimis la biserică pe iudeul doritor
să afle ce trebuie să facă, astfel ca cei credincioși să-i spună care era datoria
lui. Domnul Hristos a îndeplinit lucrarea descoperirii și a convertirii, iar
acum omul pocăit era pregătit să învețe de la aceia pe care Dumnezeu îi
rânduise să prezinte adevărul Său. Astfel, Domnul Isus a aprobat autoritatea
bisericii Sale organizate și l-a pus pe Saul în legătură cu reprezentanții Săi de
pe pământ. Lumina cerească l-a lipsit pe Saul de vedere, dar Isus, Marele
Vindecător, nu i-a redat-o imediat. Toate binecuvântările vin de la Hristos,
dar El avea deja o biserică pe care o întemeiase pentru a fi reprezentanta Sa pe
pământ, și acestei biserici îi revenea lucrarea de a-l îndruma pe calea vieții pe
păcătosul pocăit. Tocmai oamenii pe care Saul își propusese să-i nimicească
urmau să fie îndrumătorii lui în religia pe care o disprețuise și o persecutase.
Credința lui Saul a fost supusă unei încercări grele în timpul celor trei zile
de post și rugăciune din casa lui Iuda din Damasc. El era întru totul orb, iar
mintea îi era pe deplin întunecată [272] cu privire la ce i se cerea să facă. El
fusese îndrumat să meargă în Damasc, unde urma să i se spună ce trebuie să
facă. În nesiguranța și tulburarea lui, Saul a strigat stăruitor către Dumnezeu.
„În Damasc era un ucenic numit Anania. Domnul i-a zis într-o vedenie:
’Anania!’ ’Iată-mă, Doamne’, a răspuns el. Și Domnul i-a zis: ’Scoală-te, du-te
pe ulița care se cheamă Dreaptă și caută în casa lui Iuda pe unul zis Saul, un
om din Tars. Căci iată, el se roagă’; și a văzut în vedenie pe un om, numit
Anania, intrând la el și punându-și mâinile peste el, ca să-și capete iarăși
vederea.”
Anania abia putea să creadă cuvintele îngerului, deoarece vestea despre
persecuția înverșunată pe care o desfășura Saul în Ierusalim împotriva
sfinților se răspândise pretutindeni. El a îndrăznit să protesteze, spunând:
„Doamne, am auzit de la mulți despre toate relele pe care le-a făcut omul
acesta sfinților Tăi în Ierusalim; ba și aici are puteri din partea preoților celor
mai de seamă ca să-i lege pe toți care cheamă Numele Tău.” Totuși porunca
adresată lui Anania era imperativă: „Du-te, căci el este un vas pe care l-am
ales ca să ducă Numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraților și
înaintea fiilor lui Israel.”
Ucenicul a ascultat îndrumarea îngerului și l-a căutat pe omul care, până
recent, răspândise amenințări împotriva tuturor celor ce credeau în Numele
lui Isus. El i s-a adresat astfel: „’Frate Saule, Domnul Isus, care ți S-a arătat pe
drumul pe care veneai, m-a trimis ca să capeți vederea și să te umpli de Duhul
Sfânt.’ Chiar în clipa aceea, au căzut de pe ochii lui un fel de solzi; și el și-a
căpătat iarăși vederea. Apoi s-a sculat și a fost botezat.”
Aici, Domnul Hristos oferă un exemplu cu privire la modalitatea Sa de a
lucra pentru [273] mântuirea oamenilor. El ar fi putut să facă lucrarea aceasta
pentru Saul într-o modalitate directă, dar aceasta nu ar fi fost în conformitate
cu planul Său. Binecuvântările Sale urmau să vină prin intermediul
slujitorilor pe care îi rânduise El. Saul, de asemenea, avea de făcut ceva în
domeniul mărturisirii greșelilor față de aceia care fuseseră nimiciți prin
intermediul lui, iar Dumnezeu avea o lucrare plină de răspundere pe care
dorea să o îndeplinească oamenii pe care îi autorizase să acționeze în Numele
Său.
Saul a ajuns un elev al ucenicilor. În lumina Legii, el s-a văzut pe sine ca
fiind un păcătos. El a înțeles că Domnul Isus, pe care, din cauza propriei
ignoranțe, Îl considerase a fi un impostor, era autorul și întemeietorul religiei
poporului lui Dumnezeu încă din zilele lui Adam, precum și desăvârșitorul
credinței pe care, în urma iluminării, Îl vedea acum atât de clar ca fiind
apărătorul adevărului și împlinitorul profețiilor. El considerase în trecut că
Isus anulase Legea lui Dumnezeu, dar când înțelegerea lui spirituală a fost
atinsă de degetul lui Dumnezeu, el a înțeles că Domnul Hristos era inițiatorul
întregului sistem de jertfe iudaic și că El a venit în lume cu scopul precis de a
apăra Legea morală a Tatălui Său. De asemenea, a înțeles că, în moartea Sa,
Legea tipică se întâlnise cu antitipul. În lumina Legii morale, pe care crezuse
că o păzea cu zel, Saul s-a văzut pe sine ca fiind cel mai păcătos dintre toți
oamenii.
DE LA PERSECUTOR LA APOSTOL
Pavel a fost botezat de Anania în râul Damascului. Apoi, a mâncat, s-a
întărit și a început imediat să-L predice pe Isus credincioșilor din cetate,
tocmai acelora pe care, la plecarea lui din Ierusalim, stabilise să-i nimicească.
De asemenea, el a predicat în sinagogi, declarând că Isus, Cel care fusese
omorât, a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu. Argumentele lui din profeție
erau atât de concludente, iar eforturile lui erau însoțite într-o măsură atât de
mare de puterea lui Dumnezeu, încât iudeii care i se împotriveau erau
încurcați și nu puteau [274] să-i răspundă. Educația rabinică și fariseică a lui
Pavel urma să fie folosită cu mare eficiență în predicarea Evangheliei și în
susținerea lucrării pe care, cândva, depusese toate eforturile să o nimicească.
Iudeii au fost întru totul surprinși și încurcați de convertirea lui Pavel. Ei
cunoșteau poziția lui din Ierusalim și știau care era misiunea lui principală în
Damasc, precum și faptul că marele preot îl autorizase să-i prindă pe
credincioșii lui Isus și să-i trimită la Ierusalim. Totuși acum îl vedeau
predicând Evanghelia lui Isus, întărindu-i pe aceia care erau deja ucenicii Săi
și adăugând continuu noi convertiți la credința căreia i se împotrivise cândva
cu atâta zel. Pavel le-a demonstrat tuturor celor care l-au auzit că schimbarea
credinței lui nu a avut loc nici dintr-un impuls, nici din fanatism, ci datorită
unor dovezi copleșitoare.
În timp ce lucra în sinagogi, credința lui a crescut și a ajuns tot mai
puternică, iar zelul în susținerea faptului că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu a
sporit în fața împotrivirii înverșunate a iudeilor. El nu a putut să rămână un
timp îndelungat în Damasc, deoarece, după ce își reveniseră din surpriza
provocată de convertirea lui uimitoare și de noua lui lucrare, iudeii au întors
spatele categoric în fața dovezilor copleșitoare prezentate în favoarea
învățăturii lui Hristos. Uluirea lor cauzată de convertirea lui Pavel s-a
schimbat într-o ură puternică, asemănătoare cu aceea pe care au manifestat-o
împotriva lui Isus.
PREGĂTIREA PENTRU SLUJIRE
Viața lui Pavel era în pericol, iar Dumnezeu i-a poruncit să părăsească
Damascul pentru o vreme. El a mers în Arabia și, acolo, oarecum singur, a
avut o amplă posibilitate de a petrece mult timp în comuniune cu Dumnezeu
și de a medita. El a dorit să fie singur cu Dumnezeu pentru [275] a-și cerceta
inima, pentru a-și adânci pocăința și a se pregăti, prin rugăciune și studiu, în
vederea începerii unei lucrări care i se părea prea mare și prea importantă
pentru el. Pavel era un apostol ales nu de oameni, ci de Dumnezeu și i s-a
spus cu claritate că lucrarea urma să se desfășoare în mijlocul neamurilor (al
neevreilor).
În timpul cât a stat în Arabia, el nu a comunicat cu apostolii, ci L-a căutat
pe Dumnezeu stăruitor și cu toată inima, hotărându-se să nu aibă liniște până
când nu va ști cu siguranță că pocăința i-a fost primită și că păcatul i-a fost
iertat. El nu voia să renunțe la luptă, până când va avea asigurarea că Domnul
Isus va fi cu el în lucrarea pe care urma să o facă. Pavel a purtat pentru
totdeauna în trupul lui semnele slavei lui Hristos, pentru că ochii lui fuseseră
orbiți de lumina cerească și dorea, de asemenea, să poarte fără încetare în
suflet asigurarea harului susținător al lui Hristos. El a intrat într-o legătură
strânsă cu Cerul, iar Isus a comunicat cu el și l-a întărit în credința lui,
binecuvântându-l cu har și înțelepciune.
CAPITOLUL 38
LUCRAREA TIMPURIE A LUI PAVEL
Pavel s-a întors la Damasc și a predicat cu îndrăzneală în Numele lui Isus.
Iudeii nu puteau să facă față înțelepciunii argumentelor lui și, ca urmare, s-au
sfătuit împreună să-l aducă la tăcere prin forță – singurul argument rămas
pentru o cauză pierdută. Ei au hotărât să-l asasineze. Apostolul a fost
înștiințat cu privire la planul lor. Porțile cetății erau păzite zi și noapte cu
vigilență, ca să-l împiedice să scape. Îngrijorarea i-a determinat pe ucenici să
se roage lui Dumnezeu și nu puteau să doarmă, deoarece erau preocupați cu
alcătuirea planurilor și a mijloacelor de scăpare a apostolului ales. În cele din
urmă, au conceput planul de a-l scoate pe fereastră și de a-l coborî peste zid
într-un coș de nuiele, în timpul nopții. În felul acela umilitor, Pavel a reușit să
scape din Damasc.
Apoi a pornit spre Ierusalim, dorind să-i cunoască mai bine pe apostolii de
acolo și îndeosebi pe Petru. Era foarte nerăbdător să-l cunoască pe pescarul
galileean care trăise în vremea Domnului Hristos și care se rugase și
conversase cu El când a fost pe pământ. Pavel dorea nespus să-l cunoască pe
mai-marele apostolilor. Când a intrat în Ierusalim, avea deja concepții
schimbate cu privire la cetate și cu privire la templu. Acum știa că pedepsele
lui Dumnezeu atârnau asupra lor.
Supărarea și furia iudeilor, din cauza convertirii [276, 277] lui Pavel, nu
aveau limite. Totuși el era neclintit ca o stâncă și se flata cu gândul că, atunci
când le va povesti prietenilor lui experiența minunată pe care a avut-o, ei își
vor schimba credința, așa cum făcuse el, și vor crede în Isus. El manifestase o
conștiinciozitate strictă în împotrivirea față de Hristos și față de urmașii Săi,
dar când a fost convins de păcatul lui, el a părăsit imediat vechile căi rele și și-
a declarat credința în Isus. Acum, credea pe deplin că, atunci când prietenii și
foștii lui tovarăși vor auzi despre condițiile în care a avut loc convertirea lui
minunată și vor vedea cât de schimbat era față de fariseul mândru care îi
persecutase și îi trimisese la moarte pe aceia care credeau în Isus ca fiind Fiul
lui Dumnezeu, ei, de asemenea, vor fi convinși de propria greșeală și vor intra
în rândurile celor credincioși.
El a încercat să se alăture fraților săi, ucenicii, dar mare i-a fost întristarea și
dezamăgirea când a constatat că ei nu voiau să-l accepte ca pe unul de-al lor.
Ei și-au adus aminte de persecuțiile lui din trecut și au bănuit că se preface
pentru a-i înșela și a-i nimici. Este adevărat că aflaseră despre convertirea lui
minunată, dar pentru că el se retrăsese imediat în Arabia, iar ei nu mai
auziseră nimic precis cu privire la el, nu au dat crezare veștii despre marea lui
schimbare.
ÎNTÂLNIREA CU PETRU ȘI IACOV
Barnaba, care contribuise cu generozitate cu banii lui pentru a susține
lucrarea lui Hristos și pentru a împlini nevoile celor săraci, îl cunoscuse bine
pe Pavel pe vremea când se împotrivea creștinilor. Acum, a ieșit în față și a
înnoit acea cunoștință, au auzit mărturia lui Pavel cu privire la convertirea lui
miraculoasă și cu privire la experiența avută de la data aceea. El l-a crezut pe
deplin și l-a primit pe Pavel, l-a luat de mână și l-a condus [278] în prezența
apostolilor. El a relatat experiența lui, pe care tocmai o auzise – și anume că
Domnul Isus i S-a arătat personal lui Pavel pe când se afla pe drumul spre
Damasc, că Domnul îi vorbise, că Pavel își recăpătase vederea ca răspuns la
rugăciunile lui Anania și că, după aceea, susținuse în sinagogile din orașul
acela că Isus era Fiul lui Dumnezeu.
Apostolii nu au mai ezitat. Ei nu puteau să se opună lui Dumnezeu. Petru și
Iacov, care la data aceea erau singurii apostoli aflați în Ierusalim, i-au întins
mâna dreaptă a frăției aceluia care fusese cândva un persecutor nemilos al
credinței lor și care era acum la fel de iubit și respectat, pe cât fusese de temut
și de evitat în trecut. Aici s-au întâlnit două mari personaje ale noii credințe –
Petru, unul dintre tovarășii aleși ai lui Hristos pe vremea când fusese pe
pământ, și Pavel, fariseul, care, după înălțarea lui Isus la cer, Îl cunoscuse
personal, vorbise cu El în viziune și văzuse natura lucrării Sale din cer.
Curând, vocea care îl combătuse atât de stăruitor pe Ștefan a fost auzită în
aceeași sinagogă, dar propovăduind fără teamă că Isus era Fiul lui Dumnezeu
și susținând exact aceeași cauză pe care Ștefan o apărase cu prețul vieții. El și-
a prezentat propria experiență minunată și a arătat cu o inimă plină de
dragoste pentru frații și foștii săi tovarăși argumentele aflate în profeții, așa
cum făcuse Ștefan, dovedind că Isus care fusese răstignit era Fiul lui
Dumnezeu.
Totuși Pavel prevăzuse greșit care avea să fie spiritul fraților săi iudei.
Aceeași mânie care izbucnise împotriva lui Ștefan s-a manifestat și împotriva
lui. El a înțeles că trebuie să se despartă de frații lui, iar inima i s-a umplut de
durere. [279] El ar fi fost dispus să-și dea viața dacă, prin faptul acesta, ei ar fi
putut să fie aduși la cunoașterea adevărului. Iudeii au început să facă planuri
pentru a-i lua viața, iar ucenicii l-au îndemnat să părăsească Ierusalimul, dar
el a amânat, nedorind să părăsească locul acela și fiind nerăbdător să mai
lucreze puțin pentru frații lui iudei. El avusese un rol atât de activ la
martirajul lui Ștefan, încât era foarte dornic să șteargă pata aceea, apărând cu
îndrăzneală adevărul care îl costase viața pe Ștefan. Să fugă din Ierusalim i se
părea o lașitate.
FUGA DIN IERUSALIM
În timp ce Pavel se ruga stăruitor lui Dumnezeu în templu, înfruntând
toate consecințele unui asemenea fapt, Mântuitorul i S-a arătat în viziune,
spunându-i: „Grăbește-te, ieși iute din Ierusalim, căci nu vor primi
mărturisirea ta despre Mine.” Chiar și atunci, Pavel a ezitat să părăsească
Ierusalimul fără a-i convinge pe iudeii cei încăpățânați cu privire la adevărul
credinței lui. El a crezut că, și dacă propria viața ar fi sacrificată pentru adevăr,
nu va fi altceva decât plata pentru vina înfricoșătoare pe care și-o asuma
singur pentru moartea lui Ștefan. El a răspuns: „Doamne, ei știu că eu băgam
în temniță și băteam prin sinagogi pe cei ce cred în Tine și că, atunci când se
vărsa sângele lui Ștefan, martorul Tău, eram și eu de față, îmi uneam
încuviințarea mea cu a celorlalți și păzeam hainele celor ce-l omorau.” Dar
răspunsul a fost mai hotărât ca înainte: „Du-te, căci te voi trimite departe, la
neamuri.”
Când au aflat despre viziunea lui Pavel și despre grija lui Dumnezeu față de
el, neliniștea fraților a sporit, pentru că înțelegeau că el era cu adevărat un vas
ales al Domnului pentru a le duce adevărul celor dintre neamuri. Ei au grăbit
fuga lui tainică din Ierusalim, [280] de teamă că va fi asasinat de iudei.
Plecarea lui Pavel a întrerupt pentru o vreme împotrivirea violentă a iudeilor,
iar biserica a avut o perioadă de liniște, în care mulți s-au adăugat la numărul
credincioșilor.
CAPITOLUL 39
LUCRAREA DE SLUJIRE A LUI PETRU
Petru și-a continuat lucrarea vizitându-i pe sfinții din Lida. Acolo, el l-a
vindecat pe Enea, care fusese țintuit la pat timp de opt ani din cauza
paraliziei. „’Enea’, i-a zis Petru, ’Isus Hristos te vindecă; scoală-te și fă-ți
patul.’ Și Enea s-a sculat îndată. Toți locuitorii din Lida și din Sarona l-au
văzut și s-au întors la Domnul.”
Cetatea Iope se găsea în apropiere de Lida și, în timpul acela, Tabita –
numită Dorca – a murit. Ea fusese o urmașă credincioasă a lui Isus Hristos,
iar viața ei fusese caracterizată de fapte pline de bunătate și milă față de cei
săraci și necăjiți și pline de zel pentru lucrarea de predicare a adevărului.
Moartea ei era o mare pierdere, pentru că tânăra biserică nu se putea lipsi de
eforturile ei nobile. Când au auzit de vindecările uimitoare pe care le făcuse
Petru în Lidia, credincioșii au dorit mult ca el să vină la Iope. Ca urmare, au
trimis soli să-l cheme să vină acolo.
„Petru s-a sculat și a plecat împreună cu ei. Când a sosit, l-au dus în odaia
de sus. Toate văduvele l-au înconjurat plângând și i-au arătat hainele și
cămășile pe care le făcea Dorca, pe când era cu ele.” Petru a scos din cameră
prietenii ei care plângeau și jeleau. Apoi, a îngenuncheat și s-a rugat fierbinte
lui Dumnezeu ca să redea viață și [281, 282] sănătate trupului inert al Dorcăi,
„apoi, s-a întors spre trup și a zis: ’Tabita, scoală-te!’ Ea a deschis ochii și,
când a văzut pe Petru, a stat în capul oaselor. El i-a dat mâna și a ridicat-o în
sus. A chemat îndată pe sfinți și pe văduve și le-a pus-o înainte vie.” Această
mare minune a învierii Dorcăi a fost un mijloc prin care mulți oameni din
Iope au fost convertiți.
SUTAȘUL
„În Cezareea era un om cu numele Corneliu, sutaș din ceata de ostași
numită ’Italiana’. Omul acesta era cucernic și temător de Dumnezeu,
împreună cu toată casa lui. El făcea multe milostenii norodului și se ruga
totdeauna lui Dumnezeu.” Deși era roman, Corneliu ajunsese să-L cunoască
pe Dumnezeul cel adevărat și renunțase la idolatrie. El împlinea voia lui
Dumnezeu și I se închina cu o inimă sinceră. Corneliu nu fusese circumcis și
nici nu aducea jertfe și, ca urmare, iudeii îl considerau necurat. Cu toate
acestea, el susținea religia iudaică prin donații generoase și era cunoscut
pretutindeni pentru faptele lui de bunătate și milă. Viața lui neprihănită l-a
făcut să aibă o reputație bună printre iudei și neamuri.
Corneliu nu ajunsese să înțeleagă credința în Domnul Hristos, deși credea
în profeții și aștepta venirea lui Mesia. Prin dragostea și ascultarea de
Dumnezeu, Corneliu s-a apropiat mult de El și era pregătit să-L primească pe
Mântuitorul, atunci când avea să i Se descopere. Condamnarea este adusă
numai de respingerea luminii oferite. Sutașul era dintr-o familie nobilă și, deși
avea o poziție de mare cinste și responsabilitate, totuși situația aceasta nu
înclinase să submineze [282, 283] trăsăturile nobile ale caracterului său.
Bunătatea adevărată și măreția s-au unit pentru a-l face să fie un om de
valoare din punct de vedere moral. Influența lui era benefică pentru toți aceia
care ajungeau în legătură cu el.
El credea în singurul Dumnezeu, Creatorul cerului și al pământului. Îl
respecta pe Dumnezeu, recunoștea autoritatea Sa și căuta sfatul Său în toate
aspectele vieții. El era credincios atât în îndeplinirea îndatoririlor din cămin,
cât și a responsabilităților lui oficiale și ridicase un altar pentru Dumnezeu în
familia lui. Corneliu nu îndrăznea să își aducă planurile la îndeplinire și să
poarte povara răspunderilor lui fără ajutorul lui Dumnezeu, ca urmare se
ruga mult și stăruitor pentru a primi ajutor. Credința caracteriza toate faptele
lui, iar Dumnezeu l-a prețuit pentru curăția faptelor sale și pentru
generozitatea lui și S-a apropiat de el prin Cuvântul Său și prin Duhul Său.
VIZITA ÎNGERULUI LA CORNELIU
În timp ce Corneliu se ruga, Dumnezeu a trimis la el un sol ceresc, care i s-a
adresat pe nume. Sutașul s-a înspăimântat, deși știa că îngerul era trimis de
Dumnezeu pentru a-l îndruma, și a zis: „Ce este, Doamne?” „Și îngerul i-a zis:
’Rugăciunile și milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu, și El Și-a
adus aminte de ele. Trimite acum niște oameni la Iope și cheamă pe Simon,
zis și Petru. El găzduiește la un om, numit Simon tăbăcarul, a cărui casă este
lângă mare: acela îți va spune ce trebuie să faci.”
Aici, Dumnezeu Și-a arătat din nou preocuparea pentru lucrarea de slujire
pastorală și pentru biserica Sa. Nu îngerul a fost acela care trebuia să-i
vorbească lui Corneliu despre istoria crucii. Un om, supus el însuși
slăbiciunilor și ispitelor omenești, urma să-l învețe cu privire la Mântuitorul
cel răstignit, înviat și înălțat la cer. Solul ceresc a fost trimis cu scopul precis
de a-l pune pe [284] Corneliu în legătură cu slujitorul lui Dumnezeu, care îl
va învăța cum poate fi mântuit, el și casa lui.
Corneliu a ascultat cu bucurie mesajul și a trimis îndată soli ca să-l caute pe
Petru, în conformitate cu îndrumările îngerului. Caracterul precis al acestor
îndrumări, în care i s-a spus chiar și ce meserie avea omul în casa căruia
găzduia Petru, dovedește faptul că Dumnezeu este familiarizat cu istoria și
problemele oamenilor în fiecare aspect al vieții. Dumnezeu cunoaște
activitatea zilnică atât a omului de rând, cât și a împăratului. El cunoaște
avariția, cruzimea, fărădelegile ascunse și egoismul oamenilor, precum și
faptele lor bune – generozitatea, milostenia și bunătatea lor. Nimic nu este
ascuns de Dumnezeu.
VIZIUNEA LUI PETRU
Imediat după întrevederea aceasta cu sutașul Corneliu, îngerul a plecat la
Petru care, fiind foarte obosit și flămând după călătorie, se ruga pe acoperiș.
În timp ce se ruga, a avut o viziune și „a văzut cerul deschis și un vas ca o față
de masă mare, legată cu cele patru colțuri, coborându-se și slobozindu-se în
jos pe pământ. În ea se aflau tot felul de dobitoace cu patru picioare și
târâtoare de pe pământ și păsările cerului.
Și un glas i-a zis: ’Petre, scoală-te, taie și mănâncă.’ ’Nicidecum, Doamne’, a
răspuns Petru. ’Căci niciodată n-am mâncat ceva spurcat sau necurat.’ Și
glasul i-a zis iarăși a doua oară: ’Ce a curățit Dumnezeu să nu numești
spurcat.’ Lucrul acesta s-a făcut de trei ori și, îndată după aceea, vasul a fost
ridicat iarăși la cer.”
Aici putem să observăm planul lui Dumnezeu de a pune în mișcare un
mecanism prin care voia Lui să [285] poată fi împlinită pe pământ așa cum
este împlinită în cer. Petru încă nu le predicase neamurilor Evanghelia. Mulți
dintre ei fuseseră niște ascultători interesați de adevărurile pe care le
prezentase el, dar zidul de despărțire, pe care de fapt moartea lui Hristos îl
dărâmase, încă mai exista în mintea apostolilor și excludea neamurile de la
posibilitatea de a beneficia de privilegiile Evangheliei. Iudeii vorbitori de
limbă greacă beneficiaseră de lucrarea apostolilor și mulți dintre ei
răspunseseră la eforturile lor, primind credința în Domnul Isus, dar
convertirea lui Corneliu urma să fie prima experiență importantă printre
neamuri.
Prin viziunea cu fața de masă și conținutul ei, care au coborât din cer, Petru
urma să fie eliberat de prejudecățile lui împotriva neamurilor, pentru a
înțelege că, prin Hristos, popoarele păgâne urmau să fie părtașe la
binecuvântările și privilegiile iudeilor și, astfel, să beneficieze la fel ca ei. Unii
au insistat, spunând că viziunea aceasta a avut scopul de a arăta că Dumnezeu
înlăturase interdicția cu privire la folosirea cărnii animalelor pe care le
declarase, în trecut, ca fiind necurate și că, prin urmare, carnea de porc era
potrivită ca aliment. Aceasta este o interpretare foarte îngustă și întru totul
greșită și se află într-o contradicție clară cu raportul biblic al viziunii și
consecințelor ei.
Viziunea cu tot felul de animale vii care se aflau pe fața de masă și pe care
Petru a primit porunca să le taie și să le mănânce, fiind atenționat că nu
trebuie să declare ca necurate lucrurile pe care le curățise Dumnezeu, a fost
pur și simplu o ilustrație care l-a făcut să înțeleagă adevărata poziție a
neamurilor și faptul că, prin moartea Domnului Hristos, ei au fost făcuți
împreună-moștenitori cu Israelul lui Dumnezeu. Viziunea aceasta i-a
transmis lui Petru atât o mustrare, cât și o învățătură. Până atunci, lucrarea lui
fusese restrânsă numai la iudei și îi privise pe cei dintre neamuri ca fiind
necurați și excluși de la posibilitatea de a beneficia de făgăduințele lui [286]
Dumnezeu. Mintea lui era îndrumată acum pentru a înțelege extinderea
mondială a planului lui Dumnezeu.
Chiar în timp ce se gândea la viziune, aceasta i-a fost explicată. „Când Petru
nu știa ce să creadă despre înțelesul vedeniei pe care o avusese, iată că oamenii
trimiși de Corneliu, întrebând de casa lui Simon, au stat la poartă și au
întrebat cu glas tare dacă Simon, zis și Petru, găzduiește acolo. Și pe când se
gândea Petru la vedenia aceea, Duhul i-a zis: ’Iată că te caută trei oameni;
scoală-te, pogoară-te și du-te cu ei fără șovăire, căci Eu i-am trimis.’”
Aceasta a fost o poruncă dificilă pentru Petru, dar el nu a îndrăznit să
acționeze în conformitate cu propriile simțăminte și, ca urmare, a coborât din
camera lui și i-a primit pe solii trimiși la el de Corneliu. Ei i-au spus
apostolului care era misiunea unică a venirii lor și, în conformitate cu
porunca pe care tocmai o primise de la Dumnezeu, Petru a fost îndată de
acord să-i însoțească a doua zi. El i-a găzduit cu amabilitate pe timpul nopții,
iar dimineața a pornit cu ei spre Cezareea, însoțit de șase frați de credință,
care urmau să fie martori la tot ce va face și va spune în timpul vizitei făcute
celor dintre neamuri, deoarece știa că va fi chemat să dea socoteală pentru o
împotrivire atât de directă față de credința și învățăturile iudaice.
Călătoria a durat aproape două zile, iar Corneliu a avut privilegiul fericit de
a deschide porțile pentru slujitorul Evangheliei, care, în conformitate cu
asigurarea dată de Dumnezeu, urma să-i învețe, atât pe el, cât și pe cei din
casa lui, cum vor putea să fie mântuiți. În timp ce solii și-au îndeplinit
misiunea, sutașul a adunat cât mai multe rude cu putință, pentru ca și ele să
poată învăța adevărul. Când [287] a ajuns Petru, era adunată o mare grupă
care aștepta nerăbdătoare să audă cuvintele lui.
VIZITA LA CORNELIU
Când Petru a intrat în casa lui Corneliu, acesta nu l-a salutat ca pe un
vizitator obișnuit, ci l-a salutat ca pe un om onorat de Cer și trimis la el de
Dumnezeu. În Orient, era obiceiul de a te închina înaintea unui prinț sau altui
demnitar înalt, iar copiii se închinau înaintea părinților lor în semn de cinste
pentru poziția lor de răspundere. Totuși Corneliu, copleșit de respect față de
apostolul care fusese delegat de Dumnezeu, s-a aplecat la picioarele lui și i s-a
închinat.
Petru s-a dat înapoi cu groază din fața acestui gest al sutașului și l-a ridicat
în picioare, spunând: „Scoală-te, și eu sunt om!” Apoi, a început să converseze
cu el într-un mod familiar, cu scopul de a îndepărta orice tendință de
venerație și respect exagerat din partea sutașului.
Dacă ar fi fost învestit cu autoritatea și poziția care i-au fost acordate de
Biserica Romano-Catolică, în loc de a opri, Petru mai degrabă ar fi încurajat
venerația lui Corneliu. Așa-zișii succesori ai lui Petru le cer regilor și
împăraților să se închine la picioarele lor, dar Petru însuși a declarat că este
doar un simplu om supus greșelii.
Petru a vorbit cu Corneliu și cu cei adunați în casa lui despre obiceiul
iudeilor, spunându-le că le era interzis să aibă legături sociale cu cei dintre
neamuri și să fie întinați din punct de vedere ceremonial. Lucrul acesta nu era
interzis de Legea lui Dumnezeu, dar tradiția oamenilor îl făcuse să fie un
obicei obligatoriu. El a spus: „Știți că nu este îngăduit de Lege unui iudeu să se
însoțească împreună cu unul de alt neam sau să vină la el; dar Dumnezeu mi-
a arătat [288] să nu numesc pe niciun om spurcat sau necurat. De aceea am
venit fără cârtire când m-ați chemat. Vă întreb dar, cu ce gând ați trimis după
mine?”
Atunci, Corneliu și-a relatat experiența și cuvintele îngerului care i se
arătase în viziune. În concluzie, el a spus: „’Am trimis îndată la tine, și bine ai
făcut că ai venit. Acum dar, toți suntem aici înaintea lui Dumnezeu ca să
ascultăm tot ce ți-a poruncit Domnul să ne spui.’ Atunci, Petru a început să
vorbească și a zis: ’În adevăr, văd că Dumnezeu nu este părtinitor, ci că în
orice neam, cine se teme de El și lucrează neprihănire este primit de El.’”
Deși Dumnezeu îi favorizase pe iudei mai mult decât pe alte popoare,
totuși, dacă respingeau lumina și nu trăiau în conformitate cu mărturisirea
lor, ei nu erau mai presus de alte popoare în ochii Săi. Cei dintre neamuri,
care, asemenea lui Corneliu, se temeau de Dumnezeu și aveau o viață
neprihănită, trăind la nivelul luminii pe care o aveau, erau priviți cu
bunăvoință de Dumnezeu și slujirea lor sinceră era primită.
Totuși credința și neprihănirea lui Corneliu nu puteau să fie desăvârșite
fără o cunoaștere a Domnului Hristos. Ca urmare, Dumnezeu i-a trimis
lumina și cunoașterea aceasta pentru a dezvolta în continuare caracterul lui
neprihănit. Mulți refuză să primească lumina pe care le-o trimite providența
lui Dumnezeu și, ca o scuză pentru că procedează așa, citează cuvintele
adresate de Petru lui Corneliu și prietenilor lui: „Ci în orice neam, cine se
teme de El și lucrează neprihănire este primit de El.” Ei susțin că nu este
important ce cred oamenii, atâta vreme cât faptele lor sunt bune. Asemenea
persoane greșesc. Credința trebuie să fie unită cu faptele lor. Ei trebuie să
înainteze odată cu lumina care le este dată. Dacă Dumnezeu îi aduce în
legătură cu slujitorii Săi care au primit un [289] adevăr nou, susținut de
Cuvântul lui Dumnezeu, ei trebuie să-l primească bucuroși. Adevărul este
progresiv. Pe de altă parte, aceia care pretind că vor fi mântuiți numai prin
credința lor se prind de o funie de nisip, deoarece credința este întărită și
făcută să fie desăvârșită numai prin fapte.
NEAMURILE PRIMESC DUHUL SFÂNT
Petru L-a predicat pe Domnul Isus acelui grup de ascultători atenți,
vorbindu-le despre viața Sa, despre lucrarea Sa de slujire, minunile, trădarea,
răstignirea și înălțarea Sa la cer, precum și despre lucrarea Sa în cer, în calitate
de Reprezentant și Apărător care mijlocește pentru cel păcătos. În timp ce
vorbea, inima apostolului radia de Spiritul adevărului lui Dumnezeu pe care îl
prezenta oamenilor. Ascultătorii lui erau fermecați de învățătura pe care o
auzeau, pentru că inima lor fusese pregătită să primească adevărul. Apostolul
a fost întrerupt de coborârea Duhului Sfânt, așa cum s-a manifestat în Ziua
Cincizecimii. „Toți credincioșii tăiați împrejur care veniseră cu Petru au
rămas uimiți când au văzut că darul Duhului Sfânt s-a vărsat și peste neamuri.
Căci îi auzeau vorbind în limbi și mărind pe Dumnezeu. Atunci, Petru a zis:
’Se poate opri apa ca să nu fie botezați aceștia, care au primit Duhul Sfânt ca și
noi?’ Și a poruncit să fie botezați în Numele Domnului Isus Hristos. Atunci, l-
au rugat să mai rămână câteva zile la ei.”
Coborârea Duhului Sfânt asupra celor dintre neamuri nu a fost o
alternativă a botezului. În toate situațiile, pașii necesari în convertire sunt
credința, pocăința și botezul. Astfel, biserica creștină adevărată este unită
printr-un singur Domn, o singură credință și un singur botez. Harul sfințitor
modifică temperamentele diverse și aceleași principii distinctive
reglementează viața tuturor. Petru a cedat la insistențele credincioșilor dintre
neamuri [290] și a rămas cu ei pentru un timp, predicându-L pe Domnul Isus
tuturor celor dintre neamuri care se aflau în împrejurime.
Când au auzit că Petru le predicase celor dintre neamuri, că se întâlnise cu
ei și mâncase cu ei în casele lor, frații din Iudeea au fost surprinși și supărați
de aceste acțiuni ciudate pe care le întreprinsese. Ei s-au temut că un
asemenea comportament care li se părea abuziv va înclina să contrazică
tocmai învățăturile lui. Îndată ce Petru i-a vizitat, ei l-au întâmpinat cu o
mustrare aspră, spunând: „Ai intrat în casă la niște oameni netăiați împrejur
și ai mâncat cu ei.”
VIZIUNEA BISERICII ESTE LĂRGITĂ
Apoi, Petru le-a prezentat în mod sincer întreaga situație. El și-a relatat
experiența cu privire la viziunea avută și le-a spus că viziunea aceasta l-a făcut
să nu mai respecte deosebirea ceremonială și lipsa circumciziei, nici să nu-i
mai considere pe cei dintre neamuri ca fiind necurați, pentru că Dumnezeu
nu Se uită la fața omului. El le-a spus despre porunca lui Dumnezeu de a
merge la neevrei, despre venirea solilor, călătoria lui la Cezareea și despre
întâlnirea cu sutașul Corneliu și grupul adunat în casa lui. Precauția lui a fost
evidentă pentru frați datorită faptului că, deși primise porunca de la
Dumnezeu să meargă în casa celor dintre neamuri, luase împreună cu el șase
dintre ucenicii prezenți la data aceea pentru a fi martori la tot ce va spune sau
va face acolo. El a redat conținutul întrevederii cu sutașul Corneliu, când
acesta i-a vorbit despre viziunea în care fusese îndrumat să trimită soli la Iope
pentru a-l aduce la el pe Petru care urma să-i spună ce trebuie să facă pentru a
fi mântuiți atât el, cât și cei din casa lui.
