1° Funcţia denotativă, referenţială sau cognitivă caracterizează relaţia dintre mesaj şi contextul

lingvistic de referinţă ; asemenea mesaje transmit informaţii în sensul cel mai larg al acestui
cuvânt.

2° Funcţia emotivă sau expresivă este determinată de relaţia dintre destinator şi conţinutul
mesajului, actualizând atitudinea vorbitorului faţă de cele spuse, colorînd-o în diferite grade cu o
emoţie adevărată sau falsă. Elementele mai accentuat expresive sunt interjecţiile, emfaza care
ţine de intonaţie, dar şi anumite particularităţi în construcţia mesajului, o anumită selecţie în
inventarul de sinonime, folosirea gradelor de intensitate şi de comparaţie etc. Se poate afirma că
funcţia expresivă este prezentă în aproape toate mesajele, deoarece însăşi alegerea pentru mesaje
a unei formule de construcţie din cele mai simple, mai „reci”, este tot un semn al unei anumite
atitudini a vorbitorului faţa de conţinutul mesajului. Anumite particularităţi de ritm, debit verbal
în emisia mesajului, de mimică şi gesturi care însoţesc anumite secvenţe, variaţiile de intonaţie
etc, demonstrează că, deşi limba este asemănătoare cu un cod, în realitate ea presupune mai
multe coduri.

3° Funcţia conativă sau injonctivă este actualizată de acele elemente ale mesajului care trimit
direct la destinatar, în sensul că locutorul urmăreşte prelucrarea într-o anumită măsură a
colocutorului său, angajarea lui într-un anumit fel în receptarea mesajului. Expresia gramaticală
cea mai frecventa a acestei funcţii este realizată prin formulele de adresare directă la colocutor cu
alocutive (sau pseudoalocutive) în cazul vocativ, atitudinea injonctivă prin construcţii imperative
(cu verbe la modul imperativ sau forme echivalente cu imperativul), prin enunţuri incantative de
urare, adulaţie, sau peiorative etc. Funcţia conativă îşi găseşte adesea expresia în inserţiunile
incidente care vizează direct colocutorul, îi reglează comportamentul de receptor prin
intervenţiile spontane ale locutorului în anumite momente ale transmiterii mesajului cu formule
de tipul [după cum ştii, aşa cum cunoşti, vezi bine, nu te supăra, bată-te norocul] etc.
Aspectele conative sunt specifice mai ales conversaţiei curente, dar apar frecvent în textele
oratorice ca mijloace specifice de a trimite permanent mesajul la colocutorul colectiv, pentru a-i
prelucra comportamentul faţă de mesaj.

4° Funcţia fatică, legată oarecum de cea conativă, este expresia relaţiei dintre mesaj şi contactul
lingvistic, dintre destinator şi un mijloc de stabilire a relaţiei de comunicare, de control,
prelungire, restabilire şi întrerupere a acestui contact. Elementele specifice acestei funcţii sunt,
de exemplu, formulele protocolare de salut, interjecţia alo !, inserţiunile incidente de tipul [(mă)
auzi ? ], [(mă) asculţi ? ], [înţelegi ? ]; tot aşa sunt intervenţiile de tipul [nu mă întrerupe, ai
răbdare, lasă-mă să termin ce am de spus] etc. Enunţuri fatice sunt şi cele de tipul [da, desigur,
bine, înţeleg, fără îndoială, nu mai spune !, ce spui!] etc, cu care colocutorul intervine în
timpul transmiterii mesajului fie pentru a confirma că se află pe recepţie, fie pentru a-şi
manifesta atitudinea faţă de conţinutul anumitor secvenţe ale mesajului.

5° Funcţia metalingvistică este ilustrată de mesajul care trimite la cod; spre deosebire de limbajul
concret, obiectual, referenţial, metalimbajul transmite cunoştinţe despre limbaj, adică contextul
referenţial al mesajului este chiar codul limbii. Expresia cea mai clară a funcţiei metalingvistice
este însăşi metalingvistica, limbajul gramaticii, propoziţiile acestei discipline ştiinţifice. Dar
funcţia metalingvistică este prezentă în mod curent în conversaţia obişnuită ca un mijloc de
control privitor la folosirea aceluiaşi cod lingvistic dm partea colocutorilor. Însuşirea limbii
materne, a unei limbi străine sunt procese în care se stabileşte, pentru cei aflaţi în situaţie,
dicţionarul şi gramatica codului limbii, regulile de codificare şi de decodificare. Enunţurile de
definiţie a unor cuvinte, propoziţiile cu nume predicativ realizat prin nume în nominativ,
numeroasele reluări apozitive sînt construcţii ecuaţionale de repertoriu cu referinţă la cod, încît o
distincţie clară între funcţia referenţială şi cea metalingvistica nu este totdeauna concludentă.
Cînd spunem [în prima zi a anului, de întîi ianuarie, am văzut un program frumos], secvenţa
subliniată este o construcţie apozitivă în care cei doi termeni sînt echivalenţi, fiind coreferenţi,
ceea ce înseamnă că formula este şi un articol al codului lingvistic.

