Legile digi-/privatizării (educației).

Cui prodest

Educația este una dintre cele mai mari industrii, aproape 6% din GDP global. Cheltuielile se așteaptă
să crească de la 5,4 trilioane USD în 2020, la 7,3 în 2025. Digitalizarea reprezintă mai puțin de 4% față de
cheltuielile non digitale, cca 97%. Dar cheltuielile cu digitalizarea se dublează la fiecare 5 ani.
Comparația cu sănătatea e sugestivă, în orice caz direcția cheltuielilor din educație este în sus, nu în jos.
România nu face front separat, să ne înțelegem. Educației îi sunt alocate cca 4 mld euro prin PNRR.
Din acești bani, 1,13 mld euro sunt destinați digitalizării. Scopul legilor Cîmpeanu, îmbrățișate explicit de
noul ministru (interesele sunt prea mari), Ligia Deca (spre deosebire de Cîmpeanu, ea păstrând
CNATDCU), este de a reașeza sistemul de educație (preuniversitar), un domeniu public încă insuficient
deschis pentru stakeholderșii privați, pe baze public-privat noi. La webinarul stakeholderșilor din
domeniul digitalizării, fostul ministru Cîmpeanu inventaria 10 argumente în favoarea digitalizării, în
direcția unei schimbări radicale a sistemului de educație, argumente care sunt mai puțin ale lui decât sunt
ale colegilor privați și oengiști (link 1). Și atunci e foarte interesant să vezi cum educația devine o mare
afacere pentru businessul privat.
Testarea în format digital este introdusă prin aceste legi Cîmpeanu (art. 71, alin. 3) și, ca s-o spunem
din capul locului, este calul troian al intereselor ilegitime din domeniul digital. Un start-up privat ca
BRIO, care face lobby niște ani de zile, furnizează platforma digitală în acest clenci public-privat. BRIO
era, în același timp, unul din grupurile de lucru pe legile Cîmpeanu, o parte din cooperativa „O voce
pentru educație” (oare a cui?), alături de alți mari privați cointeresați ca UiPath, fără să mai discutăm de
ONG-urile de serviciu, precum World Vision, SuperTeach etc. (link 2); un start-up, care are oameni în
sistemul public pre/universitar precum Facultatea de Științele Educației sau, direct, în Ministerul
Educației, de unde e sprijinită cauza testării digitale și a digitalizării, în genere.
Nu discutăm ce primește la schimb societatea pentru acest munte de bani. Fiindcă n-aveți de unde, cum,
ce să știți, dacă argumentele vă sunt livrate de aceiași oameni care sunt parte interesată în această afacere.
Argumentele merg mai curând în direcția opusă testării digitale și, în genere, a digitalizării. Doi ani
de școală online au pus în relief dezastrul unei educații pe bază de tablete și smartphone-uri, adică digitală.
Iar multiplicarea orelor de expunere la un display, eventual coborârea vârstei, nu poate fi decât semnalul
unei catastrofe anunțate. Și atunci ce motive ai avea să te întorci atât de repede la aceleași mijloace și soluții?
Studiile din zona neuro-psihologiei insistă asupra plasticității creierului și arată într-un număr tot mai
mare impactul nefast perturbator al tehnologiei asupra gândirii și dezvoltării copilului, în linii generale,
dirijarea copilului spre o gândire perceptivă sau gândire iconică, care este o formă de gândire pre-
lingvistică și rudimentară, pe care o au copiii înainte de învățarea limbajului. Vezi Jean-Claude
Larchet, Captivi în internet (2016), unde este citată o bogată bibliografie neuro-științifică, psihologică și
antropologică, iar impactul noilor tehnologii / media este abordat dintr-o mulțime de unghiuri, așa cum
este, de exemplu, Colonialismul digital (cap. I); Dezintegrarea culturii, unde de la nivelare culturală și
universitară ajunge la enculturație și iluziile unei școlarizări prin internet (cap. IV); Distrugerea relațiilor
interpersonale, de exemplu Lumea ca sat imaginar, Homo connecticus și homo communicans,
Restrângerea vieții comunitare, Autismul generalizat etc. (cap. VI); în sfârșit, Scăderea performanțelor
școlare, Abrutizarea generală, Imaginea mai importantă ca textul, Diminuarea limbajului, Slăbirea memo-
riei, a atenției, a capacității de concentrare, pe scurt Diminuarea capacităților intelectuale (cap. XII) etc.