Petru a redat evenimentele primei întâlniri cu cei dintre neevrei, spunând:
„Și, cum am început să vorbesc, Duhul Sfânt S-a pogorât peste ei ca și peste
noi la început. [291] Și mi-am adus aminte de vorba Domnului, cum a zis:
’Ioan a botezat cu apă, dar voi veți fi botezați cu Duhul Sfânt.’ Deci, dacă
Dumnezeu le-a dat același dar ca și nouă, care am crezut în Domnul Isus
Hristos, cine eram eu să mă împotrivesc lui Dumnezeu?”
După ce au auzit raportul acesta, ucenicii au tăcut și au fost convinși că
întregul comportament al lui Petru a fost o împlinire exactă a planului lui
Dumnezeu și că vechile lor prejudecăți și exclusivismul lor au fost nimicite pe
deplin de Evanghelia lui Hristos. „După ce au auzit aceste lucruri, s-au
potolit, au slăvit pe Dumnezeu și au zis: ’Dumnezeu a dat deci și neamurilor
pocăință, ca să aibă viața.’”
CAPITOLUL 40
PETRU ELIBERAT DIN ÎNCHISOARE
Irod pretindea că este un adept al credinței iudaice și, în aparență, era
foarte zelos pentru perpetuarea ceremoniilor legii. Guvernul din Iudeea era în
mâinile lui, supus lui Claudiu, împăratul roman, și, de asemenea, deținea
poziția de tetrarh al Galileii. Irod era foarte dornic să câștige favoarea iudeilor,
sperând în felul acesta să își asigure stabilitatea pozițiilor și onorurilor lui.
Prin urmare, a început să aducă la îndeplinire dorința iudeilor de a persecuta
biserica lui Hristos. El a început lucrarea aceasta jefuind casele și bunurile
credincioșilor. Apoi, a început să-i trimită în închisoare pe conducători. L-a
prins pe Iacov și l-a închis, iar acolo a trimis un călău să-l ucidă cu sabia, la fel
cum un alt Irod, guvernator, făcuse ca profetul Ioan să fie decapitat. După
aceea, văzând că iudeii erau mulțumiți de faptele lui, el a prins mai mult curaj
și l-a închis pe Petru. Aceste fapte de cruzime au fost săvârșite cu ocazia sfântă
a sărbătorii Paștilor.
Poporul a aplaudat faptul că Irod a poruncit omorârea lui Iacov, deși unii s-
au plâns de modul secret în care a avut loc, susținând că o execuție publică ar
fi avut efectul de a-i intimida întru totul pe credincioși și simpatizanți. Ca
urmare, Irod l-a ținut pe Petru în închisoare cu scopul de a-i mulțumi pe
iudei [292, 293], transformând executarea lui într-un spectacol public. Totuși
conducătorului i s-a sugerat că nu ar fi sigur să-l scoată pe apostolul veteran
pentru a fi executat în fața tuturor oamenilor adunați la Ierusalim pentru
sărbătoarea Paștilor. Exista teama că înfățișarea lui venerabilă ar putea să le
stârnească mila și respectul. De asemenea, se temeau ca nu cumva Petru să
adreseze vreunul dintre apelurile acelea impresionante, care îi determinase
adesea pe oameni să cerceteze viața și caracterul Domnului Isus Hristos și pe
care, în ciuda tuturor născocirilor lor, erau întru totul incapabili să le
combată. Iudeii au înțeles că, în situația aceasta, regelui ar putea să i se ceară
eliberarea lui.
În timp ce, sub diverse pretexte, executarea lui Petru era amânată până
după sărbătoarea Paștilor, membrii bisericii lui Hristos au avut timp pentru a-
și cerceta în mod profund inima și pentru a se ruga în mod stăruitor.
Lacrimile și postul însoțeau cererile lor în rugăciune. Ei se rugau fără încetare
pentru Petru, simțind că lucrarea creștină nu putea să se lipsească de el. De
asemenea, simțeau că ajunseseră
într-un punct în care, fără ajutorul deosebit al lui Dumnezeu, biserica lui
Hristos putea să apună.
În cele din urmă, executarea lui Petru a fost planificată, dar rugăciunile
credincioșilor continuau să se înalțe la cer. În timp ce toate energiile și
simpatia lor erau exprimate în rugăciuni arzătoare, îngerii lui Dumnezeu îl
ocroteau pe apostolul aflat în închisoare. Situația disperată a omului este
ocazia favorabilă a lui Dumnezeu. Petru a fost pus între doi soldați și era legat
cu două lanțuri, fiecare fiind prins la încheietura unuia dintre gardieni. Ca
urmare, el nu se putea mișca fără ca ei să știe lucrul acesta. Porțile închisorii
erau încuiate și o gardă întărită a fost pusă în fața lor. Toate șansele de a fi
eliberat sau de a evada prin mijloace omenești erau nule.
Apostolul nu era intimidat de situația în care se afla. De când fusese
reabilitat, după ce Îl negase pe Hristos, el [294] înfruntase neclintit pericolul
și manifestase un curaj nobil și îndrăzneală în predicarea Mântuitorului celui
răstignit, înviat și înălțat la cer. El credea că venise timpul când urma să-și dea
viața pentru Hristos.
În noaptea dinaintea execuției planificate, Petru, legat în lanțuri între cei
doi soldați, a dormit, ca de obicei. Irod și-a adus aminte de evadarea lui Petru
și Ioan din închisoarea unde fuseseră închiși din cauza credinței lor, așa că, de
data aceasta, a luat măsuri duble de precauție. Soldații care erau de gardă
pentru a asigura o pază suplimentară erau răspunzători pentru supravegherea
atentă a întemnițatului. Așa cum s-a descris, el era legat într-o celulă săpată
într-o stâncă masivă, iar porțile erau încuiate și baricadate. Șaisprezece soldați
au fost rânduiți pentru paza celulei lui, schimbându-se între ei la intervale
regulate. Fiecare gardă era alcătuită din patru soldați. Totuși încuietorile,
baricadele și garda romană, care împiedicau cu eficiență orice posibilitate ca
întemnițatul să primească vreun ajutor omenesc, au avut rolul de a face ca
triumful lui Dumnezeu să fie deplin în eliberarea lui Petru din închisoare.
Irod și-a ridicat brațul împotriva Celui Atotputernic și a fost umilit și înfrânt
întru totul în încercarea de a-i lua viața slujitorului lui Dumnezeu.
ELIBERAT DE ÎNGER
În această ultimă noapte dinainte de execuție, un înger puternic trimis din
cer coboară să-l salveze pe Petru. Porțile puternice în spatele cărora era închis
sfântul lui Dumnezeu se deschid fără ajutorul vreunei mâini omenești.
Îngerul Celui Preaînalt intră, iar ele se închid la loc în spatele lui fără zgomot.
El intră în celula săpată în stânca masivă, acolo unde este Petru, cufundat în
somnul liniștit și binecuvântat generat de nevinovăția lui și de încrederea
deplină în Dumnezeu, în timp ce este legat de soldații aflați de o parte și de
alta. [295] Lumina care îl înconjoară pe înger strălucește în închisoare, dar nu îl
trezește din somn pe apostol. El are parte de odihna sănătoasă care înviorează
și înnoiește și care vine dintr-o conștiință împăcată.
Petru nu se trezește, până când nu este atins de mâna îngerului și aude
vocea lui, spunând: „Scoală-te, iute!” El vede celula, care nu fusese
binecuvântată niciodată de o rază de soare, iluminată de lumina cerului și un
înger plin de slavă stând înaintea lui. Ascultă instinctiv porunca îngerului și,
când se scoală, își ridică mâinile și descoperă că lanțurile fuseseră rupte. Din
nou, aude vocea îngerului, spunând: „Încinge-te și leagă-ți încălțămintea.”
Petru se supune imediat, păstrându-și privirile mirate îndreptate spre
vizitatorul lui ceresc, crezând că doarme sau are o vedenie. Soldații înarmați
stau nemișcați, ca și când ar fi fost niște statui de marmură, în timp ce îngerul
îi poruncește iarăși: „Îmbracă-te în haină și vino după mine.” Atunci, făptura
cerească se îndreaptă spre ușă, iar Petru, cel care era vorbăreț de obicei, îl
urmează cuprins de uimire. Amândoi trec peste garda nemișcată și ajung la
poarta cea mare care era bine încuiată și baricadată. Poarta se deschide
singură și se închide imediat înapoi, în timp ce soldații dinăuntru și de afară
stau nemișcați în posturile lor.
Cei doi ajung la poarta a doua, care, de asemenea, este păzită din interior și
din exterior. Aceasta se deschide la fel ca prima, fără niciun scârțâit al
zăvoarelor de fier, iar după ieșirea lor se închide la loc fără zgomot. Cei doi
trec de poarta a treia în aceeași modalitate și, în cele din urmă, ajung în
stradă. Nu este rostit niciun cuvânt, nu se aude niciun zgomot de pași, îngerul
merge ușor înainte, înconjurat de o lumină orbitoare, iar Petru îl urmează pe
eliberatorul lui, fiind uluit și crezând că visează. Ei parcurg stradă după
stradă, [296] misiunea îngerului este încheiată, iar acesta dispare subit.
Când lumina cerească s-a risipit, Petru s-a aflat înconjurat de un întuneric
adânc, dar întunericul părea că se diminuează treptat, pe măsură ce se
acomoda cu el. El a constatat că se află singur pe strada tăcută, simțind pe
frunte aerul rece de noapte. Atunci, și-a dat seama că nu a fost un vis sau o
viziune. Era liber, într-o zonă familiară a cetății. Locul era unul pe unde
trecuse adesea și se așteptase să treacă pe acolo în ziua următoare pentru
ultima dată, când avea să meargă pe drumul spre locul unde urma să moară.
A încercat să-și aducă aminte de evenimentele din ultimele câteva clipe. Și-a
adus aminte că adormise legat între cei doi soldați, desculț și dezbrăcat de
manta. S-a uitat la el și a constatat că este îmbrăcat și încins cu brâul.
Încheieturile mâinii, umflate din cauza lanțurilor de fier, erau acum fără
cătușe, iar el și-a dat seama că eliberarea lui nu fusese o iluzie, ci o realitate
binecuvântată. El urma să fie dus la moarte în ziua următoare, dar un înger îl
eliberase din închisoare și îl scăpase de la moarte. „Când și-a venit Petru în
fire, a zis: ’Acum văd cu adevărat că Domnul a trimis pe îngerul Său și m-a
scăpat din mâna lui Irod și de la tot ce aștepta poporul iudeu.’”
RĂSPUNSUL LA RUGĂCIUNE
Apostolul s-a îndreptat direct spre casa unde erau adunați frații lui pentru
rugăciune și i-a găsit acolo rugându-se stăruitor pentru el chiar în momentul
acela. „A bătut la ușa care dădea în pridvor; și o slujnică, numită Roda, a venit
să vadă cine e. A cunoscut glasul lui Petru și, de bucurie, în loc să deschidă,
[297] a alergat înlăuntru să dea de veste că Petru stă înaintea porții. ’Ești
nebună!’ i-au zis ei. Dar ea stăruia și spunea că el este. Ei, dimpotrivă, ziceau:
’Este îngerul lui.’ Petru însă bătea mereu. Au deschis și au rămas încremeniți
când l-au văzut. Petru le-a făcut semn cu mâna să tacă, le-a istorisit cum îl
scosese Domnul din temniță și a zis: ’Spuneți lucrul acesta lui Iacov și fraților.’
Apoi a ieșit și s-a dus într-alt loc.”
Bucuria și lauda au umplut inimile credincioșilor care posteau și se rugau,
pentru că Dumnezeu auzise și răspunsese la rugăciunile lor eliberându-l pe
Petru din mâna lui Irod. Dimineața, oamenii
s-au adunat pentru a fi martori la execuția apostolului. Irod a trimis ofițerii
să-l aducă pe Petru din închisoare cu o gardă bine înarmată, ca să se asigure
că nu va scăpa și, de asemenea, ca să-i intimideze pe toți simpatizanții și să-și
etaleze propria putere. La poarta închisorii se afla garda, încuietorile și
baricadele de la ușă erau neatinse și solide, garda din interior era acolo, cu
lanțurile prinse la încheieturile celor doi soldați, dar întemnițatul dispăruse.
Soldații au fost condamnați la moarte pentru presupusa greșeală de a fi
dormit în post. În același timp, Irod a știut că Petru nu fusese eliberat de o
putere omenească, dar a fost hotărât să nu recunoască faptul că o putere
divină lucrase pentru a răsturna planurile lui josnice. El nu a vrut să se
umilească, ci L-a sfidat cu îndrăzneală pe Dumnezeu.
La scurt timp după eliberarea lui Petru din închisoare, Irod a plecat din
Iudeea la Cezareea și a locuit acolo. A organizat o sărbătoare grandioasă, cu
scopul de a stârni admirația și aplauzele oamenilor. Iubitorii de plăceri din
toate locurile s-au adunat acolo, au mâncat și au băut mult vin. Irod și-a făcut
apariția înaintea oamenilor în marea lui splendoare. Era îmbrăcat într-o
mantie ornamentată strălucitor cu argint și aur, iar cutele scânteietoare
reflectau razele soarelui, orbindu-i pe privitori. El a stat înaintea mulțimii
într-o ceremonie fastuoasă și le-a adresat oamenilor o cuvântare plină de
elocvență.
Maiestatea înfățișării lui și puterea limbajului lui ales au pus stăpânire pe
mulțime, influențând-o foarte mult. Simțurile oamenilor erau pervertite deja
de mâncare și vin, iar ei erau orbiți de ornamentele lui scânteietoare și
fermecați de comportamentul lui măreț și de cuvintele lui elocvente. Ca
urmare, cuprinși de entuziasm, i-au adresat ovații și l-au proclamat
dumnezeu, declarând că niciun muritor nu putea să aibă o asemenea
înfățișare și nici să dețină un limbaj de o elocvență atât de uimitoare. Apoi, au
declarat că îl respectaseră întotdeauna în calitate de conducător, dar că de
atunci încolo i se vor închina ca unui dumnezeu.
Irod a știut că nu merita niciuna dintre laudele și omagiile acestea, totuși
nu a mustrat idolatria oamenilor, ci a primit-o ca și când i se cuvenea. La
auzul strigătului: „Glas de Dumnezeu, nu de om!”, fața i s-a aprins de
simțământul mândriei satisfăcute. Cu numai câțiva ani înainte, aceleași
glasuri care îl slăveau acum pe păcătosul acesta meschin strigau frenetic: „La o
parte cu Isus! Răstignește-L! Răstignește-L!” Irod a primit cu o mare plăcere
flatările și omagiile acestea, iar inima i s-a îngâmfat peste măsură, dar,
deodată, a intervenit o schimbare rapidă și îngrozitoare. Pe față i s-a așternut o
paloare [299] ca de moarte și chipul i s-a schimonosit de chin. Picături mari
de sudoare au început să iasă din porii lui. A stat o clipă, ca și când ar fi fost
încremenit de durere și groază, apoi, întorcându-și fața lividă spre prietenii
lui loviți de groază, a strigat cu tonuri disperate: „Acela pe care l-ați înălțat ca
pe un dumnezeu este lovit de moarte!”
De la priveliștea desfrâului, veseliei, fastului și paradei, pe care acum le
simțea respingătoare în sufletul lui, Irod a fost adus în cea mai chinuitoare
stare de groază. Cu o clipă înainte, primise mândru închinarea și lauda acelei
mulțimi vaste, iar acum simțea că este în mâinile unui Conducător mai
puternic decât el. Sufletul îi era cuprins de remușcare, amintindu-și de
porunca nemiloasă de a-l ucide pe nevinovatul Iacov, de persecuția asiduă a
urmașilor lui Hristos și de planul lui de a-l ucide pe apostolul Petru, pe care
Dumnezeu îl eliberase din mâinile lui. El își amintea cum, fiind furios din
cauza dezamăgirii și a umilirii pe care le-a simțit atunci, se răzbunase fără să
gândească pe soldații care îl păziseră pe întemnițat, executându-i fără milă.
Irod simțea că acel Dumnezeu care îl salvase de la moarte pe apostol Se ocupa
acum de el, persecutorul cel neînduplecat. Nu găsea nicio alinare pentru
durerea fizică și pentru groaza sufletească și nici nu aștepta vreo alinare. Irod
era familiarizat cu Legea lui Dumnezeu, care spune: „Să nu ai alți dumnezei
afară de Mine”, și știa că, prin faptul că acceptase închinarea oamenilor,
umpluse paharul nelegiuirilor lui și adusese asupra lui mânia dreptății lui
Dumnezeu.
Același înger care părăsise curțile cerești pentru a-l elibera pe apostolul
Petru din mâinile persecutorului său fusese solul mâniei și al judecății pentru
Irod. Îngerul l-a lovit pe Petru pentru a-l trezi din somn, dar aceea a fost o
lovitură diferită de cea pe care a primit-o [300] regele nelegiuit, aducând o
boală mortală asupra lui. Dumnezeu Și-a arătat disprețul față de mândria lui
Irod, iar trupul lui, care fusese îmbrăcat într-o mantie strălucitoare când s-a
înfățișat înaintea oamenilor ce îl priveau cu admirație, a fost mâncat de viermi
și a putrezit cât încă era în viață. Irod a murit în chinuri trupești și sufletești,
suferind pedeapsa dreptății lui Dumnezeu.
Această manifestare a judecății divine a avut o influență puternică asupra
oamenilor. În timp ce apostolul lui Hristos fusese eliberat din închisoare și
salvat de la moarte într-o modalitate miraculoasă, persecutorul lui fusese lovit
de blestemul lui Dumnezeu. Vestea a fost dusă în toate țările și a fost mijlocul
de a-i face pe mulți să creadă în Domnul Hristos.
CAPITOLUL 41
ÎN REGIUNILE ÎNDEPĂRTATE
Apostolii și ucenicii care au părăsit Ierusalimul în timpul persecuției
nemiloase ce s-a dezlănțuit acolo după martirajul lui Ștefan L-au predicat pe
Hristos în cetățile din împrejurimi, limitându-și lucrarea doar la iudeii
vorbitori de limbile ebraică și greacă. „Mâna Domnului era cu ei, și un mare
număr de oameni au crezut și s-au întors la Domnul” (Fapte 11,21).
Când au auzit veștile bune, credincioșii din Ierusalim s-au bucurat, iar
Barnaba, „un om de bine, plin de Duhul Sfânt și de credință”, a fost trimis la
Antiohia, metropola Siriei, pentru a ajuta biserica de acolo. El a lucrat cu un
mare succes. Pe măsură ce lucrarea sporea, el i-a cerut lui Pavel ajutorul, iar
cei doi ucenici au lucrat împreună în orașul acela timp de un an, învățându-i
pe oameni și crescând numărul membrilor bisericii lui Hristos.
Antiohia avea o populație alcătuită atât din iudei, cât și din neevrei și era
un vast loc de agrement pentru iubitorii de confort și plăceri, datorită faptului
că era așezat într-o zonă prielnică sănătății, plină de peisaje frumoase și
datorită bogăției, culturii și rafinamentului care se adunaseră acolo. Comerțul
extins făcea locul acela să fie foarte important și acolo se găseau oameni de
toate naționalitățile. Prin urmare, era un oraș al luxului și al viciului. În cele
din urmă, din cauza nelegiuirii locuitorilor lui, pedeapsa lui Dumnezeu a
venit asupra Antiohiei. [301, 302]
Acesta este locul unde ucenicii au fost numiți pentru prima dată creștini.
Numele le-a fost dat deoarece Hristos era tema principală a predicării,
învățăturii și conversației lor. Ei repetau mereu evenimentele vieții Sale din
timpul când ucenicii au fost binecuvântați cu prezența Sa personală. Ei
stăruiau neobosit asupra învățăturilor Sale, asupra minunilor de vindecare a
bolnavilor, asupra alungării demonilor și învierii celor morți. Ei vorbeau cu
buze tremurânde și cu lacrimi în ochi despre chinul Său din grădină, despre
trădarea, judecarea și execuția Sa, despre răbdarea și umilința cu care a
suportat El tortura și insultele din partea vrăjmașilor Lui, precum și despre
mila divină cu care S-a rugat pentru aceia care L-au persecutat. Învierea și
înălțarea Sa, precum și lucrarea Sa în cer, ca Mijlocitor al omului căzut, erau
subiecte pline de bucurie pentru ei. Păgânii au putut să-i numească pe bună
dreptate creștini, deoarece Îl predicau pe Hristos și Îi adresau lui Dumnezeu
rugăciunile lor în Numele Său.
În orașul populat al Antiohiei, apostolul Pavel a găsit un câmp de lucru
excelent, unde combinarea educației școlare cu înțelepciunea și zelul său
exercita o influență puternică asupra locuitorilor și vizitatorilor acelui centru
al culturii.
Între timp, lucrarea apostolilor își avea centrul în Ierusalim, unde iudeii de
toate limbile și din toate țările veneau să se închine la templu, în timpul
sărbătorilor oficiale. În acele ocazii, apostolii Îl predicau pe Hristos cu un
curaj neabătut, deși știau că prin faptul acesta își puneau viața fără încetare în
pericol. Mulți se converteau la credință și, întorcându-se acasă, în diferite
părți ale țării, răspândeau semințele adevărului printre toate popoarele și în
toate clasele sociale.
Petru, Iacov și Ioan aveau încrederea că Dumnezeu [303] îi rânduise să-L
predice pe Hristos printre compatrioții lor de acasă. Totuși apostolul Pavel își
primise propria misiune de la Dumnezeu în timp ce se ruga în templu, iar
vastul său teritoriu misionar îi fusese prezentat cu o claritate remarcabilă. Ca
să-l pregătească pentru această lucrarea importantă și extinsă, Dumnezeu îl
adusese într-o legătură strânsă cu Sine și îi descoperise într-o viziune un
crâmpei din frumusețea și slava cerului.
HIROTONIREA LUI PAVEL ȘI BARNABA
Dumnezeu a comunicat cu profeții și învățătorii devotați ai bisericii din
Antiohia. „Pe când slujeau Domnului și posteau, Duhul Sfânt a zis: ’Puneți-
Mi deoparte pe Barnaba și pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat’”
(Fapte 13,3). Ca urmare, apostolii aceștia au fost consacrați lui Dumnezeu în
cel mai solemn mod prin post, rugăciune și punerea mâinilor și au fost trimiși
în teritoriul lor misionar printre neevrei.
Atât Pavel, cât și Barnaba lucraseră ca slujitori ai lui Hristos, iar Dumnezeu
binecuvântase din belșug eforturile lor, dar niciunul dintre ei nu fusese
hirotonit oficial în slujba Evangheliei, prin rugăciune și prin punerea
mâinilor. Acum, biserica i-a autorizat nu numai să prezinte adevărul, ci și să
boteze și să organizeze biserici, fiind învestiți cu o autoritate ecleziastică
deplină. Aceasta a fost o perioadă importantă pentru biserică. Deși zidul de
despărțire dintre iudei și neevrei fusese dărâmat prin moartea lui Hristos,
îngăduin-du-le celor păgâni să aibă parte de privilegiile depline ale
Evangheliei, vălul de pe ochii multora dintre iudei nu fusese încă îndepărtat
și, ca urmare, ei nu puteau să înțeleagă cu claritate sfârșitul lucrurilor care
fuseseră desființate de Fiul lui Dumnezeu. Acum, lucrarea urma să se
desfășoare cu putere printre neevrei [304] și avea să aibă ca rezultat întărirea
bisericii, printr-o mare sporire a numărului de credincioși.
În lucrarea aceasta deosebită, apostolii urmau să fie expuși la suspiciune,
prejudecată și invidie. Ca o consecință firească a îndepărtării lor de
exclusivismul iudeilor, învățătura și concepțiile lor aveau să fie supuse
acuzației de erezie, iar acreditarea lor ca slujitori ai Evangheliei urma să fie
pusă la îndoială de mulți iudei zeloși și credincioși. Dumnezeu a prevăzut
toate aceste dificultăți prin care aveau să treacă slujitorii Săi și, în providența
Sa înțeleaptă, a făcut să fie învestiți cu o autoritate indiscutabilă de către
biserica Sa, pentru ca lucrarea lor să se afle deasupra oricărei suspiciuni.
Mai târziu, hirotonirea prin punerea mâinilor a fost denaturată într-o mare
măsură, atribuindu-se acestui act o importanță nejustificată, ca și când o
putere ar veni îndată asupra celor ce primeau o astfel de hirotonire, care îi
califica imediat pentru orice fel de lucrare pastorală, considerându-se că
virtutea consta în însuși actul punerii mâinilor. În istoria acestor doi apostoli,
avem doar un raport simplu al punerii mâinilor, precum și al efectului acestui
act asupra lucrării lor. Atât Pavel, cât și Barnaba își primiseră deja misiunea
de la Dumnezeu Însuși, iar ceremonia punerii mâinilor nu a adăugat niciun
har nou sau o calificare efectivă. Actul acesta a fost doar punerea peceții de
aprobare a bisericii asupra lucrării lui Dumnezeu – o formă de recunoaștere a
încredințării unei slujbe precise.
PRIMA CONFERINȚĂ GENERALĂ
Anumiți iudei au stârnit o teamă generală printre credincioșii dintre
neamuri, făcând propagandă cu privire la subiectul circumciziei. Ei afirmau
cu o mare siguranță că nimeni nu putea să fie mântuit dacă nu era [305]
circumcis și dacă nu respecta legea ceremonială în întregime.
Acesta a fost un subiect important, care a tulburat biserica într-o mare
măsură. Pavel și Barnaba l-au combătut cu promptitudine și nu au fost de
acord ca subiectul acesta să le fie prezentat celor dintre neamuri. Iudeii din
Antiohia, care erau în favoarea poziției celor din Iudeea, s-au împotrivit
părerii lor. Contradicția a avut ca rezultat o mulțime de dezbateri și o lipsă de
armonie în biserică, până când, în cele din urmă, biserica din Antiohia a
înțeles că o continuare a dezbaterilor asupra subiectului va aduce o dezbinare
între credincioșii de acolo și a hotărât să-i trimită pe Pavel și Barnaba la
Ierusalim, însoțiți de câțiva bărbați responsabili, pentru a prezenta problema
înaintea apostolilor și prezbiterilor. Ei urmau să se întâlnească împreună cu
delegați din biserici diferite și cu aceia care veniseră pentru a participa la
sărbătorile anuale ce se apropiau. Între timp, orice dezbateri contradictorii
trebuiau să înceteze, până când bărbații aflați în poziții de răspundere din
biserică vor lua o hotărâre finală. După aceea, hotărârea aceasta urma să fie
universal acceptată de diferitele biserici de pretutindeni.
Când au sosit la Ierusalim, delegații din Antiohia au prezentat adunării
delegaților bisericii succesul pe care îl avuseseră în lucrarea lor și confuzia
care a fost produsă de faptul că anumiți farisei convertiți au declarat că aceia
dintre neevrei care se convertiseră trebuiau să fie circumciși și să respecte
legea lui Moise pentru a fi mântuiți.
Iudeii se mândriseră cu rânduielile lor stabilite de Dumnezeu și ajunseseră
la concluzia că, odată ce Dumnezeu a precizat modalitatea de închinare
ebraică, era imposibil ca El să autorizeze vreodată o schimbare a vreunuia
dintre detaliile acesteia. Ei au hotărât că religia creștină trebuie să se asocieze
cu legile și ceremoniile iudaice. Ei înțelegeau cu greu sfârșitul lucrurilor care
fuseseră desființate prin moartea [306] lui Hristos și faptul că jertfele lor
ceremoniale nu făcuseră decât să prefigureze moartea Fiului lui Dumnezeu, în
care tipul se întâlnise cu antitipul, așa încât ceremoniile și jertfele religiei
iudaice rămăseseră fără valoare.
Apostolul Pavel se mândrise cu strictețea lui fariseică, dar după ce Domnul
Hristos i Se descoperise pe drumul spre Damasc, misiunea primită de la
Mântuitorul și lucrarea pentru convertirea neamurilor erau clare în mintea
lui și înțelegea pe deplin deosebirea dintre o credință vie și formalismul mort.
Pavel încă mai declara că este unul dintre copiii lui Avraam și respecta cele
Zece Porunci în literă și spirit cu aceeași credincioșie pe care o avusese înainte
de convertirea lui la creștinism. Totuși el știa că toate ceremoniile tipologice
trebuiau să înceteze pe deplin în curând, deoarece evenimentele pe care le
simbolizaseră avuseseră deja loc, iar lumina Evangheliei explica religia
iudaică, oferind o semnificație nouă ritualurilor ei străvechi.
DOVADA EXPERIENȚEI LUI CORNELIU
Subiectul supus judecății conciliului părea să prezinte dificultăți imposibil
de depășit, indiferent de perspectiva din care era privit. Totuși, în realitate,
Duhul Sfânt clarificase deja problema aceasta, de a cărei rezolvare depindea
prosperitatea și chiar existența bisericii creștine. Apostolilor le-a fost dat har,
înțelepciune și o judecată sfințită pentru a decide cu privire la acest subiect
controversat.
Petru a argumentat că Duhul Sfânt clarificase deja subiectul coborând
asupra neevreilor necircumciși cu aceeași putere cu care coborâse asupra
iudeilor circumciși. El a redat viziunea în care Dumnezeu îi înfățișase o față
de masă plină cu tot felul de animale [307] și îi poruncise să le taie și să
mănânce și că, atunci când el refuzase să facă lucrul acesta, afirmând că nu
mâncase niciodată animale necurate, Dumnezeu îi spusese: „Ce a curățit
Dumnezeu, să nu numești spurcat.”
El a zis: „Dumnezeu, care cunoaște inimile, a mărturisit pentru ei și le-a dat
Duhul Sfânt ca și nouă. N-a făcut nicio deosebire între noi și ei, întrucât le-a
curățit inimile prin credință. Acum dar, de ce ispitiți pe Dumnezeu și puneți
pe grumazul ucenicilor un jug, pe care nici părinții noștri, nici noi nu l-am
putut purta?”
Jugul acesta nu era Legea celor Zece Porunci, așa cum afirmă cei care se
împotrivesc cerințelor ei obligatorii, ci Petru s-a referit la legile ceremoniale,
care au fost anulate prin răstignirea lui Hristos. Această cuvântare a lui Petru
a condus adunarea la un punct în care cei prezenți au putut să asculte cu
înțelegere cuvintele lui Pavel și Barnaba, când și-au povestit experiența avută
în lucrarea printre neevrei.
HOTĂRÂREA BISERICII
Iacov și-a prezentat mărturia și hotărârea că Dumnezeu a plănuit să-i aducă
în biserică pe cei dintre neamuri pentru a se bucura de toate privilegiile
iudeilor. Duhul Sfânt a considerat că este bine ca acelora care erau convertiți
dintre păgâni să nu li se impună legea ceremonială și, după o cercetare atentă
a subiectului, apostolii și prezbiterii au înțeles lucrurile în aceeași lumină și au
gândit la fel cum a gândit Duhul lui Dumnezeu. Iacov conducea conciliul, iar
hotărârea lui finală a fost aceasta: „De aceea, eu sunt de părere să nu se pună
greutăți acelora dintre neamuri care se întorc la Dumnezeu.”
Părerea lui a fost că legea ceremonială, și îndeosebi rânduiala circumciziei,
nu trebuie să le fie impusă în niciun fel neevreilor și nici măcar să le fie [308]
recomandată. Iacov a căutat să-i facă pe frații lui să înțeleagă faptul că, prin
întoarcerea de la idolatrie la Dumnezeu, cei dintre neamuri au trecut printr-o
mare schimbare a credinței lor și că trebuie să fie exercitată multă precauție
pentru a nu le încurca mintea cu subiecte îndoielnice și complicate, ca să nu
fie descurajați în a-L urma pe Hristos.
Cu toate acestea, cei dintre neamuri trebuiau să nu se comporte în vreun fel
care să intre în conflict direct cu părerile fraților lor iudei sau care ar putea să
creeze în mintea iudeilor prejudecăți împotriva lor. Ca urmare, apostolii și
prezbiterii au fost de acord să le trimită neevreilor o scrisoare prin care să-i
îndrume să se abțină de la consumul de carne jertfită idolilor, de la
desfrânare, de la consumarea cărnii animalelor sugrumate și a sângelui.
Acestora li se mai cerea să respecte cele Zece Porunci și să trăiască o viață
sfântă. Cei dintre neamuri au fost asigurați că oamenii care le impuneau
circumcizia nu erau autorizați de apostoli.
Pavel și Barnaba le-au fost recomandați ca fiind niște oameni care își
riscaseră viața pentru Domnul. Iuda și Sila au fost trimiși împreună cu
apostolii aceștia pentru a le comunica personal celor dintre neamuri
hotărârea conciliului. Cei patru slujitori ai lui Dumnezeu au fost trimiși în
Antiohia pentru a duce scrisoarea și solia care au pus capăt oricărei
controverse, deoarece era vocea autorității celei mai înalte de pe pământ.
Conciliul care a luat hotărârea cu privire la situația aceea a fost alcătuit din
întemeietorii bisericilor creștine iudaice și ai bisericilor creștine dintre
neamuri. Au fost prezenți atât prezbiterii din Ierusalim, cât și delegații din
Antiohia, iar acolo au fost reprezentate bisericile cele mai influente. Conciliul
nu a pretins că hotărârile lui sunt infailibile, dar a decis pe temeiul unei
judecăți iluminate și cu demnitatea unei biserici întemeiate prin voința
divină. Participanții au înțeles că Dumnezeu Însuși hotărâse cu privire la
problema aceasta, acordându-le neevreilor favoarea primirii Duhului Sfânt,
[309] iar tot ce le-a rămas lor de făcut a fost să urmeze călăuzirea Duhului.
Pentru votarea hotărârii nu au fost chemați toți membrii bisericii. Apostolii
și prezbiterii – oameni cu influență și cu judecată – au formulat și au luat
decizia care, după aceea, a fost general acceptată de bisericile creștine. Totuși
nu toți membrii bisericii au fost mulțumiți de hotărârea aceasta. Exista o
grupare de credincioși falși, care și-au asumat pe proprie răspundere
angajarea în lucrare. Ei au căutat să murmure și să caute greșeli, propunând
planuri noi și căutând să dărâme lucrarea oamenilor cu experiență, pe care
Dumnezeu îi rânduise să prezinte învățătura lui Hristos. Biserica a avut încă
de la început de înfruntat astfel de piedici și va avea de înfruntat până la
încheierea timpului.
CAPITOLUL 42
ANII DE SLUJIRE AI LUI PAVEL
Apostolul Pavel a fost un lucrător neobosit. El a călătorit fără încetare din
loc în loc, uneori prin regiuni neospitaliere, alteori a călătorit pe apă,
înfruntând furtuni și intemperii. El nu a îngăduit niciunui lucru să-l
împiedice de la îndeplinirea lucrării lui. El era slujitorul lui Dumnezeu și
trebuia să împlinească voia Sa. Atât predicând, cât și scriind, el a vestit o solie
care a adus ajutor și putere bisericii lui Dumnezeu din toate veacurile. Pentru
noi, cei care trăim aproape de încheierea istoriei pământului, solia pe care a
vestit-o el vorbește cu claritate despre primejdiile care vor amenința biserica
și despre învățăturile false pe care poporul lui Dumnezeu va trebui să le
înfrunte.
Apostolul Pavel a mers din țară în țară și din oraș în oraș, predicându-L pe
Hristos și întemeind biserici. Oriunde a găsit un auditoriu, el a lucrat pentru a
combate ideile false și pentru a îndrepta pașii bărbaților și femeilor pe calea
luminii. În fiecare loc unde au fost oameni conduși să-L primească pe Hristos
prin lucrarea lui, el a organizat o biserică. Indiferent cât de puțini au fost ca
număr, el a procedat la fel. Pavel nu a uitat bisericile pe care le-a înființat.
Oricât de mică era o biserică, ea era obiectul grijii și al interesului său.
Misiunea lui i-a cerut să slujească în diferite feluri – să lucreze pentru a-și
câștiga existența, să înființeze biserici, să scrie epistole către bisericile deja
înființate. Totuși, în mijlocul acestor activități variate, [310, 311] el a declarat:
„Fac un singur lucru” (Filipeni 3,13). El a păstrat cu statornicie în atenție o
singură țintă – să fie credincios față de Hristos, care i Se descoperise pe
vremea când rostea blasfemii la adresa Numelui Său și folosea orice mijloc
pentru a-i face și pe alții să-L batjocorească. Marele scop al vieții lui a fost să-L
slujească și să-L cinstească pe Acela al cărui Nume, mai înainte, îl tratase cu
dispreț. Singura lui dorință era aceea de a câștiga suflete pentru Mântuitorul.
Evreii și neevreii puteau să i se împotrivească și să-l persecute, dar nimic nu
era în stare să-l abată de la scopul lui.
PAVEL ÎȘI RELATEAZĂ EXPERIENȚA
Apostolul Pavel le scrie filipenilor, descriindu-le experiența lui dinainte și
de după convertire. „Măcar că eu aș avea pricină de încredere chiar în
lucrurile pământești. Dacă altul crede că se poate încrede în lucrurile
pământești, eu și mai mult; eu, care sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul
lui Israel, din seminția lui Beniamin, evreu din evrei; în ce privește Legea,
fariseu; în ce privește râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea
pe care o dă Legea, fără prihană” (Filipeni 3,4-6).
