G.

CĂLINESCU: ENIGMA OTILIEI

Caracterizarea Otiliei Mărculescu

I. Romanul Enigma Otiliei, numit iniţial Părinţii Otiliei, a fost publicat în anul 1938. Opera a
pus încă de la apariţie problema încadrării într-un curent literar. Structura, compoziţia, personajele,
procedeele folosite, o serie de pasaje lirice demonstrează că textul călinescian este în acelaşi timp
clasic, romantic şi realist. Totuşi, elementele care primează sunt realiste, romanul
aparţinînd realismului critic sau realismului balzacian, prin tematică, motivul moştenirii, motivul
paternităţii, fixarea exactă în timp şi spaţiu, descrierea mediului, caracterizarea personajelor prin
legătura cu mediul şi vestimentaţia lor, încadrarea personajelor în anumite tipologii, tehnica
detaliului.
              Prin tematică, romanul este balzacian şi citadin. Enigma Otiliei descrie istoria unei familii
al cărei destin este strâns legat de o moştenire. În acelaşi timp, se prezintă o imagine completă a
burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea, banul fiind valoarea supremă după care
aceasta se ghidează. Pe acest fundal social, este urmărit procesul de formare şi maturizare al lui Felix
Sima care, înainte de a-şi face o carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie.
               Titlul iniţial, Părinţii Otiliei, reflecta ideea balzaciană a paternităţii, pentru că fiecare dintre
personaje determină într-un anumit fel destinul orfanei Otilia, ca nişte „părinţi”. Prin schimbarea
titlului, s-a deplasat accentul de la un aspect realist la tehnica modernă a reflectării poliedrice, prin
care este realizat personajul principal. Otilia devine o enigmă, pentru că fiecare personaj din roman o
percepe în mod diferit, nereuşind să o definească în totalitate.

II. Otilia Mărculescu este cel mai modern personaj al romanului, prezenţă complexă şi
enigmatică, aflată în continuă devenire. Despre Otilia, autorul afirmă: „…Otilia este eroina mea
lirică, proiecţia mea în afară, o imagine lunară şi feminină… Otilia este oglinda mea de argint”. (G.
Călinescu).
Otilia este unul dintre personajele feminine cele mai complexe ale literaturii noastre,
prezenţă memorabilă, cu un farmec inefabil, amestec de candoare şi rafinament, de copilărie şi
maturitate, de capriciu şi devotament, de inconştienţă şi luciditate. Fata însumează toate crizele şi
contradicţiile, toate neputinţele şi victoriile omului modern. Scriitorul însuşi o defineşte drept
„exuberantă şi reflexivă, cultă, nebunatică, serioasă, furtunoasă, meditativă, muzicantă”.
În caracterizarea personajului autorul utilizează, alături de procedeele retoricii clasice, şi
modalităţi narative inovatoare, adecvate romanului modern: comportamentismul şi
pluriperspectivismul. Prin modalitatea comportamentistă, funcţia naratorului se restrânge la o
viziune „din afară”, el consemnând numai ceea ce vede şi aude, fără să pătrundă în conştiinţa eroinei.
Modalitatea de introducere în acţiune a Otiliei este portretul fizic expozitiv. Trăsăturile
fizice ale tinerei se dezvăluie treptat: la început, prin perspectiva lui Felix („capul prelung şi tânăr,
încărcat cu bucle, căzând pe umeri”), apoi prin perspectiva naratorului omniscient („Fata părea sa