În mod egal, prioritizarea imaginii, a perceptivului asupra gândirii conceptuale, abstracte, a
sensibilului asupra inteligibilului, l-a determinat pe un Giovanni Sartori să tragă concluzia, la sfârșitul
anilor ’90, într-o carte mică extrem de prizată, că am intrat în epoca post-gândirii, o eră care vine după
cea a gândirii. Un nou anthropos, homo videns, îl înlocuiește pe homo sapiens (Sartori, Homo Videns).
Cam în același fel, psihiatrul Manfred Spitzer deplângea, la ora la care își lansa cartea, Demența digitală,
în România, că Germania investea 5 mld de euro în computere și internet, în școli, și că acest fapt este,
nici mai mult, nici mai puțin, „rețeta perfectă pentru a face copiii germani mai puțin deștepți și mai puțin
dornici de învățătură cu cel puțin 20%”. El se exprima în acest fel în contextul unei foarte bogate discuții
în date despre efectele secundare ale gadgeturilor și internetului asupra copiilor (link 5).

1
 Societatea a reacționat categoric la aceste inovații ale legilor Cîmpeanu dintr-un punct de vedere
calitativ, privind procesul de învățare, care este grav afectat, așa cum este „Scrisoare publică semnată de
100 de intelectuali”, din care voi cita mai târziu.
Alte critici au fost lansate în paralel asupra modului în care elevii sunt discriminați, fie prin
introducerea unei admiteri separate la colegii cu subiecte proprii, fie prin delimitarea liceelor vocaționale,
de vreme ce ai orașe cu un singur liceu, eliminând astfel posibilitatea ca elevul să opteze pentru o secție,
de exemplu, teoretică în orașul lui, sau asupra politizării educației, prin transformarea inspectoratelor în
deconcentrate și numirea directorilor direct de ministru (Avocatul Poporului și prof. Mircea Miclea,
linkurile 6-7). În schimb, foarte puțini au denunțat această chestiune a deschiderii învățământului public
spre businessul privat, care e la baza acestor schimbări radicale, cele mai atacate, se înțelege.
Csaba Asztalos, președintele Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, percepea
admiterea separată la colegii (art. 74, alin. 2) „ca pe o formă mascată de privatizare a unei părți din
învățământul public”. Raluca Pantazi cita într-un articol detaliat pe edupedu, cu ceva timp în urmă, câteva
cazuri de școli care au pierdut clădiri și terenuri în favoarea Consiliilor locale / intereselor ilegitime din
domeniul imobiliar, în Iași de exemplu (link 8). Or aceste proiecte de legi (art. 213-216) vin exact în
întâmpinarea intereselor ilegitime ale acestor rechini imobiliari. Iar istoricul Mircea Platon, probabil
singurul care s-a exprimat atât de franc, afirma nici mai mult, nici mai puțin, că: „Educația e big
business, se fac bani frumoși din afacerile cu educația și pe spinarea copiilor”. Același Platon nota la o
dată anterioară că: „Privatizarea învățământului rămâne scopul principal, iar una din metode este
branșarea învățământului privat la bugetul statului, așa cum s-a făcut deja în România: Astăzi e pur și
simplu considerat o banalitate, nici nu se mai discută dacă privatizăm: întrebările sunt când și cum.
WBES 2020 (pp. 34-5) susține că sectorul non-statal e o parte integrală a ofertei de servicii educaționale
deservind chiar cele mai sărace comunități, de obicei cu ajutorul subvențiilor sau al contractelor
guvernamentale. Banca Mondială și alții folosesc de multe ori cuvântul parteneriat pentru a evita etosul
nefast al privatizării. Parteneriat e un termen înșelător într-o lume cu un uriaș dezechilibru de putere.”
(Mircea Platon, Deșcolarizarea României, p. 418 – cit. trad. Klees, The World Bank and Education,
p.58).
Asta e tot ce s-a auzit până acum. Sau, mai de grabă, nu s-a auzit.