După convertire, mărturia lui a fost următoarea:
„Ba încă și acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul
nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am
pierdut toate și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos și să fiu găsit în
El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se
capătă prin credința în Hristos, neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, prin
credință” (Filipeni 3,4-6).
Neprihănirea pe care o considerase ca fiind foarte valoroasă până atunci i
se părea acum lipsită de valoare. Dorința arzătoare a sufletului său era: „Și să-
L cunosc pe El, și puterea învierii Lui, și părtășia suferințelor Lui și să mă fac
asemenea [312] cu moartea Lui. Nu că am și câștigat premiul sau că am și
ajuns desăvârșit; dar alerg înainte, căutând să-l apuc, întrucât și eu am fost
apucat de Hristos Isus. Fraților, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un
singur lucru: uitând ce este în urma mea și aruncându-mă spre ce este înainte,
alerg spre țintă, pentru premiul chemării cerești a lui Dumnezeu, în Hristos
Isus” (Filipeni 3,10-14).
UN LUCRĂTOR ADAPTABIL
Priviți-l în închisoarea din Filipi, unde, în ciuda trupului său sfâșiat de
durere, cântecele lui de laudă rup tăcerea de la miezul nopții. După ce un
cutremur deschisese porțile închisorii, vocea lui se aude iarăși, adresându-i
temnicerului păgân cuvinte de încurajare: „Să nu-ți faci niciun rău, căci toți
suntem aici” – fiecare este la locul lui, reținut de prezența tovarășului lor de
închisoare. Temnicerul, convins de realitatea credinței care îl susține pe
apostolul Pavel, întreabă cu privire la calea mântuirii și se alătură împreună
cu toți cei din casa lui grupului persecutat de ucenici ai lui Hristos.
Priviți-l pe Pavel în Atena, aflat înaintea conciliului din Areopag,
întâmpinând știința prin știință, logica prin logică și filozofia prin filozofie.
Observați cum îi îndrumă pe ascultători cu un tact născut din dragostea
divină spre Iehova, ca fiind „Dumnezeul cel necunoscut”, căruia ei I se
închinau fără să știe și, citând cuvintele unuia dintre poeții lor, Îl descrie ca
fiind Tatăl lor ceresc. Ascultați-l cum în acea perioadă a castelor sociale, când
drepturile demnității omului erau întru totul nerecunoscute, el prezintă
marele adevăr al frățietății omenești, declarând că Dumnezeu „a făcut ca toți
oamenii, ieșiți dintr-unul singur, să locuiască pe toată fața pământului”. Apoi,
Pavel [313] le arată cum planurile milei și harului lui Dumnezeu străbat
asemenea unui fir de aur toate lucrările Sale cu oamenii. El „le-a așezat
anumite vremuri și a pus anumite hotare locuinței lor, ca ei să caute pe
Dumnezeu și să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe
de fiecare din noi”.
Ascultați-l vorbind în tribunalul lui Festus, când împăratul Agripa, convins
de adevărul Evangheliei, exclamă: „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să mă
fac creștin!” Cu câtă amabilitate răspunde Pavel, arătând spre propriile lanțuri
și spunând: „Fie curând, fie târziu să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toți cei
ce mă ascultă astăzi să fiți așa cum sunt eu, afară de lanțurile acestea.”
Așa s-a desfășurat viața lui, după cum este descrisă în propriile cuvinte:
„Deseori am fost în călătorii, în primejdii pe râuri, în primejdii din partea
tâlharilor, în primejdii din partea celor din neamul meu, în primejdii din
partea păgânilor, în primejdii în cetăți, în primejdii în pustie, în primejdii pe
mare, în primejdii între frații mincinoși. În osteneli și necazuri, în priveghiuri
adesea, în foame și sete, în posturi adesea, în frig și lipsă de îmbrăcăminte!” (2
Corinteni 11,26.27).
 El spunea: „Ne ostenim și lucrăm cu mâinile noastre; când suntem ocărâți,
binecuvântăm; când suntem prigoniți, răbdăm; când suntem vorbiți de rău,
ne rugăm. Până în ziua de azi am ajuns ca gunoiul lumii acesteia, ca
lepădătura tuturor. Ca niște întristați, și totdeauna suntem veseli; ca niște
săraci, și totuși îmbogățim pe mulți; ca neavând nimic, și totuși stăpânind
toate lucrurile” (1 Corinteni 4,12.13; 2 Corinteni 6,10).
LUCRAREA DE SLUJIRE ÎN LANȚURI
Deși a fost în închisoare pentru o perioadă îndelungată, totuși Dumnezeu a
dus mai departe prin el lucrarea Sa deosebită. Lanțurile lui aveau să fie
mijloacele de răspândire a cunoașterii lui Hristos și un motiv de a-L slăvi pe
Dumnezeu. Când a fost trimis dintr-un oraș în altul pentru a fi judecat, [314]
mărturia lui cu privire la Isus și întâmplările interesante ale convertirii lui au
fost relatate înaintea regilor și guvernatorilor, așa încât să nu aibă scuza de a
nu fi auzit despre Domnul Isus. Mii de oameni au crezut în Hristos și s-au
bucurat în Numele Său. Am văzut că planul deosebit al lui Dumnezeu s-a
împlinit în călătoria lui Pavel pe mare. Dumnezeu a prevăzut ca echipajul
corabiei să fie martor al manifestării puterii lui Dumnezeu prin apostolul
Pavel și ca păgânii să poată auzi despre Numele lui Isus și mulți să poată fi
convertiți prin învățătura prezentată de Pavel și prin faptul că vedeau
minunile săvârșite de el. Regii și guvernatorii au fost fascinați de
raționamentul lui, iar când Îl predica pe Domnul Isus cu zel și cu puterea
Duhului Sfânt, relatând evenimentele interesante ale experienței lui, ei
ajungeau la convingerea că Isus a fost Fiul lui Dumnezeu.
CAPITOLUL 43
MARTIRAJUL LUI PAVEL ȘI PETRU
Apostolii Pavel și Petru au lucrat mulți ani la distanțe mari unul de celălalt,
deoarece Pavel a început lucrarea de a le vesti Evanghelia neevreilor, iar Petru
a lucrat îndeosebi pentru evrei. Totuși, în providența lui Dumnezeu, amândoi
urmau să-L mărturisească pe Domnul Hristos în metropola lumii și amândoi
aveau să-și verse sângele pe pământul ei, ca o sămânță care va aduce roade
uriașe de sfinți și martiri.
Aproximativ în timpul celei de a doua arestări a lui Pavel, Petru, de
asemenea, a fost prins și trimis în închisoare. El ajunsese să fie insuportabil
pentru autorități, din cauza zelului și succesului său în demascarea ideilor
amăgitoare și în înfrângerea comploturilor lui Simon Magul, un vrăjitor care
mersese la Roma să i se împotrivească și să împiedice lucrarea Evangheliei.
Nero credea în magie și îl ocrotea pe Simon. Ca urmare, el a fost foarte pornit
împotriva apostolului și a fost determinat să poruncească arestarea lui.
Ura împăratului împotriva lui Pavel a fost intensificată de faptul că membri
ai casei imperiale și alți câțiva oameni distinși fuseseră convertiți la creștinism
în timpul primei lui arestări. Din acest motiv, el a făcut ca a doua arestare să
fie mult mai aspră ca prima, neoferindu-i posibilitatea de a predica
Evanghelia. Nero era hotărât să pună capăt vieții lui îndată ce putea să
găsească un pretext plauzibil pentru a face lucrul acesta. [315, 316] Nero a fost
atât de impresionat de puterea cuvintelor lui Pavel la ultimul lui proces de
judecată, încât a amânat decizia cu privire la cazul lui, fără să-l achite și fără
să-l condamne. Totuși sentința a fost doar amânată. Nu a trecut mult timp
până când a fost pronunțată decizia care îl trimitea pe Pavel la martiraj.
Pentru că era cetățean roman, el nu putea să fie torturat și, ca urmare, a fost
condamnat la moarte prin decapitare.
Petru, fiind iudeu și străin, a fost condamnat să fie biciuit și răstignit. În
așteptarea acestei morți îngrozitoare, apostolul și-a adus aminte de păcatul lui
cel mare de a-L nega pe Domnul Isus în ceasul judecății Sale și singurul lui
gând a fost acela că era nevrednic de o onoare atât de mare, de a muri în
aceeași modalitate în care a murit Domnul său. Petru se pocăise sincer de
păcatul acela și fusese iertat de Domnul Hristos, așa cum s-a arătat în
misiunea înaltă ce îi fusese încredințată, de a îngriji oile și mieii turmei.
Totuși el nu s-a putut ierta niciodată pe sine însuși. Nici chiar gândul la
chinurile ultimei scene îngrozitoare nu au putut să micșoreze supărarea și
pocăința lui. Ca o ultimă favoare, el i-a rugat pe executorii lui să-l răstignească
punându-l cu capul în jos. Cererea i-a fost aprobată și așa a murit marele
apostol Petru.
MĂRTURIA FINALĂ A LUI PAVEL
Apostolul Pavel a fost condus la locul de execuție în taină. Alarmați de
extinderea influenței lui, persecutorii s-au temut că oamenii vor fi câștigați la
creștinism chiar și numai privind scena morții lui. De aceea, nu au fost
îngăduiți mulți spectatori. Totuși soldații cu inimile împietrite care au fost
numiți să-l însoțească au ascultat cuvintele lui și au văzut cu uimire că era
voios și chiar fericit în așteptarea unei astfel de morți. Spiritul iertător față de
ucigașii lui și încrederea neclintită în Domnul Hristos, pe care le-a manifestat
până la sfârșit, s-au dovedit a fi ca o mireasmă de viață [317] spre viață pentru
unii care au fost martori la martirajul lui. După aceea, mai mulți dintre ei L-
au primit pe Mântuitorul pe care l-a predicat Pavel și și-au pecetluit credința
fără teamă cu propriul sânge.
Până în ultimul ceas, viața lui Pavel a fost o mărturie pentru adevărul
cuvintelor sale din a doua Epistolă către Corinteni: „Căci Dumnezeu, care a
zis: ’Să lumineze lumina din întuneric’, ne-a luminat inimile pentru ca să
facem să strălucească lumina cunoștinței slavei lui Dumnezeu pe fața lui Isus
Hristos. Comoara aceasta o purtăm în niște vase de lut, pentru ca această
putere nemaipomenită să fie de la Dumnezeu și nu de la noi. Suntem încolțiți
în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpănă, dar nu
deznădăjduiți; prigoniți, dar nu părăsiți; trântiți jos, dar nu omorâți. Purtăm
întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca și
viața lui Isus să se arate în trupul nostru” (2 Corinteni 4,6-10). Mulțumirea lui
nu se întemeia pe meritele proprii, ci pe prezența și lucrarea Duhului Sfânt,
care i-a umplut sufletul și a adus fiecare gând la supunerea față de voința lui
Hristos. Faptul că propria viață a exemplificat adevărul pe care îl propovăduia
a conferit o putere convingătoare atât predicării, cât și comportamentului său.
Profetul spune: „Celui cu inima tare, Tu-i chezășuiești pacea; da, pacea, căci
se încrede în Tine” (Isaia 26,3). Această pace venită din cer, care era
exprimată pe chipul lui, a câștigat multe suflete la Evanghelie.
Apostolul nu privea spre dincolo de moarte cu spaimă sau nesiguranță, ci
nerăbdător și plin de speranță. Când s-a aflat în locul de martiraj, el nu a
văzut sabia lucioasă a călăului sau pământul care urma să primească sângele
lui atât de curând, ci a privit în sus, spre cerul albastru și liniștit al acelei zile
de vară, unde se afla scaunul de domnie al Celui Veșnic. Cuvintele lui erau:
„O, Doamne, Tu ești mângâierea și partea mea. Când Te voi îmbrățișa? Când
Te [318] voi vedea față în față, fără vălul care mă împiedică să Te privesc?”
Pe parcursul întregii lui vieți pe pământ, apostolul Pavel a purtat cu el
însuși atmosfera cerului. Toți aceia care s-au asociat cu el au simțit influența
legăturii lui cu Domnul Hristos și tovărășia îngerilor. În acest fapt constă
puterea adevărului. Influența neintenționată și neprefăcută a unei vieți sfinte
este cea mai convingătoare predică pe care poate să o țină cineva în favoarea
creștinismului. Argumentul, chiar dacă este imposibil de combătut, ar putea
să stârnească doar împotrivire, dar un exemplu evlavios are o putere căreia
nimic nu este în stare să i se împotrivească.
Deși a pierdut din vedere propriile suferințe care se apropiau, apostolul a
simțit o grijă adâncă față de ucenicii pe care îi lăsa să întâmpine singuri
prejudecățile, ura și persecuția. El s-a străduit să-i întărească și să-i încurajeze
pe puținii creștini care l-au însoțit la locul de execuție, repetându-le
făgăduințele nespus de prețioase adresate celor persecutați din cauza
neprihănirii. El i-a asigurat că niciun cuvânt spus de Domnul cu privire la
credincioșii Săi încercați nu va da greș. Ei se vor ridica și vor străluci, pentru
că lumina Domnului va răsări peste ei. Când slava Domnului se va arăta, ei se
vor îmbrăca în veșmintele lor frumoase. Poate că, pentru o vreme, vor trece
prin greutăți și diferite ispite, vor fi lipsiți de confortul pământesc, dar trebuie
să se încurajeze unul pe altul spunând: „Știu în cine am crezut. El este în stare
să-i păzească pe aceia pe care i-am încredințat în grija Sa. Mustrarea Lui se va
sfârși, iar dimineața fericită a păcii și ziua deplină vor veni.”
Căpetenia mântuirii noastre l-a pregătit pe slujitorul Său pentru ultima
mare luptă. Pavel fusese răscumpărat prin jertfa lui Hristos, curățat de păcat
prin sângele Său și [319] înveșmântat în neprihănirea Sa și a avut dovada că
sufletul lui este prețios în ochii Răscumpărătorului său. Viața lui era ascunsă
cu Hristos în Dumnezeu și era convins că Acela care biruise moartea este în
stare să-i păzească pe cei care au fost încredințați în grija lui. Sufletul lui se
baza pe făgăduința Mântuitorului: „Îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6,40).
Gândurile și speranțele lui erau concentrate asupra celei de a doua veniri a
Domnului său. Când sabia călăului cobora și umbrele morții se adunau în
jurul sufletului martirului, ultimul său gând, același care va fi primul său gând
la înviere, a fost acela de a-L întâlni pe Dătătorul vieții, care îi va spune bun
venit în bucuria celor binecuvântați.
Au trecut aproape douăzeci de secole de când bătrânul Pavel și-a vărsat
sângele ca martor pentru Cuvântul lui Dumnezeu și pentru Hristos. Nicio
mână credincioasă nu a înregistrat pentru generațiile următoare ultimele
scene din viața acestui om sfânt, dar inspirația a păstrat pentru noi mărturia
pe care a adus-o în pragul morții. Vocea lui a răsunat ca un sunet de trâmbiță
de-a lungul tuturor veacurilor, inspirându-le curajul său miilor de martori ai
lui Hristos și comunicându-le miilor de inimi lovite de întristare ecoul
bucuriei lui triumfătoare: „Căci eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de
băutură și clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-
am isprăvit alergarea, am păzit credința. De acum mă așteaptă cununa
neprihănirii, pe care mi-o va da, în ’ziua aceea’, Domnul, Judecătorul cel
drept. Și nu numai mie, ci și tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui” (2
Timotei 4,6-8).
CAPITOLUL 44
MAREA APOSTAZIE
Când le-a descoperit ucenicilor Săi soarta Ierusalimului și evenimentele
celei de a doua veniri, Domnul Isus a vorbit, de asemenea, și despre
experiența celor din poporului Său din timpul când va fi luat din mijlocul lor
și până când Se va întoarce cu putere și slavă pentru a-i elibera. De pe
Muntele Măslinilor, Mântuitorul a văzut furtunile care erau pe punctul să
vină peste biserica apostolică și, pătrunzând mai adânc în viitor, ochii Săi au
privit loviturile nemiloase și devastatoare care urmau să vină asupra
urmașilor Săi în veacurile viitoare de întuneric și persecuție. Prin câteva
declarații succinte, de o semnificație uimitoare, El a profetizat felul în care
conducătorii lumii acesteia vor nedreptăți biserica lui Dumnezeu. Urmașii lui
Hristos trebuiau să meargă pe aceeași cale a umilinței, ocării și suferinței pe
care a mers Domnul lor. Vrăjmășia care a izbucnit împotriva Mântuitorului
lumii se va manifesta împotriva tuturor acelora care vor crede în Numele Său.
Istoria bisericii timpurii a dovedit împlinirea cuvintelor Mântuitorului.
Puterile pământului și ale iadului s-au unit împotriva lui Hristos, adică
împotriva urmașilor Săi. Păgânismul a prevăzut că Evanghelia va triumfa, că
templele și altarele lui vor fi spulberate și, ca urmare, și-a reunit puterile
pentru a nimici creștinismul. Focurile persecuțiilor au fost aprinse. Creștinii
au fost lipsiți de proprietățile lor și alungați din casele lor. Ei „au dus o mare
luptă de suferințe”. [320, 321] Ei „au suferit batjocuri, bătăi, lanțuri și
închisoare” (Evrei 11,36). Un mare număr de credincioși și-au pecetluit
mărturia cu propriul sânge. Indiferent dacă erau nobili sau robi, bogați sau
săraci, învățați sau fără școală, au fost uciși fără milă.
Însă eforturile lui Satana de a nimici biserica lui Hristos prin violență au
fost zadarnice. Marea luptă în care și-au dat viața ucenicii lui Isus nu a încetat
când acești purtători de stindard credincioși au căzut la datorie. Deși păreau
că sunt înfrânți, ei au biruit. Lucrătorii lui Dumnezeu au fost uciși, dar
lucrarea Sa a înaintat fără încetare. Evanghelia a continuat să se răspândească,
iar numărul credincioșilor a crescut. Ea a ajuns în regiuni care erau
inaccesibile chiar și vulturilor Romei. Un creștin îi combătea pe păgânii care
susțineau persecuția, spunând: „Puteți să ne ucideți, să ne torturați, să ne
condamnați… Nedreptatea voastră este dovada că noi suntem nevinovați…
Cruzimea voastră nu a fost de folos nici pentru voi.” Aceasta nu a fost decât o
invitație mai insistentă de a-i supune și pe alții puterii de convingere a
credincioșilor. „Cu cât suntem doborâți mai adesea de voi, cu atât numărul
credincioșilor va spori. Sângele creștinilor este ca semințele semănate în
ogor.”
Mii de credincioși au fost închiși și uciși, dar au apărut alții care le-au
ocupat locurile. Aceia care au fost martirizați pentru credința lor au murit cu
siguranța mântuirii și au fost considerați de Hristos ca fiind biruitori. Ei au
dus lupta cea bună și urmează să li se dea cununa de slavă la revenirea Sa.
Suferința pe care creștinii au suportat-o i-a adus mai aproape unul de altul și
de Mântuitorul lor. Exemplul lor viu și mărturia depusă la moarte au fost o
dovadă continuă pentru adevăr și, acolo unde era cel mai puțin de așteptat,
supușii lui Satana plecau din slujba lui și se înrolau sub steagul lui Hristos.
[322]
COMPROMISUL CU PĂGÂNISMUL
Ca urmare, Satana a plănuit să lupte cu un succes mai mare împotriva
guvernării lui Dumnezeu, înfigându-și steagul chiar în biserica creștină. Dacă
puteau să fie înșelați și determinați să-L nemulțumească pe Dumnezeu,
puterea urmașilor lui Hristos, fermitatea și tăria lor sufletească vor scădea, iar
ei vor ajunge o pradă ușoară pentru el.
Așadar, marele vrăjmaș a început să câștige prin șiretlic ce nu reușise să
obțină prin forță. Persecuția a încetat, iar locul ei a fost luat de atracția
periculoasă a prosperității trecătoare și a cinstei lumești. Idolatrii au fost
determinați să accepte o parte a credinței creștine, în timp ce respingeau alte
adevăruri esențiale. Ei declarau că Îl primesc pe Isus ca Fiu al lui Dumnezeu și
cred în moartea și învierea Sa, dar nu aveau nicio convingere cu privire la
păcat și nu simțeau nicio nevoie de pocăință sau de schimbare a inimii. Având
în vedere concesiile făcute de ei, acești oameni au propus ca și creștinii să facă
niște concesii, așa încât să se poată uni pe platforma credinței în Domnul
Hristos.
Biserica s-a aflat într-un pericol îngrozitor. Închisoarea, tortura, focul și
sabia au fost niște binecuvântări în comparație cu acest pericol. Unii creștini
au rămas neclintiți, declarând că nu pot să facă niciun compromis. Alții au
gândit că, dacă vor ceda și vor modifica unele aspecte ale credinței lor,
asociindu-se cu aceia care acceptaseră o parte a creștinismului, acesta ar putea
să fie un mijloc pentru convertirea lor deplină. Urmașii credincioși ai lui
Hristos au trecut printr-un timp de mare suferință. Sub mantia unui
creștinism prefăcut, Satana se infiltra personal în biserică pentru a-i degrada
credința și pentru a abate mintea credincioșilor de la cuvântul adevărului.
În cele din urmă, o parte tot mai mare din grupul creștinilor a coborât
standardele și a avut loc o unire între creștinism și păgânism. Deși [323]
pretindeau că sunt convertiți și intrau în biserică, închinătorii la idoli
continuau să rămână legați de idolatria lor, schimbând doar obiectele de
închinare cu chipuri ale lui Isus sau chiar ale Mariei și sfinților. Aluatul stricat
al idolatriei, introdus în felul acesta în biserică, și-a continuat lucrarea
vătămătoare. În credința și închinarea bisericii au fost introduse învățături
lipsite de temeinicie, ritualuri superstițioase și ceremonii idolatre. Când
urmașii lui Hristos s-au unit cu idolatrii, religia creștină a ajuns să fie
denaturată, iar biserica și-a pierdut curăția și puterea. Cu toate acestea, unii
nu au fost duși în rătăcire de aceste amăgiri. Ei au continuat să-și păstreze
credincioșia față de Autorul adevărului și I s-au închinat numai lui
Dumnezeu.
Întotdeauna au existat două clase în mijlocul acelora care mărturisesc a fi
urmași ai lui Hristos. În timp ce o clasă cercetează viața Mântuitorului și
caută stăruitor să-și corecteze defectele și să se conformeze Modelului divin,
cei din cealaltă clasă evită adevărurile practice și clare care demască ideile lor
false. Chiar și în starea ei cea mai bună, biserica nu a fost alcătuită întru totul
din credincioși adevărați, curați și sinceri. Mântuitorul nostru ne-a învățat că
aceia care își îngăduie să păcătuiască intenționat nu trebuie să fie primiți în
biserică, totuși El a intrat în legătură cu oameni care aveau greșeli de caracter
și le-a acordat binecuvântările învățăturilor și exemplului Său, așa încât să
aibă ocazia de a înțelege și de a-și corecta ideile greșite.
Totuși între Prințul luminii și prințul întunericului nu există nicio unitate
și nici între urmașii lor nu poate să existe unitate. Când au fost de acord să se
asocieze cu aceia care erau doar pe jumătate convertiți de la păgânism,
creștinii au pornit pe o cale care i-a dus din ce în ce mai departe de adevăr.
Satana a tresăltat de bucurie pentru că reușise să amăgească un număr atât de
mare de urmași ai lui Hristos. Apoi, el și-a exercitat puterea într-o măsură și
mai mare asupra lor, inspirându-i să-i persecute [324] pe aceia care au rămas
loiali față de Dumnezeu. Nimeni nu putea să înțeleagă atât de bine cum să se
împotrivească credinței creștine adevărate, ca aceia care fuseseră cândva
apărătorii ei, iar acești creștini apostați s-au asociat cu tovarășii lor pe
jumătate păgâni și au început lupta împotriva trăsăturilor esențiale ale
învățăturilor lui Hristos.
Cei care voiau să rămână credincioși și neclintiți împotriva amăgirilor și
nelegiuirilor deghizate în veșminte sacerdotale și introduse în biserică au fost
nevoiți să treacă printr-o luptă disperată. Biblia nu a fost acceptată ca fiind
standardul credinței. Doctrina libertății religioase a fost considerată ca fiind o
erezie, iar susținătorii ei au fost exilați și tratați cu ură.
RETRAGEREA CELOR CREDINCIOȘI
După o luptă îndelungată și aspră, puținii oameni care au rămas credincioși
au hotărât să înceteze orice asociere cu biserica apostată, dacă aceasta
continua să refuze a se elibera de ideile false și de idolatrie. Ei au înțeles că,
dacă voiau să se supună Cuvântului lui Dumnezeu, separarea de biserică era o
necesitate absolută. Ei nu au îndrăznit să tolereze ideile false, care erau fatale
pentru sufletul lor și constituiau un exemplu ce punea în pericol credința
copiilor și urmașilor copiilor lor. Pentru pace și unitate, ei erau gata să facă
orice concesie consecventă cu credincioșia față de Dumnezeu, dar simțeau că
până și pacea avea să fie obținută prea scump prin sacrificarea principiilor.
Dacă unitatea putea să fie obținută numai prin compromiterea adevărului și a
neprihănirii, atunci era mai bine să fie dezbinare și chiar război. Bunăstarea
avea să vină în biserică și în lume dacă principiile care au motivat sufletele
acelea statornice ar fi fost reînviate în inimile celor din poporul care se declara
a fi al lui Dumnezeu.
Apostolul Pavel declară că „toți cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în
Hristos Isus vor fi prigoniți” (2 Timotei 3,12). Prin urmare, de ce se pare că
persecuțiile au scăzut [325] într-o mare măsură? Singurul motiv este că
biserica s-a conformat cu standardul lumii și, ca urmare, nu stârnește nicio
împotrivire. Religia din zilele noastre nu are caracterul curat și sfânt care a
marcat credința creștină din zilele lui Hristos și ale apostolilor Săi.
Creștinismul pare să fie atât de popular în lume, numai din cauza spiritului de
compromis cu păcatul, din cauză că marile adevăruri ale Cuvântului lui
Dumnezeu sunt privite într-o modalitate așa de indiferentă și din cauză că în
biserică este atât de puțină evlavie. Dacă ar avea loc o reînviere a credinței și a
puterii din biserica timpurie, spiritul persecuției ar fi reînviat și focurile
persecuțiilor ar fi aprinse din nou.
CAPITOLUL 45
TAINA FĂRĂDELEGII
În a doua Epistolă către Tesaloniceni, apostolul Pavel a profetizat marea
apostazie al cărei rezultat avea să fie instituirea puterii papale. El a declarat că
Hristos nu va veni „înainte să fi venit lepădarea de credință și de a se
descoperi omul fărădelegii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalță mai presus
de tot ce se numește ’Dumnezeu’ sau de ce este vrednic de închinare. Așa că
se va așeza în Templul lui Dumnezeu, dându-se drept Dumnezeu.” Mai mult,
apostolul îi avertizează pe frații săi că „taina fărădelegii a și început să lucreze”
(2 Tesaloniceni 2,3.4.7). Încă de la acea dată timpurie, el spunea că în biserică
se strecoară idei false care vor pregăti calea pentru dezvoltarea papalității.
Puțin câte puțin, la început în tăcere și pe ascuns, apoi din ce în ce mai
deschis, taina fărădelegii a ajuns tot mai puternică și a câștigat controlul
asupra minții oamenilor, ducându-și mai departe lucrarea amăgitoare și
blasfemiatoare. Obiceiurile păgânismului și-au găsit intrarea puțin câte puțin
în biserica creștină. Spiritul de compromis și de conformism a fost împiedicat
pentru un timp de persecuțiile nemiloase pe care biserica le-a suportat din
partea păgânismului. Totuși, când persecuția a încetat și când creștinismul a
pătruns în curțile și palatele regilor, biserica a lăsat deoparte simplitatea lui
Hristos și a ucenicilor Săi pentru parada și mândria preoților [326, 327] și
conducătorilor păgâni. În locul cerințelor lui Dumnezeu, biserica a instituit
teoriile și tradițiile omenești.
Convertirea oficială a lui Constantin, de la începutul secolului al IV-lea, a
stârnit o mare bucurie, iar lumea, deghizată în veșmintele neprihănirii, a pășit
în interiorul bisericii. După aceea, corupția a progresat rapid. Deși părea să fie
învins, păgânismul a ajuns biruitor. Spiritul lui a preluat conducerea bisericii.
Învățăturile, ceremoniile și superstițiile lui au fost integrate în credința și
închinarea pretinșilor urmași ai lui Hristos.
Compromisul dintre păgânism și creștinism a avut ca rezultat apariția
omului fărădelegii, despre care profeția spune că se va împotrivi lui
Dumnezeu și se va înălța mai presus de El. Acel sistem uriaș al religiei false
este o capodoperă a puterii lui Satana – un monument al eforturilor lui de a se
așeza pe scaunul de domnie pentru a conduce lumea în conformitate cu
voința lui.
 Pentru a obține câștiguri și onoruri, biserica a fost determinată să caute
favoarea și susținerea mai-marilor pământului și, respingându-L în felul
acesta pe Hristos, ea a fost amăgită să se supună reprezentantului lui Satana –
episcopul de la Roma.
Una dintre învățăturile principale ale Bisericii Romane spune că papa este
capul vizibil al bisericii universale a lui Hristos, învestit cu o autoritate
supremă asupra episcopilor și pastorilor din toate părțile lumii. Mai mult
decât atât, papa și-a atribuit chiar titlurile Divinității.
Satana știa bine că Sfintele Scripturi îi vor face pe oameni în stare să
observe amăgirile lui și să se împotrivească puterii lui. Ele constituiau
Cuvântul prin care chiar Mântuitorul lumii Se împotrivise atacurilor lui. La
fiecare atac, Domnul Hristos ridica scutul adevărului veșnic, spunând: „Este
scris.” El S-a împotrivit fiecărei sugestii a vrăjmașului prin înțelepciunea și
puterea Cuvântului. Ca [328] să-și păstreze influența asupra oamenilor și să
întărească autoritatea uzurpatorului papal, Satana trebuia să-i țină pe oameni
departe de posibilitatea de a cunoaște Scripturile. Biblia urma să-L înalțe pe
Dumnezeu și să-i așeze pe oameni în poziția lor adevărată, ca urmare
adevărurile sfinte trebuiau să fie ascunse și reprimate. Logica aceasta a fost
adoptată de Biserica Romano-Catolică. Timp de sute de ani, răspândirea
Bibliei a fost interzisă. Oamenilor li s-a interzis să o citească sau să o aibă în
casele lor, iar preoții și prelații lipsiți de principialitate interpretau învățăturile
ei, așa încât să susțină pretențiile lor. Ca urmare, papa a ajuns să fie
recunoscut aproape universal ca fiind locțiitorul lui Dumnezeu pe pământ,
înzestrat cu autoritate supremă asupra bisericii și statului.
SCHIMBAREA VREMURILOR ȘI A LEGII
Odată ce Scriptura, detectorul ideilor false, a fost înlăturată, Satana a făcut
tot ce a vrut. Profeția declarase că papalitatea „se va încumeta să schimbe
vremurile și Legea” (Daniel 7,25). Lucrarea aceasta a înaintat rapid. Pentru a
le oferi celor convertiți din păgânism un înlocuitor al închinării la idoli și
pentru a promova în felul acesta acceptarea formală a creștinismului, treptat,
în închinarea creștină au fost introduse icoanele și moaștele. În cele din urmă,
prin hotărârea unui conciliu general acest sistem de idolatrie papală a fost
instituit. Ca să ducă până la capăt această lucrare profanatoare, Roma și-a
asumat dreptul de a scoate din Legea lui Dumnezeu porunca a doua, care
interzicea închinarea la chipuri cioplite, împărțind în două porunca a zecea,
pentru a păstra numărul poruncilor.
Spiritul concesiilor cu păgânismul a deschis calea pentru o desconsiderare
și mai mare a autorității Cerului. Satana a falsificat și porunca a patra și a
încercat să înlăture Sabatul din vechime, ziua pe care Dumnezeu o
binecuvântase și o sfințise, și să înalțe în locul lui sărbătoarea respectată de
păgâni ca fiind [329] „ziua venerabilă a soarelui”. La început, încercarea
aceasta de schimbare nu a fost făcută într-un mod deschis. În primele secole,
adevăratul Sabat a fost respectat de toți creștinii. Ei erau zeloși pentru onoarea
lui Dumnezeu și credeau că Legea Sa este neschimbătoare, așadar respectau
cu zel sfințenia poruncilor ei. Totuși Satana a lucrat cu o mare subtilitate prin
slujitorii lui pentru a-și atinge scopul. Pentru ca atenția oamenilor să fie atrasă
asupra duminicii, ziua aceasta a fost declarată o zi de sărbătoare în cinstea
învierii lui Hristos. În timpul ei aveau loc servicii religioase, dar era privită ca
o zi de recreere, iar Sabatul continua să fie respectat cu sfințenie.
Pe vremea când încă era păgân, Constantin a dat un decret prin care
impunea respectarea generală a duminicii în calitate de sărbătoare publică în
întregul Imperiu Roman. După convertirea lui, el a rămas un susținător
hotărât al duminicii și și-a impus din nou decretul păgân în interesul noii lui
credințe. Totuși cinstea arătată față de ziua aceasta nu era suficientă pentru a-i
împiedica pe creștini să respecte Sabatul adevărat ca fiind ziua sfântă a
Domnului. Era necesar încă un pas. Sabatul fals trebuia să fie înălțat pe o
poziție de egalitate cu cel adevărat. La câțiva ani după emiterea decretului lui
Constantin, Episcopul de la Roma i-a conferit duminicii titlul de Ziua
Domnului. În felul acesta, oamenii au fost determinați, treptat, să considere
că duminica avea o anumită măsură de sfințenie. Sabatul original a continuat
să fie respectat.
Arhiamăgitorul încă nu își încheiase lucrarea. El era hotărât să aducă lumea
creștină sub stindardul lui și să își exercite puterea prin locțiitorul său,
mândrul pontif care pretindea că este reprezentantul lui Hristos. El și-a atins
scopul prin păgânii pe jumătate convertiți, prin prelații ambițioși și prin
oamenii iubitori de lume din biserică. Din când în când, au fost întrunite
mari concilii bisericești, la care s-au adunat demnitarii [330] bisericii din
toată lumea. În aproape fiecare conciliu, importanța Sabatului pe care îl
instituise Dumnezeu a fost micșorată puțin câte puțin, în timp ce importanța
duminicii a fost tot mai înălțată. Astfel că, în cele din urmă, sărbătoarea
păgână a ajuns să fie cinstită ca fiind o instituție divină, în timp ce Sabatul
Bibliei a fost declarat o rămășiță a iudaismului, iar aceia care îl respectau au
fost declarați blestemați.
Marele apostat reușise să se înalțe „mai presus de tot ce se numește
’Dumnezeu’ sau de ce este vrednic de închinare” (2 Tesaloniceni 2,4). El
îndrăznise să schimbe singura poruncă a Legii divine, care îndreaptă atenția
omenirii într-o modalitate inconfundabilă spre Dumnezeul cel viu și
adevărat. În porunca a patra, Dumnezeu este descoperit ca fiind Creatorul
cerului și al pământului și, prin această calitate, El Se deosebește de toți zeii
falși. Prin faptul că a fost sfințită ca zi de odihnă pentru om, ziua a șaptea este
un memorial al lucrării creației. Ea a avut scopul de a-L păstra fără încetare în
atenția oamenilor pe Dumnezeul cel viu, ca fiind izvorul existenței și obiectul
respectului și al închinării. Satana se străduiește să-i întoarcă pe oameni de la
supunerea față de Dumnezeu și de la ascultarea de Legea Sa, și, ca urmare,
eforturile lui sunt îndreptate îndeosebi împotriva poruncii a patra, care Îl
indică pe Dumnezeu ca fiind Creatorul.
Acum, protestanții susțin că evenimentul învierii lui Hristos a făcut ca
duminica să fie Sabatul creștin. Totuși dovada Scripturii lipsește. Nici
Domnul Hristos, nici apostolii nu i-au acordat acestei zile o astfel de cinstire.
Respectarea duminicii în calitate de sărbătoare creștină își are originea în
„taina fărădelegii”, care își începuse lucrarea încă din zilele lui Pavel. Când și
unde a adoptat Domnul acest copil al papalității? Ce dovadă valabilă poate să
fie adusă pentru o schimbare cu privire la care Scripturile tac?
În secolul al VI-lea, papalitatea ajunsese să fie foarte bine întemeiată.