2
aibă optsprezece – nouăsprezece ani. Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochi foarte albaştri, arăta şi mai
copilăroasă între bucle şi gulerul de dantelă”).
Biografia eroinei este singulară şi enigmatică. Rămasă orfană, fata îl are drept tutore legal pe
Costache Giurgiuveanu, care doreşte să o înfieze, dar amână împlinirea acestei decizii. Deşi iubită de
moş Costache, de Pascalopol şi de Felix, Otilia are un statut social precar; ea trăieşte drama
singurătăţii şi a incertitudinii viitorului. După moartea lui Giurgiuveanu, va fi alungată din casă de
Aglae şi va accepta protecţia lui Pascalopol, căruia îi devine soţie.
Procesul devenirii eroinei este urmărit din perspectiva nemediată a faptelor, a
comportamentului, a vorbirii şi a gândirii personajului. Comportamentul fetei este contradictoriu,
derutant. Nonconformista adolescentă pare capricioasă, instabilă, luând decizii care dezarmează.
Acestea ascund însă maturitate, o judecată de mare subtilitate, o justă apreciere a circumstanţelor şi a
oamenilor, o intuiţie remarcabilă.
Sub aparenţa frivolităţii, a cochetăriei, a mirajului luxului şi exoticului se disimulează
convingerea fermă a eroinei că, într-o lume a bărbaţilor, o fată fără zestre nu-şi poate afla un loc
accesibil decât prin lumina frumuseţii, a tinereţii, a spiritului şi sensibilităţii.
Relativizarea personajului se realizează prin însumarea unor perspective multiple,
divergente asupra Otiliei. Pentru Giurgiuveanu, ea este „fe-fe-tiţa”, „Otilica” sa cea scumpă, care îi
luminează bătrâneţea şi singurătatea. Pentru Pascalopol, este tânăra strălucitoare, cu suflet capricios
de artistă, dezinteresată de latura practică a vieţii, având însă nevoie de a fi protejată. Pentru Felix,
este „o fată deşteaptă care ştie să se descurce în viaţă”. Pentru Aglae şi Aurica, este „o stricată”.

III. Otilia însă se judecă cu luciditate, descoperindu-şi structura dilematică și făcând

afirmații contradictorii despre adevăratul ei caracter: „Eu sunt o zăpăcită, nu ştiu ce vreau”, „noi,
fetele, suntem mediocre şi singurul merit este acela că-mi dau seama de asta” (afirmația este,
desigur, ironică, deoarece Otilia este o ființă superioară, nu una mediocră).
Moartea lui Costache Giurgiuveanu, o scenă semnificativă a romanului, pare să pună capăt
oscilaţiei Otiliei între Felix şi Pascalopol, grăbind alegerea. Dorinţa ei de a fi protejată se adaugă
percepţiei acute asupra curgerii timpului, care o apasă prin gândul obsesiv al îmbătrânirii şi al unui
sfârşit timpuriu: „noi nu trăim decât cinci-şase ani!… Pe urmă am să capăt cearcăne la ochi,
zbârcituri pe obraz”. Pe Felix îl iubeşte şi se poate bizui pe devoţiunea lui, dar el, fiind, ca şi ea,
lipsit de experienţa vieţii, nu-i poate oferi ocrotirea necesară. În afară de aceasta, seriozitatea
preocupărilor lui  o sperie. De aceea, se îndreaptă către Pascalopol, singurul care o poate apăra de
ostilitatea familiei Tulea şi de obsesia îmbătrânirii şi care-i cunoaşte dorinţa de libertate şi de trăire
maximă a vieţii.
Rezumat în epilogul memorabil, destinul Otiliei lasă din nou loc de ambiguităţi. Peste ani,
Felix îl întâlneşte întâmplător pe Pascalopol, care îi arată o fotografie a unei „doamne foarte picante,
gen actriţă întreţinută, şi un bărbat exotic, cu floare la butonieră”. Tulburat, Felix nu recunoaşte
imediat trăsăturile fetei: „un aer de platitudine feminină stingea totul”. Aflăm că Otilia s-a despărţit
de Pascalopol, căsătorindu-se cu un conte argentinian. „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru
mine e o enigmă”, subliniază Pascalopol.

2
 IV. Așadar, într-un univers plin de personaje încremenite în atitudini și refugiate în diverse
automatisme, Otilia reprezintă libertatea, mobilitatea. Ea rămâne o eternă enigmă, fiind construită
prin tehnici moderne de caracterizare, cum ar fi pluriperspectivismul și relativismul.