Vorbim, deci, de cca. 4 mld de euro alocați educației prin PNRR, unde 1,13 mld de euro sunt
destinate digitalizării educației. Puse în perspectiva dublării cheltuielilor digitale la nivel global în
următorii 5 ani și a creșterii, în genere, a cheltuielilor, educația reprezintă pentru businessul privat o vacă
grasă bună de muls pentru mulți ani de aici înainte. Așa numita logică a capitalismului părților interesate,
stakeholders capitalism, nimic altceva.
O direcție care, notez în treacăt, reprezintă un hype al capitalismului post-industrial (hype-ul noii
economii, al digitalizării etc.), cu nimic mai bun decât altele mai vechi, așa cum este doctrina mâinii
invizibile, care deriva bunăstarea colectivă din simpla intersectare a egoismelor individuale, dezmințită
azi mai mult ca oricând de adâncirea inegalităților și migrația forței de muncă. Terțiarizarea economiilor a
fost privită, în linii mari, ca un răspuns la problemele de mediu și de dezvoltare ale societății industriale.
Consemnând deplasarea economiilor spre forme care țin de capitalismul post-industrial ‒ i.e. tranziția de
la proximate sources sau surse convenționale de creștere (capital și muncă) spre ultimate sources (i.e.
mediul instituțional, capitalul social, know-how, cunoaștere etc) ‒, țările foste comuniste ale Europei
Centrale și de Est și-au redus în anii ’90-2000 sectoarele industriale (sectoare considerate energofage și
nesustenabile) pentru a-și dezvolta economii terțiare de tip post-industrial, axate mai puțin pe ideea de
investiție (proximate sources) și mai mult pe inovație sau cunoaștere și progres tehnologic (Apostol
Diana, Perspectivele noii economii, Introducere).
Un hype sau, mai curând, un hoax, fiindcă rezultatele acestei tranziții, după cca 30 de ani, sunt mai
curând dezastruoase. Țări ca România s-au constituit, mai mult sau mai puțin, în piețe de desfacere pentru
economiile Europei și, evident, într-o sursă de bunuri cu valoarea adăugată mică și forță de muncă ieftină,
în ciuda eforturilor colosale din anii ’90-2000 de a-și liberaliza și moderniza economiile. Fără să mai spun
că o criză a energiei, așa cum este criza actuală sprijinită de suporterii green deal-ului din jurul WEF și
WB și amplificată de războiul din Ucraina, a împins aceste economii într-o criză puternică, subliniind,

2
dacă mai era nevoie, dependența comparativă a acestor societăți post-industriale de materiile prime ale
țărilor Eurasiei și Americii de Sud. O criză aflată abia la început, să ne înțelegem.
Paradoxul îl reprezintă, pentru a reveni, faptul că educația din România este cronic subfinanțată
pentru a primi în prezent cel mai mic buget, 2,25%. Dar exact în acest parcurs ciudat al subfinanțării
sistemului public stă întreaga strategie. Într-un cadru puțin diferit, cineva se întreba de ce sunt finanțate de
la buget școlile private, de ce vor să distrugă școala etc. Răspunsul e simplu: asta a fost rețeta din ’90
încoace prin care sectorul public a fost demantelat și îngustat, mai precis fărâmițat, căpușat (ăștia se
numesc „stakeholders”, ceea ce Schwab și compania numește „stakeholders capitalism”), vândut cu
bucata sau distrus pur și simplu. Școala și sănătatea mai sunt publice azi, dar e legea Cîmpeanu, care asta
face: se ocupă de reașezarea educației pe alte coordonate public-private și politice. Fix asta face, deschide
ușa la toate nivelele pentru privați.
Altcineva făcea o comparație cu sistemul de sănătate, la care e branșat mediul privat, și cita cazul
unei primării care a finanțat o școală privată cu 500k euro. Ideea e simplă: subfinanțezi sistemul public
mai mulți ani la rând, situația se degradează, presiunea crește, oamenii, cei cu dare de mână mai mult,
încep să migreze și atunci vine privatul, care preia el afacerea și se branșează la banii tăi. Coplata din
sistemul de sănătate asta face.