Scaunul ei de domnie a fost așezat în cetatea imperială [331], iar episcopul de
la Roma a fost declarat capul întregii biserici. Păgânismul îi oferise locul
papalității. Balaurul îi dăduse fiarei „puterea lui, scaunul lui de domnie și o
stăpânire mare” (Apocalipsa 13,2). Atunci au început cei 1260 de ani de
asuprire papală care au fost preziși în profețiile din Daniel și Apocalipsa
(Daniel 7,25; Apocalipsa 13,5-7). Creștinii au fost obligați să aleagă fie să
renunțe la integritatea lor și să accepte ceremoniile și închinarea papală, fie
să-și piardă viața în celulele închisorii sau să fie trași pe roată, arși pe rug, ori
decapitați. Atunci s-au împlinit cuvintele lui Isus: „Veți fi dați în mâinile lor
până și de părinții, frații, rudele și prietenii voștri; și vor omorî pe mulți dintre
voi. Veți fi urâți de toți din pricina Numelui Meu” (Luca 21,16.17). Persecuția
credincioșilor a început cu o furie mai mare ca oricând înainte, iar lumea a
ajuns să fie un vast câmp de luptă. Timp de patru sute de ani, biserica lui
Hristos și-a găsit scăparea în locuri izolate și ascunse. Așa spune profetul:
„Femeia a fugit în pustie, într-un loc pregătit de Dumnezeu, ca să fie hrănită
acolo o mie două sute șaizeci de zile” (Apocalipsa 12,6).
EVUL (MEDIU) ÎNTUNECAT
Venirea la putere a Bisericii Romano-Catolice a marcat începutul Evului
Întunecat. Pe măsură ce puterea ei a crescut, întunericul s-a adâncit. Credința
a fost transferată de la Hristos, temelia ei adevărată, asupra papei de la Roma.
În loc să se încreadă în Fiul lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor și
mântuirea veșnică, oamenii priveau spre papa și spre preoții și prelații cărora
el le delegase autoritatea. Ei au fost învățați că papa era mijlocitorul lor, că
nimeni nu putea să se apropie de Dumnezeu decât prin intermediul lui și, mai
mult, că [332] el era locțiitorul lui Dumnezeu pentru ei și, prin urmare,
trebuiau să-i acorde o supunere necondiționată. Orice abatere de la cerințele
lui era o cauză suficientă pentru pedeapsa cea mai aspră asupra trupului și
sufletului celui greșit.
În felul acesta, mintea oamenilor a fost abătută de la Dumnezeu și
îndreptată spre niște oameni fără milă și supuși greșelii și, mai mult, spre
prințul întunericului însuși, care își exercita puterea prin ei. Păcatul era
deghizat în veșmântul sfințeniei. Când Scripturile sunt reprimate, iar omul
ajunge să se considere suprem, trebuie să ne așteptăm doar la fraudă, amăgire
și nelegiuire înjositoare. Prin înălțarea legilor și tradițiilor omenești s-a arătat
decăderea care urmează întotdeauna înlăturării Legii lui Dumnezeu.
ZILELE DE PRIMEJDIE
Acele zile au fost primejdioase pentru biserica lui Hristos. Într-adevăr,
purtătorii de stindard credincioși au fost puțini. Deși adevărul nu a rămas
lipsit de martori, totuși uneori se părea că ideile false și superstiția vor birui
întru totul, iar religia adevărată va fi alungată de pe pământ. Evanghelia a fost
pierdută din vedere, iar formele de religie s-au înmulțit și oamenii au fost
împovărați prin pretenții riguroase.
Ei au fost învățați nu numai să-l considere pe papa ca fiind mijlocitorul lor,
ci și să se încreadă în propriile fapte pentru ispășirea păcatelor. Pelerinajele
lungi, actele de penitență, adorarea moaștelor, ridicarea bisericilor și altarelor,
plătirea unor sume mari către biserică – toate acestea și multe fapte
asemănătoare erau impuse cu scopul de a liniști mânia lui Dumnezeu sau de a
obține favoarea Sa, ca și când Dumnezeu ar fi asemenea oamenilor, ca să Se
înfurie pentru lucruri de nimic sau să fie împăcat prin daruri ori acte de
penitență!
Secolele care au urmat au cunoscut o sporire continuă a ideilor false din
învățăturile propuse de Roma. [333] Chiar și înainte de instituirea papalității,
învățăturile filozofilor păgâni beneficiaseră de atenție și exercitaseră o
influență în biserică. Mulți care pretindeau că sunt convertiți încă erau atașați
de învățăturile filozofiei păgâne și nu numai că au continuat să le cerceteze ei
înșiși, dar le-au impus și altora ca fiind niște mijloace de a-și extinde influența
printre păgâni. În felul acesta, în credința creștină au fost introduse unele idei
false grave. Printre aceste idei, un loc de seamă l-a avut credința în nemurirea
naturală a omului și în starea de conștiență după moarte. Învățătura aceasta a
pus temelia pe care Roma a instituit invocarea sfinților și adorarea fecioarei
Maria. De asemenea, din ea a apărut și erezia chinului veșnic al celor
nepocăiți, care a fost integrată de timpuriu în credința catolică.
Apoi a fost pregătită calea pentru introducerea unei alte invenții a
păgânismului, pe care Roma a numit-o purgatoriu și a folosit-o pentru a
îngrozi mulțimile credule și superstițioase. Erezia aceasta susține existența
unui loc de tortură, unde sufletele care nu meritau condamnarea veșnică
urmau să sufere pedeapsa pentru păcatele lor și, după ce erau eliberate de
necurăție, urmau să fie primite în cer.
Pentru a profita de teama și de greșelile adepților ei, Roma avea nevoie de
încă o născocire. Aceasta a fost asigurată prin doctrina indulgențelor. Tuturor
acelora care se înrolau în războaiele prin care papa urmărea să își extindă
domnia pământească, să-i pedepsească pe dușmanii lui sau să-i extermine pe
aceia care îndrăzneau să nege supremația lui spirituală li se promitea iertarea
deplină de păcatele trecute, prezente și viitoare și eliberarea de toate durerile
și pedepsele pentru aceste păcate. De asemenea, oamenii erau învățați că, dacă
vor plăti bani la biserică, vor putea să se elibereze de vina păcatelor și să
salveze [334] sufletele prietenilor lor decedați, care erau cuprinse de focul
chinuitor. Prin astfel de mijloace, Roma și-a umplut vistieriile și a susținut
luxul, măreția și viciul pretinșilor reprezentanți ai Aceluia care nu avusese
unde să-Și plece capul.
Rânduiala biblică a Cinei Domnului fusese înlocuită cu jertfa idolatră a
euharistiei. Preoții catolici pretindeau că prin ceremonia lor ridicolă și lipsită
de viață transformă pâinea și vinul în trupul și sângele real al lui Hristos. Ei
declarau deschis, cu o încumetare blasfemiatoare, că au puterea de „a-L crea
pe Creatorul lor”. Tuturor creștinilor li se cerea, sub pedeapsa cu moartea, să
creadă această erezie îngrozitoare, care Îl insulta pe Dumnezeu. Aceia care
refuzau să o creadă erau arși pe rug.
Miezul zilei papalității a fost miezul nopții întunericului moral al lumii.
Sfintele Scripturi erau aproape necunoscute nu numai de oameni, ci și de
preoți. Asemenea fariseilor din vechime, conducătorii papali au urât lumina
care le descoperea păcatele. După ce Legea lui Dumnezeu, standardul
neprihănirii, a fost înlăturată, ei și-au exercitat puterea fără limite și au
practicat corupția fără a fi reținuți de nimic. Frauda, avariția și depravarea au
predominat pretutindeni. Oamenii nu s-au dat înapoi de la nicio nenorocire
prin care ar fi putut să câștige bogății sau poziții sociale înalte. Palatele papilor
și prelaților erau locurile orgiilor celor mai vulgare. Unii dintre pontifii
conducători erau vinovați de nelegiuiri pentru care conducătorii lumești au
încercat să-i detroneze pe acești demnitari ai bisericii, deoarece erau niște
monștri prea josnici ca să fie tolerați să stea pe tron. Timp de secole nu a avut
loc niciun progres în învățământ, arte sau civilizație. Creștinătatea a fost
lovită de o paralizie morală și intelectuală.
CAPITOLUL 46
PRIMII REFORMATORI
Lumina adevărului nu a putut să fie întru totul stinsă în mijlocul
întunericului care se așternuse peste pământ în timpul perioadei îndelungate
de supremație papală. În fiecare veac au existat martori ai lui Dumnezeu –
oameni care au împărtășit credința în Hristos ca fiind singurul mijlocitor
între Dumnezeu și om, care au susținut că Biblia este singura regulă a vieții și
care au sfințit Sabatul adevărat. Posteritatea nu va ști niciodată cât de mult le
datorează lumea acestor oameni. Ei au fost categorisiți ca fiind eretici,
motivele lor au fost puse la îndoială, caracterul lor a fost criticat, scrierile lor
au fost confiscate, răstălmăcite sau deformate. Totuși ei au rămas neclintiți de
la un veac la altul, păstrându-și credința curată, ca pe o moștenire sfântă
pentru generațiile viitoare.
Războiul dus împotriva Bibliei a fost atât de înverșunat încât, uneori, au
existat numai câteva exemplare, dar Dumnezeu nu a îngăduit ca acest Cuvânt
al Său să fie nimicit întru totul. Adevărurile lui nu urmau să fie ascunse
pentru totdeauna. El a putut să dezlege lanțurile care țineau cuvintele vieții,
așa cum a putut să deschidă ușile închisorii și să descuie porțile de fier pentru
a-i elibera pe slujitorii Săi. În diferite țări ale Europei, oamenii au fost
îndemnați de Duhul lui Dumnezeu să caute adevărul ca pe o comoară
ascunsă. Ei au fost îndrumați spre Sfintele Scripturi într-o modalitate
providențială și au cercetat paginile sfinte cu un interes adânc. Acești oameni
erau dispuși să primească lumina cu orice preț. Deși nu au înțeles cu claritate
toate lucrurile, ei au fost făcuți în stare [335, 336] să înțeleagă multe adevăruri
de mult îngropate. Ei au fost trimiși ca niște soli ai Cerului, rupând în bucăți
lanțurile ideilor false și ale superstițiilor și chemându-i pe aceia care fuseseră
înrobiți atât de multă vreme să se ridice și să-și afirme libertatea.
Venise timpul ca Scripturile să fie traduse și date oamenilor din diferite țări
în limba lor natală. Lumea trecuse de miezul nopții ei. Orele de întuneric se
risipeau și în multe țări apăreau dovezi ale răsăritului ce venea.
LUCEAFĂRUL REFORMEI
În secolul al XIV-lea, în Anglia a răsărit „Luceafărul Reformei”. John
Wycliffe a fost un vestitor al reformei nu numai pentru Anglia, ci și pentru
toată creștinătatea. El a fost părintele puritanilor, iar timpul lui a fost ca o
oază în deșert.
Domnul a considerat potrivit să-i încredințeze lucrarea de reformă unui
om a cărui aptitudine intelectuală avea să confere prestigiu și demnitate
activității lui. Această trăsătură a adus la tăcere vocile disprețuitoare și i-a
împiedicat pe vrăjmașii adevărului să încerce să discrediteze lucrarea lui,
ridiculizând lipsa de educație a celui ce o susținea. După ce ajunsese un
erudit, Wycliffe a început să studieze Scripturile. În Scripturi, el a găsit ce
căutase mai înainte în zadar. Aici, el a văzut descoperirea Planului de
Mântuire și pe Domnul Hristos prezentat ca fiind singurul apărător al
omului. El a înțeles că Roma renunțase la căile biblice în favoarea unor tradiții
omenești. Wycliffe s-a dedicat în slujba lui Hristos și s-a hotărât să
propovăduiască adevărurile pe care le descoperise.
Marea lucrare a vieții lui a fost traducerea Scripturilor în limba engleză.
Aceasta a fost prima traducere completă care fusese realizată vreodată. Pentru
că arta tipăritului încă nu era cunoscută, traducerea lui putea să fie copiată și
multiplicată numai printr-o muncă istovitoare, [337] totuși lucrarea aceasta a
fost făcută, iar poporul englez a primit Biblia în propria limbă. Ca urmare,
lumina Cuvântului lui Dumnezeu a început să își răspândească razele
strălucitoare în mijlocul întunericului. Mâna divină pregătea calea pentru
marea Reformă.
Apelul la rațiune i-a trezit pe oameni din supunerea lor pasivă față de
dogmele papale. Scripturile au fost primite favorabil de cei din clasele sociale
înalte, singurii din vremea aceea care știau să citească. Wycliffe a predicat
învățăturile distinctive ale protestantismului – mântuirea prin credința în
Hristos și infailibilitatea unică a Scripturilor. Mulți preoți i s-au alăturat în
lucrarea de răspândire a Bibliei și în predicarea Evangheliei, iar efectul acestei
lucrări și al scrierilor lui Wycliffe a fost atât de mare încât noua credință a fost
primită de aproape jumătate din poporul englez. Împărăția întunericului
tremura.
Eforturile vrăjmașilor lui de a-i opri lucrarea și de a-l ucide au fost la fel de
lipsite de succes, iar el a murit în pace la șaizeci și unu de ani, chiar când
slujea la altar.
RĂSPÂNDIREA REFORMEI
Scrierile lui Wycliffe l-au determinat pe Jan Hus din Boemia să renunțe la
multe dintre ideile false ale catolicismului și să înceapă lucrarea de reformă.
Asemenea lui Wycliffe, Hus a fost un creștin nobil, un bărbat învățat și de un
devotament neclintit față de adevăr. Apelurile lui care făceau referire la
Scripturi și condamnările îndrăznețe la adresa vieții scandaloase și imorale a
clerului au stârnit un interes larg răspândit, iar mii de oameni au acceptat cu
bucurie o credință mai curată. Faptul acesta a provocat mânia papei și a
prelaților, preoților și călugărilor, iar Hus a fost convocat să se înfățișeze
înaintea Conciliului de la Constance pentru a răspunde la acuzația de erezie.
Împăratul german i-a garantat o călătorie sigură, [338] iar la sosirea în
Constance, papa l-a asigurat personal că nu i se va face nicio nedreptate.
După un proces îndelungat, în care el și-a păstrat convingerile adevărate,
lui Hus i s-a cerut să aleagă fie să își retracteze învățăturile, fie să sufere
moartea. El a ales martirajul și, după ce și-a văzut cărțile aruncate în flăcări, el
însuși a fost ars pe rug. În prezența adunării demnitarilor bisericii și ai
statului, slujitorul lui Dumnezeu a rostit un protest solemn și credincios
împotriva corupției ierarhiei papale. Execuția lui, în ciuda călcării rușinoase a
promisiunii solemne și publice de protecție, i-a arătat lumii întregi cruzimea
perfidă a Romei. Deși nu știau, vrăjmașii adevărului nu făceau decât să ajute
la progresul lucrării pe care căutau zadarnic să o nimicească.
În ciuda furiei persecuției, după moartea lui Wycliffe, împotriva corupției
credinței religioase a continuat să fie adresat un protest calm, pios, stăruitor și
răbdător. Asemenea credincioșilor din zilele apostolice, mulți și-au sacrificat
proprietățile pământești pentru lucrarea lui Hristos.
Deși s-au făcut eforturi aprige pentru a întări și pentru a extinde puterea
papalității, totuși, în timp ce papii continuau să pretindă că sunt
reprezentanții lui Hristos, viețile lor erau atât de corupte încât îi dezgustau pe
oameni. După inventarea tiparului, Scripturile au fost răspândite mai larg, iar
mulți au fost îndrumați să înțeleagă faptul că învățăturile papale nu erau
susținute de Cuvântul lui Dumnezeu.
Când un martor a fost obligat să lase să cadă torța adevărului, un altul a
prins-o din mâna lui și ținut-o sus cu un curaj neabătut. Lupta care începuse
urma să aibă ca rezultat emanciparea nu numai a unor persoane particulare și
a bisericilor, ci și a națiunilor. Pe parcursul [339] a o sută de ani, oamenii au
continuat să susțină cauza lollarzilor din timpul lui Wycliffe. În Germania,
Reforma a început sub conducerea lui Luther; Calvin a predicat Evanghelia în
Franța, iar Zwingli în Elveția. Lumea a fost trezită din somnul veacurilor și,
din țară în țară, răsunau cuvintele magice: „Libertate religioasă.”
CAPITOLUL 47
LUTHER ȘI MAREA REFORMĂ
Cel mai de seamă dintre aceia care au fost chemați să conducă biserica din
întunericul papalității la lumina unei credințe mai curate a fost Martin
Luther. Pentru că era un om zelos, plin de râvnă și devotat, care nu cunoștea o
altă teamă decât teama de Dumnezeu și nu recunoștea nicio altă temelie
pentru credința religioasă, cu excepția Sfintelor Scripturi, Luther a fost un om
al timpului său, iar prin el Dumnezeu a realizat o mare lucrare pentru
reformarea bisericii și pentru iluminarea lumii.
Într-o zi, pe când cerceta cărțile din librăria universității, Luther a
descoperit o Biblie latină. Mai înainte, auzise fragmente din evanghelii și din
epistole cu ocazia serviciilor de închinare publică și crezuse că acestea
constituiau întregul Cuvânt al lui Dumnezeu. Acum, pentru prima dată, avea
în față întreaga Biblie. Cu uimire și admirație, el a răsfoit paginile sfinte și a
citit cuvintele vieții cu pulsul grăbit și inima bătându-i puternic în piept. Se
oprea din când în când pentru a exclama: „Oh, dacă Dumnezeu mi-ar da o
asemenea carte, ca să fie a mea!” Îngerii din cer se aflau alături de el și razele
de lumină de la tronul lui Dumnezeu descopereau înțelegerii sale comorile
adevărului. Întotdeauna se temuse să nu Îl supere pe Dumnezeu, dar acum o
convingere adâncă a stării lui de păcătoșenie a pus stăpânire pe inima lui ca
niciodată mai înainte. Dorința stăruitoare de a fi eliberat de păcat și de a găsi
împăcarea cu Dumnezeu [340, 341] l-a determinat în cele din urmă să meargă
la mănăstire și să se dedice unei vieți monahale.
El folosea pentru studiu fiecare clipă în care putea să se retragă din
îndatoririle zilnice, lipsindu-se de somn și părându-i rău chiar și pentru
momentele petrecute în timpul meselor lui umile. El se delecta mai presus de
orice cu studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Găsise o Biblie legată cu lanțuri de
zidul mănăstirii și se retrăgea adesea pentru a o citi.
Luther a fost hirotonit ca preot și chemat din mănăstire să preia postul de
profesor la Universitatea din Wittenberg. Aici, s-a dedicat studiului
Scripturilor în limbile originale. A început să țină cursuri despre Biblie, iar
psalmii, evangheliile și epistolele le-au fost explicate mulțimilor de ascultători
încântați. Luther era un bun cunoscător al Scripturilor, iar harul lui
Dumnezeu era cu el. Elocvența lui îi captiva pe ascultători, claritatea și
puterea cu care prezenta adevărul îi convingeau, iar zelul lui adânc le atingea
inima.
CONDUCĂTOR AL REFORMELOR
În providența lui Dumnezeu, Luther s-a hotărât să viziteze Roma. Papa le
promisese o indulgență tuturor acelora care vor urca pe genunchi treptele
scării cunoscute cu numele de Scara lui Pilat. Într-o zi, Luther îndeplinea
actul acesta, când, deodată, i s-a părut că îi vorbește o voce asemenea unui
tunet: „Cei neprihăniți vor trăi prin credință!” El a sărit de pe genunchi
îngrozit și rușinat și a fugit din locul în care se afla, din cauza nesăbuinței lui.
Acel text nu și-a pierdut niciodată influența asupra sufletului său. Din
momentul acela, el a înțeles mai clar ca oricând falsitatea faptului de a se
încrede în faptele omenești în vederea mântuirii și nevoia unei credințe
neîncetate în meritele lui Hristos. Ochii îi fuseseră deschiși pentru a nu mai fi
închiși niciodată în fața amăgirilor satanice ale [342] papalității. Când a întors
spatele Romei, el a făcut lucrul acesta și în inima lui și, din momentul acela,
despărțirea a fost tot mai mare, până când a rupt orice legătură cu biserica
papală.
După întoarcerea de la Roma, Luther a primit titlul de doctor în teologie la
Universitatea din Wittenberg. Acum, avea libertatea de a se dedica studiului
Scripturilor pe care le iubea, așa cum nu se mai dedicase niciodată înainte. El
făcuse un legământ solemn de a studia cu atenție pentru tot restul vieții și de a
propovădui cu credincioșie Cuvântul lui Dumnezeu, și nu declarațiile și
învățăturile papilor. El nu mai era un simplu călugăr sau profesor, ci era un
vestitor plin de autoritate al Bibliei. El fusese chemat să fie un păstor ce
trebuia să pască turma lui Hristos, care flămânzea și înseta după adevăr. El a
declarat cu fermitate că toți creștinii nu trebuie să accepte nicio altă
învățătură, cu excepția acelora care se bazează pe autoritatea Sfintelor
Scripturi. Cuvintele acestea au lovit chiar la temelia supremației papale. Ele
conțineau principiul vital al Reformei.
Luther și-a început cu îndrăzneală lucrarea de apărător al adevărului.
Vocea lui s-a auzit de la amvon, rostind o avertizare stăruitoare și solemnă. El
le-a prezentat oamenilor caracterul ofensator al păcatului și i-a învățat că era
imposibil ca omul să-și micșoreze vinovăția sau să scape de pedeapsă prin
fapte. Nimic în afară de pocăința față de Dumnezeu și credința în Hristos nu
poate să-l mântuiască pe cel păcătos. Harul lui Hristos nu poate să fie
cumpărat, pentru că este un dar fără plată. El i-a sfătuit pe oameni să nu
cumpere indulgențe, ci să privească plini de credință la Răscumpărătorul cel
răstignit. El și-a povestit propria experiență dureroasă de căutare zadarnică a
mântuirii prin umilință și penitențe și i-a asigurat pe ascultătorii lui că numai
abătându-și privirile de la sine însuși și crezând în Hristos a găsit pacea și
bucuria. [343]
Învățăturile lui Luther au atras atenția minților gânditoare de pretutindeni
din Germania. Din predicile și scrierile lui au ieșit raze de lumină care au
trezit și au iluminat mii de oameni. Credința vie lua locul formalismului mort
în care biserica fusese ținută atât de multă vreme. Pe zi ce trecea, oamenii își
pierdeau încrederea în superstițiile catolicismului. Barierele prejudecăților
erau date la o parte. Cuvântul lui Dumnezeu, prin care Luther verifica fiecare
învățătură și fiecare declarație, era ca o sabie cu două tăișuri care își deschidea
calea în inima oamenilor. Pretutindeni avea loc o trezire a dorinței de progres
spiritual. Pretutindeni se manifesta o asemenea foame și sete după
neprihănire cum nu fuseseră cunoscute de veacuri. Ochii oamenilor, care
fuseseră îndreptați atât de mult timp spre ritualurile și spre mijlocitorii
omenești, se întorceau acum cu pocăință și credință spre Hristos cel răstignit.
Scrierile reformatorului și învățăturile lui ajungeau la fiecare națiune a
creștinătății. Lucrarea s-a răspândit în Elveția și Olanda. Copii ale scrierilor
lor au ajuns în Franța și Spania. În Anglia, învățăturile lui au fost primite ca
fiind cuvântul vieții. Adevărul a ajuns, de asemenea, în Belgia și în Italia. Mii
de oameni erau treziți din amorțeala lor de moarte la o bucurie și la nădejdea
unei vieți de credință.
LUTHER RUPE LEGĂTURILE CU ROMA
Roma era pornită să-l distrugă pe Luther, dar Dumnezeu era apărarea lui.
Învățăturile lui erau auzite pretutindeni – în mănăstiri, în casele țăranilor, în
castelele nobililor, în universități, în palatele regilor, iar nobilimea își ridica
mâinile ca să-i susțină eforturile.
Într-un apel adresat împăratului și nobililor Germaniei în favoarea
Reformei creștinismului, [344] Luther a scris cu privire la papa: „Este ceva
îngrozitor să vezi omul care se autointitulează locțiitorul lui Hristos etalând
un lux pe care niciun împărat nu poate să-l egaleze. Oare înseamnă faptul
acesta a fi asemenea lui Isus cel sărac ori asemenea lui Petru cel umil? Se
spune că el este conducătorul lumii! Dar Hristos, al cărui locțiitor se laudă că
este, a zis: ’Împărăția Mea nu este din lumea aceasta.’ Se pot extinde
domeniile unui locțiitor mai mult ca acelea ale superiorului său?”
Cu privire la universități, el a scris astfel: „Îmi este foarte teamă că, dacă nu
lucrează sârguincios pentru a explica Sfintele Scripturi și pentru a le întipări
în inima tinerilor, universitățile se vor dovedi a fi porțile cele mari ale iadului.
Nu sfătuiesc pe nimeni să își trimită copilul într-un loc unde Scripturile nu
domnesc mai presus de orice. Fiecare instituție în care oamenii nu sunt
ocupați fără încetare cu studiul Cuvântului lui Dumnezeu va ajunge să fie
coruptă.”
Apelul acesta s-a răspândit rapid pretutindeni în Germania și a exercitat o
influență puternică asupra oamenilor. Întreaga națiune a fost determinată să
se ralieze în jurul stindardului Reformei. Împotrivitorii lui Luther, arzând de
dorința de a se răzbuna, l-au îndemnat pe papa să ia măsuri decisive
împotriva lui. S-a hotărât ca învățăturile lui să fie condamnate imediat.
Reformatorului și adepților lui le-au fost date șaizeci de zile, după care, dacă
nu vor retracta, vor fi excomunicați cu toții.
Când bula papală a ajuns la Luther, el a zis: „O disprețuiesc și o atac, pentru
că este falsă și lipsită de evlavie... Hristos Însuși este condamnat în ea… Mă
bucur că sunt nevoit să suport astfel de rele pentru cea mai înaltă dintre
cauze. Întotdeauna simt o libertate mai mare în inimă, pentru că, în sfârșit,
știu că papa este antihristul și că scaunul său de domnie este al lui Satana
însuși.”
Totuși cuvântul pontifului de la Roma încă mai avea putere. Închisoarea,
tortura și sabia erau [345] niște arme puternice pentru a impune supunerea.
Totul părea să indice faptul că lucrarea reformatorului era pe punctul de a se
încheia. Cei slabi și superstițioși tremurau înaintea decretului papei și, deși se
manifesta o simpatie generală pentru Luther, mulți simțeau că viața le era
prea dragă ca să și-o riște pentru cauza reformei.
CAPITOLUL 48
PROGRESUL REFORMEI
Pe tronul Germaniei urcase un împărat nou, Carol al V-lea, și emisarii
Romei s-au grăbit să-i prezinte felicitările lor și să-l convingă pe monarh să-și
folosească puterea împotriva Reformei. Pe de altă parte, electorul de Saxonia,
căruia Carol îi era îndatorat mult pentru coroana lui, l-a avertizat să nu facă
niciun pas împotriva lui Luther înainte de a-i acorda o audiență.
Atenția tuturor părților era îndreptată acum spre adunarea reprezentanților
statelor germane, care au venit la Worms îndată după înălțarea lui Carol pe
tronul imperiului. Acest consiliu național avea subiecte și interese politice
importante de care trebuia să se ocupe, dar ele păreau de mică importanță în
comparație cu lucrarea călugărului de la Wittenberg.
Carol îi poruncise deja electorului să-l aducă pe Luther cu el la Dietă,
asigurându-l că reformatorul va fi protejat de orice violență și i se va îngădui
să aibă o dezbatere deschisă, cu o persoană competentă, despre punctele aflate
în dispută. Luther era nerăbdător să apară înaintea împăratului.
Prietenii lui Luther erau îngroziți și tulburați. Ei cunoșteau prejudecata și
vrăjmășia îndreptate împotriva lui și se temeau că nu i se va respecta nici
măcar siguranța călătoriei. Ca urmare, l-au îndemnat să nu-și pună viața în
pericol. El a răspuns: „Trimișii papei nu doresc venirea mea [346, 347] la
Worms, ci doresc condamnarea și moartea mea. Nu contează. Nu vă rugați
pentru mine, ci pentru Cuvântul lui Dumnezeu.”
LUTHER ÎNAINTEA CONCILIULUI
În cele din urmă, Luther a stat înaintea conciliului. Împăratul a ocupat
tronul. El a fost înconjurat de personajele cele mai ilustre din imperiu.
Niciodată nu a apărut un om în prezența unei adunări mai impunătoare ca
aceea în fața căreia Martin Luther avea să răspundă pentru credința lui.
Însuși faptul că avea loc acea convocare a fost o victorie importantă pentru
adevăr. Faptul că un om pe care papa îl condamnase trebuia să fie judecat de
un alt tribunal era în mod real o negare a autorității supreme a pontifului.
Reformatorului pus în afara legii și excomunicat de papa îi fusese asigurată
protecția și i se acordase o audiență din partea înalților demnitari ai națiunii.
Roma îi poruncise să păstreze tăcerea, dar el era pe punctul de a vorbi în
prezența a mii de persoane din toate părțile creștinătății. Cu o atitudine calmă
și liniștită, și totuși cu un curaj grandios și cu noblețe, el a stat ca un martor al
lui Dumnezeu în mijlocul mai-marilor lumii. Luther răspundea cu un ton
calm și umil, fără violență sau pasiune. Comportamentul lui era respectuos și
rezervat, și totuși manifesta o încredere și o bucurie care surprindea
adunarea.
Aceia care și-au închis cu încăpățânare ochii în fața luminii și s-au
hotărât să nu se lase convinși de adevăr erau înfuriați de puterea cuvintelor lui
Luther. Când a încetat să vorbească, delegatul Dietei a spus cu mânie: „Nu ai
răspuns la întrebarea care ți-a fost pusă… Ți se cere să dai un răspuns clar și
precis… Vei retracta sau nu?”
Reformatorul a răspuns: „Pentru că Luminăția și Maiestatea Voastră cere
de la mine [348] un răspuns clar, simplu și precis, vă voi da unul, iar
răspunsul este acesta: Nu pot să-mi supun credința nici papei, nici conciliilor,
pentru că este limpede ca lumina zilei că aceștia au greșit adesea și s-au
contrazis unul pe altul. Dacă nu sunt convins de mărturia Scripturii sau de
raționamentul cel mai clar, dacă nu sunt constrâns prin intermediul pasajelor
pe care le-am citat și dacă ele nu îmi leagă conștiința de Cuvântul lui
Dumnezeu, eu nu pot să retractez și nu voi retracta, pentru că un creștin care
vorbește împotriva conștiinței lui nu este în siguranță. Aici stau, nu pot să fac
altfel, așa să mă ajute Dumnezeu. Amin.”
Așa a stat omul acesta neprihănit pe temelia sigură a Cuvântului lui
Dumnezeu. Lumina Cerului strălucea pe chipul său. În timp ce mărturisea
împotriva puterii minciunii și dovedea superioritatea acelei credințe care
biruie lumea, măreția și curăția caracterului, pacea și bucuria inimii lui erau
vizibile pentru toți.
El a stat neclintit ca o stâncă, în timp ce valurile cele mai nemiloase ale
puterii pământești îl loveau fără să-l afecteze. Puterea simplă a cuvintelor lui,
purtarea lui neînfricată, privirea lui liniștită și expresivă și hotărârea de
neschimbat pe care o exprima în fiecare cuvânt și gest au făcut o impresie
adâncă asupra adunării. Era evident că nu putea să fie convins să cedeze
poruncii Romei nici prin promisiuni, nici prin amenințări.
Domnul Hristos vorbise prin mărturia lui Luther cu o putere și o grandoare
care, pentru un moment, le-a inspirat uimire și admirație atât prietenilor, cât
și vrăjmașilor. Duhul lui Dumnezeu fusese prezent la conciliul acela,
impresionând inima conducătorilor imperiului. Câțiva prinți au recunoscut
deschis dreptatea cauzei lui Luther. Mulți au fost convinși de adevăr, dar
impresiile primite nu au fost durabile pentru unii. [349] Au fost unii dintr-o
altă categorie, care nu și-au exprimat convingerile la data aceea, dar care, mai
târziu, după ce au cercetat Scripturile ei înșiși, au stat cu o mare îndrăzneală
de partea Reformei.
Electorul Frederick așteptase cu nerăbdare apariția lui Luther înaintea
Dietei și a ascultat cu emoție adâncă discursul lui. El s-a bucurat de curajul,
fermitatea și stăpânirea de sine a doctorului și se mândrea că era protectorul
lui. El a comparat părțile aflate în conflict și a văzut că înțelepciunea papilor, a
regilor și a prelaților fusese anihilată de puterea adevărului. Papalitatea
suferise o înfrângere care avea să fie simțită în toate țările și în toate veacurile.
Dacă reformatorul ar fi cedat un singur punct, Satana și oștirile lui ar fi
câștigat o biruință. Dar fermitatea lui neșovăitoare a fost mijlocul de
emancipare a bisericii și începutul unei ere noi, mai bune. Influența acestui
om care a îndrăznit să gândească și să acționeze singur în domeniul religios
avea să se extindă asupra bisericii și lumii, nu numai din timpul lui, ci și din
generațiile viitoare. Fermitatea și credincioșia lui aveau să-i întărească până la
încheierea timpului pe toți aceia care vor trece printr-o experiență
asemănătoare. Puterea și maiestatea lui Dumnezeu au stat mai presus de
sfaturile omenești și mai presus de puterea lui Satana.
Am văzut că Luther a fost plin de râvnă și zelos, neînfricat și îndrăzneț în
mustrarea păcatului și apărarea adevărului. El nu a ținut cont de oamenii răi
sau de diavoli. El știa că are de partea lui pe Unul mai puternic decât toți.
Luther a avut zel, curaj și îndrăzneală și, uneori, a fost în pericolul de a ajunge
la extreme. Totuși Dumnezeu l-a chemat pe Melancthon, care avea un
caracter opus, pentru a-l ajuta pe Luther în îndeplinirea lucrării de reformă.
Melancthon a fost o persoană timidă, temătoare, precaută și avea [350] o
mare răbdare. El a fost foarte iubit de Dumnezeu. Avea o cunoaștere vastă a
Scripturilor, iar judecata și înțelepciunea lui erau excelente. Dragostea lui
pentru lucrarea lui Dumnezeu era la fel de mare ca a lui Luther. Domnul a
legat inimile acestor oameni, iar ei au fost niște prieteni nedespărțiți. Luther a
fost un mare ajutor pentru Melancthon când s-a aflat în pericolul de a fi
temător și încet, iar la rândul lui, Melancthon a fost un mare ajutor pentru
Luther când s-a aflat în pericolul de a fi prea pripit.
Precauția lui Melancthon l-a ferit adesea de necazurile care ar fi venit
asupra lucrării dacă ar fi fost lăsată doar în seama lui Luther și, deseori,
lucrarea nu ar fi înaintat atât de rapid, dacă ar fi fost lăsată doar în seama lui
Melancthon. Mi-a fost arătată înțelepciunea manifestată de Dumnezeu prin
alegerea acestor doi bărbați pentru a duce mai departe lucrarea Reformei.
ANGLIA ȘI SCOȚIA SUNT LUMINATE
În timp ce Luther deschidea Biblia care fusese închisă pentru poporul din
Germania, Tyndale a fost îndemnat de Duhul lui Dumnezeu să facă același
lucru pentru Anglia. El era un cercetător sârguincios al Scripturilor și a
predicat fără teamă convingerile lui cu privire la adevăr, sfătuind ca toate
învățăturile să fie supuse testului Cuvântului lui Dumnezeu. Zelul său nu
putea decât să stârnească împotrivire din partea slujitorilor papei. Un doctor
catolic învățat, care s-a angajat în controversă cu el, a exclamat: „Ar fi mai
bine pentru noi să fim lipsiți de Legea lui Dumnezeu, decât de legea papei.”
Tyndale a răspuns: „Îl neg pe papa și toate legile lui, iar dacă Dumnezeu îmi
va cruța viața, peste mulți ani voi face până și un băiat care mânuiește plugul
să cunoască Scripturile mai bine ca tine.”
Planul pe care începuse să-l nutrească pentru a pune în mâna poporului
Noul Testament în propria limbă a fost întărit atunci și s-a apucat imediat de
lucru. Toată Anglia i [351] se părea ostilă, așa că a căutat adăpost în
Germania. Aici a început să tipărească Noul Testament în limba engleză.
Curând, trei mii de exemplare ale Noului Testament au fost tipărite și, în
același an, a urmat încă o ediție.
În cele din urmă, el a dat mărturie pentru credința lui printr-o moarte de
martir, dar armele pe care le-a pregătit i-au făcut în stare pe alți soldați ai
credinței să lupte de-a lungul secolelor, chiar până în timpul nostru.