6° Funcţia poetică este definită de Jakobson ca ,, atitudinea faţă de mesaj în sine, centrarea
asupra mesajului ca atare”. Funcţia poetică nu se poate reduce nici pe departe numai la poezie
(după cum nici poezia nu se poate reduce numai la funcţia poetică a mesajului) şi constă în aceea
că pune în evidenţă latura palpabilă a semnelor lingvistice, adâncind opoziţia fundamentală
dintre inteligibil şi perceptibil, dintre semnul lingvistic ca mijloc de cunoaştere inteligibilă şi
obiectele realităţii de referinţă.

În mesajul cu funcţie poetică relaţia dintre paradigmatic (felul in care omul intelege si foloseste
semnele) şi sintagmatic se realizează într-un mod unic, irepetabil, selecţia unităţilor din clasele
de ocurenţă şi coocurenţa lor în construcţie punând în lucrare o prelucrare specială a sinonimiei,
omonimiei, antonimiei etc, încât se poate spune că locutorul elaborează un cod special, un sistem
singular realizat într-un mesaj singular. Lucrul acesta nu trebuie înţeles în mod mecanic ; în
măsura în care un mesaj are funcţie poetică predominantă, el constituie o construcţie intenţionat
elaborată ca deviere, creată sau inventată, care adaugă ceva la codul existent, este o operaţie de
stilizare specifică, aducînd în mesaj montaje structurale neprevăzute în nici unul dintre codurile
preexistente. Acest adaos, coeficientul de modificare elaborată proprie textului poetic, nu
intervine în raport cu o realitate brută în care s-ar afla stocajul unei neîntrerupte creativităţi, ci în
raport cu elasticitatea codului existent în limitele căruia are loc inovaţia. Astfel, putem spune
Doar izvoarele suspină,/ Pe când codrul negru tace, pentru că am introdus inovaţia ceva
suspină în loc de cineva suspină şi ceva tace în loc de cineva tace, adică am asigurat
compatibilitatea semantică între izvor şi a suspina şi între codru şi a tăcea prin înlocuirea
semului /-Animat/ cu / + Animat /, în componenţa semantică a celor două substantive. Nu este
cazul acum să intrăm în detalii asupra mecanismului acestor modificări semantice ; menţionăm
însă, încă o dată, că funcţia poetică nu trebuie căutată numai în poezie, deoarece şi în enunţuri ca
vara, tot satul se trezeşte în zori sau se înţeleg din ochi este posibilă o asemenea interpretare.
Mesajul în care funcţia poetică este predominantă are o redundanţă foarte scăzută, mai ales la
nivel semantic, dar nici acest lucru nu este o „normă” a funcţiei poetice, deoarece şi banalul
poate dobândi această virtute funcţională, dacă este folosit  acolo unde nu ne-am aştepta, adică
chiar în poezie, ca în versurile lui Topârceanu : Nu e chip de dimineaţă/ Să mai baţi trotuarele /
Că-ntr-o  clipă îţi îngheaţă / Nasul şi picioarele!; pe de altă parte însă, secvenţe ca satul se
trezeşte, sau se înţeleg din ochi, deşi par a fi dominate de funcţia poetică, nu au, evident, nici o
legătură cu poezia.

Cele şase funcţii ale mesajului, definite ca atare de Jakobson, constituie una din numeroasele
soluţii propuse acestui aspect al limbii, dar problema numărului şi a denumirii lor este secundară
în raport cu modul în care una sau mai multe dintre ele se realizează în mesaj. Posibilităţile de
coocurenţă în acelaşi mesaj a unor segmente de construcţie cu funcţii diferite nu sunt nelimitate,
ci constituie o anumită ierarhie. Funcţia referenţială poate domina într-un mesaj în care apare şi
funcţia expresivă, conativă sau fatică ; funcţia poetică poate domina asupra celor referenţială,
expresivă sau conativă, ca în versurile Ce cauţi unde bate luna / Pe-un alb izvor tremurător / Şi
unde păsările-ntr-una / Se-ntrec cu glas ciripitor ? ; dar stabilirea dominantei este o operaţie
interdependentă cu stabilirea funcţiei (sau funcţiilor) dominate şi, de exemplu, un mesaj dominat
de funcţie metalingvistică este incompatibil cu o funcţie fatică. De asemenea, deşi funcţia poetică
nu este proprie numai poeziei, realizarea ei în mesajul dominat de funcţia referenţială sau de cea
metalingvistică este foarte rară, incidentală, dacă nu total exclusă.

Admiterea coocurenţei tuturor funcţiilor în acelaşi mesaj ar duce la echivalarea lui cu limba luată
în totalitate, ceea ce ar fi, evident, un nonsens.