Același tipar și în educație. Subfinanțat ani la rând, sistemul public de educație este acum deschis
spre privați, care apar pentru a-l salva. Privații din zona digitală și imobiliară, să ne înțelegem.
Subfinanțezi, deci, sistemul, indiferent pe ce motiv, laissez faire, laissez passer, i.e. stat minimal,
și/sau lobby privat puternic, și permiți atunci businessului privat să intre, să preia el, în sfârșit să se
mufeze la bugetul public. Oricum, în acest fel paradoxul subfinanțării educației românești poate fi
rezolvat. Iar la privat, cu tot principiul aparent generos „finanțarea urmează elevul”, familia e nevoită să
contribuie din plin: în București avem câteva școli private cu taxa de 2500-3000 lei/lună, dar și
numeroase școli care se apropie de 10.000 euro/an (Liceul Ioanid – 10.775 euro/an, Liceul Teoretic
Național ‒ 9.500 euro/an, IBSB – 17.650 euro/an, Liceul francez – 9.255 euro/an, Școala europeană –
9.950 euro/an la gimnaziu, 14.000 euro/an la liceu).
Comportamentul subfinanțării cronice a sistemului public de educație, în concertul națiunilor care
înțeleg importanța educației alocând bugete de 3-5 ori mai mari decât al tău, este unul care se înscrie în
vechiul proiect neoliberal nouăzecist al demantelării sectorului public, prin terapii de șoc și isteria
privatizărilor. Și atunci el nu poate fi privit decât ca un proces de etapă, în deschiderea educației
românești spre următoarele piscuri. Costurile cu educația cresc în orice caz, astea sunt tendințele, mediul
privat nu întâmplător este suporterul principal al acestor inovații în procesul de evaluare și învățare,
introduse prin legile educației Cîmpeanu.
Să închid această discuție, dând citire câtorva paragrafe din „Scrisoarea deschisă semnată de 100 de
intelectuali publici” (link 11).
„Vă aducem la cunoștință, punctual, care sunt principalele (deși nu singurele) articole din proiectul
de lege susceptibile a avea un serios impact nefast:
Articolul 71. Propunem în schimb o evaluare cu itemi variați, astfel încât cunoștințele să poată fi
verificate. Respingem evaluarea standardizată în format digital, deoarece ea încalcă înseși principiile
enunțate în proiectul de lege (art.3): principiul calității, relevanței și eficienței.
Articolul 75, alin. 5. Propunem eliminarea integrală a acestui articol și păstrarea actualei
modalități de evaluare la bacalaureat.
Articolul 70, alin. 3, litera f. Respingem această prevedere, care încalcă principiile din art.3:
principiul nediscriminării și al calității. Sunt discriminați elevii care vor să performeze la aceste materii,
ca și profesorii ce predau disciplinele respective: deși au același statut profesional ca și ceilalți, nu au
dreptul de a acorda note, ci doar calificative. Se reglementează practic diferențe între disciplinele
școlare care devin de rang prim și altele de rang secund.
Articolul 74 – admiterea la licee și colegii naționale. Propunem eliminarea articolelor care
stipulează organizarea de admitere separată la colegiile naționale. Este necesar să existe o modalitate
unică de admitere în ciclul liceal, care să asigure echitatea și nediscriminarea.

3
 Articolul 62, alin. 6, 7. Proiectul de lege introduce educația pentru viață ca disciplină obligatorie,
împărțită în module, pe întreaga perioadă de școlarizare. Observăm că unor module foarte utile li se
adaugă altele cu caracter politico-ideologic și este lăsată posibilitatea introducerii altora, prin ordin al
ministrului Educației. Considerăm că școala este necesar să rămână un spațiu al cunoașterii și al
însușirii valorilor morale, departe de arena disputelor politico-ideologice.
Articolele 213-216. Propunem eliminarea integrală a articolelor, deoarece ele prevăd trecerea
palatelor copiilor, cluburilor copiilor și cluburilor sportive școlare, din subordinea Ministerului
Educației în cea a consiliilor locale. Articolul 215 stipulează că autoritățile locale nu au voie să schimbe
destinația clădirilor și terenurilor, „pentru o perioadă de minimum 10 ani de la momentul transferului și
a schimbării regimului juridic al domeniului public”. Astfel se încurajează manifest desființarea lor. Mai
observăm (art 215, alin.9) și că profesorilor din aceste unități li se acordă un răstimp de zece ani pentru
a se transfera în învățământul de masă.