În Scoția, Evanghelia și-a găsit apărătorul în persoana lui John Knox. Acest
reformator sincer nu s-a temut de oameni. Focurile martirajului care ardeau
în jurul lui au slujit doar pentru a-i spori zelul. Deși securea călăului amenința
deasupra capului său, el a rămas pe poziție, trimițând lovituri puternice în
stânga și în dreapta pentru a dărâma idolatria. În felul acesta, el și-a menținut
scopul, rugându-se și ducând luptele Domnului, până când Scoția a fost
liberă.
În Anglia, Latimer a susținut de la amvon că Biblia ar trebui să fie citită în
limba poporului. Autorul Sfintei Scripturi, a spus el, „este Dumnezeu Însuși”,
iar Scriptura aceasta Îi aparține puternicului și veșnicului ei Autor. „Nu există
niciun rege, împărat sau conducător…, ci toți sunt obligați să asculte de…
Cuvântul Său Sfânt.” „Să nu mergem pe nicio cărare laterală, ci să fim conduși
de Cuvântul lui Dumnezeu: să nu umblăm pe urmele strămoșilor noștri, nici
să nu căutăm să facem ce au făcut ei, ci să facem ce ar fi trebuit ei să facă.”
 Barnes și Frith, prietenii credincioși ai lui Tyndale, s-au ridicat să apere
adevărul. Frații Ridley și Cranmer i-au urmat. Conducătorii aceștia din
Reforma engleză au fost oameni învățați, iar majoritatea fuseseră foarte
prețuiți pentru zelul și evlavia lor în comunitatea catolică. Împotrivirea lor
față de papalitate a fost rezultatul [352] cunoașterii greșelilor Sfântului Scaun.
Faptul că erau familiarizați cu tainele Babilonului a dat multă putere
mărturiilor lor împotriva lui.
Marele principiu susținut de Tyndale, Frith, Latimer și frații Ridley a fost
autoritatea divină și suficiența Sfintelor Scripturi. Ei au respins presupusa
autoritate a papilor, conciliilor, părinților bisericești și a regilor de a domina
conștiința în domeniul credinței religioase. Biblia a fost standardul lor, iar ei
verificau prin ea toate învățăturile și toate declarațiile. Credința în Dumnezeu
și în Cuvântul Său i-a susținut pe oamenii aceștia sfinți când și-au dat viața pe
rug.
CAPITOLUL 49
NEREUȘITA DE A ÎNAINTA ÎN
CUNOAȘTERE
Reforma nu s-a încheiat, așa cum presupun mulți, odată cu Luther. Ea
trebuie să fie continuată până la încheierea istoriei lumii acesteia. Luther a
avut o lucrare mare de făcut pentru a reflecta asupra altora lumina pe care
Dumnezeu îngăduise să strălucească asupra lui, totuși el nu a primit toată
lumina care urma să-i fie dată lumii. Din timpul acela și până acum, asupra
Scripturilor a strălucit continuu o lumină nouă și noi adevăruri s-au
descoperit constant.
Luther și colaboratorii lui au îndeplinit o lucrare nobilă pentru Dumnezeu,
dar, pentru că veneau din Biserica Catolică, după ce crezuseră și susținuseră
învățăturile ei, nu era de așteptat să discearnă toate ideile ei false. Lucrarea lor
a fost aceea de a rupe lanțurile Romei și de a-i da lumii Biblia, totuși au existat
adevăruri importante pe care ei nu au reușit să le descopere și idei false grave
la care nu au renunțat. Majoritatea au continuat să respecte duminica și alte
sărbători papale. Într-adevăr, ei nu au considerat că duminica avea o
autoritate divină, dar au crezut că ar trebui să fie respectată ca zi de odihnă
general acceptată. Cu toate acestea, unii dintre ei au cinstit Sabatul poruncii a
patra. Printre reformatorii bisericii, un loc de cinste ar trebui să le fie acordat
acelora care au stat în apărarea unui adevăr general ignorat, [353, 354] chiar și
de protestanți – acelora care au ținut cont de validitatea poruncii a patra și de
obligativitatea respectării Sabatului Bibliei. Când Reforma a înlăturat
întunericul care se lăsase peste toată creștinătatea, păzitorii Sabatului au ieșit
la lumină în multe țări.
Aceia care au primit marile binecuvântări ale Reformei nu au mers mai
departe pe calea deschisă cu atâta noblețe de Luther. Din când în când, câțiva
oameni credincioși s-au ridicat pentru a proclama un nou adevăr și pentru a
demasca o idee falsă îndelung cultivată, dar majoritatea, asemenea iudeilor
din zilele lui Hristos sau asemenea trimișilor papei din timpul lui Luther, s-au
mulțumit să creadă ce au crezut părinții lor și să trăiască așa cum au trăit ei.
Ca urmare, religia a degenerat din nou în formalism, iar ideile false și
superstițiile care ar fi fost date la o parte dacă biserica ar fi continuat să umble
în lumina Cuvântului lui Dumnezeu au fost păstrate și cultivate. Astfel,
spiritul inspirat de Reformă a murit treptat, până când a fost nevoie de o
reformă aproape la fel de mare în bisericile protestante precum a fost cea din
Biserica Romană din timpul lui Luther. A avut loc aceeași amorțire spirituală,
același respect față de părerile oamenilor, același spirit lumesc, aceeași
înlocuire a teoriilor omenești cu învățăturile Cuvântului lui Dumnezeu.
Mândria și extravaganța au fost cultivate sub masca religiei. Bisericile au ajuns
să fie corupte din cauză că s-au aliat cu lumea. În felul acesta, marile principii
pentru care Luther și tovarășii lui făcuseră și suferiseră atât de mult s-au
degradat.
Când a văzut că nu reușise să zdrobească adevărul prin persecuție, Satana a
apelat din nou la același plan al compromisului care dusese la marea apostazie
și la formarea bisericii Romei. El i-a determinat pe creștini să se alieze, de data
aceasta nu cu păgânii, [355] ci cu aceia care, prin închinarea lor la dumnezeul
acestei lumi, s-au dovedit a fi la fel de idolatri.
Satana nu a mai putut să țină Biblia departe de oameni, pentru că fusese
pusă la îndemâna tuturor. Totuși el a determinat mii de oameni să primească
interpretări false și teorii nesănătoase, fără să cerceteze Scripturile ca să
cunoască adevărul pentru ei înșiși. El a denaturat învățăturile Bibliei, iar
tradițiile care aveau să ruineze milioane de oameni au prins rădăcini adânci.
Biserica a înălțat și a apărat tradițiile acestea, în loc de a lupta pentru credința
dată sfinților o dată pentru totdeauna. În timp ce erau întru totul inconștiente
cu privire la starea lor și cu privire la pericolul în care se află, biserica și lumea
s-au apropiat repede de perioada cea mai solemnă și crucială a istoriei
pământului – perioada arătării Fiului omului.
CAPITOLUL 50
PRIMA SOLIE ÎNGEREASCĂ
Profeția din solia primului înger, prezentată în Apocalipsa, capitolul 14, și-
a găsit împlinirea în mișcarea adventistă din 1840-1844. Atât în Europa, cât și
în America, oameni ai credinței și rugăciunii au fost adânc impresionați
atunci când atenția le-a fost atrasă asupra profețiilor și, cercetând Raportul
Inspirat, au înțeles dovada convingătoare că sfârșitul tuturor lucrurilor era
aproape. Duhul lui Dumnezeu i-a îndemnat pe slujitorii Săi să vestească
avertizarea. Solia Evangheliei veșnice: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I
slavă, căci a venit ceasul judecății Lui” (Apocalipsa 14,7) s-a răspândit până
departe.
Vestea fericită a revenirii rapide a Domnului Hristos a fost vestită oriunde
ajunseseră misionarii. În diferite țări, au fost găsite grupuri izolate de creștini
care, doar prin studiul Scripturilor, ajunseseră la credința că venirea
Mântuitorului era aproape. În anumite părți ale Europei, unde legile erau atât
de aspre încât interziceau predicarea învățăturii adventiste, copilașii au fost
îndemnați să o vestească, iar mulți au ascultat avertizarea solemnă.
Lui William Miller și colaboratorilor lui le-a fost dat să predice solia în
America, iar lumina aprinsă prin lucrarea lor a strălucit în țări îndepărtate.
Dumnezeu Și-a trimis îngerul să impresioneze inima unui fermier care nu
crezuse în Biblie și să-l determine [356, 357] să cerceteze profețiile. Îngerii lui
Dumnezeu l-au vizitat de repetate ori pe acest om ales pentru a-i îndruma
mintea și pentru a-l ajuta să înțeleagă profețiile care fuseseră dintotdeauna
întunecate pentru poporul lui Dumnezeu. Lui i s-a descoperit locul de unde
începea lanțul adevărului și a fost îndrumat să cerceteze verigă după verigă,
până când a privit Cuvântul lui Dumnezeu cu uimire și admirație. El a văzut
acolo un lanț desăvârșit al adevărului. Cuvântul acela pe care îl considerase a
fi neinspirat s-a descoperit acum ochilor săi cu frumusețea și slava lui. El a
văzut că o parte a Scripturii explică o altă parte, iar când nu a înțeles un pasaj,
a găsit explicația într-o altă parte a Cuvântului. El a privit Cuvântul sfânt al lui
Dumnezeu cu bucurie și cu admirația și respectul cel mai profund.
Când a mers pe firul profețiilor, a înțeles că locuitorii pământului trăiau în
timpul evenimentelor finale al lumii acesteia, și totuși nu știau. El s-a uitat la
biserici și a văzut că erau corupte, că își îndepărtaseră simțămintele de la Isus
și le îndreptaseră asupra lumii, că ele căutau cinstea lumească, în locul cinstei
care vine de sus, că umblau după bogății pământești, în loc să își adune o
comoară în cer. El a putut să vadă pretutindeni ipocrizie, întuneric și moarte.
Sufletul i s-a tulburat. Dumnezeu l-a chemat să-și părăsească ferma, așa cum
l-a chemat pe Elisei să-și lase boii pe câmp și să-l urmeze pe Ilie.
Plin de emoție, William Miller a început să le descopere oamenilor tainele
Împărăției lui Dumnezeu, purtându-i pe ascultătorii lui de-a lungul
profețiilor cu privire la cea de a doua venire a lui Hristos. Mărturia Scripturii
care indica venirea lui Hristos în 1843 a stârnit un interes larg răspândit.
Mulți au fost convinși că argumentele din perioadele profetice erau corecte
[358] și, sacrificându-și mândria părerilor proprii, au primit adevărul cu
bucurie. Unii pastori au renunțat la concepțiile și simțămintele lor sectare, și-
au lăsat salariile și bisericile și s-au unit în lucrarea de propovăduire a venirii
lui Isus.
Cu toate acestea, doar câțiva pastori au vrut să primească solia aceasta și, ca
urmare, ea le-a fost încredințată în mare parte unor laici umili. Fermierii și-au
lăsat câmpurile, mecanicii și-au lăsat uneltele, comercianții și-au lăsat
mărfurile, oamenii de afaceri și-au părăsit pozițiile înalte, și totuși numărul
lucrătorilor a fost mic în comparație cu lucrarea ce trebuia să fie îndeplinită.
Starea unei biserici lipsite de evlavie și a unei lumi care zăcea în nelegiuire a
împovărat sufletul adevăraților străjeri, iar ei au suportat de bunăvoie truda,
lipsurile și suferința, ca să-i poată chema pe oameni la pocăință pentru a fi
mântuiți. Deși Satana i se împotrivea, lucrarea a înaintat cu hotărâre și
adevărul despre a doua venire a fost primit de multe mii de persoane.
O MARE ÎNVIORARE RELIGIOASĂ
Pretutindeni se auzea mărturia cercetătoare care li se adresa celor păcătoși,
atât celor lumești, cât și membrilor bisericii, avertizându-i să fugă de mânia
care va veni. Asemenea lui Ioan Botezătorul, premergătorul lui Hristos,
predicatorii înfigeau securea la rădăcina copacului și îi îndemnau pe toți să
aducă roadele pocăinței. Apelurile lor tulburătoare erau într-un contrast
izbitor cu asigurările de pace și siguranță care se auzeau de la amvoanele
populare și, oriunde era predicată, solia îi impresiona pe oameni.
Mărturia simplă și directă a Scripturilor, însoțită de puterea Duhului Sfânt,
aducea în inima oamenilor o convingere căreia puțini erau în stare să i se
împotrivească întru totul. Învățătorii religioși au fost treziți din somnolența
simțământului lor fals de siguranță. Ei și-au văzut alunecările, spiritul lumesc,
necredința, mândria și egoismul. Mulți L-au căutat pe Domnul cu pocăință și
umilință. Sentimentele care [359] fuseseră legate atât de multă vreme de
lucrurile pământești erau ațintite acum spre ceruri. Duhul lui Dumnezeu era
asupra lor și, cu inimile sensibilizate și supuse, ei se alăturau vestirii
strigătului: „Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul
judecății Lui” (Apocalipsa 14,7).
Păcătoșii întrebau cu lacrimi: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Aceia
ale căror vieți fuseseră caracterizate de necinste erau nerăbdători să restituie
prejudiciile. Toți cei care găseau pacea în Hristos doreau nespus să-i vadă și
pe alții împărtășind această binecuvântare. Inima părinților era întoarsă către
copiii lor, iar inima copiilor era întoarsă către părinții lor. Barierele mândriei
și ale reținerii erau date la o parte. Aveau loc mărturisiri făcute din toată
inima, iar membrii familiei lucrau pentru salvarea celor de aproape și de
departe.
Adesea, se auzeau rugăciuni stăruitoare de mijlocire. Pretutindeni erau
suflete care se rugau lui Dumnezeu cuprinse de o neliniște adâncă. Oamenii
luptau zi și noapte în rugăciune pentru a primi asigurarea că păcatele lor erau
iertate sau pentru convertirea rudelor și prietenilor lor. Acea credință
stăruitoare și hotărâtă și-a atins scopul. Dacă poporul lui Dumnezeu ar fi
continuat să fie tot așa de stăruitor în rugăciune, îndreptându-și cererile către
tronul harului, ar fi ajuns să aibă o experiență mult mai bogată decât aceea pe
care o are în prezent. Este prea puțină rugăciune, prea puțină convingere reală
de păcat, iar lipsa unei credințe vii îi face pe mulți să fie lipsiți de harul care a
fost oferit cu atâta îmbelșugare de bunul nostru Răscumpărător.
Oameni din toate clasele sociale se aglomerau la adunările adventiste. Din
diferite motive, bogați și săraci, mari și mici erau nerăbdători să audă
personal învățătura despre a doua venire. Domnul ținea în frâu spiritul de
împotrivire, în timp ce slujitorii Săi explicau dovezile credinței lor. Uneori,
unealta lui Dumnezeu era slabă, dar [360] Duhul lui Dumnezeu conferea
putere adevărului Său. Prezența îngerilor era simțită în adunările acelea și
mulți se alăturau zi de zi grupului credincioșilor. Mulțimile ascultau cu
respirația întretăiată cuvintele solemne care erau rostite pe măsură ce erau
repetate dovezile apropiatei reveniri a lui Hristos. Cerul și pământul păreau să
se apropie unul de altul. Puterea lui Dumnezeu era simțită de cei vârstnici, de
tineri și de cei de vârstă mijlocie. Oamenii plecau acasă cu laude pe buze, iar
sunetul voios străbătea până departe în tăcerea nopții. Niciunul dintre aceia
care au participat la astfel de adunări nu poate să uite vreodată acele scene
însoțite de cel mai adânc interes.
ÎMPOTRIVIREA
Propovăduirea unei date precise pentru venirea lui Hristos a stârnit o
împotrivire mare din partea multor oameni din toate clasele, de la pastorii
care vorbeau la amvoane și până la cei mai nepăsători și mai sfidători
păcătoși. Cuvintele: „Nimeni nu știe ziua și ceasul!” se auzeau atât de pe
buzele pastorilor ipocriți, cât și de pe buzele batjocoritorilor îndrăzneți. Ei și-
au astupat urechile ca să nu audă explicația clară și armonioasă a textului, așa
cum era prezentată de cei ce indicau încheierea perioadelor profetice și
semnele pe care Hristos Însuși le profetizase ca fiind dovezile venirii Sale.
Mulți care pretindeau că Îl iubesc pe Mântuitorul declarau că ei nu se
împotriveau predicării venirii Sale, ci obiectau doar cu privire la stabilirea
unei date precise. Ochiul atotvăzător al lui Dumnezeu le citea inima. Ei nu
voiau să audă despre faptul că Hristos vine ca să judece lumea după dreptate.
Ei fuseseră niște slujitori necredincioși și nu voiau ca faptele lor să suporte
verificarea unui Dumnezeu care cercetează inimile; ei se temeau să-L
întâlnească pe Domnul lor. Asemenea iudeilor din timpul primei veniri a lui
Hristos, ei nu erau pregătiți să-I spună bun venit lui Isus. Satana și îngerii lui
tresăltau și Îl zeflemiseau [361] pe Hristos și pe îngerii sfinți, arătând că aceia
care se declarau a fi poporul Său aveau o dragoste atât de mică față de El, încât
nu doreau venirea Sa.
Străjerii necredincioși au pus piedici înaintării lucrării lui Dumnezeu. Când
interesul oamenilor era stârnit și începeau să întrebe cu privire la calea
mântuirii, conducătorii aceștia pășeau între ei și adevăr, căutând să le
liniștească temerile prin interpretarea falsă a Cuvântului lui Dumnezeu. În
lucrarea aceasta, Satana și pastorii neconsacrați s-au unit strigând: „Pace,
pace”, în timp ce Dumnezeu nu vorbise despre pace. Asemenea fariseilor din
zilele lui Hristos, mulți au refuzat să intre în Împărăția cerurilor,
împiedicându-i și pe aceia care voiau să intre. Sângele acestor suflete va fi
cerut din mâna lor.
Oriunde era propovăduită solia adevărului, oamenii cei mai umili și mai
consacrați din biserici au fost primii care au primit-o. Aceia care studiau
personal Biblia nu puteau să nu vadă caracterul nebiblic al concepțiilor
populare cu privire la profeție și, oriunde oamenii nu au fost amăgiți de
eforturile făcute clare pentru a perverti și răstălmăci credința, oriunde au
putut să cerceteze personal Cuvântul lui Dumnezeu, învățătura adventistă a
trebuit doar să fie comparată cu Scriptura pentru a se constata autoritatea ei
divină.
Mulți au fost persecutați de frații lor necredincioși. Pentru a-și păstra
poziția în biserică, unii au fost de acord să păstreze tăcerea cu privire la
speranța lor, dar alții au simțit că credincioșia lor față de Dumnezeu le
interzicea să ascundă adevărurile pe care El li le încredințase. Nu puțini au
fost excluși din biserică pentru singurul motiv că își exprimau credința în
venirea lui Hristos. Pentru aceia care au suportat încercări din cauza credinței
lor, cuvintele profetului au fost foarte prețioase. „Iată ce zic frații voștri, care vă
urăsc și vă izgonesc din pricina Numelui Meu: ’Să-Și arate Domnul [362]
slava, ca să vă vedem bucuria!’, dar ei vor rămâne de rușine!” (Isaia 66,5)
Îngerii lui Dumnezeu așteptau cu un interes profund să vadă rezultatul
avertizării. Când bisericile, ca instituții, au respins solia, îngerii s-au
îndepărtat de ele cu tristețe. Totuși în biserici erau mulți care încă nu fuseseră
puși la încercare cu privire la adevărul adventist. Mulți fuseseră înșelați de
soții, soțiile, părinții sau copiii lor și fuseseră făcuți să creadă că este un păcat
chiar și să asculte astfel de erezii, așa cum erau numite învățăturile prezentate
de adventiști. Îngerilor li s-a poruncit să vegheze asupra acestor suflete,
pentru că mai era încă o lumină ce urma să lumineze asupra lor de la tronul
lui Dumnezeu.
PREGĂTIREA PENTRU ÎNTÂLNIREA CU DOMNUL
Aceia care primiseră solia au așteptat cu o dorință de nedescris venirea
Mântuitorului lor. Timpul când așteptau să-L întâlnească era foarte aproape.
Ei s-au apropiat de ora aceea cu mult calm și solemnitate. Au rămas într-o
comuniune plăcută cu Dumnezeu, o pregustare a păcii pe care urmau să o
aibă în strălucirea vieții de apoi. Niciunul dintre cei care au trăit experiența
aceasta a speranței și încrederii nu poate să uite orele acelea prețioase de
așteptare. Treburile lumești au fost lăsate la o parte pentru câteva săptămâni.
Credincioșii și-au cercetat cu atenție fiecare gând și fiecare simțământ al
inimii, ca și când s-ar fi aflat pe patul de moarte și urmau peste câteva ore să
închidă ochii pentru scenele pământești. Nu au fost confecționate niciun fel
de „haine pentru înălțare”, dar toți au simțit nevoia unei dovezi interioare
care să arate că erau pregătiți să-L întâlnească pe Mântuitorul, iar hainele lor
albe au fost curăția sufletului și un caracter curățat de păcat prin sângele
ispășitor al lui Hristos.
Dumnezeu a plănuit să pună la încercare poporul Său. Mâna Sa a acoperit
greșeala din calculul perioadelor profetice. Nici adventiștii nu au descoperit
greșeala aceasta, nici [363] cei mai învățați dintre împotrivitorii lor nu au
descoperit-o. Cei din a doua categorie au spus: „Calculul pe care îl faceți cu
privire la perioadele profetice este corect. Un eveniment mare este pe punctul
de a avea loc, dar nu este evenimentul prezis de Miller, ci este convertirea
lumii, și nu a doua venire a lui Hristos.”
Timpul de așteptare a trecut, iar Hristos nu a venit să-Și elibereze poporul.
Aceia care Îl așteptaseră pe Mântuitorul lor cu o dragoste și o credință sinceră
au trecut printr-o dezamăgire amară. Totuși Domnul Își adusese la
îndeplinire scopul: El încercase inima acelora care declaraseră că așteaptă
venirea Sa. Printre ei au fost mulți care fuseseră motivați doar de teamă.
Mărturisirea lor de credință nu le influențase inima și viața. Când
evenimentul așteptat nu a avut loc, persoanele acestea au declarat că nu
fuseseră dezamăgite, deoarece nu crezuseră niciodată că Hristos va veni. Ele
au fost printre primele care au batjocorit întristarea credincioșilor adevărați.
Totuși Domnul Isus și întreaga oștire îngerească priveau cu dragoste și
simpatie la cei încercați și credincioși, care fuseseră dezamăgiți. Dacă vălul
care despărțea lumea nevăzută de cea vizibilă ar fi fost dat la o parte, îngerii ar
fi fost văzuți apropiindu-se de aceste suflete statornice și apărându-le de
săgețile lui Satana.
CAPITOLUL 51
SOLIA ÎNGERULUI AL DOILEA
Bisericile care au refuzat să primească solia primului înger au respins
lumina venită din cer. Solia aceea a fost transmisă din milă pentru a-i ajuta pe
oameni să își vadă adevărata stare lumească și alunecarea și să caute să se
pregătească spre a-L întâmpina pe Domnul.
Prima solie îngerească avea scopul de a despărți biserica lui Hristos de
influența degradatoare a lumii. Totuși, în situația multora, chiar și a celor ce
se declarau creștini, legăturile care îi țineau atașați de pământ au fost mai
puternice decât atracțiile căii spre ceruri. Ei au ales să asculte vocea
înțelepciunii lumești și s-au îndepărtat de solia adevărului care le cerceta
inima.
Dumnezeu dă lumina ca să fie îndrăgită și ascultată, nu să fie disprețuită și
respinsă. Lumina pe care o trimite El ajunge să fie întuneric pentru aceia care
o disprețuiesc. Când Duhul lui Dumnezeu încetează să întipărească adevărul
în inima oamenilor, atât auzirea, cât și predicarea Cuvântului sunt zadarnice.
Când bisericile au nesocotit sfatul lui Dumnezeu, prin respingerea soliei
adventiste, Domnul le-a respins. Primul înger a fost urmat de al doilea,
proclamând: „A căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate
neamurile din vinul mâniei curviei ei!” (Apocalipsa 14,8). Adventiștii au
înțeles solia aceasta ca fiind un anunț [364, 365] cu privire la căderea morală a
bisericilor, ca o consecință a respingerii primei solii. Proclamația: „A căzut
Babilonul” a fost vestită în vara anului 1844 și, ca rezultat, aproximativ
cincizeci de mii de persoane s-au retras din biserici.
Aceia care au predicat prima solie îngerească nu s-au așteptat și nici nu au
avut scopul de a produce dezbinări în biserici sau de a forma organizații
separate. „În toată activitatea mea”, a spus William Miller, „nu am avut
niciodată dorința sau gândul de a înființa vreo confesiune separată de cele
existente sau de a face vreo biserică să beneficieze de pe urma alteia. M-am
gândit să le aduc un beneficiu tuturor. Eu am presupus că toți creștinii se vor
bucura de perspectiva venirii lui Hristos și că aceia care nu puteau să înțeleagă
așa cum am înțeles eu nu-i vor iubi cu nimic mai puțin pe aceia care vor
adopta învățătura aceasta, ca urmare, eu nu am conceput că va fi nevoie
vreodată de adunări separate. Întregul meu scop a fost acela de a-mi arăta
dorința de a converti suflete la Dumnezeu, de a anunța lumea cu privire la
venirea judecății și de a-i convinge pe semenii mei să își pregătească inima
pentru a fi în stare să-L întâlnească pe Dumnezeu în pace. Majoritatea celor
convertiți prin lucrarea mea s-au alăturat diferitelor biserici existente. Când
unele persoane au venit la mine să mă întrebe cu privire la datoria lor, eu le-
am spus întotdeauna să meargă acolo unde se vor simți ca acasă și nu am
favorizat niciodată vreo confesiune în sfatul adresat acestor persoane.”
Pentru un timp, multe dintre biserici au primit bine lucrarea lui, dar când
au hotărât să se împotrivească adevărului adventist, ele au dorit să reprime
orice agitație cu privire la subiectul acesta. Ca urmare, aceia care acceptaseră
învățătura au trecut prin dificultăți grele și prin încercări. Ei își iubeau
bisericile și nu voiau să se despartă de ele, dar când au fost ridiculizați și
asupriți și când li s-a refuzat privilegiul de a vorbi despre speranța lor sau de a
[366] participa la adunările unde se predica despre venirea Domnului, în cele
din urmă, mulți s-au ridicat și au aruncat de pe umeri jugul care le fusese
impus.
Când au văzut că bisericile au respins mărturia Cuvântului lui Dumnezeu,
adventiștii nu au mai putut să le considere ca fiind biserica lui Hristos,
„stâlpul și temelia adevărului”, iar când solia: „A căzut Babilonul” a început să
fie propovăduită, ei s-au simțit îndreptățiți să se despartă de legătura lor din
trecut cu biserica.
După respingerea primei solii, în biserici a avut loc o schimbare tristă.
Pentru că adevărul a fost disprețuit, ideile false au fost primite și îndrăgite.
Dragostea de Dumnezeu și credința în Cuvânt s-au răcit. Bisericile au întristat
Duhul lui Dumnezeu, iar acesta a fost retras într-o mare măsură.
TIMPUL DE ÎNTÂRZIERE
Când anul 1843 a trecut fără să fi venit Domnul Isus, aceia care așteptaseră
cu credință venirea Sa au fost lăsați să treacă printr-un timp de îndoială și
dificultate. Totuși, fără a ține cont de dezamăgirea lor, mulți au continuat să
cerceteze Scripturile, examinând din nou dovezile credinței lor și studiind cu
atenție profețiile pentru a obține o lumină mai mare. Mărturia Bibliei, care
susținea poziția lor, părea clară și convingătoare. Semnele inconfundabile
indicau apropierea venirii lui Hristos. Credincioșii nu au putut să își explice
dezamăgirea, totuși s-au simțit siguri că Dumnezeu îi condusese în experiența
lor din trecut.
Credința lor a fost întărită într-o mare măsură prin înțelegerea directă și
convingătoare a acelor pasaje din Scriptură care evidențiau un timp de
întârziere. Încă de la începutul anului 1842, Duhul lui Dumnezeu îl
îndemnase pe Charles Fitch să alcătuiască o hartă profetică, iar adventiștii o
considerau în general ca fiind o împlinire a poruncii date de [367] profetul
Habacuc de a „scrie prorocia și de a o săpa pe table”. Cu toate acestea, nimeni
nu a înțeles atunci timpul de întârziere care era evidențiat de aceeași profeție.
După dezamăgire, semnificația deplină a acestui pasaj din Scriptură a ajuns să
fie clară. Profetul spunea astfel: „Scrie prorocia și sapă-o pe table, ca să se
poată citi ușor! Căci este o prorocie a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de
împlinire și nu va minți; dacă zăbovește, așteaptă-o, căci va veni și se va
împlini negreșit” (Habacuc 2,2.3).
Așteptătorii venirii lui Isus s-au bucurat că Acela care cunoaște sfârșitul de
la început privise peste veacuri și, prevăzând dezamăgirea lor, le adresase
cuvinte de curaj și speranță. Dacă nu ar fi fost astfel de pasaje ale Scripturii,
care să arate că se aflau pe calea cea dreaptă, credința lor ar fi dat greș în
ceasul încercării.
În parabola celor zece fecioare din Matei, capitolul 25, experiența
adventiștilor este ilustrată de o întâmplare dintr-o căsătorie orientală.
„Atunci, Împărăția cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care
și-au luat candelele și au ieșit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau
nechibzuite și cinci, înțelepte. Cele nechibzuite, când și-au luat candelele, n-
au luat cu ele untdelemn; dar cele înțelepte, împreună cu candelele, au luat cu
ele și untdelemn în vase.”
Mișcarea larg răspândită sub influența propovăduirii primei solii a
corespuns fecioarelor care au ieșit înaintea mirelui, iar trecerea timpului de
așteptare, dezamăgirea și întârzierea au fost reprezentate de întârzierea
mirelui. După ce data stabilită trecuse, credincioșii adevărați au continuat să
fie uniți prin credința că sfârșitul tuturor lucrurilor era aproape, dar curând a
ajuns să fie evident că ei își pierdeau, într-o anumită măsură, zelul și
devotamentul și cădeau în starea descrisă în parabolă, prin adormirea
fecioarelor în timpul întârzierii mirelui. [368]
În acel timp a început să apară fanatismul. Unii care declarau că sunt niște
credincioși zeloși ai soliei au respins Cuvântul lui Dumnezeu ca îndrumător
infailibil și, pretinzând că sunt călăuziți de Duhul Sfânt, s-au lăsat conduși de
propriile simțăminte, impresii și fantezii. Unii care manifestau un zel orb și
fanatic i-au condamnat pe toți aceia care nu aprobau comportamentul lor.
Ideile și practicile lor fanatice nu au fost simpatizate în niciun fel de
majoritatea adventismului, și totuși au fost un motiv de reproș la adresa
cauzei adevărului.
Predicarea primei solii în anul 1843 și solia strigătului de la miezul nopții
din anul 1844 au avut înclinația directă de a reprima fanatismul și dezbinarea.
Cei care au luat parte la aceste evenimente solemne au fost în armonie unii cu
alții. Inimile lor erau pline de dragoste unul față de altul și față de Isus, pe care
se așteptau să-L vadă curând. O singură credință și o singură speranță
binecuvântată i-au ridicat mai presus de conducerea oricărei influențe
omeneșt i și s-au dovedit a fi un scut de apărare împotriva atacurilor lui
Satana.
CAPITOLUL 52
STRIGĂTUL DE LA MIEZUL NOPȚII
„Fiindcă mirele zăbovea, au ațipit toate și au adormit. La miezul nopții, s-a
auzit o strigare: ’Iată mirele, ieșiți-i în întâmpinare!’ Atunci, toate fecioarele
acelea s-au sculat și și-au pregătit candelele” (Matei 25,5-7).
În vara anului 1844, adventiștii au descoperit greșeala din calculul anterior
al perioadelor profetice și au stabilit o poziție corectă. S-a crezut că acele 2.300
de zile din Daniel 8,14, despre care toți credeau că vor dura până la cea de a
doua venire a lui Hristos, se vor încheia în primăvara anului 1844, dar acum
au înțeles că perioada aceasta se întindea până în toamna aceluiași an, iar
atenția adventiștilor a fost ațintită asupra acestui punct ca fiind data venirii
Domnului. Propovăduirea acestei solii cu privire la data venirii Domnului a
fost încă un pas în împlinirea parabolei celor zece fecioare, a cărei aplicare la
experiența adventiștilor fusese deja înțeleasă cu claritate.
Așa cum, în parabolă, strigătul de la miezul nopții s-a auzit anunțând
apropierea mirelui, tot așa în împlinirea parabolei, la mijlocul perioadei
dintre primăvara anului 1844, când s-a presupus la început că se vor încheia
cele 2.300 de zile, și toamna anului 1844, dată pe care au descoperit-o ulterior
ca fiind aceea la care se vor încheia în realitate, a fost vestit strigătul de la
miezul nopții, folosindu-se exact cuvintele Scripturii: „Iată, Mirele vine, ieșiți-
i în întâmpinare.” [369, 370]
Mișcarea a cuprins toată țara, asemenea unui val. Ea a mers din oraș în
oraș, din sat în sat și până în locurile izolate din țară, până când poporul
așteptător al lui Dumnezeu a fost pe deplin deșteptat din somn. Înainte de
proclamarea acesta, fanatismul a dispărut, asemenea primelor picături de
chiciură care dispar odată cu răsăritul soarelui. Credincioșii și-au consolidat
poziția din nou, iar speranța și curajul le-au însuflețit inimile.
Lucrarea a fost liberă de acele extreme care se manifestă întotdeauna când
entuziasmul omenesc nu se află sub influența stăpânitoare a Cuvântului și a
Duhului lui Dumnezeu. Ea a avut un caracter asemănător cu acele perioade
de umilință și întoarcere la Domnul, care s-au văzut în mijlocul poporului
Israel din vechime după soliile de mustrare adresate de slujitorii Săi. Ea a
purtat trăsăturile care caracterizează lucrarea lui Dumnezeu din fiecare veac.
Nu s-a manifestat o bucurie plină de extaz, ci mai degrabă o cercetare adâncă
a inimii, mărturisirea păcatului și renunțarea la lume. Sufletele cuprinse de
agonie erau împovărate de pregătirea pentru a-L întâmpina pe Domnul. Se
înălțau rugăciuni perseverente și se arăta o consacrare fără rețineri față de
Dumnezeu.
Strigătul de la miezul nopții nu a fost vestit prin multe argumente, deși
dovada Scripturii a fost clară și concludentă. Solia a fost însoțită de o putere
convingătoare care impresiona sufletul. Nu a existat nicio îndoială și niciun
semn de întrebare. Cu ocazia intrării triumfătoare a Domnului Hristos în
Ierusalim, oamenii care erau adunați din toate părțile țării pentru a participa
la sărbătoare s-au aglomerat pe Muntele Măslinilor și, pe când se alăturau
mulțimii care Îl însoțea pe Isus, au fost inspirați de momentul acela și au
strigat: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în
cerurile preaînalte!” [371]
La data aceea, credința a adus răspunsuri la rugăciune – era o credință care
avea în vedere răsplata. Asemenea ploilor care cad pe pământul însetat, Duhul
harului a coborât peste cei ce se rugau stăruitor. Aceia care s-au așteptat să
stea curând față în față cu Răscumpărătorul lor au simțit o bucurie
inexprimabilă. Puterea Duhului Sfânt le-a sensibilizat inima, pe măsură ce val
după val de slavă a lui Dumnezeu a venit peste cei credincioși și încrezători.
Aceia care au primit solia se apropiau cu atenție și solemnitate de timpul
când sperau să-L întâlnească pe Domnul lor. În fiecare dimineață, simțeau că
prima lor datorie era să obțină dovada că sunt primiți de Dumnezeu. Inimile
lor erau strâns unite, iar ei se rugau mult împreună și unul pentru altul.
Adesea, se adunau împreună în locuri retrase pentru comuniune cu
Dumnezeu, iar rugăciunile de mijlocire se înălțau spre cer de pe câmpuri și
din dumbrăvi. Pentru ei, asigurarea aprobării Mântuitorului era mai necesară
decât hrana zilnică, iar dacă un nor le întuneca mintea, nu își găseau liniștea
până când nu era îndepărtat. Când simțeau mărturia harului iertător, ei
doreau nespus să-L vadă pe Acela pe care îl iubeau în sufletul lor.
DEZAMĂGIȚI, DAR NU PĂRĂSIȚI
Totuși ei au fost dezamăgiți din nou. Timpul de așteptare a trecut, iar
Mântuitorul lor nu a venit. Ei așteptaseră venirea Sa cu o încredere neclintită,
iar acum se simțeau așa cum s-a simțit Maria când, venind la mormântul
Mântuitorului și găsindu-l gol, a vorbit plângând: „Au luat pe Domnul meu și
nu știu unde L-au pus” (Ioan 20,13).