Articolul 27, alin.5. Acest aliniat contravine principiului descentralizării și al echității. Dacă
unităților de învățământ din filiera teoretică și vocațională li se permite școlarizarea pe două filiere în
aceeași unitate (alin.6, 7), în schimb liceele profesionale nu ar mai avea dreptul să acrediteze și clase de
vocațional sau teoretic, deși cererea pentru ele există.”
Autor: Constantin Bălășoiu
Referințe:
1. Sorin Cîmpeanu, ministrul Educației – Gabi Bartic, director executiv BRIO – Radu Szekely, consilier
al ministrului Educației: TESTAREA STANDARDIZATĂ, https://www.youtube.com/watch?v=fFJB-
lKNilg&t=2801s
2. Grupurile de lucru legile Cîmpeanu, https://cdn.edupedu.ro/wp-content/uploads/2022/08/Grupuri-de-
lucru-AOVR.pdf
3. Jean-Claude Larchet, „Captivi în internet”, Sophia, 2016
4. Giovanni Sartori, „Homo Videns. Imbecilizarea prin televiziune și post-gândirea”, Humanitas, 2006
5. Psihiatrul Manfred Spitzer, Garantat 100% (@TVR1) (Interviu, 50
min), https://www.youtube.com/watch?v=Vxjm_EFJTqg&t=26s
6. Avocatul Poporului, despre posibilitatea colegiilor de a avea admitere proprie: Favorizează menținerea
inechităților și încurajează abandonul școlar. Îi discriminează pe copiii din familiile fără posibilități
financiare (2 sept 2022), https://www.b1tv.ro/eveniment/avocatul-poporului-despre-posibilitatea-
colegiilor-de-a-avea-admitere-proprie-favorizeaza-mentinerea-inechitatilor-si-incurajeaza-abandonul-
scolar-ii-discrimineaza-pe-copiii-din-familiile-fara-posi-1198591.html
7. Arhivele viitorului – ep. 33: Cum ne formăm copiii pentru viitor? Cu Mircea Miclea (legile educației
Cîmpeanu), https://www.youtube.com/watch?v=vl3gCZUh7r4&t=2132s
8. Raluca Pantazi, Marile interese ilegitime din Legile educației Cîmpeanu: rechini imobiliari, fabrici de
meditații, patroni de afterschool și rectori – politicieni. Cum a ajuns ministrul Educației să amaneteze
viitorul copiilor pentru a-și asigura spatele politic (2 sept 2022), https://www.edupedu.ro/marile-interese-
ilegitime-din-legile-educației-Cîmpeanu-rechini-imobiliari-fabrici-de-meditatii-patroni-de-afterschool-si-
rectori-politicieni-cum-a-ajuns-ministrul-educației-sa-amaneteze-viitoru/
9. Mircea Platon, „Deșcolarizarea României”, Ideea Europeana, 2020
10. Apostol Diana, „Perspectivele noii economii”, Universitaria, 2013
11. Scrisoare deschisă semnată de 100 de intelectuali, printre care Gabriel Liiceanu, Mircea Miclea, Lazăr
Vlăsceanu, Andrei Cornea, Nicolae Manolescu, Radu Vancu, care îi cer ministrului Educației
“consultarea reală a intelectualilor României, a corpului profesoral și a părinților”, reanalizarea
proiectelor de legi ale educației și prelungirea perioadei de dezbateri (24 aug
2022), https://www.edupedu.ro/breaking-scrisoare-deschisa-semnata-de-100-de-intelectuali-printre-care-
gabriel-liiceanu-mircea-miclea-lazar-vlasceanu-andrei-cornea-nicolae-manolescu-radu-vancu-prin-care-
ii-cer-ministrului-ed/
12. Proiectele de legi ale educației – „România
Educată”, https://www.edu.ro/proiecte_legi_educatie_2022_consultare_publica
13. https://www.holoniq.com/edtech-in-10-charts

4
https://yogaesoteric.net/legile-digi-privatizarii-educatiei-cui-prodest/