Pentru un timp, lumea necredincioasă a fost reținută de un simțământ de
uimire și de teamă că solia ar putea să fie adevărată. [372] După trecerea datei
stabilite, simțământul acesta nu a dispărut dintr-odată, iar cei din lume nu au
îndrăznit să triumfe asupra celor dezamăgiți, dar când nu s-a văzut niciun
semn al mâniei lui Dumnezeu, ei și-au revenit din temerile lor și au început să
ridiculizeze și să batjocorească din nou. O mare parte dintre aceia care
declaraseră credința în apropiata venire a Domnului au renunțat la această
convingere. Unii care fuseseră foarte încrezători au fost răniți atât de adânc
încât, în mândria lor, au simțit că ar vrea să fugă de lume. Ei s-au plâns de
Dumnezeu asemenea lui Iona și au ales mai degrabă moartea decât viața.
Aceia care își întemeiaseră credința pe opiniile altora, și nu pe Cuvântul lui
Dumnezeu erau acum gata să-și schimbe din nou părerile. Batjocoritorii i-au
câștigat în rândurile lor pe cei slabi și lași și s-au unit cu toții, crezând că de
acum nu vor mai fi nici temeri, nici așteptări. Timpul trecuse, Domnul nu
venise, iar lumea putea să rămână la fel pentru mii de ani.
Credincioșii serioși și sinceri renunțaseră la totul pentru Hristos și
avuseseră parte de prezența Sa ca niciodată înainte. Ei au crezut că îi vestiseră
lumii ultima avertizare și, așteptând să fie primiți în curând în societatea
Domnului lor divin și a îngerilor cerești, ei se retrăseseră într-o mare măsură
din mulțimea necredincioasă. Ei se rugaseră cu o dorință arzătoare: „Vino,
Doamne Isuse, vino repede.” Totuși El nu venise. Iar acum, faptul de a lua din
nou asupra lor povara grea a grijilor și dificultăților vieții și de a suporta
tachinările și disprețul unei lumi batjocoritoare era o încercare grea pentru ei.
Totuși dezamăgirea aceasta nu a fost atât de mare ca aceea prin care au
trecut ucenicii în timpul primei veniri a lui Hristos. Când Domnul Isus a
intrat triumfător în Ierusalim, urmașii Săi au crezut că era pe punctul de a
urca pe tronul lui David și de a elibera poporul Israel de [373] asupritorii lui.
Cu mari speranțe și cu sufletele pline de bucurie, ei se întreceau unul pe altul
în a-I arăta cinste Împăratului lor. Mulți își așterneau hainele ca pe un covor
pe calea Sa ori fluturau înaintea Lui ramuri de palmier. În bucuria lor plină de
entuziasm, ei se uneau aclamând bucuroși: „Osana, Fiul lui David!”
Când fariseii, tulburați și înfuriați de această izbucnire de bucurie, au dorit
ca Domnul Isus să-i mustre pe ucenicii Săi, El a răspuns: „Vă spun că, dacă
vor tăcea ei, pietrele vor striga” (Luca 19,40). Profeția trebuia să se
împlinească. Ucenicii au împlinit planul lui Dumnezeu, și totuși au fost sortiți
unei dezamăgiri amare. La numai câteva zile după aceea, ei au fost martorii
morții pline de agonie a Mântuitorului și L-au depus în mormânt. Nici măcar
una dintre așteptările lor nu se împlinise, iar speranțele lor muriseră odată cu
Isus. Până când Domnul lor nu ieșise triumfător din mormânt, ei nu au
înțeles tot ce fusese prezis de profeție și „că Hristosul trebuia să pătimească și
să învie din morți”. În aceeași modalitate a fost împlinită profeția în perioada
vestirii primei și a celei de a doua solii îngerești. Ele au fost vestite la timpul
potrivit și au adus la îndeplinire lucrarea pe care Dumnezeu a prevăzut-o.
Lumea se așteptase ca întregul sistem al adventismului să fie abandonat,
pentru că timpul a trecut și Domnul Hristos nu a venit. Totuși, în timp ce,
sub ispite puternice, mulți au renunțat la credința lor, unii au rămas fermi. Ei
nu au putut să sesizeze nicio greșeală în calculul perioadelor profetice. Cei
mai abili dintre împotrivitori nu reușiseră să răstoarne poziția lor. Este
adevărat că dăduseră greș cu privire la evenimentul așteptat, dar nici chiar
faptul acesta nu a putut să zguduie credința lor în Cuvântul lui Dumnezeu.
[374]
Dumnezeu nu Și-a părăsit poporul. Duhul Său a rămas cu aceia care nu și-
au negat în grabă lumina pe care o primiseră și nu au început să condamne
mișcarea adventistă. Apostolul Pavel, privind peste veacuri, a scris cuvinte de
încurajare și de avertizare pentru așteptătorii greu încercați din criza aceasta:
„Să nu vă părăsiți dar încrederea voastră, pe care o așteaptă o mare răsplătire!
Căci aveți nevoie de răbdare ca, după ce ați împlinit voia lui Dumnezeu, să
puteți căpăta ce v-a fost făgăduit. Încă puțină, foarte puțină vreme, și Cel ce
vine va veni și nu va zăbovi. Și cel neprihănit va trăi prin credință: dar, dacă
dă înapoi, sufletul Meu nu găsește plăcere în el. Noi însă nu suntem din aceia
care dau înapoi ca să se piardă, ci din aceia care au credință pentru mântuirea
sufletului” (Evrei 10,35-39).
Singura lor cale de a fi în siguranță a fost aceea de a cultiva lumina pe care o
primiseră deja de la Dumnezeu, de a se ține strâns de făgăduințele Sale, de a
continua să cerceteze Scripturile, de a veghea și de a aștepta răbdători să
primească mai multă lumină.
CAPITOLUL 53
SANCTUARUL
Pasajul din Scriptură care, mai presus de toate celelalte pasaje, fusese atât
temelia, cât și pilonul central pentru credința adventistă era declarația: „Până
vor trece două mii trei sute de seri și dimineți; apoi sfântul Locaș va fi
curățit!” (Daniel 8,14). Acestea fuseseră niște cuvinte familiare pentru toți
aceia care crezuseră în apropiata revenire a Domnului. Profeția aceasta era
repetată cu bucurie de buzele a mii de oameni ca fiind cuvântul de ordine al
credinței lor. Toți au simțit că de evenimentele evidențiate în această profeție
depindeau așteptările lor cele mai strălucite și speranțele lor cele mai dragi. Se
dovedise că aceste zile profetice se vor încheia în toamna anului 1844.
Asemenea restului lumii creștine, adventiștii de atunci susțineau că pământul,
sau o parte din el, era sanctuarul, iar curățirea sanctuarului însemna curățirea
pământului prin foc în ultima mare zi. Ei au înțeles că evenimentul acesta va
avea loc la a doua venire a lui Hristos. De aceea, au ajuns la concluzia că
Hristos Se va întoarce pe pământ în anul 1844.
Timpul stabilit sosise, dar Domnul nu a venit. Credincioșii au știut că
declarațiile Cuvântului lui Dumnezeu nu puteau să dea greș și că
interpretarea lor cu privire la profeție trebuia să fie greșită, dar unde era
greșeala? Mulți au tăiat în grabă nodul dificultății, negând că acele 2.300 de
zile s-au încheiat în anul 1844. Totuși, pentru poziția aceasta, nu putea să fie
adusă nicio dovadă, [375, 376] cu excepția faptului că Domnul Hristos nu
venise la data așteptată. Ei au argumentat că, dacă zilele profetice se
încheiaseră în 1844, Hristos ar fi trebuit să fi venit pentru a curăți sanctuarul,
curățind pământul prin foc și că, având în vedere că El nu venise, zilele nu
puteau să se fi încheiat.
Deși majoritatea adventiștilor au renunțat la calculul anterior al perioadelor
profetice și, în consecință, au negat corectitudinea mișcării întemeiate pe acel
calcul, câțiva nu au fost dispuși să renunțe la punctele de credință și la
experiența care au fost susținute de Scripturi și de mărturia deosebită a
Duhului lui Dumnezeu. Ei au crezut că adoptaseră principii de interpretare
temeinice în studiul Scripturilor și că datoria lor era să rămână cu fermitate la
adevărurile pe care le obținuseră deja și, ca urmare, au continuat să meargă pe
aceeași cale a cercetării biblice. Ei și-au revizuit poziția cu rugăciune
stăruitoare și au studiat Scripturile ca să-și descopere greșeala. Pentru că nu
au putut să vadă nicio greșeală în explicarea pe care au dat-o perioadelor
profetice, au fost determinați să examineze mai îndeaproape subiectul
sanctuarului.
SANCTUARUL PĂMÂNTESC ȘI CEL CERESC
În cercetarea lor, ei au aflat că sanctuarul pământesc, construit de Moise la
porunca lui Dumnezeu în conformitate cu modelul care i-a fost arătat pe
munte, a fost „o asemănare pentru vremurile de acum, când se aduc daruri și
jertfe”, că acele două încăperi sfinte erau „chipurile lucrurilor care sunt în
ceruri”, că Hristos, Marele Preot, este un „slujitor al Locului Preasfânt și al
adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul”, că „Hristos
n-a intrat într-un locaș de închinare făcut de mână omenească, după chipul
adevăratului locaș de închinare, ci a intrat chiar în cer, [377] ca să Se
înfățișeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9,9.23; 8,2; 9,24).
Sanctuarul din cer, în care Domnul Isus slujește pentru noi, este marele
original, iar sanctuarul construit de Moise a fost o copie a acestuia. Așa cum
sanctuarul de pe pământ a avut două încăperi, Sfânta și Sfânta Sfintelor, tot
astfel în Sanctuarul ceresc sunt două locuri sfinte. Chivotul care conținea
Legea lui Dumnezeu, altarul tămâierii și alte unelte folosite în serviciul
sanctuarului pământesc își au corespondentul în Sanctuarul ceresc. Într-o
viziune sfântă, lui Ioan i s-a îngăduit să intre în cer și acolo a văzut sfeșnicul și
altarul tămâierii, iar când „templul lui Dumnezeu a fost deschis”, el a văzut
„chivotul legământului” (Apocalipsa 4,5; 8,3; 11,19).
Cei care căutau adevărul au găsit o dovadă indiscutabilă a existenței unui
sanctuar în ceruri. Moise a făcut sanctuarul pământesc după modelul care i-a
fost arătat. Apostolul Pavel a declarat că modelul acela era adevăratul
Sanctuar din cer (Evrei 8,2.5). Apostolul Ioan a mărturisit că văzuse un
sanctuar în ceruri.
În anul 1844, la încheierea celor 2.300 de zile, pe pământ nu mai exista de
multe secole niciun sanctuar, prin urmare, sanctuarul scos în evidență în
declarația: „Până vor trece două mii trei sute de zile, apoi sfântul Locaș va fi
curățit”, trebuia să fie Sanctuarul din cer. Dar cum putea Sanctuarul din cer să
aibă nevoie de curățire? Cercetătorii profeției s-au întors din nou la Scripturi
și au aflat că acea curățire nu era o îndepărtare a murdăriei fizice, deoarece
trebuia să fie făcută cu sânge și, ca urmare, trebuia să fie o curățire de păcat.
Apostolul spune astfel: „Dar, deoarece chipurile lucrurilor care sunt în ceruri,
au trebuit curățite în felul acesta, trebuia ca însăși [378] lucrurile cerești să fie
curățite cu jertfe mai bune decât acestea” (Evrei 9,33).
Pentru a cunoaște mai bine curățirea la care face referire profeția, era
necesară înțelegerea lucrării de slujire din Sanctuarul ceresc. Aceasta putea să
fie cunoscută numai din lucrarea de slujire care s-a desfășurat în sanctuarul
pământesc, deoarece apostolul Pavel declară că preoții care au oficiat acolo au
făcut „o slujbă care este chipul și umbra lucrurilor cerești” (Evrei 8,5).
CURĂȚIREA SANCTUARULUI
După cum păcatele oamenilor din vechime erau transferate simbolic asupra
sanctuarului pământesc, prin sângele jertfei pentru păcat, tot așa păcatele
noastre sunt transferate în fapt asupra Sanctuarului ceresc, prin sângele lui
Hristos. Și după cum curățirea tipică a sanctuarului pământesc era îndeplinită
prin îndepărtarea păcatelor care îl întinaseră, tot așa curățirea reală a celui
ceresc trebuia să fie îndeplinită prin îndepărtarea, sau ștergerea, păcatelor
care sunt înregistrate acolo. Faptul acesta făcea necesară o examinare a
cărților cerești pentru a stabili cine este îndreptățit să beneficieze de ispășirea
săvârșită de Domnul Hristos, prin pocăința de păcat și prin credința în El. Ca
urmare, curățirea Sanctuarului implică o judecată de cercetare. Lucrarea
aceasta trebuia să fie îndeplinită înainte ca Domnul Hristos să vină pentru a-i
salva pe cei din poporul Său, deoarece atunci când vine, răsplata Sa este cu El,
ca să dea fiecărui om după faptele lui (Apocalipsa 22,12).
Astfel, aceia care au urmat lumina progresivă a cuvântului profetic au
înțeles că, în loc de a veni pe pământ, în 1844, la încheierea celor 2.300 de zile
profetice, Domnul Hristos a intrat în Sfânta Sfintelor din Sanctuarul ceresc, în
prezența lui Dumnezeu, pentru a îndeplini lucrarea finală a ispășirii, care
pregătea venirea Sa.
CAPITOLUL 54
A TREIA SOLIE ÎNGEREASCĂ
Când a intrat în Sfânta Sfintelor din Sanctuarul ceresc pentru a îndeplini
lucrarea finală a ispășirii, Domnul Hristos le-a încredințat slujitorilor Săi
ultima solie a milei, care urma să-i fie vestită lumii. Aceasta este avertizarea
îngerului al treilea din Apocalipsa, capitolul 14. Imediat după proclamarea ei,
profetul Îl vede pe Fiul omului venind în slavă pentru secerișul pământului.
Așa cum era profetizat în Scripturi, lucrarea de slujire a Domnului Hristos
în Sfânta Sfintelor a început odată cu încheierea zilelor profetice, în anul
1844. Aceasta este data la care se aplică declarațiile lui Ioan în Apocalipsa:
„Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis: și s-a văzut chivotul
legământului Său” (Apocalipsa 11,19). Chivotul legământului lui Dumnezeu
se află în cea de a doua încăpere a Sanctuarului. Când Domnul Hristos a
intrat acolo pentru a sluji în favoarea celor păcătoși, templul a fost deschis și
s-a văzut chivotul lui Dumnezeu. Maiestatea și puterea lui Dumnezeu le-au
fost descoperite celor care Îl priveau prin credință pe Mântuitorul îndeplinind
lucrarea de mijlocire. Când slava Sa a umplut templul, lumina care venea din
Sfânta Sfintelor a fost revărsată asupra poporului așteptător al Său de pe
pământ.
Prin credință, ei L-au urmat pe Marele Preot din Sfânta în Sfânta Sfintelor
și L-au văzut prezentându-Și sângele înaintea chivotului lui Dumnezeu. În
chivotul sfânt se află Legea Tatălui, aceeași care a fost rostită de [379, 380]
Dumnezeu Însuși în mijlocul tunetelor de pe Sinai și care a fost scrisă cu
degetul Său pe tablele de piatră. Nicio poruncă nu a fost anulată, nicio iotă
sau o frântură nu a fost schimbată. Când i-a dat lui Moise o copie a Legii Sale,
Dumnezeu a păstrat marele original în Sanctuarul ceresc. Pe măsură ce
parcurge poruncile sfinte, căutătorul adevărului găsește, chiar în mijlocul
Decalogului, porunca a patra, așa cum a fost proclamată pentru prima dată:
„Adu-ți aminte de ziua de odihnă ca s-o sfințești. Să lucrezi șase zile și să-ți
faci lucrul tău. Dar ziua a șaptea este ziua de odihnă închinată Domnului,
Dumnezeului tău: să nu faci nicio lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica
ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta.
Căci în șase zile a făcut Domnul cerurile, pământul și marea și tot ce este în
ele, iar în ziua a șaptea S-a odihnit, de aceea a binecuvântat Domnul ziua de
odihnă și a sfințit-o” (Exod 20,8-11).
Duhul lui Dumnezeu a impresionat inima acestor cercetători ai Cuvântului
Său. Ei au fost convinși că, fără să știe, călcaseră porunca a patra, prin
desconsiderarea zilei de odihnă a Creatorului. Ei au început să examineze
dovezile pentru respectarea primei zile a săptămânii în locul zilei pe care
Dumnezeu o sfințise, dar nu au putut să găsească în Scripturi nicio dovadă că
porunca a patra fusese anulată sau că Sabatul fusese schimbat și că
binecuvântarea care a sfințit ziua a șaptea nu fusese înlăturată niciodată. Ei
căutaseră cu sinceritate să cunoască și să împlinească voia lui Dumnezeu, iar
când au înțeles că sunt niște călcători ai Legii Sale, inima li s-a umplut de
întristare. Îndată, și-au dovedit credincioșia față de Dumnezeu respectând
sfințenia Sabatului Său.
Eforturile depuse pentru a răsturna credința lor au fost multe și serioase.
Nimeni nu putea să nu înțeleagă faptul că [381] sanctuarul pământesc era un
simbol sau o copie a modelului ceresc, că Legea aflată în chivotul de pe
pământ era o transcriere exactă a Legii aflate în Sanctuarul din cer și că o
acceptare a adevărului cu privire la Sanctuarul ceresc implica o recunoaștere a
cerințelor Legii lui Dumnezeu, precum și obligația de a respecta Sabatul
poruncii a patra.
Aceia care primiseră lumina despre lucrarea de mijlocire îndeplinită de
Hristos și perpetuitatea Legii lui Dumnezeu au descoperit că acestea erau
adevărurile scoase în evidență de solia a treia. Îngerul declară: „Aici este
răbdarea sfinților care păzesc poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus”
(Apocalipsa 14,12). Afirmația aceasta este precedată de o avertizare solemnă
și îngrozitoare: „Dacă se închină cineva fiarei și icoanei ei și primește semnul
ei pe frunte sau pe mână, va bea și el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat
neamestecat în paharul mâniei Lui” (Apocalipsa 14,9.10). Pentru înțelegerea
acestei solii era necesară o interpretare a simbolurilor folosite. Ce reprezentau
fiara, chipul și semnul? Din nou, aceia care căutau adevărul s-au întors la
studiul profețiilor.
FIARA ȘI CHIPUL EI
Prima fiară reprezintă Biserica Romană, o organizație ecleziastică
îmbrăcată în veșmintele puterii civile, care avea autoritatea de a-i pedepsi pe
toți disidenții ei. Chipul fiarei reprezintă o altă organizație religioasă
îmbrăcată în veșmintele unei puteri asemănătoare. Formarea acestui chip este
lucrarea acelei fiare a cărei apariție pașnică și ale cărei declarații blânde o fac
să fie un simbol atât de izbitor al Statelor Unite. Aici trebuie să fie găsit un
chip al papalității. Când bisericile din țara noastră se vor uni asupra unor
puncte de credință pe care le susțin în comun și [382] vor influența statul să
impună hotărârile lor și să susțină instituțiile lor, atunci America protestantă
va fi format un chip al ierarhiei romane. Atunci, biserica adevărată va fi
asaltată de persecuție, la fel cum a fost poporul lui Dumnezeu din vechime.
Fiara cu coarne ca de miel le poruncește tuturor, „mici și mari, bogați și
săraci, slobozi și robi, să primească un semn pe mâna dreaptă sau pe frunte, și
nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără să aibă semnul acesta, adică
numele fiarei sau numărul numelui ei” (Apocalipsa 13,16.17). Acesta este
semnul cu privire la care avertizează îngerul al treilea. Este semnul primei
fiare, sau al papalității, și, ca urmare, trebuie să fie căutat printre trăsăturile
distinctive ale acelei puteri. Profetul Daniel a declarat că Biserica Romană,
simbolizată de cornul cel mic, urma să se gândească să schimbe vremurile și
Legea (Daniel 7,25), în timp ce apostolul Pavel o descrie ca fiind omul
fărădelegii (2 Tesaloniceni 2,3.4), care avea să se înalțe mai presus de
Dumnezeu. Papalitatea putea să se înalțe mai presus de Dumnezeu numai
schimbând Legea Sa, pentru că oricine respectă în cunoștință de cauză o lege
schimbată în felul acesta va acorda cinstea supremă acelei puteri care a făcut
schimbarea.
Porunca a patra, pe care Roma a îndrăznit să o înlăture, este singura
poruncă a Decalogului care Îl indică pe Dumnezeu ca fiind Creatorul
cerurilor și al pământului, deosebindu-L în felul acesta pe Dumnezeul cel
adevărat de dumnezeii falși. Sabatul a fost instituit pentru a comemora
lucrarea creației și, ca urmare, pentru a îndrepta mintea oamenilor spre
Dumnezeul cel adevărat și viu. Puterea Sa creatoare este citată pretutindeni în
Scripturi ca fiind dovada că Dumnezeul lui Israel este superior zeităților
păgâne. Dacă Sabatul ar fi fost respectat întotdeauna, gândurile și
sentimentele oamenilor ar fi fost conduse la Creatorul lor, ca obiect al
venerației și închinării și [383] nu ar mai fi existat niciun idolatru, ateu sau
necredincios.
Instituția care Îl indică pe Dumnezeu ca fiind Creatorul este un semn al
dreptului Său de a avea autoritate asupra făpturilor pe care le-a făcut.
Schimbarea Sabatului este semnul autorității Bisericii Romane. Aceia care,
deși înțeleg cerințele poruncii a patra, aleg să respecte un sabat fals, în locul
Sabatului adevărat, prin faptul acesta, îi aduc omagiu puterii care a impus
sabatul fals.
O SOLIE SOLEMNĂ
Solia îngerului al treilea conținea amenințarea cea mai înspăimântătoare
care le-a fost adresată vreodată muritorilor. Un păcat care face să coboare
mânia lui Dumnezeu neamestecată cu milă trebuie să fie îngrozitor. Oamenii
nu trebuie să fie lăsați în întuneric cu privire la acest subiect important, iar
avertizarea împotriva acestui păcat trebuie să-i fie vestită lumii înainte de
venirea judecăților lui Dumnezeu, pentru ca toți să știe de ce urmează să fie
loviți și să aibă șansa de a scăpa.
În miezul acestui mare conflict s-au dezvoltat două clase opuse. O clasă „se
închină fiarei și chipului ei și primește semnul ei”, aducând asupra ei
judecățile înspăimântătoare cu care a amenințat îngerul al treilea. Cealaltă
clasă, aflată într-un contrast izbitor cu lumea, „păzește poruncile lui
Dumnezeu și credința lui Isus” (Apocalipsa 14,9.12).
Adevărurile care li s-au descoperit celor ce primiseră solia îngerului al
treilea erau cruciale. Când și-au revăzut experiența de la prima vestire a celei
de a doua veniri și până la trecerea datei prevăzute în 1844, ei au înțeles
explicația dezamăgirii lor, iar speranța și bucuria le-au însuflețit inima din
nou. Lumina sanctuarului a iluminat trecutul, prezentul [384] și viitorul, iar
ei au știut că Dumnezeu îi condusese prin providența Sa negreșită. Acum, cu
un curaj și o credință mai fermă, ei s-au unit în vestirea avertizării îngerului al
treilea. De la 1844, ca o împlinire a profeției din solia îngerului al treilea,
atenția lumii a fost atrasă spre Sabatul adevărat și un număr tot mai mare de
oameni se întorc fără încetare la respectarea zilei sfinte a lui Dumnezeu.
CAPITOLUL 55
O PLATFORMĂ NECLINTITĂ
Am văzut un grup de oameni care stăteau neclintiți și atenți, care nu îi
aprobau în niciun fel pe aceia care voiau să tulbure credința lor bine
întemeiată. Dumnezeu îi privea cu o expresie de aprobare. Mi-au fost arătați
trei pași – prima, a doua și a treia solie îngerească. Îngerul meu însoțitor a zis:
„Vai de cel care ar muta o piatră sau ar clinti un ac din cele trei solii! Înțelegerea
acestor solii este de o importanță vitală. Destinul sufletelor depinde de felul în
care sunt primite.”
Am fost condusă din nou prin istoria vestirii acestor solii și am văzut cât de
scump plătiseră cei din poporul lui Dumnezeu pentru experiența lor. Ea
fusese obținută prin multă suferință și lupte aspre. Dumnezeu îi condusese
pas cu pas până când îi așezase pe o platformă solidă și neclintită. Am văzut
persoane care se apropiau de platformă și cercetau temelia. Unele pășeau
imediat pe ea cu bucurie. Altele începeau să găsească defecte la temelie. Ele
doreau să fie făcute îmbunătățiri pentru ca platforma să fie mai bună, iar
oamenii, mai fericiți.
Unii au coborât de pe platformă pentru a o cerceta și au declarat că fusese
pusă greșit. Totuși am văzut că aproape toți au stat cu fermitate pe platformă
și i-au îndemnat pe aceia care coborâseră de pe ea să înceteze a-și exprima
nemulțumirile, pentru că Dumnezeu [386] era Maestrul Ziditor, iar ei luptau
împotriva Sa. Ei și-au adus aminte de lucrarea minunată a lui Dumnezeu, care
îi condusese pe platforma cea neclintită, și-au ridicat ochii spre cer și, la
unison, L-au lăudat pe Dumnezeu cu voce tare. Faptul acesta i-a influențat pe
unii dintre aceia care se plânseseră și părăsiseră platforma și, cu un chip
umilit, au urcat iarăși pe ea.
REPETAREA EXPERIENȚEI IUDEILOR
Atenția mi-a fost îndreptată înapoi spre propovăduirea primei veniri a
Domnului Hristos. Ioan Botezătorul a fost trimis în duhul și puterea lui Ilie
pentru a pregăti calea lui Isus. Aceia care au respins mărturia lui Ioan nu au
beneficiat de învățăturile lui Isus. Împotrivirea față de solia care a vestit
venirea Sa i-a pus într-un loc unde nu au putut să primească imediat dovada
cea mai puternică a faptului că El era Mesia. Satana i-a determinat pe aceia
care au respins solia lui Ioan să meargă mai departe, și anume să-L respingă și
să-L răstignească pe Hristos. Prin faptul acesta, ei s-au pus într-o situație în
care nu au putut să primească binecuvântarea din Ziua Cincizecimii, care i-ar
fi învățat calea spre Sanctuarul ceresc.
Sfâșierea perdelei din templu a arătat că jertfele și rânduielile iudaice nu
aveau să mai fie primite. Jertfa cea mare fusese adusă și fusese primită, iar
Duhul Sfânt, care a coborât în Ziua Cincizecimii, a condus gândurile
ucenicilor de la sanctuarul pământesc la cel ceresc, unde Domnul Isus intrase
cu propriul sânge pentru a le împărtăși ucenicilor Săi beneficiile ispășirii Sale.
Dar iudeii au rămas într-un întuneric deplin. Ei au pierdut toată lumina pe
care ar fi putut să o aibă cu privire la Planul de Mântuire și au continuat să se
încreadă în jertfele și darurile lor inutile. Sanctuarul ceresc luase locul celui
pământesc, totuși evreii nu știau despre [387] schimbarea aceasta. Ca urmare,
ei nu au putut să beneficieze de mijlocirea Domnului Hristos în Locul Sfânt.
Mulți privesc cu oroare comportamentul iudeilor care L-au respins și L-au
răstignit pe Hristos și, când citesc istoria acestui abuz rușinos, ei cred că Îl
iubesc și că nu L-ar fi negat niciodată, așa cum a făcut Petru, nici nu L-ar fi
răstignit așa cum au făcut iudeii. Totuși Dumnezeu, care citește inimile
tuturor, a pus la încercare dragostea pe care ei au declarat că o simt pentru
Isus.
Tot cerul a privit cu interesul cel mai adânc primirea soliei primului înger.
Totuși mulți care au declarat că Îl iubesc pe Isus și care au vărsat lacrimi când
au citit povestea crucii au râs de vestea bună a revenirii Sale. În loc de a primi
solia cu bucurie, ei au declarat că aceasta era o amăgire. Ei i-au urât pe aceia
care au iubit venirea Sa și i-au dat afară din biserici. Aceia care au respins
prima solie nu au putut să beneficieze de cea de a doua, nici de solia
strigătului de la miezul nopții, care urma să-i pregătească să intre cu Isus, prin
credință, în Sfânta Sfintelor din Sanctuarul ceresc. Prin respingerea celor
două solii anterioare, și-au întunecat înțelegerea într-o asemenea măsură
încât nu pot să vadă nicio lumină în solia îngerului al treilea, care arată calea
spre Sfânta Sfintelor.
CAPITOLUL 56
AMĂGIRILE LUI SATANA
Satana a început să amăgească încă din Eden. El i-a zis Evei: „Hotărât că nu
veți muri.” Aceasta a fost prima lecție a lui Satana cu privire la nemurirea
sufletului, iar el a continuat să prezinte amăgirea aceasta din vremea aceea și
până în prezent și va continua să o prezinte până când robia copiilor lui
Dumnezeu se va încheia. Atenția mi-a fost îndreptată spre Adam și Eva în
Eden. Ei au mâncat din pomul oprit, iar apoi în jurul pomului vieții a fost
pusă o sabie de foc, iar Adam și Eva au fost alungați din grădină, ca nu cumva
să mănânce din pomul vieții și să ajungă niște păcătoși nemuritori. Roadele
acestui pom aveau rolul de a perpetua nemurirea. Am auzit un înger
întrebând: „Cine din familia lui Adam a trecut de acea sabie de foc și a
mâncat din pomul vieții?” Am auzit un alt înger răspunzând: „Nimeni din
familia lui Adam nu a trecut de sabia de foc și nu a mâncat din pomul acela,
ca urmare nu există niciun păcătos nemuritor.” Sufletul care păcătuiește va
suferi o moarte veșnică – o moarte din care nu va fi nicio speranță a învierii,
iar mânia lui Dumnezeu va fi împăcată.
Eu m-am mirat că Satana a putut să aibă un succes atât de mare în a-i face
pe oameni să creadă că declarația lui Dumnezeu: „Sufletul care păcătuiește
acela va muri” (Ezechiel 18,4) înseamnă că sufletul care păcătuiește nu va
muri, ci va trăi veșnic în chinuri. Îngerul a spus: „Viața este viață, indiferent
[388, 389] dacă este în durere sau în fericire. Moartea este lipsită de durere, de
bucurie și de ură.”
Satana le-a spus îngerilor lui să facă un efort deosebit pentru a răspândi
minciuna care i-a fost repetată Evei în Eden – „Hotărât că nu veți muri”.
Când ideea aceasta falsă a fost primită de oameni și au fost determinați să
creadă că omul era nemuritor, Satana i-a determinat pe oameni să creadă că
păcătosul va trăi într-un chin veșnic. Apoi, a fost pregătită calea ca Satana să
lucreze prin reprezentanții lui și să-L înfățișeze pe Dumnezeu înaintea
oamenilor ca fiind un tiran răzbunător – unul care îi aruncă în iad pe toți
aceia care nu Îl mulțumesc și îi face să simtă pentru totdeauna mânia Sa, iar
în timp ce ei suferă un chin de nedescris și se zvârcolesc în flăcări veșnice, El
este arătat privind la ei cu satisfacție. Satana a știut că, dacă ideea aceasta falsă
va fi primită, Dumnezeu va fi urât de mulți, în loc de a fi iubit și adorat, și de
asemenea a știut că mulți vor fi determinați să creadă că amenințările
Cuvântului lui Dumnezeu nu se vor împlini literal, pentru că ar fi împotriva
caracterului Său binevoitor și iubitor să trimită în chinuri veșnice făpturile pe
care le crease.
O altă extremă pe care Satana i-a determinat pe oameni să o adopte este
aceea de a trece cu vederea în totalitate dreptatea lui Dumnezeu și
amenințările Cuvântului Său și de a-L reprezenta ca fiind atât de milos încât
va face să nu piară nimeni, ci toți, atât cei sfinți, cât și cei păcătoși, vor fi
mântuiți, în cele din urmă, și primiți în Împărăția Sa.
Ca urmare a ideilor populare false cu privire la nemurirea sufletului și la
chinul fără sfârșit, Satana profită de o altă clasă de oameni și îi determină să
considere că Biblia este o carte neinspirată. Ei cred că ea prezintă multe
lucruri bune, dar nu se pot baza pe ea și nu pot să o iubească, pentru că au
fost învățați că ea promovează învățătura despre iadul veșnic. [390]
O altă clasă de oameni este condusă de Satana chiar mai departe, așa încât
să nege existența lui Dumnezeu. Ei nu pot să vadă nicio consecvență în
caracterului Dumnezeului Bibliei, dacă El va aduce torturi îngrozitoare
pentru veșnicie asupra unei părți din familia omenească. Ca urmare, ei neagă
atât Biblia, cât și pe Autorul ei și consideră că moartea este un somn veșnic.
Mai există și o altă clasă de oameni care sunt temători și timizi. Pe aceștia,
Satana îi ispitește să săvârșească păcate și, după ce au păcătuit, el le spune că
plata păcatului nu este moartea, ci o viață de torturi îngrozitoare, care
urmează a fi suportate de-a lungul veacurilor fără sfârșit ale veșniciei. Printr-o
asemenea exagerare a ororilor unui iad fără sfârșit, el pune stăpânire pe
mintea lor slabă, iar ei își pierd rațiunea. Apoi, Satana și îngerii lui tresaltă, iar
cei necredincioși și ateii se unesc pentru a aduce reproșuri creștinismului. Ei
declară că aceste rele sunt rezultatele naturale ale credinței în Biblie și în
Autorul ei, în timp ce ele sunt rezultatele acceptării unei erezii populare.
SCRIPTURILE SUNT O APĂRARE SIGURĂ
Am văzut că oștirile cerești erau pline de indignare din cauza acestei lucrări
nerușinate a lui Satana. Am întrebat de ce trebuia să se îngăduie ca toate
aceste amăgiri să aibă influență asupra minții oamenilor, în timp ce îngerii lui
Dumnezeu erau atât de puternici și, dacă li s-ar fi poruncit, ei ar fi putut să
anihileze cu ușurință puterea vrăjmașului. Apoi, am văzut că Dumnezeu știa
că Satana va încerca orice șiretlic pentru a-l nimici pe om, prin urmare El
făcuse în așa fel încât Cuvântul Său să fie scris, iar planurile Sale cu privire la
neamul omenesc să fie prezentate cu atâta claritate încât nici cel mai slab să
nu fie nevoit să greșească. După ce i-a dat omului Cuvântul Său, El l-a păstrat
cu atenție, ca să nu fie nimicit de Satana, de îngerii lui sau de vreunul dintre
reprezentanții săi. În timp ce alte cărți puteau să fie distruse, aceasta urma să
fie nemuritoare. Aproape de încheierea timpului, [391] când amăgirile lui
Satana vor spori, Cuvântul lui Dumnezeu este multiplicat, așa încât oricine
dorește să poată avea un exemplar și, dacă vor dori oamenii, vor putea să se
înarmeze împotriva amăgirilor și a minunilor mincinoase ale lui Satana.
Am văzut că Dumnezeu păzise Biblia într-o modalitate deosebită, totuși,
când exemplarele erau puține, oamenii învățați au schimbat cuvintele în
câteva locuri, crezând că o fac să fie mai clară, în timp ce, în realitate, ei au
făcut de neînțeles ce era clar, așa încât textul a înclinat spre susținerea
concepțiilor lor prestabilite, care erau guvernate de tradiție. Cu toate acestea,
am văzut că, în ansamblu, Cuvântul lui Dumnezeu constituie un lanț
desăvârșit, în care verigile sunt legate între ele și o parte explică o altă parte.
Căutătorii adevărați ai adevărului nu sunt nevoiți să greșească, deoarece nu
numai că Biblia este simplă și clară în prezentarea căii vieții, dar și Duhul
Sfânt este dat spre a călăuzi în vederea înțelegerii acelei căi a vieții care este
descoperită în ea.
Am văzut că îngerii lui Dumnezeu nu exercită niciodată un control asupra
minții oamenilor. Dumnezeu îi prezintă omului viața și moartea, iar omul
poate să aleagă. Mulți doresc viața, dar continuă să meargă pe calea cea largă.
Ei aleg să se răzvrătească împotriva guvernării lui Dumnezeu, fără a lua în
considerare harul și mila Sa cea mare, care s-au manifestat prin faptul că L-a
dat pe Fiul Său să moară pentru ei. Aceia care nu aleg să primească mântuirea
plătită atât de scump trebuie să fie pedepsiți. Totuși am văzut că Dumnezeu
nu-i va trimite în iad ca să suporte un chin fără sfârșit, nici nu îi va lua în cer,
deoarece, dacă i-ar duce în tovărășia celor curați și sfinți, ei s-ar simți nespus
de nefericiți. Dumnezeu îi va nimici cu desăvârșire, ca și când nu ar fi existat
niciodată, iar atunci dreptatea Sa va fi împlinită. El l-a făcut pe om din țărâna
pământului, iar cei neascultători și nesfinți vor fi mistuiți de foc și se vor
întoarce înapoi în țărână. Am văzut că bunăvoința și [392] mila lui
Dumnezeu în această privință ar trebui să-i determine pe toți să admire
caracterul Său și să adore Numele Său sfânt. După ce nelegiuiții sunt nimiciți
de pe pământ, întreaga oștire îngerească va spune: „Amin!”
Satana privește cu o mare satisfacție la aceia care, deși pretind că poartă
numele lui Hristos, totuși se prind strâns de amăgirile pe care le-a inventat el
însuși. Lucrarea lui continuă să fie aceea de a concepe amăgiri noi, iar puterea
și iscusința lui în direcția aceasta sporesc fără încetare. El i-a determinat pe
reprezentanții Săi, papi și preoți, să se înalțe pe ei înșiși și să-i stârnească pe
oameni să-i persecute cu înverșunare și să-i nimicească pe aceia care nu sunt
dispuși să accepte amăgirile lui. Oh, ce suferință și agonie vor fi făcuți să
îndure urmașii prețioși ai lui Hristos! Îngerii au păstrat un raport credincios
cu privire la toate aceste suferințe. Satana și îngerii lui le-au spus triumfători
îngerilor care le slujeau acestor sfinți suferinzi că nu va mai rămâne niciun
creștin adevărat pe pământ, pentru că toți vor fi uciși. Am văzut că, în timpul
persecuțiilor, biserica lui Dumnezeu era curată. Nu era niciun pericol ca
oamenii corupți să intre în ea, pentru că, toți creștinii adevărați, care
îndrăzneau să-și declare credința, erau în pericolul de a fi trași pe roată, arși
pe rug și de a suferi toate torturile pe care Satana și îngerii lui răi puteau să le
inventeze sau să le inspire minții oamenilor.
CAPITOLUL 57
SPIRITISMUL
Învățătura despre nemurirea naturală a sufletului a pregătit calea pentru
spiritismul modern. Dacă morții sunt primiți în prezența lui Dumnezeu și a
îngerilor sfinți și au privilegiul de a cunoaște mult mai mult decât au cunoscut
înainte, de ce nu s-ar întoarce pe pământ pentru a-i ilumina și învăța pe cei
vii? Cum ar putea aceia care cred în starea conștientă în moarte să respingă
ceva care ar veni la ei ca o lumină transmisă de spirite proslăvite? Aici se află
un mijloc considerat sfânt, prin care Satana lucrează pentru realizarea
scopurilor lui. Îngerii căzuți, care împlinesc poruncile lui Satana, apar sub
forma unor soli veniți din lumea spiritelor. În timp ce pretind a-i pune pe cei
vii în legătură cu cei morți, Satana își exercită influența fascinantă asupra
minții lor.
El are chiar și puterea de a face să apară înaintea oamenilor prietenii lor
decedați. Contrafacerea este perfectă, înfățișarea familiară, cuvintele și tonul
vocii sunt reproduse cu o claritate uimitoare. Mulți sunt mângâiați de
asigurarea că persoanele care le-au fost dragi se bucură de fericirea cerului,
fără să suspecteze pericolul de a asculta duhurile amăgitoare și învățăturile
dracilor.
Odată ce au fost făcuți să creadă că morții se întorc realmente pentru a sta
de vorbă cu ei, Satana va face să apară înaintea lor oameni care au murit
nepregătiți pentru a-L întâlni pe Hristos la a doua Sa venire. [393, 394] Ei
pretind că sunt fericiți în cer și chiar că ocupă o poziție înaltă acolo, iar astfel
se răspândește larg ideea falsă că nu se face nicio deosebire între cei
neprihăniți și cei nelegiuiți. Pretinșii vizitatori din lumea spiritelor adresează,
uneori, avertizări și atenționări care se dovedesc a fi corecte. Apoi, după ce
încrederea este obținută, ei prezintă învățături care subminează direct
credința în Scripturi. Cu aparența unui interes profund pentru bunăstarea
prietenilor lor de pe pământ, ei introduc ideile false cele mai periculoase.
Faptul că afirmă unele adevăruri și, uneori, sunt în stare să prezică
evenimente viitoare conferă declarațiilor lor o aparență de temeinicie, ca și
când ar fi adevărurile cele mai sfinte ale Bibliei. Legea lui Dumnezeu este dată
la o parte, Duhul harului este disprețuit, sângele legământului este tratat ca un
lucru nesfânt. Spiritele neagă divinitatea lui Hristos și Îl așază chiar și pe
Creator pe același nivel cu ele însele. Astfel, sub o deghizare nouă, marele rebel
continuă să-și ducă mai departe lupta împotriva lui Dumnezeu, care a început
în cer și a continuat pe pământ aproape șase mii de ani.
Mulți caută să explice manifestările spiritiste atribuindu-le întru totul
fraudei și dexterității mediilor spiritiste. Deși este adevărat că rezultatele
înșelăciunii au fost înfățișate adesea ca fiind niște manifestări adevărate, au
existat și manifestări evidente ale unei puteri supranaturale. Ciocăniturile
misterioase cu care a început spiritismul modern nu au fost rezultatul
înșelăciunii sau al șireteniei omenești, ci au fost lucrarea directă a îngerilor
răi, care au inițiat în felul acesta una dintre amăgirile cele mai pline de succes
în nimicirea sufletelor. Mulți vor fi prinși în capcană prin credința că
spiritismul este doar o impostură omenească, dar când vor fi puși față în față
cu manifestări pe care nu vor putea să le considere altfel [395] decât
supranaturale, vor fi amăgiți și determinați să le accepte ca fiind marea putere
a lui Dumnezeu.
Oamenii aceștia trec cu vederea mărturia Scripturilor cu privire la minunile
săvârșite de Satana și îngerii lui. Magicienii faraonului din timpul lui Moise
au fost făcuți în stare să contrafacă lucrarea lui Dumnezeu cu ajutorul lui
Satana. Apostolul Ioan a descris puterea făcătoare de minuni care se va
manifesta în zilele din urmă, declarând: „Săvârșea semne mari, până acolo că
făcea chiar să se coboare foc din cer pe pământ, în fața oamenilor. Și amăgea
pe locuitorii pământului prin semnele pe care i se dăduse să le facă în fața
fiarei. Ea a zis locuitorilor pământului să facă o icoană fiarei, care avea rana de
sabie și trăia” (Apocalipsa 13,13.14). Aici nu este menționat un simplu
impostor. Oamenii sunt amăgiți de minunile pe care slujitorii lui Satana au
puterea de a le face, nu de minuni pe care se prefac a le face.
VRĂJITORIE ÎN FORMĂ MODERNĂ
Însuși numele de vrăjitorie este tratat în prezent cu dispreț. Pretenția că
oamenii pot să aibă contacte cu spiritele rele este considerată o fabulă a Evului
Întunecat. Totuși spiritismul, ai cărui adepți sunt în număr de sute de mii și
chiar milioane și care și-a făcut loc în cercurile științifice, a invadat bisericile
și a găsit favoare printre organizațiile legislative și chiar la curțile regilor.
Acest mamut al amăgirii nu este altceva decât o reînviere, cu o nouă mască, a
vrăjitoriei care a fost condamnată și interzisă în vechime.
Satana îi ademenește pe oamenii de acum așa cum a amăgit-o pe Eva,
stârnind dorința de a obține cunoașterea interzisă. El spune: „Veți fi ca
Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Geneza 3,5). Totuși înțelepciunea pe
care o oferă spiritismul este aceea pe care a descris-o apostolul Iacov și care
„nu vine de sus, ci este pământească, firească, drăcească” (Iacov 3,15). [396]
Prințul întunericului are o minte iscusită și își adaptează cu abilitate ispitele
pentru oameni din orice mediu cultural sau social. El lucrează „cu toate
amăgirile nelegiuirii pentru cei ce sunt pe calea pierzării, pentru că n-au
primit dragostea adevărului ca să fie mântuiți”, ca să câștige controlul asupra
oamenilor, dar nu poate să își atingă scopul, dacă ei nu se supun de bunăvoie
ispitelor lui. Aceia care se așază sub puterea lui, îngăduindu-și propriile
trăsături rele de caracter, nu-și dau seama unde se va sfârși calea lor.
Ispititorul îi ruinează, iar apoi îi folosește pentru ruinarea altora.
NIMENI NU TREBUIE SĂ FIE ÎNȘELAT
Nimeni nu trebuie să fie înșelat de declarațiile mincinoase ale spiritismului.
Dumnezeu i-a dat lumii suficientă lumină pentru a-i face în stare pe oameni
să descopere capcana. Dacă nu ar fi existat nicio altă dovadă, ar trebui să fie
suficient pentru creștini faptul că spiritele nu fac nicio deosebire între
neprihănire și păcat, între cel mai nobil și mai curat dintre apostolii lui
Hristos și cel mai degradat dintre slujitorii lui Satana. Prin faptul că îi prezintă
pe oamenii cei mai josnici ca fiind în cer și aflându-se pe o poziție înaltă
acolo, Satana îi declară realmente lumii: „Nu contează cât de nelegiuit ești, nu
contează dacă tu crezi sau nu în Dumnezeu și în Biblie. Trăiește cum îți place,
cerul este căminul tău.”
Mai mult, apostolii personificați de aceste spirite mincinoase sunt făcuți să
contrazică lucrurile pe care le-au scris la îndemnul Duhului Sfânt când au fost
pe pământ. Ei neagă originea divină a Bibliei și, astfel, dărâmă temelia
nădejdii creștine și înlătură lumina care descoperă calea spre cer.
Satana face lumea să creadă că Biblia este o simplă ficțiune sau cel puțin o
carte potrivită pentru perioada copilăriei omenirii, dar acum nu mai trebuie
să fie luată în considerare, ci să fie dată la o parte ca fiind învechită. El susține
că manifestările spiritiste au luat locul Cuvântului lui Dumnezeu. [397]
Spiritismul este un mijloc aflat în totalitate sub controlul lui și, prin
intermediul său, poate face lumea să creadă ce vrea el. Satana pune în umbră,
exact acolo unde vrea el, Cartea care urmează să-i judece atât pe el, cât și pe
urmașii lui și Îl prezintă pe Mântuitorul lumii ca fiind doar un simplu om.
Așa cum soldații gărzii romane care au păzit mormântul lui Isus au răspândit
minciuna sugerată de preoți și conducători pentru a nega învierea Sa, tot
astfel, credincioșii manifestărilor spiritiste încearcă să facă să pară că în viața
Mântuitorului nu se află nimic miraculos. După ce încearcă să-L pună în
umbră pe Isus, ei atrag atenția asupra propriilor minuni, declarând că acestea
depășesc cu mult lucrările lui Hristos.
Profetul Isaia spune: „Dacă vi se zice însă: ’Întrebați pe cei ce cheamă
morții și pe cei ce spun viitorul, care șoptesc și bolborosesc’, răspundeți: ’Nu
va întreba oare un popor pe Dumnezeul său? Va întreba el pe cei morți
pentru cei vii? La lege și la mărturie!’ Căci, dacă nu vor vorbi așa, nu vor mai
răsări zorile pentru poporul acesta” (Isaia 8,19.20). Dacă ar fi fost dispuși să
primească adevărul care este prezentat atât de clar în Scripturi și care spune
că morții nu știu nimic, oamenii ar vedea în declarațiile și manifestările
spiritismului lucrarea lui Satana care acționează cu putere, semne și minuni
mincinoase. Totuși, în loc să renunțe la libertatea care e așa de plăcută inimii
firești și la păcatele pe care le iubesc, mulțimile își închid ochii în fața luminii
și merg înainte, neținând cont de avertizări, în timp ce Satana continuă să-și
întindă capcanele în jurul lor, iar oamenii ajung să fie prada lui. „Pentru că n-
au primit dragostea adevărului ca să fie mântuiți”, de aceea „Dumnezeu le
trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună”. (2 Tesaloniceni
2,10.11)
Aceia care se împotrivesc spiritismului [398] nu se împotrivesc doar unor
oameni, ci lui Satana și îngerilor săi. Ei au întrat într-o luptă împotriva
căpeteniilor, puterilor și duhurilor rele care se află în locurile înalte. Satana nu
va ceda niciun centimetru de teren, în timp ce este respins de puterea solilor
cerești. Cei din poporul lui Dumnezeu trebuie să fie în stare să-l înfrunte așa
cum l-a înfruntat Mântuitorul, prin cuvintele: „Este scris.” Satana poate să
citeze Scriptura și acum ca în zilele lui Hristos, iar el va perverti învățăturile ei
așa încât să susțină amăgirile lui. Totuși declarațiile clare ale Bibliei vor
asigura arme puternice pentru fiecare luptă.
Aceia care vor rezista în timpul primejdiei trebuie să înțeleagă mărturia
Scripturilor cu privire la natura omului și cu privire la starea omului în
moarte, deoarece în viitorul apropiat mulți vor fi confruntați de spiritele
diavolilor, care vor personifica rude sau prieteni dragi și vor declara ereziile
cele mai periculoase. Acești vizitatori vor face apel la simpatiile noastre cele
mai duioase și vor săvârși minuni ca să-și susțină pretențiile. Trebuie să fim
pregătiți să ne opunem, prezentând adevărul Bibliei care arată că morții nu
știu nimic și că aceia care apar în felul acesta sunt duhurile diavolilor.
Satana s-a pregătit multă vreme pentru efortul lui final de a înșela lumea.
Temelia lucrării lui a fost pusă prin asigurarea dată lui Eva în Eden: „Hotărât,
că nu veți muri: … în ziua când veți mânca din el, vi se vor deschide ochii și
veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Geneza 3,4.5). El a pregătit
puțin câte puțin calea pentru capodopera amăgirii lui prin dezvoltarea
spiritismului. Satana nu a ajuns încă la realizarea deplină a planurilor lui, dar
va ajunge la ea în timpul rămășiței, iar lumea va fi atrasă în rândurile acestei
amăgiri. Oamenii sunt adormiți repede într-o stare de siguranță fatală și vor fi
treziți doar de revărsarea mâniei lui Dumnezeu.
CAPITOLUL 58
STRIGĂTUL DE LA MIEZUL NOPȚII
Am văzut îngeri care alergau încoace și încolo în cer, coborând pe pământ
și urcând din nou la cer pentru a pregăti împlinirea unui eveniment
important. Apoi, am văzut un alt înger puternic a cărui misiune era să
coboare pe pământ pentru a se alătura îngerului al treilea și pentru a întări
solia lui. Îngerului i-a fost dată o slavă și o mare putere, iar când acesta a
coborât, pământul a fost luminat de slava lui. Lumina care îl însoțea pe
îngerul acesta a pătruns pretutindeni, în timp ce el striga cu o voce foarte
puternică: „A căzut, a căzut Babilonul cel mare! A ajuns un locaș al dracilor, o
închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate și
urâte” (Apocalipsa 18,2).
Solia căderii Babilonului, așa cum a fost vestită de îngerul al doilea, este
repetată cu o menționare suplimentară a corupției care a intrat în biserici
după 1844. Lucrarea acestui înger vine la timpul potrivit, pentru a se alătura
în ultima mare lucrare a vestirii soliei îngerului al treilea, care ajunge să fie
foarte puternică. În felul acesta, cei din poporul lui Dumnezeu sunt pregătiți
să reziste în ceasul ispitirii, cu care urmează să se confrunte curând. Am văzut
că o lumină mare se afla peste ei, iar ei se uneau pentru a proclama fără teamă
soliei îngerului al treilea.
Îngerii au fost trimiși să îl ajute pe îngerul cel puternic din cer și am auzit
voci care păreau să răsune pretutindeni: „Ieșiți din mijlocul ei, poporul Meu,
ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu fiți loviți [399, 400] cu urgiile ei!
Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit și au ajuns până în cer; și Dumnezeu Și-
a adus aminte de nelegiuirile ei” (Apocalipsa 18,4.5). Solia aceasta părea să fie
o adăugare la solia a treia, alăturându-i-se atunci când strigătul de la miezul
nopții s-a unit cu solia îngerului al doilea, în 1844. Slava lui Dumnezeu s-a
aflat peste sfinții care așteptau cu răbdare, iar ei au vestit fără teamă ultima
avertizare solemnă, proclamând căderea Babilonului și chemându-i pe cei
care alcătuiesc poporul lui Dumnezeu să iasă din Babilon, ca să scape de
soarta lui îngrozitoare.
Lumina care a fost răspândită peste cei care așteptau venirea lui Hristos a
pătruns pretutindeni, iar aceia care se aflau în biserici și aveau o oarecare
lumină, care nu auziseră și nu respinseseră cele trei solii, au ascultat chemarea
și au părăsit bisericile căzute. De când soliile acestea fuseseră vestite, unii
copii crescuseră, ajungând la vârsta responsabilității, iar lumina a strălucit
asupra lor și ei au avut privilegiul de a alege viața sau moartea. Unii au ales
viața și au trecut de partea acelora care Îl așteptau pe Domnul lor și respectau
toate poruncile Sale. Solia a treia trebuia să își îndeplinească lucrarea, pentru
că toți oamenii urmau să fie puși la încercare cu privire la ea, iar cei prețioși
au fost chemați să iasă din organizațiile lor religioase.
O putere convingătoare i-a impresionat pe cei sinceri, în timp ce
manifestarea puterii lui Dumnezeu i-a făcut pe prietenii și rudele lor
necredincioase să se teamă și să fie reținuți, așa încât aceștia nici nu au
îndrăznit, nici nu au avut puterea de a-i împiedica pe aceia care simțeau
lucrarea Duhului lui Dumnezeu asupra lor. Ultima chemare le-a fost vestită
până și sclavilor sărmani, iar cei evlavioși dintre ei și-au înălțat cântecele de
bucurie nespusă în așteptarea eliberării lor fericite. Stăpânii lor nu au putut
[401] să-i oprească, deoarece teama și uluirea i-au făcut să păstreze tăcerea.
Au fost săvârșite minuni uimitoare, bolnavii au fost vindecați, iar semnele și
minunile i-au însoțit pe cei credincioși. Dumnezeu a fost prezent în lucrare și
fiecare sfânt și-a urmat propria conștiință fără să se teamă de consecințe și s-a
alăturat acelora care păzeau toate poruncile lui Dumnezeu. Ei au vestit cu
putere solia a treia până la mari depărtări. Am văzut că vestirea soliei acesteia
se va încheia cu o putere nespus mai mare decât solia strigătului de la miezul
nopții.
Slujitorii lui Dumnezeu, înzestrați cu putere de sus, cu fețele luminate,
strălucind de o consacrare sfântă, au înaintat pentru a proclama solia din cer.
Sufletele care erau răspândite în toate organizațiile religioase au răspuns la
chemare, iar cei prețioși au fost grăbiți să iasă din bisericile blestemate, așa
cum Lot a fost grăbit să iasă din Sodoma înainte de nimicirea ei. Cei din
poporul lui Dumnezeu au fost întăriți de slava nespusă care se afla asupra lor
din abundență și îi pregătea să suporte ceasul ispitirii. Am auzit pretutindeni
o mulțime de voci spunând: „Aici este răbdarea sfinților, care păzesc
poruncile lui Dumnezeu și credința lui Isus” (Apocalipsa 14,12).
CAPITOLUL 59
ÎNCHEIEREA TIMPULUI DE PROBĂ
Atenția mi-a fost îndreptată spre timpul când vestirea soliei îngerului al
treilea se încheia. Puterea lui Dumnezeu se aflase peste cei din poporul Său, ei
își îndepliniseră lucrarea și erau pregătiți pentru ceasul încercării care îi
aștepta. Ei primiseră ploaia târzie, sau înviorarea de la fața Domnului, iar
mărturia a fost înviorată. Ultima mare avertizare răsunase pretutindeni și îi
înfuriase pe locuitorii pământului care nu au vrut să primească solia.
Am văzut îngerii alergând încoace și încolo în cer. Un înger cu o călimară
la brâu s-a întors de pe pământ și I-a raportat lui Isus că lucrarea lui era
îndeplinită, iar sfinții erau numărați și sigilați. Apoi, L-am văzut pe Isus, care
slujise înaintea chivotului cu cele Zece Porunci, lăsând jos cădelnița. El Și-a
ridicat mâinile și a zis cu voce tare: „S-a încheiat!” Întreaga oștire îngerească
și-a depus coroanele la picioarele lui Isus și a făcut declarația solemnă: „Cine
este nedrept să fie nedrept și mai departe; cine este întinat să se întineze și mai
departe; cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără prihană. Și cine
este sfânt să se sfințească și mai departe!” (Apocalipsa 22,11).
Fiecare caz fusese hotărât pentru viață sau moarte. Când Domnul Isus
slujise în Sanctuar, judecata trecuse de la neprihăniții cei morți la neprihăniții
[402, 403] cei vii. Hristos Își primise Împărăția, după ce a făcut ispășire
pentru poporul Său și i-a șters păcatele. Supușii Împărăției erau răscumpărați.
Nunta Mielului avusese loc. Împărăția Cerurilor și măreția ei Îi fuseseră date
lui Isus și moștenitorilor mântuirii, iar Domnul Isus urma să conducă în
calitate de Împărat al împăraților și Domn al domnilor.
Când Domnul Isus a ieșit din Sfânta Sfintelor, am auzit zgomotul
clopoțeilor de pe veșmântul Său, iar când a plecat, un nor întunecat i-a
acoperit pe locuitorii pământului. Nu mai era niciun mijlocitor între omul
vinovat și Dumnezeul cel ofensat. Când Domnul Isus stătuse între Dumnezeu
și omul vinovat, oamenii au fost ținuți în frâu, dar când El a plecat din poziția
de mijlocitor între om și Tatăl, frâul a fost îndepărtat, iar Satana a avut
controlul deplin asupra celor care au rămas nepocăiți până la sfârșit.
Atâta vreme cât Domnul Isus a slujit în Sanctuar a fost imposibil ca plăgile
să fie revărsate, dar când lucrarea Lui s-a încheiat și mijlocirea Lui a încetat,
nu a mai rămas nimic în calea mâniei lui Dumnezeu, iar aceasta a izbucnit cu
furie asupra păcătoșilor vinovați lipsiți de apărare, care desconsideraseră
mântuirea și urâseră mustrarea. În acel timp îngrozitor, după încheierea
mijlocirii lui Isus, sfinții au trăit înaintea unui Dumnezeu sfânt fără niciun
mijlocitor. Fiecare caz era deja stabilit, fiecare nestemată era numărată.
Domnul Isus a întârziat o clipă în curtea de afară a Sanctuarului ceresc, iar
păcatele care fuseseră mărturisite în timp ce Se aflase în Sfânta Sfintelor au
fost puse asupra lui Satana, autorul păcatului, care trebuie să sufere pedeapsa
pentru ele.* [404]
PREA TÂRZIU! PREA TÂRZIU!
Apoi, am văzut că Domnul Isus a dezbrăcat mantia preoțească și S-a
îmbrăcat cu veșmintele Sale împărătești. Pe capul Său erau multe coroane,
coroană în coroană. El a părăsit curțile cerului înconjurat de oștirea
îngerească. Plăgile cădeau peste locuitorii pământului. Unii Îl acuzau pe
Dumnezeu și Îl blestemau. Alții s-au grăbit la cei din poporul lui Dumnezeu
și i-au rugat să-i învețe cum să scape de judecățile Sale. Totuși sfinții nu mai
aveau nimic pentru ei. Ultima lacrimă pentru cei păcătoși fusese vărsată,
ultima rugăciune plină de agonie fusese înălțată, ultima povară fusese purtată,
ultima avertizare fusese vestită. Vocea plăcută a milei nu mai urma să le
adreseze nicio invitație. Când sfinții și tot cerul au fost interesați de mântuirea
lor, ei nu au avut niciun interes pentru ei înșiși. Viața și moartea le fuseseră
prezentate. Mulți au dorit viața, dar nu au făcut niciun efort pentru a o
câștiga. Ei nu au ales viața, iar acum nu mai era niciun sânge ispășitor pentru
a le spăla vinovăția, niciun Mântuitor plin de milă care să pledeze pentru ei și
să strige: „Mai cruță-i puțină vreme pe cei păcătoși.” Tot cerul se unise cu
Isus, iar ei au auzit cuvintele îngrozitoare: „S-a sfârșit!” Planul de Mântuire
fusese îndeplinit, dar puțini aleseseră să îl accepte. Când vocea milei încetase
să se audă, cei nelegiuiți au fost cuprinși de groază. Ei au auzit cuvintele
rostite cu o claritate îngrozitoare: „Prea târziu! Prea târziu!”
Aceia care nu prețuiseră Cuvântul lui Dumnezeu alergau încoace și încolo,
rătăcind de la o mare la alta și de la nord la est pentru a căuta Cuvântul
Domnului. [405] Îngerul a spus: „Ei nu îl vor găsi. În țară este foamete, nu
foamete de pâine, nu sete de apă, ci de auzirea cuvintelor Domnului. Ce ar da
ei pentru un cuvânt de aprobare din partea lui Dumnezeu! Dar nu vor primi
nimic, ci vor trebui să sufere de foame și sete în continuare. Ei au
desconsiderat zi după zi mântuirea, prețuind bogățiile și plăcerile pământești
mai mult decât orice altă comoară sau atracție cerească. Ei L-au respins pe
Isus și i-au disprețuit pe sfinții Săi. Cei întinați trebuie să rămână întinați
pentru totdeauna.”
Mulți dintre cei nelegiuiți erau foarte înfuriați în timp ce sufereau efectele
plăgilor. Era o scenă de agonie îngrozitoare. Părinții le reproșau cu
amărăciune copiilor, iar copiii le reproșau părinților, frații le reproșau
surorilor, iar surorile le reproșau fraților. Strigăte și vaiete puternice se auzeau
din toate direcțiile: „Tu m-ai împiedicat să primesc adevărul, care m-ar fi
salvat de această oră îngrozitoare.” Oamenii se întorceau împotriva pastorilor
lor cu o ură înverșunată și le reproșau zicând: „Tu nu ne-ai avertizat. Ne-ai
spus că toată lumea urmează să fie convertită și ai strigat: ’Pace, pace!’ pentru
a liniști orice temere. Nu ne-ai spus despre ora aceasta și ai declarat despre
aceia care ne-au avertizat că sunt niște oameni fanatici și răi, care ne vor
ruina.” Totuși am văzut că pastorii nu au scăpat de mânia lui Dumnezeu.
Suferința lor a fost de zece ori mai mare decât suferința celorlalți.
CAPITOLUL 60
TIMPUL STRÂMTORĂRII LUI IACOV
I-am văzut pe cei sfinți părăsind orașele și satele, unindu-se în grupe și
trăind în locurile cele mai singuratice. Îngerii le aduceau mâncare și apă, în
timp ce nelegiuiții sufereau de foame și sete. Apoi, i-am văzut pe conducătorii
pământului consultându-se, iar Satana și îngerii lui erau în jurul lor. Am
văzut o scriere ale cărei copii erau răspândite în diferite părți ale pământului,
din care reieșea că, dacă sfinții nu vor renunța la credința lor deosebită, la
Sabat, și dacă nu vor respecta prima zi a săptămânii, oamenii aveau libertatea
de a-i ucide după un anumit timp. Totuși, în acest ceas al încercării, sfinții
erau calmi și liniștiți, încrezându-se în Dumnezeu și bazându-se pe
făgăduința Sa care spunea că li se va deschide o cale de scăpare.
În unele locuri, înainte de sosirea timpului pentru aplicarea decretului, cei
nelegiuiți s-au năpustit asupra sfinților ca să-i ucidă, dar îngeri în chip de
războinici au luptat pentru ei. Satana a dorit să aibă privilegiul de a-i nimici
pe sfinții Celui Preaînalt, dar Isus le-a poruncit îngerilor Săi să vegheze asupra
lor. Dumnezeu avea să fie onorat printr-un legământ cu aceia care păziseră
Legea Sa sub privirile păgânilor din jurul lor, iar Domnul Isus va fi onorat
prin faptul că îi va strămuta la cer, fără să vadă moartea, pe cei credincioși
care Îl așteptaseră o vreme atât de îndelungată. [406, 407]
Curând, i-am văzut din nou pe sfinții suferinzi trecând printr-o mare
încercare sufletească. Ei păreau a fi înconjurați de locuitorii nelegiuiți ai
pământului. Toate circumstanțele păreau a fi împotriva lor. Unii au început
să se teamă că Dumnezeu îi lăsase în cele din urmă să piară în mâna celor
nelegiuiți. Dar, dacă ochii lor ar fi putut să fie deschiși, ei ar fi văzut că sunt
înconjurați de îngerii lui Dumnezeu. Apoi a urmat mulțimea nelegiuiților
înfuriați, iar în urma lor era număr mare de îngeri răi, grăbindu-i pe cei
nelegiuiți să-i ucidă pe sfinți. Totuși, înainte de a putea să se apropie de
poporul lui Dumnezeu, cei nelegiuiți trebuiau să treacă mai întâi de grupul
acesta de îngeri puternici și sfinți. Faptul acesta era imposibil. Îngerii lui
Dumnezeu îi făceau să se retragă și îi făceau pe îngerii răi să dea înapoi.
STRIGĂTUL DUPĂ ELIBERARE
Pentru sfinți, aceasta a fost o oră de agonie îngrozitoare. Ei strigau zi și
noapte către Dumnezeu după eliberare. În aparență, nu era nicio posibilitate
de scăpare. Cei nelegiuiți începuseră să triumfe strigând: „De ce nu vă
eliberează Dumnezeu din mâinile noastre? De ce nu încercați să vă salvați
viața?” Totuși sfinții nu le acordau atenție. Asemenea lui Iacov, ei luptau cu
Dumnezeu. Îngerii doreau nespus să-i elibereze, dar ei trebuiau să mai aștepte
puțin. Poporul lui Dumnezeu trebuia să bea paharul și să îndure botezul
suferinței. Îngerii, credincioși față de misiunea lor, continuau să vegheze
asupra lor. Dumnezeu nu va îngădui ca Numele Său să fie făcut de rușine
printre păgâni. Aproape că a sosit timpul când El Își va manifesta puterea
nespusă și-i va elibera pe sfinții Săi într-o modalitate plină de slavă. Pentru
slava Numelui Său, El îi va elibera pe toți aceia care L-au așteptat și ale căror
nume au fost scrise în Carte.
Atenția mi-a fost îndreptată spre timpul credinciosului Noe. Când a [408]
venit potopul, Noe și familia lui intraseră în corabie, iar Domnul îi închisese
înăuntru. Noe îi avertizase cu credincioșie pe locuitorii lumii antediluviene, în
timp ce ei îl batjocoreau și râdeau de el. Când apele au venit pe pământ, iar ei
se înecau unul după altul, au privit corabia pe seama căreia făcuseră multe
glume și au văzut că aceasta plutea în siguranță pe ape, salvându-l pe
credinciosul Noe și pe familia lui. Tot astfel, am văzut eliberarea poporului lui
Dumnezeu, care avertizase lumea cu credincioșie cu privire la venirea mâniei
Sale. Dumnezeu nu le va îngădui celor nelegiuiți să-i nimicească pe aceia care
au așteptat să fie luați la cer și care nu au vrut să se supună poruncilor fiarei
sau să primească semnul ei. Am văzut că, dacă nelegiuiților le-ar fi fost
îngăduit să-i ucidă pe sfinți, Satana și toată oștirea lui rea, precum și toți aceia
care L-au urât pe Dumnezeu ar fi fost satisfăcuți. Dar, oh, ce triumf ar fi fost
pentru maiestatea lui satanică, în conflictul final, să aibă putere asupra acelora
care au așteptat atât de mult să-L vadă pe Acela pe care L-au iubit! Cei care au
râs de ideea că sfinții se vor ridica la cer vor fi martori ai grijii lui Dumnezeu
față de poporul Său și vor vedea eliberarea Sa plină de slavă.
Când au părăsit satele și orașele, sfinții au fost urmăriți de cei nelegiuiți,
care căutau să-i ucidă. Totuși săbiile ridicate să-i ucidă pe cei din poporul lui
Dumnezeu s-au rupt și au căzut fără putere, ca niște paie. Îngerii lui
Dumnezeu i-au apărat pe cei sfinți. În timp ce ei strigau zi și noapte după
eliberare, strigătul lor a ajuns la Domnul.
CAPITOLUL 61
ELIBERAREA SFINȚILOR
La miezul nopții, Dumnezeu a ales să elibereze poporul Său. În timp ce
nelegiuiții râdeau de ei, deodată, soarele s-a arătat strălucind cu toată puterea,
iar luna a rămas în locul ei. Cei nelegiuiți priveau scena plini de uimire, în
timp ce sfinții se uitau la ea cu o bucurie solemnă, recunoscând dovada
eliberării lor. Semnele și minunile au urmat într-o succesiune rapidă. Totul
părea să fie abătut de la cursul natural. Râurile au încetat să curgă. Nori
întunecați și grei au apărut și s-au izbit unul de altul. Totuși, când s-a auzit
vocea lui Dumnezeu, asemenea sunetului multor ape, care zguduia cerul și
pământul, s-a așternut o liniște deplină și plină de slavă. Apoi, a avut loc un
cutremur puternic. Mormintele s-au deschis, iar aceia care muriseră în
credință, în timpul vestirii soliei îngerului al treilea, respectând Sabatul, au
ieșit proslăviți din patul lor de țărână să audă legământul de pace pe care
Dumnezeu urma să-l facă împreună cu cei ce respectaseră Legea Sa.
Cerul se deschidea și se închidea, fiind într-o mișcare continuă. Munții
tremurau ca o trestie bătută de vânt și aruncau stânci furioase pretutindeni în
jur. Marea fierbea ca un cazan și arunca pietre pe pământ. Când a spus care
vor fi ziua și ceasul venirii lui Isus și a declarat legământul cel veșnic cu
poporul Său, Dumnezeu a rostit propoziție după propoziție, întrerupte de
câte o pauză, iar cuvintele Sale se rostogoleau pe pământ. Israelul [409, 410]
lui Dumnezeu stătea cu privirile ațintite în sus, ascultând cuvintele care
veneau de pe buzele lui Iehova și care se rostogoleau pe pământ ca tunetele
celei mai puternice furtuni. Era o solemnitate înspăimântătoare. La sfârșitul
fiecărei propoziții, sfinții strigau: „Glorie! Aleluia!” Fețele lor erau luminate
de slava lui Dumnezeu și străluceau ca fața lui Moise când a coborât de pe
muntele Sinai. Cei nelegiuiți nu au putut să se uite la ei, din cauza slavei.
Când binecuvântarea nesfârșită a fost pronunțată pentru aceia care Îl
cinstiseră pe Dumnezeu prin respectarea Sabatului Său sfânt, s-a auzit un
strigăt puternic de biruință împotriva fiarei și chipului ei.
Apoi, a urmat jubileul, când țara trebuia să se odihnească, și i-am văzut pe
sclavii evlavioși ridicându-se biruitori și triumfători și scuturându-și lanțurile
care îi legau, în timp ce stăpânii lor nelegiuiți erau încurcați și nu știau ce să
facă, deoarece nelegiuiții nu puteau să înțeleagă cuvintele lui Dumnezeu.
A DOUA VENIRE A LUI HRISTOS
Curând a apărut un nor mare și alb, pe care stătea Fiul omului. De la
distanță, norul acesta părea foarte mic. Îngerul a spus că acesta era semnul
Fiului omului. Pe măsură ce se apropia de pământ, am putut să vedem slava și
maiestatea extraordinară a lui Isus, care venea ca un biruitor. Era însoțit de un
alai de îngeri sfinți, cu coroane strălucitoare și sclipitoare pe capete.
Niciun limbaj nu poate să descrie slava acelei priveliști. Norul maiestății și
al slavei de nespus s-a apropiat tot mai mult și am putut să vedem cu claritate
chipul frumos al lui Isus. El nu mai purta o coroană de spini, ci pe fruntea Lui
sfântă se afla o coroană de slavă. Pe haina Lui și pe tivul ei era scris numele:
[411] Împăratul împăraților și Domnul domnilor. Chipul Său era strălucitor
ca soarele de la miezul zilei, ochii Săi erau ca o flacără, iar picioarele Sale
păreau ca de aramă strălucitoare. Pământul tremura înaintea Lui, cerurile s-
au dat la o parte ca un sul adunat și fiecare munte și insulă au fost mișcate din
locul lor. „Împărații pământului, domnitorii, căpitanii oștilor, cei bogați și cei
puternici, toți robii și toți oamenii slobozi s-au ascuns în peșteri și în stâncile
munților. Și ziceau munților și stâncilor: ’Cădeți peste noi și ascundeți-ne de
Fața Celui ce șade pe scaunul de domnie și de mânia Mielului, căci a venit
ziua cea mare a mâniei Lui, și cine poate sta în picioare?’”
Aceia care, cu puțin timp înainte, i-ar fi șters de pe fața pământului pe
copiii credincioși ai lui Dumnezeu, erau acum martori ai slavei lui Dumnezeu
care se așternea peste ei. În mijlocul groazei lor, au auzit vocile sfinților
spunând cu tonuri pline de bucurie: „Iată, Acesta este Dumnezeul nostru în
care aveam încredere că ne va mântui” (Isaia 25,9).
PRIMA ÎNVIERE
Pământul s-a cutremurat cu putere când vocea Fiului lui Dumnezeu i-a
chemat afară pe sfinții cei adormiți. Ei au răspuns la chemare și au ieșit
înveșmântați în nemurirea plină de slavă, strigând: „Biruință, biruință asupra
morții și mormântului! O, moarte, unde îți este boldul? O, mormântule, unde
îți este biruința?” (Vezi 1 Corinteni 15,55.) Apoi, sfinții aflați în viață și sfinții
cei înviați și-au înălțat vocile într-un strigăt prelung de biruință. Trupurile
acela care coborâseră în mormânt purtând semnele bolii și ale morții au ieșit
cu o sănătate și putere nepieritoare. Sfinții aflați în viață sunt schimbați într-o
clipă, într-o clipeală de ochi, [412] și sunt ridicați în văzduh împreună cu cei
înviați, întâmpinându-L împreună pe Domnul. Oh, ce întâlnire plină de slavă!
Prietenii pe care moartea îi despărțise au fost reuniți, pentru a nu mai fi
despărțiți niciodată.
Pe fiecare parte a carului ceresc se aflau aripi, iar sub el erau niște roți vii. În
timp ce se înălța carul, roțile strigau: „Sfânt”, iar aripile care se mișcau strigau:
„Sfânt”, iar alaiul de îngeri sfinți din jurul norului strigau: „Sfânt, sfânt, sfânt
este Domnul, Dumnezeul cel Atotputernic!” Sfinții de pe nor strigau: „Slavă!
Aleluia!” Carul se înălța spre Cetatea sfântă. Înainte de a intra în cetate, sfinții
au fost aranjați într-un careu perfect, iar Domnul Isus stătea în mijloc. Capul
și umerii Lui erau mai sus de sfinți și îngeri. Trupul Său maiestuos și
înfățișarea frumoasă puteau să fie văzute de toți cei aflați în careu.
CAPITOLUL 62
RĂSPLATA SFINȚILOR
Apoi, am văzut un număr foarte mare de îngeri care aduceau din cetate
niște coroane de slavă – o coroană pentru fiecare sfânt, cu numele lui scris pe
ea. Când Domnul Isus a cerut coroanele, îngerii I le-au prezentat, Isus le-a
așezat cu mâna Sa dreaptă pe capetele sfinților. În același fel, îngerii au adus
harpe, iar Domnul Isus le-a oferit sfinților. Îngerii comandanți au dat tonul,
apoi toate vocile s-au înălțat într-un cântec fericit de recunoștință și fiecare
mână a atins cu pricepere corzile harpei, făcând să răsune o muzică
melodioasă, cu acorduri bogate și desăvârșite.
Apoi, L-am văzut pe Domnul Isus conducând mulțimea celor răscumpărați
spre poarta cetății. El a deschis poarta care era prinsă în balamale
scânteietoare și a îndemnat să intre popoarele care păziseră adevărul. În
cetate, totul era o delectare pentru privire. Sfinții vedeau pretutindeni o slavă
îmbelșugată. Apoi, Domnul Isus S-a uitat la sfinții Săi răscumpărați. Chipurile
lor radiau de slavă și, în timp ce Își ațintea privirile pline de dragoste asupra
lor, a rostit, cu vocea Sa frumoasă și melodioasă, următoarele: „Văd rodul
trudei sufletului Meu și sunt mulțumit. Slava aceasta îmbelșugată vă aparține,
ca să vă bucurați pentru totdeauna. Necazurile voastre s-au sfârșit. Nu vor
mai fi moarte, întristare și plâns, nici nu va mai fi vreo durere.” Am văzut că
toți cei din oștirea celor răscumpărați s-au închinat și și-au pus coroanele
scânteietoare la picioarele [413, 414] lui Isus, apoi, când mâna Sa iubitoare i-a
ridicat, ei și-au atins harpele de aur și au umplut cerul cu o muzică frumoasă
și cântece adresate Mielului.
Apoi, L-am văzut pe Domnul Isus conducându-Și poporul la pomul vieții și
am auzit din nou vocea Sa plăcută, mai frumoasă ca orice melodie care a
ajuns vreodată la urechile muritorilor, spunând: „Frunzele acestui pom sunt
pentru vindecarea neamurilor. Mâncați toți din ele.” În pomul vieții se aflau
fructele cele mai frumoase, din care sfinții puteau să mănânce fără rețineri, iar
în cetate era un scaun de domnie plin de slavă, din care izvora râul curat al
apei vieții, limpede precum cristalul. Pomul vieții se afla de o parte și cealaltă
a râului, iar pe malurile lui erau alți pomi frumoși, ale căror fructe erau bune
de mâncat.
Limbajul este întru totul prea sărac pentru a încerca o descriere a cerului.
În timp ce priveliștea aceasta se desfășura înaintea mea, eram copleșită de
uimire. Purtată de splendoarea neîntrecută și de slava minunată, am lăsat la o
parte instrumentul de scris și am exclamat: „Oh, ce dragoste! Ce dragoste
uimitoare!” Limbajul cel mai înalt nu reușește să descrie slava cerului, nici
adâncimile inegalabile ale dragostei Mântuitorului.
CAPITOLUL 63
MILENIUL
Atenția mi-a fost îndreptată din nou spre pământ. Cei nelegiuiți fuseseră
nimiciți, iar trupurile lor moarte zăceau la suprafață. Mânia lui Dumnezeu în
cele șapte plăgi finale venise asupra locuitorilor pământului, făcându-i să-și
muște limba de durere și să-L blesteme pe Dumnezeu. Păstorii falși fuseseră
ținta specială a mâniei lui Iehova. Ochii le fuseseră mistuiți în orbite și limba
le pierise, în timp ce stăteau în picioare. După ce sfinții fuseseră eliberați de
Dumnezeu, cei nelegiuiți s-au întors cu furie unul împotriva altuia. Pământul
părea să fie inundat de sânge, iar trupurile moarte se aflau pretutindeni de la
un capăt la altul.
Pământul părea ca o pustie. Orașele și satele, zguduite de cutremur, zăceau
în ruină. Munții fuseseră mutați din locurile lor, lăsând în urmă caverne
uriașe. Stâncile furioase aruncate afară de mare și cele desprinse de pe pământ
erau împrăștiate pretutindeni pe suprafața lui. Copaci mari fuseseră
dezrădăcinați și erau risipiți pe pământ. Acesta urma să fie căminul lui Satana
și al îngerilor răi timp de o mie de ani. Aici va fi închis pentru a rătăci încoace
și încolo pe suprafața distrusă a pământului și pentru a vedea efectele
răzvrătirii lui împotriva Legii lui Dumnezeu. Timp de o mie de ani, el va
culege roadele blestemului pe care l-a determinat. [415, 416]
Pentru că va fi închis pe pământ, el nu va avea privilegiul de a merge pe alte
planete să-i ispitească și să-i deranjeze pe cei care nu au căzut. În timpul
acesta, Satana suferă enorm. Încă de la cădere, el și-a exercitat continuu
trăsăturile rele. Totuși atunci va fi lipsit de putere și lăsat să reflecteze asupra
rolului pe care l-a avut încă de la căderea lui și să aștepte plin de cutremur și
groază viitorul înspăimântător, când va trebui să sufere pentru tot răul pe care
l-a făcut și să fie pedepsit pentru toate păcatele pe care le-a cauzat.
Am auzit strigătele de triumf ale îngerilor și ale sfinților răscumpărați, care
sunau ca zece mii de instrumente muzicale, pentru că nu vor mai fi supărați și
ispitiți de Satana și pentru că locuitorii altor lumi erau eliberați de prezența și
ispitele lui.
Apoi, am văzut niște scaune de domnie, iar Domnul Isus și sfinții
răscumpărați stăteau pe ele, iar sfinții domneau ca împărați și preoți ai lui
Dumnezeu. Domnul Hristos, împreună cu poporul Său, îi judeca pe
nelegiuiții cei morți, comparând faptele lor cu Cartea Legii, Cuvântul lui
Dumnezeu, și hotărând cu privire la fiecare caz în conformitate cu păcatele
făcute în viață. Apoi, le-a măsurat celor nelegiuiți partea pe care trebuiau să o
sufere, după faptele lor, iar aceasta a fost scrisă în dreptul numelor lor din
Cartea Morților. Domnul Isus și sfinții i-au judecat pe Satana și slujitorii lor.
Pedeapsa lui Satana urma să fie mult mai mare decât pedeapsa acelora pe care
îi înșelase. Suferința lui urma să o depășească pe a lor într-o asemenea măsură
încât nu suportă comparație. După ce toți aceia pe care îi înșelase au pierit,
Satana încă urma să trăiască și să sufere mult mai mult.
Când judecata morților nelegiuiți s-a încheiat, la sfârșitul celor o mie de
ani, Domnul Isus [417] a părăsit cetatea, iar sfinții și un alai al oștirii îngerești
L-au urmat. Isus a coborât pe un munte mare, care, îndată ce a fost atins de
picioarele Sale, s-a împrăștiat în toate direcțiile, iar în locul lui s-a așternut o
câmpie. Apoi, am privit în sus și am văzut cetatea cea mare și frumoasă, cu
douăsprezece temelii și douăsprezece porți, câte trei pe fiecare latură, iar un
înger se afla la fiecare poartă. Noi am strigat: „Cetatea! Marea cetate coboară
de la Dumnezeu din ceruri!” Aceasta a coborât cu toată splendoarea și slava
orbitoare și s-a așezat pe câmpia cea mare pe care Domnul Isus o pregătise
pentru ea.
CAPITOLUL 64
ÎNVIEREA A DOUA
Apoi, Domnul Isus, alaiul de îngeri sfinți și toți sfinții răscumpărați au
părăsit cetatea. Îngerii L-au înconjurat pe Comandantul lor și L-au escortat
pe cale, iar alaiul sfinților răscumpărați a mers după ei. După aceea, cu o
maiestate înfiorătoare, Domnul Isus i-a chemat pe morții nelegiuiți, iar ei au
înviat cu aceleași trupuri slabe și bolnave cu care au intrat în mormânt. Ce
spectacol! Ce priveliște! La prima înviere, toți au ieșit din morminte într-o
stare de nemurire înfloritoare, dar la cea de a doua înviere, semnele
blestemului sunt vizibile asupra tuturor. Împărații și nobilii pământului, cei
răi și josnici, cei învățați și cei neînvățați, ies din morminte împreună. Toți Îl
privesc pe Fiul omului, iar tocmai acei oameni care L-au disprețuit și L-au
batjocorit, care au pus coroana de spini pe fruntea Lui rănită și L-au lovit cu
trestii, Îl văd în toată maiestatea Sa împărătească. Aceia care L-au scuipat în
ceasul încercării Sale fug de privirile Lui pătrunzătoare și de slava chipului
Său. Aceia care au bătut cuiele în mâinile și în picioarele Sale privesc acum la
semnele răstignirii Sale. Aceia care au înfipt sulița în coasta Lui văd pe trupul
Său semnele cruzimii lor. Ei știu că El este chiar Acela pe care L-au răstignit și
L-au batjocorit în agonia Sa de moarte. Atunci, se aude un vaiet lung de
agonie, în timp ce ei fug să se ascundă [418, 419] de prezența Împăratului
împăraților și Domnului domnilor.
Toți caută să se ascundă în peșteri, ca să se apere de slava îngrozitoare a
Aceluia pe care L-au disprețuit cândva. Copleșiți și cuprinși de durerea
vederii maiestății și a slavei Sale nespuse, ei își înalță vocile ca unul și exclamă
cu o claritate uluitoare: „Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!”
Apoi, Domnul Isus și îngerii sfinți, însoțiți de toți sfinții, intră din nou în
cetate, iar plângerile și vaietele amare ale nelegiuiților blestemați umplu
văzduhul. Atunci, am văzut că Satana și-a început iarăși lucrarea. El a făcut
înconjurul supușilor lui și i-a întărit pe cei slabi și neputincioși, spunându-le
că el și îngerii lui erau plini de putere. El a arătat spre nenumăratele milioane
care fuseseră înviate. Acolo erau războinici puternici și împărați foarte abili în
luptă, care cuceriseră imperii. Acolo erau uriași puternici și bărbați neînfricați
care nu pierduseră niciodată o bătălie. Acolo era Napoleon cel mândru și
ambițios, a cărui apropiere făcuse împărățiile să tremure. Acolo stăteau
bărbați de statură înaltă și purtare demnă, care căzuseră în luptă în timp ce
însetau după biruință.
Ei ies din morminte și își reiau cursul gândurilor care fusese întrerupt de
moarte. Ei au aceeași dorință de a birui, care i-a stăpânit când au căzut. Satana
se consultă mai întâi cu îngerii lui, apoi cu acei împărați, cuceritori și bărbați
puternici. Apoi, se uită la armata cea vastă și le spune tuturor că grupul din
cetate este mic și slab și că pot să meargă și să o cucerească, să-i alunge pe
locuitori și să pună mâna pe bogățiile și slava ei.
Satana are succes în a-i amăgi și toți încep imediat să se pregătească pentru
război. În armata aceea vastă sunt oameni abili, iar ei construiesc [420] tot
felul de dispozitive de luptă. Atunci, mulțimea înaintează avându-l pe Satana
în frunte. Împărații și războinicii urmează imediat după Satana, iar după ei
vin companiile. Fiecare companie își are propriul conducător, iar ordinele
sunt respectate, pe măsură ce mărșăluiesc pe suprafața distrusă a pământului,
mergând spre Cetatea Sfântă. Domnul Isus închide porțile cetății, armata cea
vastă o înconjoară și se aliniază în poziție de război, așteptându-se la un
conflict nemilos.
CAPITOLUL 65
ÎNCORONAREA LUI HRISTOS
Acum, Hristos apare din nou înaintea vrăjmașilor Săi. Mult deasupra
cetății, pe o platformă de aur curat, se află un scaun de domnie foarte înalt. Pe
scaunul de domnie stă Fiul lui Dumnezeu, iar în jurul Său sunt supușii
Împărăției Sale. Puterea și maiestatea lui Hristos nu pot fi descrise de nicio
limbă și nu pot fi redate de nicio scriere. Slava Tatălui Îl înconjoară pe Fiul
Său. Strălucirea prezenței Sale umple cetatea lui Dumnezeu și se revarsă
dincolo de porți, umplând întregul pământ cu razele ei.
Cel mai aproape de scaunul de domnie se află aceia care au fost cândva
zeloși în lucrarea lui Satana, dar care, ca niște tăciuni smulși din foc, L-au
urmat pe Mântuitorul lor cu o devoțiune adâncă și intensă. Lângă ei se află
aceia care și-au desăvârșit caracterul creștin în mijlocul minciunii și
necredinței, aceia care au cinstit Legea lui Dumnezeu, în timp ce lumea
creștină declara că este anulată, precum și milioanele de oameni care au fost
martiri pentru credința lor de-a lungul tuturor veacurilor. Dincolo de ei se
află „o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din
orice seminție, din orice norod și de orice limbă, care stătea în picioare
înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe, cu
ramuri de finic în mâini”. Lupta lor s-a încheiat, biruința este câștigată. Ei și-
au încheiat alergarea și au primit premiul. Ramura de finic din mâinile lor
este un simbol al [421, 422] triumfului lor, haina albă este simbolul
neprihănirii nepătate a lui Hristos, care le aparține acum.
Cei răscumpărați înalță un cântec de laudă al cărui ecou răsună în bolțile
cerești. „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe scaunul de
domnie, și a Mielului!” Un înger și un serafim și-au unit vocile în cântecul de
adorare. Când au văzut puterea și răutatea lui Satana, cei răscumpărați au
înțeles mai bine ca niciodată că nicio putere în afară de puterea Domnului
Hristos nu era în stare să-i facă să fie biruitori. Nicio persoană din acea
mulțime strălucitoare nu își atribuia mântuirea sieși, ca și când ar fi biruit
prin propria putere și bunătate. Nu se spune nimic despre ce au făcut sau au
suferit cei răscumpărați, ci subiectul fiecărui cântec, nota fundamentală a
fiecărui imn este: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe
scaunul de domnie, și a Mielului!” (Apocalipsa 7,10)
 În prezența locuitorilor pământului și ai cerului, care sunt adunați laolaltă,
are loc încoronarea finală a Fiului lui Dumnezeu. Iar acum, învestit cu
maiestate și putere, Împăratul împăraților pronunță sentința cu privire la
aceia care s-au răzvrătit împotriva guvernării Sale și îi pedepsește pe aceia
care au călcat Legea Sa și au asuprit poporul Său. Profetul lui Dumnezeu
spune: „Apoi am văzut un scaun de domnie mare și alb și pe Cel ce ședea pe
el. Pământul și cerul au fugit dinaintea Lui și nu s-a mai găsit loc pentru ele. Și
am văzut pe morți, mari și mici, stând în picioare înaintea scaunului de
domnie. Niște cărți au fost deschise. Și a fost deschisă o altă carte, care este
Cartea Vieții. Și morții au fost judecați după faptele lor, după cele ce erau
scrise în cărțile acelea” (Apocalipsa 20,11.12).
Îndată ce cărțile cerului sunt deschise și privirile lui Isus sunt îndreptate
spre cei nelegiuiți, ei își dau seama de fiecare păcat pe care l-au săvârșit
vreodată. Ei văd cu precizie locul în care picioarele li
s-au abătut de pe calea [423] curăției și a sfințeniei și cât de departe au fost
purtați de mândrie și de răzvrătire pe calea călcării Legii lui Dumnezeu.
Ispitele ademenitoare pe care le-au încurajat prin îngăduirea păcatului,
binecuvântările de care au abuzat, valurile de har pe care le-au respins din
cauza inimii lor încăpățânate și nepocăite – toate apar înaintea lor ca și când
ar fi scrise cu litere de foc.
IMAGINEA PANORAMICĂ A MARII LUPTE
Deasupra scaunului de domnie se arată crucea și, ca într-o imagine
panoramică, apar evenimentele ispitirii și căderii lui Adam, precum și pașii
succesivi ai marelui Plan de Mântuire. Nașterea umilă a Mântuitorului, viața
Lui simplă de copil ascultător, botezul Său în Iordan, postul și ispitirea din
pustie, lucrarea Sa publică, în care le-a descoperit oamenilor cele mai
prețioase binecuvântări ale cerului, zilele pline de fapte de dragoste și milă,
nopțile de rugăciune și veghere în singurătatea munților, comploturile pline
de invidie, ură și răutate cu care au fost răsplătite binecuvântările Sale, agonia
tainică și îngrozitoare din Ghetsemani, sub povara zdrobitoare a păcatelor
întregii lumi, trădarea Sa în mâinile gloatei ucigașe, evenimentele
înspăimântătoare din noaptea aceea de groază, când a fost părăsit de cei mai
iubiți dintre ucenicii Săi, condus cu cruzime pe străzile Ierusalimului fără să
opună nicio rezistență, Fiul lui Dumnezeu adus înaintea lui Ana de către
vrăjmașii Săi care jubilau, apoi înfățișat în palatul marelui preot, în sala de
judecată a lui Pilat și după aceea dus înaintea lui Irod cel laș și nemilos,
batjocorit, insultat, torturat și condamnat la moarte – toate aceste scene sunt
prezentate în imagini vii.
Apoi, mulțimii care se clatină i se descoperă evenimentele finale: Suferindul
cel plin de răbdare mergând pe calea spre Golgota, Prințul cerului atârnând
pe cruce, preoții aroganți și gloata răutăcioasă batjocorind agonia Sa de
moarte, întunericul [424] supranatural, pământul care se cutremură, stâncile
care se desprind din munți, mormintele care se deschid, marcând momentul
când Răscumpărătorul lumii Și-a dat viața.
Spectacolul uluitor apare exact așa cum a fost. Satana, îngerii și supușii lui
nu au nicio putere de a întoarce spatele tabloului propriei lucrări. Fiecare
actor își aduce aminte de partea pe care a jucat-o. Irod, care i-a ucis pe copiii
nevinovați din Betleem, ca să-L nimicească pe Împăratul lui Israel, Irodiada
cea josnică, asupra sufletului căreia apasă vinovăția pentru vărsarea sângelui
lui Ioan Botezătorul, Pilat cel slab și ipocrit, soldații batjocoritori, preoții,
conducătorii și gloata înnebunită care a strigat: „Sângele Lui să cadă asupra
noastră și asupra copiilor noștri” – toți văd enormitatea vinovăției lor. Ei
caută în zadar să se ascundă de maiestatea divină a feței Sale, care strălucește
mai puternic decât slava soarelui, în timp ce răscumpărații își depun
coroanele la picioarele Mântuitorului, exclamând: „El a murit pentru mine!”
 În mijlocul mulțimii celor răscumpărați se află apostolii lui Hristos, Pavel
cel plin de eroism, Petru cel zelos și Ioan cel iubitor, precum și frații lor
sinceri, iar alături de ei se află oștirea vastă a martirilor, în timp ce în afara
cetății, împreună cu toate lucrurile necurate și respingătoare, se află aceia care
i-au persecutat, i-au pus în închisoare și i-au ucis. Acolo se află Nero, acel
monstru al cruzimii și răutății, care privește bucuria și înălțarea celor pe care
i-a torturat cândva și în al căror chin extrem și-a găsit el plăcerea satanică.
Mama lui se află acolo pentru a fi martora rezultatului lucrării ei, ca să vadă
felul în care amprenta rea a caracterului transmis fiului ei, patimile pe care le-
a încurajat și le-a dezvoltat prin influența și exemplul ei au adus ca roade
nelegiuirile ce au făcut lumea să se înfioare.
Acolo sunt preoții și prelații papali, care au pretins că sunt ambasadorii lui
Hristos, și totuși au folosit roata, [425] închisoarea și rugul pentru a pune
stăpânire pe conștiința poporului Său. Acolo sunt papii cei mândri, care s-au
înălțat mai presus de Dumnezeu și au îndrăznit să schimbe Legea Celui
Preaînalt. Acei pretinși părinți ai bisericii trebuie să dea înaintea lui
Dumnezeu o socoteală de care ar fi bucuroși să fie scutiți. Prea târziu, ei sunt
făcuți să înțeleagă faptul că Cel Atotștiutor este gelos pentru Legea Sa și că El
nu-i va elibera în niciun fel de vinovăția lor. Ei văd acum că Domnul Hristos
este interesat de binele poporului Său suferind și simt puterea cuvintelor Sale:
„Adevărat vă spun că, ori de câte ori ați făcut aceste lucruri unuia din acești
foarte neînsemnați frați ai Mei, Mie mi le-ați făcut” (Matei 25,40).
LA BARA JUDECĂȚII
Întreaga lume nelegiuită va sta aliniată la bara judecății lui Dumnezeu, fiind
acuzată de înaltă trădare împotriva guvernării cerului. Oamenii aceia nu au pe
nimeni care să pledeze pentru cauza lor, ei sunt lipsiți de scuză, iar sentința
morții veșnice este pronunțată asupra lor.
Acum este evident că plata păcatului nu este independența nobilă și viața
veșnică. Sclavia, ruina și moartea sunt plata păcatului. Cei nelegiuiți văd ce au
pierdut prin viața lor de răzvrătire. Ei au disprețuit slava nespus de mare și
veșnică atunci când le-a fost oferită, dar cât de vrednică de dorit li se pare
acum. Sufletul cel pierdut strigă: „Aș fi putut să am toate aceste lucruri, dar
am ales să le îndepărtez. Oh, ce orbire ciudată! Am dat pacea, fericirea și
cinstea pentru ticăloșie, infamie și disperare.” Toți înțeleg că excluderea lor
din cer este dreaptă. Ei au declarat de-a lungul vieții: „Nu vrem ca acest Isus
să domnească peste noi.”
Ca fermecați, cei nelegiuiți au privit încoronarea Fiului lui Dumnezeu. Ei
văd în mâinile Sale tablele Legii divine, poruncile pe care [426] le-au
disprețuit și le-au călcat. Ei sunt martorii izbucnirii uimirii, încântării și
adorării celor mântuiți și, în timp ce tonurile cântecului ajung la mulțimile
celor din afara cetății, toți exclamă ca unul: „Mari și minunate sunt lucrările
tale, Doamne, Dumnezeule Atotputernice! Drepte și adevărate sunt căile Tale,
Împărate al neamurilor!” (Apocalipsa 15,3), și cad cu fața la pământ,
închinându-se Domnului vieții.
CAPITOLUL 66
MOARTEA A DOUA
Când vede slava și maiestatea lui Hristos, Satana pare să fie paralizat. Acela
care a fost cândva un heruvim ocrotitor își aduce aminte de unde a căzut.
Fusese un serafim strălucitor, „un fiu al zorilor”, dar cât de schimbat și de
degradat era acum!
Satana vede că răzvrătirea lui intenționată l-a făcut să fie nepotrivit pentru
cer. El și-a antrenat puterile ca să lupte împotriva lui Dumnezeu, iar curăția,
pacea și armonia cerului ar fi fost tortura supremă pentru el. Acuzațiile lui
împotriva milei și dreptății lui Dumnezeu sunt aduse la tăcere acum. Reproșul
pe care a îndrăznit să I-l adreseze lui Iehova se află acum întru totul asupra lui
însuși. Iar acum Satana se închină și mărturisește dreptatea pedepsei lui.
Fiecare subiect cu privire la adevăr și minciună care a fost adus în
îndelungata controversă este clarificat acum. Dreptatea lui Dumnezeu este
îndreptățită pe deplin. Înaintea lumii întregi este prezentată cu claritate jertfa
cea mare adusă de Tatăl și Fiul pentru om. A sosit ceasul când Domnul
Hristos Își preia poziția cuvenită de drept și este slăvit mai presus de toate
căpeteniile și domniile și mai presus de orice nume care poate fi rostit.
În ciuda faptului că Satana a fost constrâns să recunoască dreptatea lui
Dumnezeu și să se închine înaintea supremației lui Hristos, caracterul lui
rămâne același. Spiritul de răzvrătire izbucnește din nou asemenea unui
torent puternic. Cuprins de o furie frenetică, el se hotărăște să nu cedeze în
marea controversă. A sosit timpul pentru un ultim efort [427, 428] disperat
împotriva Împăratului cerului. El aleargă în mijlocul supușilor lui și încearcă
să le inspire propria furie și să-i conducă într-o luptă imediată. Totuși, dintre
milioanele nenumărate de făpturi pe care le-a atras la răzvrătire, niciuna nu
mai recunoaște supremația lui. Puterea lui s-a încheiat. Cei nelegiuiți sunt
plini de aceeași ură împotriva lui Dumnezeu, care îl inspiră și pe Satana, dar
ei înțeleg faptul că situația lor este fără speranță și că nu pot birui luptând
împotriva lui Iehova. Furia lor se aprinde împotriva lui Satana și împotriva
acelora care au fost slujitorii lui în vederea amăgirii. Ei se întorc împotriva lor
cu furia demonilor și urmează o scenă de luptă universală.
FOCUL DIN CER
Atunci se împlinesc cuvintele profetului: „Căci Domnul este mâniat pe
toate neamurile și plin de urgie pe toată oștirea lor: El le nimicește cu
desăvârșire, le măcelărește de tot” (Isaia 34,2). „Peste cei răi plouă cărbuni, foc
și pucioasă: un vânt dogoritor, iată paharul de care au ei parte” (Psalmi 11,6).
Din cer, de la Dumnezeu, coboară focul. Pământul se deschide. Armele
ascunse în adâncurile lui ies la suprafață. Flăcări mistuitoare izbucnesc din
fiecare prăpastie ce se deschide. Stâncile sunt incandescente. A sosit ziua
aceea care „arde ca un cuptor” (Maleahi 4,1). „Trupurile cerești se topesc de
mare căldură și tot ce este pe el arde” (2 Petru 3,10). „Căci de multă vreme
este pregătit un rug, gătit și pentru împărat: adânc și lat”, iar „suflarea
Domnului îl aprinde ca un șivoi de pucioasă” (Isaia 30,33). Suprafața
pământului pare a fi ca o masă de plumb topit – un iaz de foc uriaș clocotind.
Este timpul judecării și al pierzării celor răi [429] – „este o zi de răzbunare a
Domnului, un an de răsplătire și răzbunare pentru Sion” (Isaia 34,8).
Cei răi și-au primit deja răsplata când au fost pe pământ. Ei „vor fi ca
miriștea; ziua care vine îi va arde, zice Domnul oștirilor” (Maleahi 4,1). Unii
sunt nimiciți într-o clipă, în timp ce alții suferă multe zile. Toți sunt pedepsiți
după faptele lor. Păcatele celor neprihăniți au fost transferate asupra lui
Satana, autorul răului, care trebuie să suporte pedeapsa pentru ele. În felul
acesta, el este făcut să sufere nu numai pentru răzvrătirea proprie, ci pentru
toate păcatele pe care i-a determinat pe cei din poporul lui Dumnezeu să le
săvârșească. Pedeapsa lui trebuie să fie mult mai mare ca pedeapsa acelora pe
care i-a amăgit. După ce toți aceia care au căzut prin amăgirile lui vor muri, el
încă mai trebuie să trăiască și să sufere. Cei răi sunt nimiciți în cele din urmă
de flăcările curățitoare, nu mai rămâne nici ramură, nici rădăcină – Satana
este rădăcina, urmașii lui sunt ramurile. Dreptatea lui Dumnezeu este
împlinită, iar sfinții și oștirile îngerești spun cu voce tare: „Amin!”
În timp ce pământul este cuprins de focul răzbunării lui Dumnezeu, cei
neprihăniți stau în siguranță în Cetatea Sfântă. Moartea a doua nu mai are
nicio putere asupra acelora care au avut parte de prima înviere (Apocalipsa
20,6). Deși este un foc nimicitor pentru cei răi, Dumnezeu este un soare și un
scut pentru poporul Său (Psalmi 84,11).
CAPITOLUL 67
NOUL PĂMÂNT
„Apoi am văzut un cer nou și un pământ nou; pentru că cerul dintâi și
pământul dintâi pieriseră, și marea nu mai era” (Apocalipsa 21,1). Focul care
îi nimicește pe cei nelegiuiți curăță pământul. Fiecare urmă a blestemului este
îndepărtată. Niciun iad care arde veșnic nu va păstra sub privirile celor
răscumpărați consecințele îngrozitoare ale păcatului. O singură amintire
rămâne: urmele răstignirii, pe care Răscumpărătorul nostru le va purta
mereu. Pe capul Său rănit, pe mâinile și picioarele Sale se află singurele urme
ale lucrării nemiloase săvârșite de păcat.
„Iar la tine, turn al turmei, deal al fiicei Sionului, la tine va veni și la tine va
ajunge vechea stăpânire, împărăția fiicei Ierusalimului” (Mica 4,8). Împărăția
pierdută prin păcat a fost recâștigată de Hristos, iar cei răscumpărați urmează
să o stăpânească împreună cu El. „Cei neprihăniți vor stăpâni țara și vor locui
în ea pe vecie” (Psalmi 37,29). Teama că moștenirea celor sfinți pare a fi prea
materială i-a făcut pe mulți să interpreteze spiritual tocmai adevărurile care
ne conduc să privim Noul Pământ ca fiind căminul nostru. Domnul Hristos i-
a asigurat pe ucenicii Săi că va merge să le pregătească un loc. Aceia care
acceptă învățăturile Cuvântului lui Dumnezeu nu vor fi întru totul neștiutori
cu privire la locașul ceresc. Totuși apostolul Pavel declară: „Lucruri pe care
ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa
sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1
Corinteni 2,9). Limbajul [430, 431] omenesc nu este suficient pentru a descrie
răsplata celor neprihăniți. Ea va fi cunoscută numai de aceia care o vor privi.
Nicio minte limitată nu poate să înțeleagă slava Paradisului lui Dumnezeu.
În Biblie, moștenirea celor mântuiți este numită patrie (Evrei 11,14-16).
Marele Păstor Își conduce turma la izvoarele de apă vie. Pomul vieții își oferă
roadele în fiecare lună, iar frunzele pomului sunt pentru vindecarea
neamurilor. Acolo sunt râuri ce curg neîncetat, limpezi ca și cristalul, iar pe
malurile lor pomii unduitori umbresc calea pregătită pentru cei răscumpărați
ai Domnului. Acolo sunt câmpii largi, care se întind până la dealurile pline de
frumusețe, iar munții lui Dumnezeu își înalță vârfurile mărețe. Pe acele
câmpii liniștite, de o parte și de alta a râurilor, cei din poporul lui Dumnezeu,
care au fost atâta vreme peregrini și rătăcitori, își vor găsi căminul.
NOUL IERUSALIM
Acolo se află cetatea Noului Ierusalim, „având slava lui Dumnezeu. Lumina
ei era ca o piatră prea scumpă, ca o piatră de iaspis, străvezie ca cristalul”
(Apocalipsa 21,11). Domnul a zis: „Eu Însumi Mă voi veseli asupra
Ierusalimului și mă voi bucura de poporul Meu” (Isaia 65,19). „Cortul lui
Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, și ei vor fi poporul Lui, și Dumnezeu
Însuși va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. El va șterge orice lacrimă din ochii
lor. Și moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici țipăt, nici durere,
pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21,3.4).
În cetatea lui Dumnezeu „nu va mai fi noapte”. Nimeni nu va avea nevoie și
nu va dori să se odihnească. Nu va fi nicio oboseală în împlinirea voinței lui
Dumnezeu și în laudele aduse Numelui Său. Vom simți fără încetare
prospețimea dimineții [432] și vom fi departe de încheierea ei. „Și nu vor mai
avea trebuință nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul
Dumnezeu îi va lumina” (Apocalipsa 22,5). Lumina soarelui va fi depășită de
o strălucire care nu va fi orbitoare, și totuși va întrece mult strălucirea
miezului zilei din timpul nostru. Slava lui Dumnezeu și a Mielului inundă
cetatea sfântă cu o lumină care nu se diminuează. Cei răscumpărați trăiesc în
slava unei zile continue.
„În cetate n-am văzut niciun Templu; pentru că Domnul Dumnezeu, Cel
Atotputernic, ca și Mielul, sunt Templul ei” (Apocalipsa 21,22). Cei din
poporul lui Dumnezeu au privilegiul unei comunicări deschise cu Tatăl și cu
Fiul. „Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos” (1 Corinteni 13,12).
Noi vedem chipul lui Dumnezeu reflectat, ca într-o oglindă, în lucrările
naturii și în legăturile Sale cu oamenii, dar atunci Îl vom vedea față în față,
fără vălul care ascunde parțial chipul Său. Vom sta în prezența Sa și vom privi
slava înfățișării Sale.
Acolo, mințile celor nemuritori vor cerceta cu o plăcere ce nu va scădea
niciodată minunile puterii creatoare și tainele dragostei răscumpărătoare. Nu
va mai fi niciun vrăjmaș nemilos și amăgitor care să ne ispitească să-L uităm
pe Dumnezeu. Fiecare însușire va fi dezvoltată și fiecare capacitate va fi
sporită. Acumularea cunoașterii nu va obosi mintea și nu va epuiza energiile.
Acolo, cele mai mărețe întreprinderi vor putea fi duse mai departe, cele mai
înalte aspirații vor putea să fie atinse, cele mai nobile ambiții vor putea fi
realizate și încă vor apărea noi înălțimi de escaladat, noi minuni de admirat,
noi adevăruri de înțeles, noi obiective care vor angaja puterile minții, ale
sufletului și ale trupului.
Pe măsură ce vor trece, unul după altul, anii veșniciei vor aduce descoperiri
mai bogate și mai pline de slavă cu privire la Dumnezeu și cu privire la
Hristos. După cum cunoașterea este progresivă, tot așa dragostea, respectul și
fericirea vor crește. Cu cât oamenii vor învăța mai mult despre Dumnezeu, cu
atât admirația lor față de [433] caracterul Său va fi mai mare. Când Domnul
Isus le va descoperi bogățiile răscumpărării și reușitele uimitoare din marea
luptă cu Satana, inima celor răscumpărați va bate cu un devotament mai
puternic, iar ei își vor atinge harpele de aur cu o mână mai sigură și zeci de
mii și de zece ori câte zece mii de mii de voci se vor uni într-un imn măreț de
laudă.
„Și pe toate făpturile, care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare, și
tot ce se află în aceste locuri, le-am auzit zicând: ’Ale Celui ce șade pe scaunul
de domnie și ale Mielului să fie lauda, cinstea, slava și stăpânirea în vecii
vecilor!’” (Apocalipsa 5,13).
Nu va mai exista păcat și nu vor mai exista păcătoși. Întregul Univers al lui
Dumnezeu va fi curat, iar marea luptă va fi încheiată pentru totdeauna.